Observ o dorință a oamenilor de a se duce către energia zen, liniștită, relaxată, meditativă, detașată complet. În același timp, au tendința să se îndepărteze de cealaltă energie care face lucrurile să se întâmple – o energie care nu e 100% echilibrată tot timpul, fiindcă duce în niște excese. Însă e important să știm când să acționăm, să facem lucruri, să cultivăm partea care ține de materializare.
În acest episod vorbesc despre dezechilibrul și efectul de pendul care poate să apară între aceste două extreme.
Ascultă episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Mi s-a întâmplat în ultimele săptămâni să am mai multe momente în care oameni din jurul meu interacționează cu mine într-un context diferit de contextele în care au interacționat până în momentul ăla cu mine și sunt ușor confuzi, fiindcă ei credeau că mă cunosc și acum văd o altă parte din mine, care face la fel de mult parte din mine ca și cealaltă, pe care ei n-o văzuseră, n-o intuiseră. Așa că sunt ușor bulversați de asta și nu mai știu cum să pună piesele de puzzle împreună.
Și nu cred că mi se întâmplă doar mie. Ni se întâmplă tuturor. Avem mai multe părți, suntem destul de complecși, mare parte dintre noi și nu ne arătăm toate părțile în toate contextele. Nici n-am putea, nici dac-am vrea. Nu ne permite timpul și spațiul, contextul. Dar, evident, avem mai multe părți, mai multe fețe și oamenii au tendința asta de a se uita la două fețe, două fațete, să zic așa. Nu înseamnă că omul are mai multe fețe ci doar că sunt mai multe unghiuri din care te poți uita la el. Te uiți la două fațete și completezi tu, în capul tău, cam cum ar arăta restul de cinci. Și într-o zi, uneori, la unii oameni, ajungi să mai vezi un unghi. Și nu se potrivește cu ce construisei tu în capul tău. Și asta e bulversant.
Și m-am tot gândit la asta în ultima vreme pentru că, evident idealul este “hai să nu mai construim noi în capul nostru chestii”. Hai să acceptăm că vedem o parte sau două sau cinci dintr-un om și alea nu-s toate și să lăsăm niște semne de întrebare acolo, despre cum ar putea fi. Zic ideal, pentru că nu facem asta printr-un proces conștient. Nu ne gândim așa la fiecare om pe care îl întâlnim în viața noastră. Și atunci, automat, suntem obișnuiți să completăm spațiile lipsă cu proiecții, cu ce ne-ar plăcea nouă și tot așa.
Dar în al doilea rând, și subiectul principal despre care voiam să vorbesc astăzi, care e legat de modul în care ne uităm la oameni, e următorul. Cred că o pereche de atribute pe care o văd confundată și confuzantă frecvent este partea de zen, liniște, calm, echilibru, așezare, toate astea la un loc, pe care o putem vedea uneori la niște oameni, de exemplu într-o ședință de coaching sau change strategy sau psihoterapie. Noi, în postura de clienți, ne uităm la omul din fața noastră, la specialist și îl vedem într-un fel. Mai degrabă mai așezat, mai echilibrat, mai zen, mai “pe pace”, mai pe “hai să fie toată lumea fericită”.
Și apoi există și o altă parte pe care o avem cei mai mulți dintre noi. Nu mă refer la partea mai dezechilibrată neapărat sau în nici un caz nu vorbesc acum despre “umbra” lui Jung, despre conceptul ăsta că avem toți o parte mai dark a noastră. Nu despre asta e vorba acum, ci pur și simplu avem o zonă mai activă, mai orientată către acțiune, mai pe “hai să facem”, mai pe foc, pe fire, mai pasională poate și cu toate implicațiile. Mă gândesc în primul rând la pasiunea pe care o pui în hobby-uri, în proiecte, în relații. Și există partea astalaltă.
Și cred că toți avem câte un pic din fiecare, doar că atunci când cunoaștem un om într-un anumit context vedem una dintre laturile astea și de obicei nu o intuim pe cealaltă pentru că pare atât de diferită, pare atât de departe de imaginea pe care ne-am făcut-o.
Observ în ultimii ani și mai ales în cercurile mele de oameni care-mi sunt mai apropiați, cu care poate petrec mai mult timp, observ o tendință către a idealiza și a pune pe un piedestal energia aia zen, echilibrată, așezată, meditativă, detașată, non-atașată de lucruri.
Podcastul ăsta pe care îl tot fac eu, are o energie de genul ăsta de cele mai multe ori. E mai “pe chill”. Și cred că oamenii au nevoie de relaxare și de a nu se mai biciui și a nu se mai împinge și a nu mai alerga ca disperații și de a sta cu ei și de a respira și de a se uita la cer și la nori și a se bucura și a fi recunoscători. Cred că avem nevoie de asta cu toții și cu atât mai mult în perioadele astea agitate și cu foarte multă incertitudine. Cred că ne ajută.
Însă, și e un mare “însă” aici! Zic că văd un dezechilibru înspre partea asta în cercurile mai apropiate mie, simt că oamenii tind către asta, își doresc asta. Și fiindcă își doresc asta, au impresia că pentru a avea asta au nevoie să se depărteze de energia cealaltă care face ca lucrurile să se întâmple, care nu e neapărat sută la sută echilibrată tot timpul, care uneori se duce în niște excese de muncă, de pasiune, de argumentare, de credințe, e mai fiery, mai cu foc, cu un ritm mai alert, mai pe alergat uneori, mai pe împins, pe încrâncenare uneori, drive, poate o toleranță incompletă. Nu tolerăm tot, că dacă tolerăm tot nu mai schimbăm nimic.
Pentru mine au existat întotdeauna amândouă. Aș zice mai degrabă că partea mai liniștită, mai echilibrată, mai așezată, mai contemplativă a fost educată în ultimii poate zece, cincisprezece ani. Și a fost educată. Mi-a venit mai natural cealaltă. Energia aia de a face lucruri mi-a venit mai natural.
Și acum, ele coexistă în mine și cred că coexistă în fiecare dintre noi. Și cred că avem nevoie să coexiste. Cred că nu ne dorim să ajungem într-o zonă în care stăm sută la sută din timp într-un singur tip de energie. Sigur că e frumos să aspirăm, mai ales când suntem anxioși sau agitați sau alergăm în viața noastră și simțim că n-avem timp de nimic și am vrea și noi să stăm. E ușor ca atunci să concluzionăm că ce ne dorim este să ne ducem cât de puternic putem către o viață zen, liniștită. Fără griji? Nu există asta, dar să zicem că ne-am dori-o, în care să medităm frumos de două ori pe zi și să stăm și să ne plimbăm în natură și să lăsăm soarele să ne pice în cap și să fie un concediu permanent, o vacanță permanentă și să nu ne mai pese și să nu mai fim atașați de lucruri și oameni și părerile altora. Cred că ne dorim asta, e ușor să ajungem să ne dorim asta. Și cred că e greșit.
Greșit în sensul că, na, fiecare poate să-și dorească ce vrea. Fiecare crede că știe ce e bine pentru el dar realitatea este că mare parte dintre noi nu suntem dispuși să mergem și să trăim într-o peșteră, undeva la poalele unui munte, deconectați de oameni, deconectați de Netflix, deconectați de lucrurile pe care societatea și avansul tehnologic ni le-au dat: apa caltă, căldura în casă, wireless, wi-fi. Nu suntem dispuși să renunțăm la toate astea, mare parte dintre noi.
Ne dorim un nivel de confort și acces ca să putem să mâncăm unde vrem noi, să intrăm într-un restaurant când avem chef, să ne cumpărăm lucruri, nu neapărat în extrema de consumerism dar niște lucruri din când în când. Și realitatea este că astea-s toate beneficii care țin de a trăi în societate și a funcționa în societate. Iar societatea asta funcționează într-un fel, imperfect clar, dar funcționează într-un fel, are niște reguli pe care nu noi le-am stabilit.
De exemplu, se folosesc bani ca monedă de schimb, ca mod de a-ți procura lucruri. Și banii ăștia se câștigă într-un fel, nu cresc în copaci. Și atunci avem nevoie, dacă ne dorim lucrurile alea, să câștigăm niște bani și pentru asta avem nevoie să găsim o formă prin care să aducem valoare societății. Noi o numim muncă. Poate să fie ceva ce ne place sau ce nu ne place atât de mult. Avem nevoie să alocăm niște timp din timpul nostru liber pentru a face niște lucruri, a le face să se-ntâmple, a produce ceva: un raport, un kilogram de mere culese din pom, o plăcintă făcută din merele alea și vândută la chioșcul de la colțul străzii, ceva, orice.
Avem nevoie să facem lucruri și dacă am sta într-o extremă de-asta în care ne așezăm frumos în lotus și medităm toată ziua, nu am putea să facem lucrurile astea și atunci n-am avea acces la beneficiile pe care ni le dorim.
Rezultă de aici, de cele mai multe ori, că avem nevoie să păstrăm un echilibru între a face, a împinge atunci când ne este greu, a ieși din zona de confort, pe de o parte, și zona în care ne liniștim și ne bucurăm de ce avem și suntem recunoscători pentru ce avem și nu ne dorim neapărat alte chestii sau și mai multe chestii, în care petrecem timp poate cu câțiva oameni dragi și atât, și ne luăm bucurie de acolo. Avem nevoie de echilibru.
Când se pierde echilibrul ăsta începe să doară. E adevărat, mulți dintre noi suntem, mai ales cei care trăiesc în orașele mai mari sau lucrează în niște industrii axate pe productivitate, în companii, companii multinaționale, alergăm atât de mult și este atât de mult despre doing stuff, despre a produce, despre a livra, despre deadline-uri, despre progres, despre competiție. E atât de mult despre astea încât e ușor să presupunem că soluția, idealul, este în extrema cealaltă, este în zona de a nu mai face nimic. E ușor să credem că soluția e să tindem către asta.
Dar ce văd în ultimul timp, și din nou, vreau să conștientizez și să verbalizez în timp ce conștientizez, că ține și de cercurile în care sunt eu, mulți oameni care fac coaching, care fac terapie: terapeuți, coach, oameni pasionați de zona asta de dezvoltare personală, de meditație. Ce văd aici din ce în ce mai mult și mă sperie un pic este că oamenii vor atât de mult să se ducă în zona de chill, relaxare și zen încât uită că lucrurile meaningful, importante, nu vin din a sta într-o stare de meditație continuă.
Toate lucrurile mișto și de impact în lumea asta au fost făcute de oameni orientați către acțiune, nu de oameni care au stat în meditație. Avem câteva excepții, da, dar sunt discutabile. Oameni care s-au așezat pe lângă niște pomi și după aia au avut impact suficient de mare. Mi se pare că și acolo sunt niște bucăți de acțiune, dacă te duci să te uiți.
Avem nevoie să știm să acționăm și să facem lucruri și să știm să ne cultivăm partea asta din noi de foc, de drive, de engagement, de involvement. Nu găsesc cuvinte suficient de bune în română. De a materializa! Cred că ăsta e cuvântul. Capacitatea noastră de a materializa lucruri, de a le face materiale, reale în jurul nostru, de a le scoate din cap și de a le materializa în fața noastră.
Îmi doresc un ceai. Aș bea un ceai. E frig afară, s-a răcorit aici și aș vrea un ceai. Asta e în capul meu. Pot să contemplu și să stau și să-mi imaginez ceaiul ăla până mâine dimineață. Dacă nu cumva trece cineva pe-aici și întâmplător are un ceai în mână și mi-l și dă, ceea ce e puțin probabil, că-s la mine-n casă și nu trec oameni așa, pe-aici, dacă nu se întâmplă asta, atunci eu n-o să am ceaiul ăla. Singurul mod în care ceaiul din mintea mea poate să apară într-o cană în fața mea este dacă ies din această stare de wishful thinking și fac ceva. Am nevoie să mă ridic, să mă duc, să-mi fac un ceai, sau să-mi cumpăr un ceai. Asta înseamnă materializare. Înseamnă că ceva ce până acum a fost un gând, tocmai e făcut, tocmai apare în lumea fizică, are un corespondent în lumea fizică. Dacă voi ați fi lângă mine acum, v-ați uita la cana aia de ceai și cu toții am fi de acord că e o cană de ceai acolo. Deci a devenit materială. Există. S-a materializat.
În același mod se materializează proiecte, dorințe, companii, organizații, echipe de oameni, grupuri, prieteni. Așa se materializează. Prin acțiune, nu prin stări de meditație, nu prin stări de zen, nu prin detașare completă. Nu cred în asta!
Cred că există niște bucăți acolo care țin de setarea intenției, care contează, poate chiar procese de vizualizare.
Sunt diverse școli care propun ideea asta de vizualizare, de a-ți imagina în detaliu cum ai vrea să se întâmple ceva în viața ta, să manifești ceva. Dar vreau să observăm că și alea presupun acțiuni. Ok, nu atât de practice, nu înseamnă neapărat că tre’ să faci ceva, dar, ghici ce, a-ți lua cinci minute din timpul tău, a închide ochii și a începe să-ți imaginezi ceva când tu poate ai chef să stai și să nu faci nimic, să nu depui efort, ăla e efort. Adică, chiar și exercițiul ăsta de vizualizare presupune o minimă acțiune de “o să-mi rup din timpul meu astăzi, cinci minute, și o să fac asta”. Și poate, după trei minute o să am chef să fac altceva dar mă voi condiționa, chiar constrânge uneori, să stau aici încă două minute, pentru că chestia asta e importantă pentru mine și vreau să se întâmple și cred că vizualizând se va întâmpla.
Și de cele mai multe ori, cu toate vizualizările, cu toate intențiile, cu toate dorințele de manifestare, ai nevoie să acționezi și mai mult, să faci ceva. E bancul ăla cu biletele la loto. Bine, eu te ajut să câștigi, dar cumpără un bilet la loto, că n-ai cum să câștigi dacă nu cumperi bilet la loto.
Unde mă duceam cu asta este… Nu cred că am o concluzie dar voiam să subliniez că pare că folosim tranzițiile astea de la “bă, eu nu vreau să-mi bat capul, nu vreau să-mping, eu nu vreau să mă străduiesc, eu vreau să fie ușor, vreau să mă uit la munți și aia să fie viața mea”, tranziția de la asta către a face lucrurile să se întâmple mi se pare că o folosim ca pe un comutator d-ăsta on-off, de cele mai multe ori. Stânga-dreapta. E ori, ori.
Am fost într-o extremă, am muncit foarte mult, am alergat, am crezut că totul este despre a obține lucruri, despre a materializa, că tot ce are valoare în lumea asta e ce am făcut, nu ceea ce sunt. Am fost în extrema asta, care e o extremă proastă, din punctul meu de vedere, și mi-am dat seama la un moment dat că nu-i bună pentru mine, că-mi produce burnout-uri, că mă face să obțin lucruri dar după aia să simt că nu am sens și meaning în viața mea.
Și am fost atât de mult acolo încât la un moment dat aleg să nu mai fiu acolo și-mi imaginez că soluția este să fiu dincolo și de mâine, fuck-it!, nu mai facem nimic.
Mă duc din ce în ce mai mult, mental, că despre mindset este vorba în primul rând și apoi se vede și în comportamente. Mental mă duc din ce în ce mai mult către o zonă în care totul trebuie să fie ușor, tre’ să vină natural, tre’ să curgă lucrurile, să se alinieze planetele. Și dacă cumva simt că e niște efort necesar acolo, concluzionez că nu e pentru mine. Am nevoie de calea aia ușoară. Și eu cred că abordarea asta este cel puțin la fel de nocivă ca prima.
De asemenea, sunt oameni care toată viața lor au fost în abordarea asta a doua, tre’ să fie ușor. Tre’ să curgă, tre’ să fie natural, lucrurile vor veni către mine. Și cred că au fost toată viața în extrema asta și fără să judec, fără să-mi doresc să judec, probabil că sunt judgmental acum dar nu asta e intenția, oamenii care sunt acolo atât de mult, pe care îi vezi și e evident că din zona aia vin și stau atât de mult în zona aia, din păcate, în majoritatea covârșitoare, au probleme reale de adaptare la societate și de a avea o viață decentă. Nu au bani suficienți încât să le fie lor ok. Nu e vorba de a te îmbogății. Efectiv o duc greu. Au fost mult timp în joburi prost plătite. Au acumulat frustrări. Pentru că nu s-au dus într-o peșteră, au vrut să funcționeze în societatea asta și societatea asta, după cum spuneam, are niște reguli, proaste dacă mă întrebați pe mine, dar nu despre asta e vorba. E vorba că nu poți să trăiești într-o societate ignorând complet regulile societății, că o să te dea afară societatea, o să te excludă. Nu îți vei găsi loc de muncă, nu vei avea suficienți prieteni, nu vei reuși să construiești relații de cuplu. Te va exclude societatea pentru că ești atât de împotriva ei.
Ideea de a te duce în extrema astalaltă de zen și liniște și non-atașament și non-forțare, ziceam că e la fel de proastă și că asta ne arată… e un efect de pendul. Așa se numește în psihologie. Dacă ne imaginăm pendulul unui ceas și el stă perfect vertical, atârnă vertical și îl luăm cu mâna și îl ducem într-o extremă, să zicem în stânga sus, la 90 de grade cu varianta lui statică, verticală, îl luăm, îl ducem în partea din stânga sus și îi dăm drumul. Și când îi dăm drumul și el cade într-un arc de cerc, ajunge în poziție verticală și nu se oprește acolo. Trece de poziția verticală, se duce înspre dreapta, ajunge aproape la un maximum din dreapta sus. Adică se duce în extrema cealaltă, după care se reîntoarce, trece iar prin poziția lui perfect verticală, nu se oprește acolo ci se duce în stânga. Nu mai urcă la fel de mult, la maximum, dar urcă. Apoi se întoarce și trece de zona verticală și urcă în dreapta, un pic mai jos decât data trecută. Și continuă această mișcare de balans stânga-dreapta cu distanțare din ce în ce mai mică cu zona de echilibru în care e perfect vertical.
Efectul de pendul e foarte răspândit atunci când facem schimbări în viața noastră. Când am fost într-o extremă, ne-am dat seama care sunt costurile extremei, a început să doară și cumva, nu cred că înțeleg coplet cum se întâmplă asta, dar se întâmplă, concluzionăm cei mai mulți dintre noi, ființe raționale, că probabil soluția e extrema cealaltă, fără să vedem că soluția nu e extrema. Soluția e echilibrul, nu extrema.
Deci, am avut o problemă care a fost generată de faptul că am stat într-o extremă. Soluția n-are cum să fie,” hai să stăm în altă extremă”, că asta va genera o altă problemă.
Soluția poate să fie echilibrul. Și cred că echilibrul ăsta, în cazul particular al acestor două energii, să le spunem zen versus acțiune, cred că echilibrul în cazul ăsta nu e un pendul care stă perfect vertical, nemișcat. Cred că este un pendul care încă se mișcă cu amplitudine mai mică a mișcării. E un pic spre stânga după care trece prin zona verticală de echilibru perfect, se duce un pic în dreapta, iarăși un pic în stânga, iarăși un pic în dreapta. Și în funcție de momentul din viață, din an, din săptămână, din zi, poate, în care facem fotografia unui om, el e mai degrabă în stânga sau mai degrabă în dreapta. Și faptul că noi acuma îl vedem mai degrabă în stânga, nu înseamnă în nici un caz că el nu este capabil să fie și în dreapta.
Amplitudinea asta a mișcării, punctele de maxim în stânga și în dreapta, cred că țin de dezvoltarea personală a omului la care ne uităm. Cred că, dacă ar fi să rezum un pic cele două tendințe, aș zice că una este despre zen, liniște și cealaltă este despre putere personală, despre conceptul de personal power pe care noi îl mai găsim uneori în niște cărți de dezvoltare personală, care vorbește despre capacitatea noastră de a face lucruri să se întâmple, de a ne conduce viața, poate chiar în zona de personal mastery. Și cred că oamenii care lucrează mult cu ei, chiar dacă vin mai degrabă dintr-o extremă decât din cealaltă, reușesc să-și cultive opusul, indiferent din ce parte vin.
Unii dintre noi venim dintr-o zona mai non action, mai așezată și avem nevoie să învățăm să fim asertivi, să luăm controlul propriei vieți, să materializăm lucruri în viața noastră, iar pentru alții e invers. Au o capacitate foarte mare de a materializa lucruri și au nevoie să învețe să mai stea și potoliți, să se mai centreze și împământeze și echilibreze poate, din punctul ăsta de vedere. Adică să mai învețe și să nu își ia toată valoarea din a face lucruri, să realizeze că nu e doar despre a face ci și despre a fi și a simți. Și avem nevoie să ne dezvoltăm și partea cealaltă.
Iar dezvoltarea celeilalte părți este văzută ca o ieșire din zona de confort, că ne e confortabilă o parte, nu și cealaltă. Ca să o putem dezvolta pe cealaltă, avem nevoie să ne asumăm că vom fi mai inconfortabili. Nu ne e natural să facem aia și de câte ori o vom face și o vom exersa, se va simți ca o dificultate, până când încet încet devenim din ce în ce mai buni la a face și cealaltă parte și dezvoltăm și acolo o mică zonă de confort care apoi devine o zonă mai mare de confort și ideal ajungem în niște etape ale vieții noastre în care putem să fim și în stânga și în dreapta, dar nu în același moment.
Ne-am dezvoltat capacitatea de a ne mișca între astea două suficient de bine și putem să fim și foc și să facem lucrurile să se întâmple și apoi putem să comutăm, relativ repede, pe relaxare și detașare și recunoștință pentru ce avem și a nu ne mai dori altceva. Și după aia înapoi.
Cred că e unul dintre modurile în care putem măsura rezultatul eforturilor noastre de creștere, de dezvoltare personală. O putem măsura prin capacitatea noastră de a cupla și a decupla, de a ne conecta și a ne deconecta de la mindset-ul care ne-a fost cel mai peste mână, cel mai nenatural în trecut iar acum ne-a devenit natural, sau accesibil măcar.
Acuma îmi dau seama că discuția asta e genul ăla… nu e o discuție, e un speech, că vorbesc singur. Realizez asta! Dar mi se pare că e genul de analiză care ar fi putut să fie foarte bine și despre energie masculină versus energie feminin. Nu mi se pare că-i foarte mare diferența. Sunt niște nuanțe dar cred că sunt similare.
Dacă o priveam din perspectiva asta, energia masculină e mai centrată pe acțiune, pe doing, pe “hai să facem”, mai concentrată, mai focusată, mai intensă, iar energia feminină este mai degrabă o energie difuză, care e peste tot, care umple camera și e despre ideea de a … care e cuvântul? … de a fi permeabilă? Da! De a așeza mai bine lucrurile dar altfel decât a le forța să se întâmple, mai nurturing. Este despre nurturing, este și despre disponibilitate, despre a înțelege că nu totul este despre focus și despre a trece cu capul prin acest zid, cum e de multe ori la energia masculină și că lucrurile se pot așeza și rezolva și altfel.
Cred că dacă ne-am uita din perspectiva asta de energie feminină versus masculină, de fapt nu e versus nici aici, cum nu e nici dincolo. E despre faptul că fiecare dintre noi conține și energie masculină și energie feminină în doze diferite și că avem nevoie să le conținem pe amândouă.
Bărbații, de obicei, au mai multă energie masculină sau ăla e default-ul lor general și femeile mai multă feminină, dar în ambele cazuri i-ar ajuta să își cultive un pic și celălalt tip de energie.
Pe bărbați i-ar ajuta fiindcă ar putea să fie mai empatici și ar putea să lucreze cu ei mai mult, astfel încât să identifice sentimente, să stea cu sentimentele. Și sunt doar câteva exemple care îmi vin acum în minte. Iar pentru femei în mod cert ar ajuta dezvoltarea asertivității mai mult, trasarea de limite, lucruri care în general sunt mai puternice la bărbați. Sunt standard pentru majoritatea bărbaților, așa suntem crescuți.
Iar femeile au, mare parte dintre ele, e o generalizare, evident sunt excepții, au challenge-uri la a pune limite și la a-și apăra drepturile, a-și cere drepturile și atunci și ele ar avea de beneficiat din a-și cultiva un pic din energia asta masculină, astfel încât, după aia, să le putem folosi când avem nevoie de fiecare. Să putem să activăm una sau alta, în funcție de context.
De asta spuneam că discuția asta ar fi putut să fie la fel de bine despre polaritățile astea și despre tipurile diferite de energie masculină și feminină.
Poate că așa arată legile astea universale care ghidează modul în care funcționăm. Poate că sunt aceste mici adevăruri pe care le putem găsi în atât de multe zone ale vieții, care sunt ca niște reguli, ca niște ecuații care se potrivesc peste tot. E ca matematica aia pe care o găsești peste tot, de la lumea de business la natură. Oriunde te uiți există niște principii fundamentale ca niște legi universale care pare că ghidează mare parte din ce facem.
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
