fbpx

4 idei care mi-au schimbat percepția despre bani

Ce înseamnă să fii bogat? De ce este predictibil ca unii oameni vor ajunge bogați și la fel de predictibil ca alții nu vor ajunge niciodată dacă nu schimbă modul în care își trăiesc viața? Ce din modul în care suntem crescuți ne programează pentru sărăcie și cum putem schimba asta? Plus 3 recomandări de cărți despre gestionarea banilor.

Ascultă episodul și pe:

    

***

Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.

Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).

Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!

***

Tocmai am terminat de citit o carte foarte mișto. Se numește The Millionaire Next Door și este despre un studiu foarte mare făcut pe milionarii din Statele Unite. S-au uitat la ce au în comun oamenii ăștia care au reușit să facă averi foarte mari, cum își trăiesc ei viața, și de ce majoritatea oamenilor nu ajung să facă banii ăștia niciodată. Când spun “să-i facă” mă refer la “să-i facă și să-i păstreze” – și o să vedem că e o diferență majoră despre care se vorbește în carte.

Aș putea să vorbesc foarte mult despre cartea asta, mi-a adus niște idei foarte puternice, însă am ales doar câteva.

Prima ține de ce înseamnă de fapt să fii bogat. Cred că este o confuzie la nivel global legată de ce înseamnă această bogăție – și cu atât mai mult în România sau în Europa de Est. Mulți oameni, în momentul în care vorbesc despre a fi bogați, se raportează la cât câștigă, ceea ce este profund greșit. Mărturisesc că nu vedeam lucrurile atât de clar înainte să citesc cartea, cumva am simțit că așa ar avea sens să fie lucrurile, însă mi-a adus multe argumente și mi-a clarificat partea asta.

A încercat mai întâi să răspundă la câți bani ar trebui să ai ca să te poți considera bogat. “A-i avea” înseamnă a-i avea puși deoparte, a fi parte din averea ta. Asta înseamnă să îi ai ori cash, într-o bancă, într-un depozit, într-un seif, la saltea, plus asset-urile, adică lucrurile pe care le ai, le deții și care valorează bani. Că este un apartament, o casă, mașinile, acțiuni, aur, bijuterii scumpe sau artă, practic orice este un asset. Cam care este valoarea tuturor acestor lucruri? Să ne uităm la această valoare și să vedem dacă asta ne spune dacă suntem bogați sau nu.

Ce mi s-a părut super tare este că autorii cărții au reușit să scoată o formulă pentru asta, o să v-o spun și să vă țineți bine. Formula este următoarea: Se ia venitul anual pe household (pe gospodărie). Dacă locuiești singur, asta înseamnă venitul tău anual. Dacă locuiești împreună cu partenerul de viață, atunci sunt veniturile voastre adunate. Se ia venitul anual pe household, se înmulțește cu vârsta pe care o ai, se împarte totul la zece, după care din asta scazi averea moștenită. Sunt lucrurile pe care le-ai moștenit, dar nu le-ai făcut tu, chiar dacă acum le deții. Suma asta este cam câți bani ar trebui să ai în momentul ăsta ca să poți să consideri că ești bogat sau pe drumul cel bun către a deveni bogat.

Să vă dau și un exemplu. Eu am acum 34 de ani și să zicem că aș avea un venit anual mediu în România – nu știu exact cât este acum acesta, dar să spunem că ar fi pe undeva la 700 de euro. Să zicem că am un salariu de 700 pe lună, provenit din business sau din ce am eu. 700 de euro, înmulțit cu 12 luni, înseamnă 8,400 de euro pe an. Iau suma asta, o înmulțesc cu vârsta mea, cu 34 de ani și cât dă împart la 10 și, de principiu, valoarea asta este suma de bani pe care ar trebui să o am eu acum ca să pot să spun că sunt bogat. Bineînțeles, cum spuneam, după toată asta am nevoie să scad partea moștenită. Dacă mi-au lăsat părinții cinci terenuri, trebuie să scad valoarea lor, și apoi îmi pun întrebarea dacă am ajuns acolo.

O să vedeți că, pentru majoritatea oamenilor, suma asta e destul de mare. Adică nu e ușor de ajuns acolo. Venitul nu înseamnă avere. Noi am folosit formula asta pentru a înțelege ce înseamnă să ai avere și să ajungi la nivelul la care autorii spun că ai putea zice că ești bogat.

Însă ce se întâmplă în general este că oamenii confundă faptul că ei câștigă mulți bani pe lună cu faptul că sunt bogați. O fac pentru că au impresia că odată ce li se ridică nivelul de trai și își pot permite mai multe lucruri lună de lună, probabil că sunt bogați sau sunt pe punctul de a deveni bogați.

Cartea argumentează că de fapt nu e deloc așa. E plină de exemple foarte interesante despre manageri din Statele Unite, middle managers și CEOs care, deși câștigă foarte, foarte mulți bani, mii, zeci de mii, unii chiar sute de mii de dolari pe lună, nu reușesc să țină din banii aceia. Nu reușesc să pună deoparte, nu reușesc să investească, nu reușesc să-și adune avere. Și îi vezi că fac asta de 10-15 ani și când te uiți în conturile și averea lor, îți dai seama că nu prea au bani puși deoparte.

De ce? Răspunsul super simplu este că trăiesc la un nivel mai ridicat decât sunt de fapt. Majoritatea oamenilor care câștigă mulți bani și nu reușesc să-i păstreze, să acumuleze avere, cei care la un moment dat se vor trezi că nu au pus nimic deoparte și brusc le scade nivelul de trai foarte puternic, poate la pensie, sau își pierd locul de muncă pentru o perioadă sau lucruri de genul ăsta – toți aceștia trăiesc la un nivel mai ridicat decât își permit.

Concret, dacă eu mi-aș permite acum să-mi cumpăr o mașină de maxim 10,000 de euro, mi-aș permite pe baza venitului meu și a datoriilor pe care le am sau nu le am și a modului în care am așezată viață, dacă sunt genul de om care nu pune bani deoparte niciodată, ce se va întâmpla este că îmi voi dori să aleg o mașină de vreo 12,000 sau chiar 15,000 de euro. Cu alte cuvinte, voi ținti să arăt celor din jur că nu sunt genul de om care își permite mașină de 10,000, ci că mi-aș permite de 15,000 de euro, ceea ce este fals, dar este vorba despre imaginea mea, despre statutul social.

Realitatea ar fi că în momentul ăla mi-aș permite una de 10,000 de euro, dar fac eforturi, poate fac credite, poate mă împrumut, poate aleg să fac un efort financiar de orice fel, să-mi iau una de 15,000, ca să arăt că sunt un pic mai sus. 

Chestia asta se propagă la orice nivel te-ai duce. Asta se întâmplă, spun autorii, și cu manageri de multinaționale care și-ar permite o mașină de 100,000 de euro, nu de 10,000, și ce să vezi? Vor încerca să-și ia una de 120,000 doar ca să arate că sunt mai sus de cât sunt.

Îmi dau seama când o analizez că sună foarte fucked up, însă asta este realitatea. E realitatea pe care am văzut-o eu de-a lungul timpului, dar e foarte argumentată în carte.

Nu este vorba doar despre cât câștigi, ci și despre ce faci cu banii câștigați, câți reușești să păstrezi și să investești, ce decizii și micro-decizii financiare iei în viața ta.

Uitându-ne la ce-i face speciali, ce au în comun oamenii ăștia care ajung să acumuleze bani, regula de bază din carte (sunt multe, au vreo șapte criterii și trăsături comune), însă ei spun că prima regulă și de departe cea mai importantă este: be frugal, frugal, frugal.

Este ideea de a fi foarte atent pe ce cheltui banii, de a te mulțumi cu mai puțin decât ai putea, spre deosebire de exemplele de mai devreme. Adică dacă îmi permit o mașină de 10,000, poate o să-mi iau una de 7,000.

Un exemplu super tare din carte și care mi s-a părut revelator vorbea despre faptul că 90% (90%!) din milionarii din Statele Unite nu și-au cumpărat niciodată o mașină nouă, și-au cumpărat doar mașini second hand. Ok, second hand veche de un an sau doi, nu de acum 30 de ani. Dar 90% din ei nu și-au cumpărat o mașină nouă niciodată pentru că, zic ei, nu merită. Este prea scump.

Dădeau un citat dintr-un interviu cu unul din milionari și spunea că a ales să-și cumpere o mașină second hand, de 15,000, deși și-ar fi permis fără probleme să dea 25,000 de dolari pe același model, dar nouă, doar că a realizat că diferența de la 15,000 la 25,000 de dolari nu este altceva decât o taxă pe mândrie. Adică, de fapt, asta primești. Dai 10,000 de dolari în plus, în exemplu ăsta, și ești mândru că e nouă. Atât. Asta era perspectiva lui.

Este interesantă pentru că pare că majoritatea oamenilor care ajung să facă foarte mulți bani gândesc așa și arată și că ne-am obișnuit cu un model foarte prost. Modelul nostru despre milionari și despre oamenii bogați este foarte deformat. Este influențat de Hollywood, este influențat de câțiva care într-adevăr sunt mai expansivi și mai concentrați pe a arăta cât de multe au, dar la majoritatea nu e așa.

Exemplul ăsta cu mașinile se aplică în multe alte zone. Nu mai țin minte exact cât era, dar în jur de 93% din ei nu cheltuiseră niciodată mai mult de o mie de dolari pe un costum și niciodată mai mult de 1,500 de dolari pe un ceas. Sunt ceasuri în lumea asta de zeci de mii, de sute de mii de dolari, ai zice că ăștia sunt cei care le cumpără, nu? Well, nu. Le cumpără oamenii care au venituri mari, dar care nu ajung să fie bogați niciodată. Pentru că întotdeauna sunt mai preocupați să arate că sunt mai sus decât unde sunt de fapt, îi preocupă mult mai mult chestia asta cu statutul social.

O altă idee despre being frugal, despre cum iau deciziile financiare și cum își trăiesc viața, este că partenerii de viață a milionarilor, soțul, soția, sunt chiar mult mai atenți, mai puțin cheltuitori decât ei. Nu doar ei au nevoie să fie așa, ci și partenerul de viață.

Sunt multe exemple. Majoritatea trăiește în cartiere medii, adică nu se duc în cel mai scump în care și-ar permite să locuiască, nu își iau cea mai scumpă casă pe care și-ar permite-o, din contră. Și asta e o idee de bază din carte.

Practic ce spune este că bogăția este mai mult despre a păstra banii decât despre a-i face.

O altă idee fundamentală din carte ține de legătura dintre părinți, cum suntem crescuți și cum ajungem să ne gestionăm partea financiară a vieții odată ce ajungem să fim adulți. Iar aici e un concept foarte interesant pe care nu l-am mai auzit până la cartea asta: Economic Outpatient Care.

Ei spun că părinții oamenilor care ajung bogați nu le-au acordat de-a lungul vieții acest Economic Outpatient Care. E o paralelă la sistemul medical, unde Outpatient Care înseamnă servicii medicale în ambulatoriu. Adică ești la tine acasă, nu ești obligat să stai în spital peste noapte. Când ai nevoie de ajutor, poate urmezi un tratament, poate te-au externat, dar nu ai nevoie neapărat și de supraveghere medicală și, fiindcă nu ai nevoie de ea, nu ai nevoie să petreci noaptea în spital și atunci te trimit acasă. Ideea e că încă primești servicii medicale deși în mod normal nu ai avea nevoie.

În plan economic, ce numesc ei Outpatient Care este vorba despre copiii care au plecat de acasă, au fost odată copii, acum au devenit adulți, ar trebui teoretic să stea pe picioarele lor, să-și câștige singuri existența, să-și gestioneze singuri viața. Doar că părinții, în ciuda faptului că au plecat de acasă (cum plecasem din paralela de mai devreme, erau externați) încă le trimit bani, încă îi ajută financiar, ceea ce este cel mai grav.

În fiecare lună îi trimit copilului niște bani, “Să se descurce, săracul, că este greu.” Ceea ce de multe ori poate că e așa. Poate le este greu. Cumva e natural ca părinții să-și dorească asta. Doar că făcând asta (ori constant, ori doar din când în când), făcând cadouri mari, valoroase, de exemplu “Îți dau eu bani să-ți iei mașină că s-a stricat, îți dau 5,000 de dolari”, plătitul de avans la case etc. Lucruri de genul ăsta, făcute repetat. Asta este problema: dacă sunt făcute o dată, de două ori, nu o să facă o diferență pe bune, ca toate lucrurile din copilărie. Dar fă-o de suficient de multe ori, fă-o repetat, și aia schimbă niște lucruri la personalitatea copilului și a viitorului adult. Atunci când părinții își obișnuiesc copiii cu ideea că “dacă nu te descurci, te ajut eu, și te ajut semnificativ.”

Aparent e o chestie bună și cu siguranță vine din dragoste, însă le creează viitorilor adulți un handicap. Cât timp ești copil, este normal să fii susținut de părinți și chiar de dorit. Când ai devenit adult, ar trebui să poți să stai singur în picioare. Iar de câte ori eu, ca părinte, vin și îți spun “Știi ceva, nu e nevoie să stai chiar mereu singur în picioare, că te ajut eu”, creezi un pattern. În majoritatea cazurilor, la fostul copil-actualul adult se creează un pattern în care i se construiește în cap ideea că poate consuma, poate cheltui bani în avans. Și nu doar în avans, ci mai mulți decât face.

“Eu nu îmi permiteam mașina asta, dar uite că până la urmă am reușit să-mi iau o mașină pe care chiar dacă nu mi-o permiteam, după ce mi-au venit bani de la mama sau tata, tocmai mi-am permis-o.”

Dacă se întâmplă asta de două, trei, cinci ori sau, și mai rău, constant, lună de lună, asta îmi creează mie, adult, ideea că nu trebuie să mă limitez la ce câștig eu sau ce cred că îmi permit. Că mai sunt și alte moduri de a face rost de bani în lume asta. Îmi mai dă mama, fratele, mă împrumut de la un prieten, mai fac un credit, mai fac 12 rate în avans. Asta creează mindset-ul de a gestiona, de a începe să lucrezi cu bani pe care nu îi ai, nu i-ai câștigat, speri că îi vei câștiga într-un viitor, dar realitatea este că nu știi.

Creează un mecanism în care, la sfârșitul unei luni, ești cu o săptămână înainte de salariu și începi să cheltui din banii pe care o să îi iei după salariu, luna viitoare, și după aia și mai departe, și mai departe. Și te trezești că ai o grămadă de datorii și plătești la rate și la credite.

E importantă distincția, mai ales când începem în viață. Mare parte din noi, dacă nu ne-am născut super bogați, avem momente în care avem prea puțini bani, nu ne ajung banii. Chestia este naturală. Însă să te apuci să-ți faci credit ca să mergi într-o vacanță nu e natural. Să te împrumuți de bani ca să poți să-ți schimbi mașina, pentru că asta s-a învechit, nu e natural. Să-ți faci credit de nevoi personale pentru niște lucruri care nu sunt chiar nevoi personale, sunt nice to have-uri. “Voiam să-mi cumpăr ceva drăguț, un ceas. Am găsit o vacanță ieftină și vreau să mă duc acolo. Vreau să-mi schimb televizorul.” Am auzit-o pe asta de o grămadă de ori. “Am vrut să-mi iau un televizor cu diagonala mai mare și am făcut un credit de nevoi personale.” Chiar era o nevoie personală, urgentă. Nu vedeai emisiunea suficient de mare!

Genul ăsta de chestii sunt create fix de acest Economic Outpatient Care. E foarte greu de deconstruit odată ce face parte din mindset-ul tău. E un limitator pentru că vine din copilărie.

O altă idee din carte legată de legătura dintre cum suntem crescuți și cum ajungem să gestionăm banii este despre părinții care ajung să facă bani. Mare parte dintre oamenii care sunt milionari sunt proprietari de business, trăiesc mult sub nivelul la care și-ar permite teoretic să trăiască, sunt oameni care își alocă foarte bine și eficient timpul, energia și banii. Sunt foarte concentrați pe a fi eficienți în cum își alocă resursele și au convingerea că independența financiară e mult mai importantă decât a arăta un anumit statut social. Cam astea sunt trăsăturile pe care le găsești cam la toți.

Oamenii de care spuneam că în mare parte sunt proprietari de business, fiindcă au trăit așa, au ajuns să aibă bani, au ajuns să aibă și copii. Ce e super interesant aici este că mulți dintre ei, antreprenori care au trăit cumva sub nivelul la care ar fi putut să trăiască și nu au arătat un statut social super ridicat, nu își doresc pentru copiii lor bani neapărat, ci o viață bună. Așa că, de exemplu, îi încurajează să facă facultate, să se educe. Făcând asta, îi descurajează să fie antreprenori, cum au fost ei.

E super interesant pentru mine. Fiindcă își doresc o viață bună pentru ei și asociază conceptul de viață bună cu “Ce mi-a lipsit mie, ca părinte? Mi-ar fi plăcut să pot să mă educ mai mult. Deci ai putea să faci o facultate. Mi-ar fi plăcut să pot să arăt un statut social mai ridicat. Cum pot să obțin statut social? Fă-te medic sau avocat, îți trebuie educație pentru asta.”

Fiindcă fac asta, fără să-și dea seama, îi descurajează să fie antreprenori, îi împing către a fi profesioniști. Ceea ce nu este fundamental o chestie rea, e o alegere. Însă, în același timp, făcând asta îi împing pe copii să amâne intrarea în piața muncii. Cu cât te duci și faci o facultate, poate și un master și poate un doctorat, cu atât intri mai târziu în piața muncii și începi să câștigi banii mai târziu.

Eu pot să spun că apucându-mă pe la 17-18 ani de a-mi câștiga singur banii, a încerca cel puțin, că nu a fost super ușor la început, am avut tot timpul chestia asta. Chiar vorbeam cu un amic care a făcut ceva similar, s-a angajat foarte devreme. Până pe la 24-25 de ani eram în tot felul de grupuri și contexte în care aveam cea mai lungă experiență de muncă (acum s-au mai egalizat lucrurile, că am 34 de ani). Eu aveam 25, eram cu oameni de 30 de ani și aveam mai multă experiență de ani munciți decât ei. Și e un avantaj enorm – indiferent cât de bun sau de prost ești. Adică este o experiență care este amânată, este împinsă în viitor în momentul în care faci prea multă educație. Nu aș vrea să se înțeleagă că educația nu e bună, pentru că nu cred asta.

Îi mai încurajează, fără să vrea, să nu trăiască cum au trăit ei. Adică să nu-și refuze plăceri, să fie mai relaxați în ceea ce privește modul în care cheltuie banii și, evident, să obțină statut social mai bun, mai ridicat decât ce au avut ei. Acest statut se obține prin artefacte: o casă mai mare, o mașină mai scumpă, ceasuri de lux, haine de brand. Prin aia arăți sau câștigi statutul.

Ăsta este paradoxul. Combinația asta este combinația cea mai proastă. Să-i împingi, fără să fii conștient că o faci, să nu mai fie atât de atenți cum ai fost tu la cât cheltuie, la cum cheltuie, și în același timp să-i pui într-un context în care ei vor câștiga mai puțin, vor începe munca mai târziu și este mai puțin probabil să ajungă să facă business.

Practic, le limitezi puternic modul în care vor câștiga bani și le dai un handicap pe modul în care îi cheltuiesc. Îi vei obișnui să fie mai cheltuitori decât ar fi cazul pentru veniturile pe care le vor avea.

Chiar dacă provin din familii cu părinți care au fost foarte concentrați pe a-și gestiona banii și și-au gestionat partea financiară foarte eficient, riscurile de a avea copii care ajung să aibă nevoie de susținere financiară sunt mai mari.

Astea sunt câteva idei pe care am vrut să vi le dau. Cartea este absolut genială.

Dacă tot suntem la capitolul recomandări de cărți, mă gândeam că au mai fost cel puțin două cărți pe zona financiară care pe mine m-au influențat foarte puternic de-a lungul vieții. Una este Tată Bogat Tată Sărac a lui Robert Kiyosaki, pe care am citit-o pe la 17 ani. Acum, uitându-mă înapoi, nu mi se mai pare atât de tare, dar atunci mi-a revoluționat viața. Cred că cel puțin o parte din decizia de a deveni antreprenor, acum 16-17 ani, a venit din cartea asta. Te învață un pic care e diferența între mindset de antreprenor sau de angajat, de venit pasiv și venit activ. Foarte mișto. De fapt, toate cărțile lui Kiyosaki sunt mișto, dar am întâlnit mulți oameni de-a lungul vieții care au fost schimbați de Tată Bogat Tată Sărac.

A doua carte este o carte a lui George Clason, veche, cred că de prin 1930, se numește The Richest Man in Babylon. E o carte clasică în zona financiară. Explică prin povești partea de mindset, de cum să faci bani. Cum să faci bani nu doar din perspectiva de “Ne apucăm de business.” Chiar lucrând ca angajat, freelancer, specialist în ceva, sunt moduri în care poți să te îmbogățești. Sunt și exemple de milionari, destul de multe, care au făcut asta.

Dacă vreți însă să începeți, sunt convins că sunt printre voi oameni care știu deja multe din lucrurile astea și mă bucură. Însă știu că sunt sigur și oameni care în momentul ăsta se gândesc “Parcă sunt niște lucruri pe care nu le fac chiar foarte bine din punct de vedere financiar și care nu o să mă ducă într-un loc mai bun, ci din contră.”

Ca o sugestie personală pe care am dat-o și multor prieteni de-a lungul timpului și care este susținută și în cartea asta, The Millionaire Next Door, ideea de bază este de a avea un buget lunar. A ține evidența banilor cheltuiți și a veniturilor, dar în special a banilor cheltuiți. Categorii de cheltuieli notate într-un Excel sau într-o aplicație.

Eu folosesc de foarte mult timp o aplicație care se numește You Need a Budget (YNAB). Are și aplicație de mobil, am cumpărat-o acum șapte ani și e una dintre cele mai bune investiții pe care le-am făcut, dar am folosit mai multe sisteme de-a lungul timpului. Ideea de bază este că puteți să le faceți, până la urmă, și pe o coală de hârtie cu pixul. Nu e foarte importantă aplicația, doar face munca mai ușoară, însă ce aveți nevoie este să creați categorii de cheltuieli și să le notați acolo consistent și regulat.

Dacă nu puteți spune la virgulă câți bani dați lunar pe mâncare, câți dați pe ieșiri în oraș, pe haine, întreținere, țigări, nu aveți niciun drept să vă plângeți din punct de vedere financiar. Și știu că sună dur, dar e o chestie de bază. Dacă vrei să păstrezi bani și să acumulezi bani, ai nevoie să știi pe unde îi pierzi. Că, în mod evident, pe undeva îi pierzi. Și absolut toți oamenii bogați pe care i-am cunoscut fac asta. Toți. Fără excepție.

***

Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.

Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:

Join 0+ Insider

Newsletterul 0+ Insider este cel mai bun loc unde să ne urmărești. Vei avea acces la insight-uri utile într-un proces de schimbare, informații de culise legate de ce punem la cale (inclusiv workshopuri pe care le anunțăm doar pe mail), recomandări de cărți și altele.

Ce NU vei primi? Informații superficiale, pline de cuvinte stufoase, concepte obosite și deja super-reciclate, “tips & tricks” sau “growth hacks”. Îți vom scrie doar când avem ceva valoros de împărtășit.

S-ar putea să te intereseze și:
Meniu