Shownotes / Timestamps:
00:00 Intro
01:53 Cu ce preț zici DA, ce obții când spui NU
04:42 Care e o etichetă valoroasă pentru Mădălina
09:18 De unde e Mădălina
10:26 Ce a însemnat dansul pentru Mădălina
14:18 De ce are Mădălina 5 joburi
17:36 Folosim copiii, pisicile și câinii? / Ai cont personal pe social media?
0:35 Dansul e masculin sau feminin
23:03 De ce procesul de integrare a femininului e obligatoriu
24:10 Energia feminină cu un prosecco în mână
29:53 Luna plină și zona de geniu
32:22 Moment cheie din viața Mădălinei, la două noaptea
37:26 Frica și intuiția
39:10 Ce a învățat Mădălina de la părinții ei
42:56 Ce punem mai întâi, profesia sau familia
47:18 Tu întrerupi pattern-ul familiei tale?
51:51 Unde o găsim pe Mădălina
54:21 Ce mi-ar plăcea să fie asociat cu numele meu în anul 2122
56:42 Principiul șlefuitorului de diamante
Află mai multe despre Change Strategist Training.
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Andrei: Bine ați venit la un nou episod din seria Povești de viață, în care am ca invitați oameni pe care eu îi consider speciali și ne uităm la momente cheie din viețile lor, în speranța că vom extrage de acolo niște lecții care ni se pot aplica și nouă.
Și înainte să începem, vreau doar să vă reamintesc că în această perioadă organizez Change Strategist Training, unde intenționez să învăț câțiva oameni metoda prin care eu lucrez 1 la 1 și îi ajut pe alții să-și facă viața și mai bună. Și pentru a afla mai multe despre asta puteți intra pe change.ro/changestrategist și găsiți link-ul și în subsolul acestui episod, evident.
Dar să revenim.
Astăzi o am cu mine pe Oana Mădălina Vasiu, unul dintre cei mai vizibili strategi de content de la noi, managing partner la Grai Ventures, gazda podcastului Thinking Made Visible. Cum e Mădă? Am zis bine? Mai lipsește ceva? Ce mai lipsește? Antreprenor?
Mădălina: Mai sunt!
O să încep cu începutul. În primul rând mulțumesc că m-ai invitat. Și ca să completez descrierea ta, în total am cinci joburi astăzi, dar nu mă mai laud cu asta și lucrez la a restrânge din ele. Mai sunt două poziții de coordonator al activităților de marketing pentru două branduri, Offera și Onocan, dar așa cum am zis, obiectivul meu în acele contexte este să automatizez și să devin doar lead, dar să fie o echipă. Deci working progress la a nu mai fi chiar eu.
Andrei: De ce ai zis că nu te mai lauzi cu ele?
Mădălina: Pentru că era pentru mine un motiv de laudă că fac multe. Era un motiv de laudă că fac multe și că le fac variat și că sunt… De exemplu Offera este un marketplace, Onocan este despre poșete, Thinking Made Visible e un podcast, consultanța pe marketing o fac în 5-6 domenii deodată, în funcție de firmele cu care lucrez. Și am avut nevoie să ajung – cred că anul trecut sau acum un an jumate – am avut așa un aha moment că da, e drăguț dar nu mai vreau, în care cumva am depășit limita aia în care să spui că ești ocupat însemna că ești o persoană importantă. Nu mai am nevoie de asta acum. Dar pentru că foarte mulți ani am avut nevoie de asta, nu am cum s-o schimb așa (pocnind din degete).
Acum câteva săptămâni am conștientizat despre mine într-o sesiune de terapie că sunt dependentă de muncă așa cum alții sunt dependenți de țigări sau altele. Așa că, pentru mine faptul că sunt în multe proiecte nu mai este o laudă, nu o mai spun cu „Uitați-vă la mine cât sunt de puternică și câte pot să duc!” ci, așa cum am făcut și completarea, lucrez la a crea sisteme în care să fiu implicată dar să nu mai depindă 100% de mine.
It’s a process. I’m not there yet, dar mă bucur de conștientizare și mă bucur de faptul că îmi dau voie să zic că nu mi se mai pare cool să fiu ocupată.
Andrei: E o formă de self love și asta.
Mădălina: Așa se zice.
Andrei: Ai auzit că ar fi, nu?
Mădălina: Da. Mi-au zis alții. Mi-au zis alții și mi-aș dori să ajung acolo și mi-aș dori să nu rămână la nivelul de vorbe în vânt și să nu răspund la telefonul care sună inclusiv acum, să accept un alt proiect. Nu-i ușor să zici nu. Se spune: „Trebuie să înveți să spui nu!” Da, dar când spui nu, de fapt sunt foarte multe calcule pe care trebuie să le faci în spate. Și eu acum învăț să fac acele calcule. Cu ce preț zic Da, ce obțin când spun Nu.
Andrei: Da. Se leagă foarte mult de ce îmi propusesem să povestim astăzi, pentru că așa îmi sună mie, că e partea asta de îmbinare dintre viața profesională și viața personală. Rolurile astea până la urmă, oricât de mult ne-ar plăcea ce facem, țin de viața profesională.
Mădălina: Așa e! Da, da, da!
Andrei: Una dintre primele întrebări pe care voiam să le discutăm era poate legată de asta, poate nu, tu știi.
Hai să ne imaginăm că ești în timpul tău liber de om, ești cu o prietenă pe stradă și vă întâlniți cu un cunoscut sau o cunoscută a prietenei tale și vrea să te prezinte acelei persoane. Cum ți-ar plăcea să te prezinte?
Mădălina: „Ea e Mădălina, prietena mea!” Atât!
Asta e o altă lecție importantă pentru mine și o chestie pe care am și discutat-o cu prietenele mele. Natura muncii mele face să fie interesant să vorbim la cafea despre „Mădă, ce aș putea să fac să… Marketing!” Dar eu m-am săturat de mine să vorbesc despre marketing. Și atunci, pur și simplu, dacă ar fi să fiu cu una din prietenele mele, asta mi-ar plăcea să zică. „Prietena mea!” pentru că în calitate de om dependent de muncă, unul dintre prețurile pe care le-am plătit a fost în relațiile de prietenie. Am șansa să am prieteni care au insistat: „Mai hai afară, ieși la cafea, hai să mergem la o plimbare!” și nu am rupt de tot legăturile. Dar în acest moment pentru mine este o muncă asumată și conștientă să păstrez relațiile. Din simplul fapt că deși am de lucru, o sun pe prietenă și zic: „Hai să mergem undeva împreună să lucrăm!” chiar dacă stăm doar la aceeași masă și fiecare își bea cafeaua și butonează la laptop, this is my effort până în momentul în care se va echilibra această dependență pe care o am de contextul de muncă. De asta pentru mine, în acest moment, ar valora mai mult eticheta de „prietena mea” decât de „prietena mea care se ocupă cu…”. Dacă persoana respectivă ar vrea să știe ”Și tu ce faci în viața de zi cu zi?” aș spune că lucrez în content marketing și că îmi place foarte mult să găsesc soluții pentru diverși oameni și companii, legat de marketing. Și atât.
Andrei: Mă gândesc că asta presupune și un efort conștient de a sublinia, poate descoperi, ce altceva, ce alte părți de identitate mai există, în afară de asta.
Mădălina: Da!
Hai să o iau cu începutul. Ca tipologie psihologică – știu că am cu cine vorbi, vorba aia – tiparul meu este extern. Așa s-a întâmplat în contextul din adolescența mea. În planul personal nu primeam atât de multă admirație cât primeam în planul „profesional” de atunci: școală, liceu, dans – pentru că făceam dans de performanță – și atunci, contextele în care îmi primeam aprecierea erau cele de muncă.
Treaba asta a continuat și după 20, 21 de ani pentru că venisem în Cluj. Acasă era destul de greu să explic ce lucrez. Marketing online prin 2012-2013 era: „Oare ce-o fi aia!” Și atunci, acasă eram în continuare mezinul familiei care a plecat la Cluj. În relațiile cu prietenii era greu de explicat, dar când veneam la Cluj eram un angajat foarte bun care își face treaba și care vrea să performeze și să crească. Și atunci, m-am alimentat foarte mult din contextul profesional. Atât de mult încât, inclusiv când mergeam acasă, oamenii cu care mă întâlneam din curiozitate duceau discuțiile tot spre profesional. Și atunci, foarte mulți ani, vreo 9, 10 ani a fost despre a construi profesionalul. Și a fost minunat că a fost așa. Sunt extrem de recunoscătoare. Dar ce simt acum este că profesionalul ar avea de câștigat dacă Mădălina, femeia, omul, și-ar da voie să integreze etichetele care sunt dincolo de profesional. Și am zis intenționat că profesionalul ar avea de câștigat pentru că oboseala cronică îmi scade și mie performanța. Și atunci, dacă vreau să fac performanță, trebuie să-i creez omului spațiul în care să plece un weekend la munte fără să deschidă laptopul ca să scrie ceva.
Andrei: Da!
De unde ești tu?
Mădălina: Din Târgu Mureș.
Andrei: Ai zis „mezina”. Mai ai frați, surori mai multe, mai mulți?
Mădălina: Nu. Mai am o soră mai mare.
Nimeni nu se aștepta ca eu să fiu cea care pleacă de acasă pentru că eram mămoasă și sensibilă, cred că ăsta e cuvântul, și de asta când s-a întâmplat, foarte mulți ani, vreo 5, era constant în fiecare weekend conversația: „Când te întorci?” Și abia după vreo 6 ani am îndrăznit să spun „Nu mă întorc!”
Dar și acolo a fost legat de etichetă. Și acolo a fost o confuzie legat de: ești plecat sau nu ești plecat. Locuiești în Cluj sau locuiești în Mureș. Sunt în Cluj, sunt din Târgu Mureș? Și în continuare este. Și acum, când mă întreabă cineva mai ales din străinătate „De unde ești?” zâmbesc în mine și zic: „Cluj-Napoca”.
Andrei: Ai menționat că ai făcut dans? Asta ai zis?
Mădălina: Da!
Andrei: Între ce vârste?
Mădălina: De la 10 ani la 20. 20, 21, dar ultimul a fost așa că nu voiam să mă rup de ce însemna familia de acolo și mai mergeam din când în când. Dar competiții și concursuri și spectacole au fost vreo 9, 10 ani.
Andrei: Ce fel de dans?
Mădălina: Era dans modern, eram o trupă de fete și un băiat la un moment dat, care nu a fost foarte mult timp cu noi dar a fost și el parte din trupă și ne-am închegat frumos și eram majoretele orașului, dansatoarele la zilele orașului cu trupele care veneau din București, what you have to do și pe lângă asta aveam competiții la nivel național. Internațional nu chiar. Bine, era internațional că veneau două trupe din Ungaria și atunci organizatorii spuneau că e internațional.
Andrei: Devenea internațional.
Mădălina: Da! Dar realist vorbind, erau competiții naționale.
Andrei: Sunt curios cum simți că te-a influențat asta. Partea asta de la 10 la 20 de ani.
Mădălina: Terapistul meu ți-ar spune multe.
Andrei: Păi, să ne pui în legătură.
Mădălina: A fost o perioadă care cred eu că a pus fundația la cum gândesc azi, dar a pus în același timp și fundația la ce vindec în terapie azi.
Noi nu știam să pierdem. Noi eram locul întâi sau trofeu. La concursuri era așa: era locul 1, 2, 3 pe fiecare categorie de vârstă și apoi era trofeul concursului, dacă vrei, premiul cel mare pe toate categoriile de vârstă. La noi, dacă nu era trofeu sau premiul I, refuzam să spunem că am fost la concurs. Cel mai amuzant a fost când am fost la un concurs și eram singuri în categoria de etno și am luat locu II, dar eram numai noi în categoria aia. Și au mai fost contexte în care am fost pe același loc cu o altă trupă și efectiv noi nu am putut accepta asta. Deci nu știam să pierdem. Și s-a născut în mine o stare de competiție pe care eu natural nu o am. Starea mea naturală este – și e foarte enervantă la board games – că eu râd, eu mă distrez, eu cu procesul am treabă. „Hai să facem asta ca să ne bucurăm!”
Și atunci, perioada aia cu dansurile, cu competiția, pentru mine a fost foarte ciudată și de asta simt că nici nu m-am integrat extraordinar de bine în trupă pentru că la mine era: „Doamne, cât de bine ne-am simțit pe scenă! Ce contează ce trofeu am luat?” Dar pentru că echipei îi păsa, încet încet mi s-a înscris și în mine competiția asta, doar că partea nasoală era că s-a născut și cu judecată foarte multă, judecată mai ales legat de propria persoană. Dacă ne uitam la filmări găseam greșeli în chestii minuscule, dar le vedeam.
Era grea chestia asta pentru că noi nu acceptam că greșeam. Partea bună este că am învățat să fiu CTC-ist, cum zicea mama, care mă ajută în munca mea. Doar că nu ajută când îți găsești defecte la orice pas.
Andrei: Ce ai învățat să fii?
Mădălina: Controlul calității. Știi cum era în fabrică? Controlul Tehnic al Calității.
Andrei: A! De acolo? Da, da!
Îmi vin foarte multe lucruri în cap legat de ce ai spus. Mi se pare că, dacă înțeleg bine despre ce vorbești tu aici este ceea ce în psihologie se numește performance based self worth.
Mădălina: Da. Amin!
Andrei: E ca și cum dezvoltăm un sentiment de ăsta de cât de valoroși suntem, bazat pe cât de performanți suntem, și ne obișnuim cu asta.
Mădălina: De asta am 5 joburi. Mă mir că am curajul să zic așa deschis. Dar îl am tocmai pentru că știu că lumea îmi scrie „Te apreciez pentru cât de multe faci!” Și răspunsul meu e „Te rog să nu faci asta!” pentru că aprecierea asta nu-i reală. Lumea nu știe ce-i în spate. Lumea are impresia că ce scriu pe social media este Mădălina. Îmi scriu oameni „Te știu de pe Facebook sau din podcast”. Nu, nu mă știi! Ăla este un brand. Și sunt om de marketing, care știe ce pune în brand și ce nu pune în brand. Și atunci, discuțiile despre burnout, discuțiile despre cum uneori plâng seara la cât de mult am lucrat, uneori plâng dimineața că iar n-am timp să mă duc la sală cât aș vrea să mă duc la sală. Astea nu le scriu pe Facebook. Și atunci, partea asta de, cum ai zis tu, nevoia de a face performanță ca să simt eu că sunt valoroasă nu-i absolut deloc o chestie ușoară de vindecat. Și acuma știu că în mintea oamenilor e „Bine, mă! Ți-o fi și ție greu că ai terminat facultatea cu 10 pe linie!” Ce era în spate de fapt? Era nevoia de a avea un cămin curat pentru că eram super fricoasă să stau cu necunoscuți și îmi trebuia o cameră în care să pot să stau cu cunoscuți. De asta era 10 pe linie. Nu pentru că îmi doream eu. Era tot timpul o motivație externă, exact cum ți-am zis.
Andrei: Da! Mă bucur că vorbești despre lucrurile astea pentru că ăsta e motivul principal pentru care am început să fac seria asta de discuții. Mi se pare că e important să prezentăm imaginea, mă rog, nu completă dar cât mai aproape de completă. Și vreau să subliniez ceva pentru că ai spus mai devreme ceva și simt nevoia să adaug și eu ceva aici. Mi-ai spus de partea de branding și faptul că știi ce să comunici și ce să nu comunici. Aș vrea să subliniez aici ceva pentru că știu că printre oamenii care ne ascultă sunt și oameni care știu marketing și branding dar sunt și oameni care sunt mai depărtați de zona asta. Ăsta e un proces, nu natural dar normal pentru cineva care are o imagine pe care are nevoie să și-o promoveze și să și-o cultive pentru interes profesional și de fapt nu este despre a denatura ceva ci este despre a alege ce din ceea ce ești are sens să pui out there, astfel încât să te ajute. E despre a sublinia puncte forte și despre a nu spama audiența cu lucruri care poate nu-s relevante pentru ei dar sunt relevante pentru tine.
Mădălina: Și pe lângă asta aș mai îndrăzni să adaug, sunt unele lucruri care sunt doar ale mele.
Andrei: Da, Clar!
Mădălina: Eu nu cred în „profil personal pe Facebook”. Adică, e profilul lui Mark.
Andrei: Și ai o audiență. Sunt niște oameni care se uită la tine. Nu mai ești doar tu.
Mădălina: Exact! Și atunci, partea de intimitate, partea de bucăți care aleg să le țin pentru mine este un efort să le țin pentru mine pentru că sunt contexte în care partea privată ar aduce beneficii părții profesionale. Fotografii din vacanță, care de regulă adună mult mai multe like-uri decât orice aș scrie eu despre marketing. Fotografii legate de familie, cu nepoțelul meu, adună like-uri. Teoretic, dacă aș fi în fuga după like-uri ar trebui să le integrez. Să folosim copiii. Copiii, pisicile și câinii adună like-uri, use them!
Andrei: E real ce spui tu, dar cum sună asta, că ar trebui să folosim copiii. Dar așa e, că marketing asta înseamnă. Sau să folosim pisica.
Mădălina: Da! Ce vreau să subliniez este că sunt elemente din partea privată care ajută la a dezvolta partea cealaltă, partea care se vede în social media. Dar recunosc, este un proces continuu în care aleg să nu. Și, da, sunt momente în care cineva mă întreabă: „Dar tu ai viață personală?” Am, dar nu e online atât de mult, sau cel mult dacă este, este pe Stories, ca să dispară în 24 de ore.
Andrei: Mi-a mai atras ceva atenția când vorbeai despre partea asta de dans și despre performanță în special și despre cum ai învățat să te raportezi la a câștiga. Eu o văd foarte similară cu experiența pe care am avut-o eu în mediul de business unde este despre performanță foarte mult. Mi se pare că pe de-o parte înăsprește, te face mai aspru, tre’ să-ți îngroși un pic pielea pentru că altfel o să doară, dar în același timp mi se pare aproape paradoxal ce spui, pentru că descrii o zonă de dans pe care, chiar și la nivel de performanță eu o asociez mai degrabă cu o zonă de energie feminină. Și în același timp dacă o facem la nivel de performanță și cu suficient de multă presiune acolo, bănuiala mea este că face ceea ce face și mediul de business și anume că dezvoltă sau subliniază mai degrabă energia masculină.
Mădălina: Dansam Hip-Hop, care nu este cu feminin. La 22, 23 de ani, când am terminat cu dansul din Mureș eu am venit la Cluj. Rutina mea de viață implica dans, antrenamente de două ori pe săptămână sau o dată pe săptămână sau spectacole. Eu nu știam fără. Și am căutat să fac niște dansuri „potrivite” vârstei. Și erau dansurile latino, dansurile sociale latino: salsa, bachata, kizomba. Și mă duc eu după 10 ani de hip-hop, băiețoasă, pentru că, da, energia masculină se activează acolo chiar dacă e dans. Se vedea cât ne este de greu ca trupă de fete să dansăm feminin în momentul în care am încercat să facem o coregrafie latino. Noi știam cu cot, cu umăr, cu presiune, cu izolarea mușchilor dar cu femininul, cu flow, eram…
Și m-am dus și eu la cursuri de salsa în Cluj cu gândul că am făcut 10 ani, adică s-ar putea să nici nu am nevoie de cursul de începători. Și ajung acolo și le văd pe fete feminine: gesturi, pantaloni mulați – noi purtam de regulă pantaloni largi – tocuri în loc de adidași. Și în mintea mea era: Ce-i cu voi? Sunteți nebune toate, sunteți niște pisici. Ce-i cu unduirile astea? Sunteți provocatoare! Și în momentul respectiv am început eu să citesc despre ce înseamnă masculin și feminin.
Am început pe la 22, 23 de ani să citesc despre asta pentru că nu înțelegeam de ce mă simt atât de masculină, când eu de fapt în intimitate sunt foarte feminină și mămoasă și piscoasă. Și acum, am 31 de ani, și în continuare în terapie vorbesc și încerc să integrez femininul. Pentru că, exact cum ai spus și tu, competiția, performanța, dorința de luptă ca să obții rezultatele, a trezit un masculin și în mine și în celelalte colege ale mele. Acum nu știu câte dintre ele sunt conștiente de asta, dar acum uitându-mă la mine înapoi, o văd și în ele. Și masculinul ăsta a ajutat și în business și pe masculinul ăsta l-au folosit alte energii masculine ca să construiască. Am construit frumos dar prețul a fost foarte mare și este un context medical despre care eu nu am vorbit public niciodată și o să aleg să nu vorbesc nici acum, doar o să-l menționez, în care prețul a fost foarte mare pentru energia mea feminină.
Dacă ar fi să mă întrebi sau să stau de vorbă cu o femeie care să mă întrebe: „Dar de ce ar trebui să trec prin procesul ăsta?” i-aș spune: „Nu trebuie, e obligatoriu!”, că la un moment dat te va obliga corpul într-o formă care va fi nenegociabil că you have to stop.
Andrei: Care e procesul ăsta obligatoriu?
Mădălina: Procesul de integrare a femininului. Pentru că în partea profesională, și de asta de multe ori nici măcar nu mai intru în discuții în care simt că e o luptă doar de „care pe care”, că nu mai susțin energia aia. Așa simt acum.
S-ar putea ca la un moment dat să se schimbe nuanța. Poate că acum mă duc prea mult înspre partea ailaltă și caut prea mult dincolo, dar deocamdată ăsta e journey-ul.
Andrei: E efectul ăsta de pendul în care întâi mergem în extrema cealaltă ca să înțelegem și după aia ne echilibrăm.
Mădălina: Da!
Andrei: Și bărbații au bucata lor de problemă în direcția asta dar simt că foarte multe femei care sunt în zona de business și care vor să facă performanță au challenge-ul ăsta pentru că e un pic nenatural. Mă rog, aici e o filosofie lungă și nu știu dacă e momentul să intrăm în ea, dar lumea de business e construită ca reguli, de bărbați. Ce lor le vine destul de natural, competitivitate, pushing through, partea asta de a da cu capul într-un zid până treci prin el – și asta nu înseamnă că femeile nu pot face performanță, evident – dar cred că au nevoie să țină un echilibru un pic mai mult decât bărbații, din punct de vedere al energiilor. Cel puțin așa simt eu. Nu știu cum o vezi.
Mădălina: Dacă femeile și-ar integra energia feminină pe bune, nu prin faptul că purtăm rochii, ci prin a simți pe bune intuiția și am sta în sala de ședințe și am spune: „Vă spun eu că nu e mai bine să luăm această decizie ci aceasta pentru că în mine este simțirea asta!” și asta să fie suficient, nu ne-ar mai fi atât de greu. Dar ne este atât de greu pentru că încercăm cu instrumentele de energie feminină să fit in într-un context masculin și ne considerăm inferioare. Nu este suficient să spui „Intuitiv simt că aceasta e decizia bună!”
Și acum sunt într-un program cu antreprenori în care lucrăm pe a crea campanii de marketing și constant mă întreabă: „Mădă, dar de unde știi? Cum iei decizia?” Și ca să le răspund masculin le zic: „Testez!” Dar eu aici (în mine) știu. Dar trebuie să creez un context în care să-i explic masculinului – femeie sau bărbat din punct de vedere biologic, dar energiei masculine – să-i zic de fapt că ce fac este să-mi dau voie să testez. Să scot o postare, un email, o campanie de marketing în lume și să-mi dau voie să mă uit la numere, că asta are nevoie energia masculină, și după aceea uitându-mă la numere să iau decizii. Asta este explicația pe care o pun în spatele a ceea ce fac. Dar energia mea feminină vine cu intuiții simple de genul… și îți dau un exemplu concret. Am pornit campania de lansare la Onocan acum câteva săptămâni într-o duminică, pentru că am văzut că a făcut cineva din industria noastră ceva foarte asemănător cu ce am făcut noi pentru colecția lor de vară. Noi suntem mai mici ca brand și am zis: Eu nu îmi permit ca aceea să iasă înaintea noastră în lume cu ediția lor de vară. Și deloc nu este recomandat din punct de vedere marketing să îți începi campania duminică. Dar eu nu am putut aștepta și intuiția mi-a zis. Dacă o să iasă bine campania și o să pun numere pe ea în spate, energia masculină o să spună: „Foarte strategic ai gândit, Mădălina!” Energia feminină o să stea cu un prosecco în mână și o să zică „Sigur, Așa este!”
De asta zic că femeile ce au de făcut este doar să integreze femininul pe bune și să înțeleagă că noi nu facem business cum fac bărbații dar putem face la același nivel de performanță. CUM-ul se schimbă, nu CE obținem. Numai că e exact cum ai zis tu, lumea asta a business-ului e construită pe masculin.
Andrei: Știi cum e? Am simțit decizia asta și acum o să-mi permit să testez ca să caut și niște argumente raționale prin care să vă explic vouă că ce simt eu aici e decizia corectă, pentru că altfel nu pare că înțelegeți.
Mădălina: Da. Și nu vă pot preda mai departe. Dacă aș spune: „Hai să facem un curs de campanii de marketing. Primele 3 săptămâni sunt despre intuiție!” Hm? Nu s-ar înscrie nimeni. Plus că intuiția este – și probabil din psihologie și din cunoștințele tale poți să completezi asta – intuiția e ceva ce se antrenează.
Andrei: Da, ca un mușchi!
Mădălina: Și în momentul în care am luat această decizie de a porni campania într-o duminică deși, sigur, era planificată în ziua de vârf a email marketing-ului, what ever! Uitându-mă ulterior înapoi, dacă îmi iese o să spun: Intuiția mea a avut dreptate! Și atunci, a doua oară o s-o ascult mai bine, mai bine, și în lucruri simple.
Andrei: Ai mai multă încredere.
Mădălina: Exact! De asta zic că se antrenează. Dar dacă tu nu-ți dai voie deloc să spui: „Am simțit chestia asta!” și să-i dai putere acestui „am simțit”, nu o să poți să o antrenezi.
De asta zic, din perspectiva mea nu avem de copiat sistemul masculin ci avem de văzut cum funcționează sistemul masculin și să spunem: „A! Deci asta obțineți voi? Și noi putem obține asta, dar altfel!”
Andrei: Și de asumat că sunteți într-un fel, că există intuiția aia. Că asta simt că e problema, apropo de exemplul pe care îl dădeai tu cu sala de ședințe. Problema e că sunt destule femei care simt partea aia, doar că e greu să și-o asume acolo, de față cu toată lumea și să zică: „Băi, așa simt eu!” pentru că bărbații probabil ar avea o problemă cu asta și ar ataca asta cu argumente raționale și ar începe o discuție și o luptă care poate că nu merită luptată. Dar cred că e și despre asumare. Asumarea faptului că eu funcționez altfel fiind femeie sau fiind bărbat.
Mădălina: Da! De asta vorbeam la un moment dat și cu o prietenă de-a mea care zicea, de exemplu, și acum dau din casă: eu nu îmi pun ședințe sau sesiuni de lucru când este lună plină. Știu că în ziua aia sunt iritată, un pic mai nervoasă, știu că e o tensiune în mine în ziua aia, pentru că știu că sunt conectată prin ciclul meu menstrual la lună. Și nu mai îmi pun, pentru că în contextul respectiv eu știu despre mine că așa cum funcționează energia feminină și corpul feminin, în ziua aia nu!” Și dacă obțin rezultate în ziua aia, le obțin cu nervi, crize… Alea sunt momentele în care cineva ar putea să zică: „Doamne, ce irascibilă ești!” sau „Ce bossy ești!”
Pentru că am înțeles despre mine că atunci când e lună plină sunt așa, nu mă mai pun în contexte în care să-mi fac rău. Apropo de judecată, tot eu pe mine mă judec, că ceilalți o să zică: „Poate că o fi avut o zi mai rea!” Dar eu cu mine știu că am avut o zi mai rea iarăși, într-o altă lună, pentru că… Înțelegi? Ca să nu mai creez contextele alea, dacă e lună plină nu o să ai ședință cu mine în ziua aia. Poate să fie miercuri, nu îmi pun.
Asta cred că nu știm, nici bărbații, nici femeile, să ne găsim zonele în care strălucim. Cred că se vorbește undeva de zona de geniu în partea de spiritualitate și psihologie. Să-mi găsesc zona mea de geniu și să-mi creez cât mai multe contexte în care să trăiesc acea zonă de geniu. La mine nu se întâmplă în lună plină, punct. Și am înțeles asta pentru că are legătură cu ciclul menstrual și așa mai departe, pe care toate femeile îl au, și atenție, și bărbații îl au, doar că pentru că ei nu studiază despre asta, nu își dau seama ce se întâmplă în ziua în care dintr-o dată nu le mai place de ei în oglindă, sunt ciufuți, nu au chef, azi nu. Și acolo există o explicație, numai că nu băgăm în seamă foarte mult.
Mie îmi place foarte mult că de când suntem împreună, Ștefan mă întreabă: „Auzi, îs foarte nașpa astăzi! Îi ceva cu luna?” Ok! Este loc ca femininul să vină și să completeze pe lângă masculin și să spună: Înțeleg că astăzi ești mai iritat, e firesc, energiile sunt altfel. Și să nu pară că sunt nebună că zic asta și mai ales să pot să pun partea aia de marketing, strategie și structură lângă asta, fără să intre în luptă.
Andrei: În afară de partea asta cu perioada dintre 10 și 20 de ani, dacă te gândești la copilăria ta, e vreun moment din ăsta cheie care îți vine în minte acum, în care simți că s-a făcut o ramificație și a trebuit să o iei la stânga sau la dreapta și ai luat-o într-o direcție și a contat, pe care poți să o share-uiești cu noi?
Mădălina: A fost la 19 ani alegerea de a merge la facultate. Dar înainte de asta a fost intrarea la liceu. Eu în clasele I-VIII am făcut așa: clasele I-IV la o școală „normală” de la noi de pe stradă, clasa a V-a și a VI-a la Liceul de Artă care era în centrul orașului, deci a trebuit să învăț să mă duc cu autobuzul singură în contextul în care eram foarte mică de înălțime, nici acum nu sunt înaltă dar atunci eram și mai mărunțică, și apoi în clasa a VII-a și a VIII-a am revenit iar la o școală de cartier pentru că părinții mei considerau că nu fac suficientă cultură generală la Liceul de Artă și nu se făcea nici instrument la nivelul la care le-ar fi plăcut lor. Performanță, da? În clasele I-VIII schimbând 3 școli am avut șansa să văd ce înseamnă diversitatea. Șocul pe care l-am avut când eu m-am dus la liceul de artă și eram cu colegi de toate culorile, din familii cu background-uri foarte diferite, a fost un moment în care mi-am zis: Lumea asta e mai mare decât știi tu!
Dar după aceea – îmi fac pattern-urile, elasticele care te trag înapoi – m-am întors la o școală normală de cartier în care a dispărut diversitatea, nu mai era chiar atât de mare.
Pentru mine, intrarea la liceu într-un liceu în care din nou regăseam copii din cartiere diferite, unii cu mai mulți bani, alții cu mai puțini bani, unii pe care îi aduceau părinții cu mașina la școală, alții veneau pe jos, mi-a deschis încă o dată ideea că de fapt lumea așa ar trebui să fie, cu diversitate. Și acela a fost momentul de cotitură pentru mine personal, pentru că am devenit curioasă leget de cum sunt alții.
A fost fain că aveam curiozitatea asta și m-a făcut să-mi deschid mintea.
Partea negativă a curiozității ăsteia era că nu aparțineam de nici un grup. Eu eram prietenă cu tocilarii clasei, eram prietenă cu rockerii clasei, eram prietenă cu băieții din clasă – eram cea mai bună prietenă a băieților din clasă – eram cu maneliștii dacă era petrecere și trebuia să fie. Și faptul că erai cu toată lumea însemna că nu aparțineai în totalitate nimănui. Și asta este una dintre durerile pe care le am din perioada respectivă de liceu.
Terminând liceul, pentru mine a fost foarte dureros pentru că a fost primul context în care am stat 4 ani cu aceiași colegi. Eu am iubit clasa aia deși am avut foarte multe conflicte din cauza faptului că eram cu toată lumea, nu a fost ușor emoțional, dar eu când am terminat clasa a XII-a am trecut printr-un proces de grieving legat de ce las în urmă.
Și când am terminat clasa a XII-a, externă fiind, este să te apuci să întrebi colegii cine la ce facultate dă. Și nimeni nu dădea la Cluj. Eram vreo doi sau trei din clasă, unul dintre ei dădea la construcții – nu aveam nici o treabă cu asta – și am ales pe primele trei poziții trei facultăți din Târgu Mureș și următoarele două poziții, două din Cluj.
Era două noaptea. Țin minte ora pentru că cuptorul cu microunde pe care erau actele pe care trebuia să le depunem a doua zi, are ceas. Și m-am trezit la două noaptea și m-am dus și am schimbat ordinea pe foaie. Am bifat diferit și am pus Clujul prima dată. Și mama când s-a trezit dimineață și a văzut că e Cluj prima dată „Cum adică? Stai, că era Mureșul!” Puiul care nu trebuia să plece de acasă a bifat.
Ce m-a trezit la două noaptea să mă duc să schimb, pe cuptorul cu microunde gri din bucătăria întunecată, foile?
Andrei: Analiza rațională și studiile matematice.
Mădălina: Da, da! Exact!
Ăla a fost un moment de cotitură foarte important și un moment pe care îl menționez des când vorbesc cu studenții ca să le întăresc ideea că e suficient să simți tu că este sau nu este locul tău acolo, și că ar fi minunat să ai curajul să-ți asumi, pentru că am avut colegi care au simțit asta pentru ei dar n-au făcut modificarea. Și ani mai târziu, când ne-am întâlnit au zis: „Știi? Și acum regret că n-am încercat măcar să văd dacă mi-ar plăcea la Cluj”.
Astea au fost momentele de cotitură. Intrarea la liceu în care am întâlnit din nou diversitatea și mi-am dat seama nu numai că îmi place dar sunt curioasă să înțeleg de ce gândești așa, ce e diferit la tine, și apoi momentul de la două jumate noaptea în care la 19 ani am schimbat ordinea facultăților și asta m-a făcut să fiu la Cluj la facultate și ulterior să rămân în acest oraș.
Andrei: Da. E un exemplu foarte mișto de intuiție și ascultare a intuiției și al modului în care vine și operează de obicei, așa ca un Iightning strike. Cum era definit? Era ca un sentiment de claritate. Știu! Nu știu de unde știu, dar știu.
Mădălina: Și a venit cu foarte multă frică. Foarte importantă nuanța asta. Că multă lume spune că dacă intuiția este despre „știu”, atunci dacă știi nu ar trebui să simți frică. Nu! Eu am tremurat până în ultimul moment când mi-am depus dosarul. Și când am aflat că sunt admisă la două specializări de la aceeași facultate din Cluj și trebuia să aleg între ele, din nou am mers pe intuiție. Dar frica era enormă. De unde știu că nu era mai bine să fi făcut Jurnalism în loc să fac Comunicare și Relații Publice? Așa am simțit!
Andrei: Nu știi dar e un trust.
Mădălina: Da. Nu știi dar în același timp știi. Chiar scrisesem cred că zilele trecute pe Facebook că courage is just fear expressed with praying. Adică, în momentul în care tu ai curaj, tu de fapt ai frică, numai că spui rugăciuni lângă frica respectivă și ăla se numește curaj.
Andrei: Am și eu mai multe episoade de podcast despre zona asta de curaj. Problema curajului nu se pune decât dacă există frică. Că dacă nu ți-e frică de ceva, nu ai nevoie de curaj ca să faci. Curajul apare doar în contexte în care există deja frica.
Mădălina: Așa-i!
Andrei: Îmi imaginez că o parte din drive-ul tău inițial înspre zona asta de performanță a venit de la părinții că, na, așa funcționează lucrurile. Dar sunt curios dacă îți vin în minte niște lucruri – poate unul de la fiecare – niște lucruri care te-au influențat în bine. Ceva ce poate te-au învățat sau ți-au insuflat. Poate nu ți-au zis cuvânt cu cuvânt.
Mădălina: Mama are vorba asta: „Să faci cât de bine poți, orice faci!” Dacă te apuci să ștergi masa de praf, fă-o foarte bine. Dacă nu vrei să o faci foarte bine, nu te apuca. Mai tare mă încurci dacă faci ceva fușerit, cum zicea ea, mai tare mă încurci pentru că eu cred că tu ai făcut și apoi vin și văd că n-ai făcut la nivelul la care mă așteptam și mă enervează și-mi dă de lucru. Dacă nu vrei să faci, mai bine spune-mi că nu vrei să faci și fac eu, dar nu fă de mântuială. Asta era energia care venea de la ea. Dacă faci ceva, fă-l bine, dacă nu, mai bine nu-l fă!
Și de la tata este faptul că tata e fotbalist. Eu și Laura am crescut în weekend-uri pe terenul de fotbal de la Electromureș din Târgu Mureș. Tata a jucat până în divizia C, cred că a prins și B dar nu mai știu exact. Eram copii de mingi. Ne mai luam mingi în față dar fugeam pe acolo, că tata juca și noi eram cu el la meci. Faptul că și tata era foarte apreciat de felul în care juca ne-a învățat și pe mine și pe Laura că făcând performanță, prin faptul că și iubești ce faci, unii oameni o să vadă și o să fie suficient. Pentru noi, copii fiind, faptul că tata se juca cu mingea – pentru noi nu era o competiție, pentru noi era: tata se joacă – și de asta și eu și Laura cred că am făcut toate sporturile pe care le puteai face atunci în orașul nostru: handbal, volei, badminton, am încercat și baschet dar eram prea mici de înălțime. Jucam fotbal cu tata și cu băieții din spatele blocului. Efectiv ne-a împins tata spre toate contextele astea ca să ne creeze oportunitatea să alegem ce ne place. Asta era cel mai important pentru el. E ok să faci performanță, dar să-ți și placă în același timp. De asta acum, la aproape 60 de ani, tata joacă în fiecare joi fotbal, de multe ori joacă cu echipa de 40 de ani și îl cheamă când au meciuri importante la divizia lor de amatori, pentru că are energia, chiar dacă nu mai are poate zvâcul, dar are energia aia de „Hai să ne simțim bine în proces!”. El chiar crede că dacă te simți bine în proces, e mai fain decât dacă doar obții rezultatul final.
Și astea două combinate, ăla de la mama că dacă chiar faci ceva, fă-l bine, combinat cu plăcerea tatei de a face lucruri din plăcere, nu neapărat pentru rezultat, ne-a format treaba asta de curiozitate spre performanță. Și eu și ea simt că acum avem de adăugat pe lângă partea de performanță și partea de „No și hai să și trăim frumos!”
Andrei: M-am gândit foarte mult la partea asta de cum echilibrăm… mi-a devenit clar la un moment dat că avem nevoie să conținem în noi și să echilibrăm părțile astea două. Pe deoparte o capacitate de a face performanță, nu știu dacă la cel mai înalt nivel dar la un nivel suficient de înalt încât să ne fie bine, să nu ne lipsească lucruri, să obținem niște respect, niște lucruri de care avem nevoie cu toții. Pe de altă parte, focalizarea pe a avea o viață, a și trăi, a ne și bucura de lucrurile pe care le avem și nu doar a împinge să obținem mai mult în termeni de rezultate. Și m-am gândit foarte mult la echilibrul ăsta și mi-a devenit foarte evident, și lucrând foarte mult cu clienți dar și din experiența proprie, că e foarte greu să le faci în același timp. De obicei ce se întâmplă este că pornim dintr-o extremă și la un moment dat ne dăm seama că nu e suficientă aia sau că ne încurcă în anumite moduri și încercăm să o dezvoltăm pe cealaltă. Ori plecăm, cum ai povestit tu că ai avut un focus pe performanță și implementare și a face lucruri și la un moment dat ai zis, Ok, Stai puțin că partea asta se dezechilibrează un pic, hai să dezvolt, să mai lucrez și la partea astalaltă, ori e invers.
Sunt oameni care sunt foarte relaxați, încă prea relaxați dacă se poate, și la un moment dat, la o vârstă similară cu vârsta noastră încep să simtă că nu pot să se bucure cu adevărat de viață, pentru că nu au muncit suficient sau nu au fost suficient de serioși în direcția aia și au nevoie să schimbe un pic în partea astalaltă. Și mă gândeam că, și sunt curios cum vezi și tu asta, pare totuși că nu avem de ales. Nu că nu avem de ales, că nu suntem destul de conștienți încât să alegem în momentele alea în care suntem foarte tineri, dar pare că e totuși un pic mai profitabil să te duci prea mult înspre performanță mai devreme în viață, mai degrabă decât mai târziu. Pare că în perioadele ulterioare când începi să-ți dai seama că nu e totul despre muncă, performanță, rezultate, pare că în perioadele astea te ajută să ai deja o formă de stabilitate, recunoaștere, niște skill-uri care îți vin din faptul că ai muncit mult, că nu mai sunt de structură, ca să poți să te relaxezi.
Cum vezi asta?
Mădălina: Se întâmplă ca discuția noastră să aibă loc la vreo lună după ce am avut o conversație foarte faină cu o femeie cu foarte bună reputație în mediul corporate, cu peste 20 de ani de experiență acolo, care a venit cu punctul ăsta de vedere: „Mădă, îmi pare rău că nu am făcut copil mai repede. Îl făceam și primii doi ani depindea de mine. Dar după aceea aveam, de la 35 până la 65 de ani, 30 de ani să fac carieră. Eu am făcut invers. Am făcut întâi cariera și acum mă întreb dacă oare ar trebui…”, zicea ea. Și evident că a venit conversația asta cu ea într-un moment în care și la mine apare negocierea asta despre cum e mai bine să faci. Te axezi pe performanță ca să-ți faci „un rost” și să te așezi și după aceea mergi în partea cealaltă?
Dar tocmai pentru că suntem diferiți fiecare, cred că fiecare pentru el trebuie să decidă. Sunt multe contexte care dictează asta. Dacă ai fost într-un mediu de familie în care nu ai avut libertate, la 20 de ani când vei pleca de acolo vei face tot ce poți ca să obții libertatea respectivă. Și uneori, ca să obții libertatea trebuie să faci performanță și nu îți dai seama că tu de fapt nu ai libertate atunci, și îți amintești pe la vreo 30 de ani că, stai un pic că eu de asta am început să lucrez de fapt, ca să trăiesc și să am libertatea. Ok! Now I want it!
Sau este invers. Sunt cei care nu au avut armonie foarte faină în familie și spun: „Îmi doresc să am o familie de tânăr, ca să pot să construiesc o familie așa cum mi-aș fi dorit eu să o am”.
Dincolo de cum e mai bine sau mai rău, depinde întotdeauna de background-ul din care venim. Dictează foarte mult asta. Și mai am eu o convingere legat de cât de important este să fii conștient dacă tu ești pentru neamul tău acela care trebuie să rupă pattern-urile. Între prietenii mei sau în generația mea văd des asta, că venim, nu întotdeauna să rupem dar măcar să punem sub semnul întrebării „Dar de ce ar trebui să fac și eu așa?” Și la mine în familie este un exemplu foarte fain legat de asta la nivel de verișori, de neam larg, nu doar noi patru ca familie mică. La noi în familie majoritatea verișorilor – 3 dintre noi din peste 15 câți suntem – majoritatea au avut relații din adolescență care s-au continuat cu căsătorie și acum cu copii. Trei dintre noi rupem firul prin faptul că nu am respectat pattern-ul. Părinții noștrii din partea tatei și ei vin din relații de când erau tineri până acum cu unele căsnicii de 40 de ani. Deci la noi pattern-ul era: ai relație îndelungată din adolescență, te căsătorești, faci copii. Ăla e firul.
Și a venit Mădă care a intrat în pattern. Am avut o relație de la 15 la 23 de ani. Eram în pattern numai că nu am bifat continuarea. Am zis: „Eu nu! Simt nevoia să rup acest pattern”. Și de acolo practic a venit conștientizarea și am început să citesc despre cum uneori unii copii vin în familii ca să rupă pattern-ul. Și atunci, fiecare dintre noi când conștientizează uitându-se la familie, care sunt pattern-urile, are de făcut o alegere. Îmi place pattern-ul ăsta? Pentru că e clar că la fel cum e cu convingerile negative este și cu cele pozitive. Pattern-urile pot să fie și de bine. Îmi place pattern-ul ăsta cum arată? Mă văd trăindu-l? Dacă da, keep doing it! La mine a fost cu Nu. There has to be more and something different. Și atunci am ales să rup.
Completez asta cu decizia respectivă legat de mai bine performanță până la 30-35 de ani și după aceea să trăiești, sau invers, depinde care este pattern-ul în familia ta și dacă alegi să-l urmezi sau dacă alegi să-i pui acolo un punct și să zici: „Mă duc la stânga de data asta. Voi ați mers toți în dreapta”.
Andrei: Ascultându-te, îmi aduc aminte de un call pe care l-am avut acum niște ani, pe la două-trei noaptea, pe ora de Statele Unite…
Mădălina: La două noaptea e ceva magic. Vezi?
Andrei: Da! Aveam o discuție într-una dintre formări cu Cloe Madanes. Cloe Madanes e psihoterapeută, foandatoarea școlii de Psihoterapie Strategică Familiară din Statele Unite. Și una dintre colegele mele de formare de atunci a venit la ea cu un challenge pe care îl avea și eram și noi acolo și ascultam și mai interveneam. Și era ceva legat despre dorința ei de a face copil sau nu, cumva legat tot de subiectul de performanță. Și îmi aduc aminte replica pe care i-a dat-o Madanes, fiindcă mi s-a părut foarte amuzantă, reală și valoroasă, dar amuzantă pentru că venea de la o tanti de 80 de ani. I-a zis: „Cred că nu înțelegi. Rolul principal al terapiei este să nu dai traumele mai departe către o nouă generație”. Și cred că foarte multă lume scapă din vedere imaginea asta mai de sus. Nu suntem doar în mijlocul vieții noastre ci suntem și parte dintr-un șir de oameni din familia noastră, din țara noastră și unele din deciziile noastre vor afecta mult mai mulți oameni și dacă nu ne ocupăm cu asta profesional prin simplul fapt că facem parte dintr-un sistem.
Ne apropiem de sfârșit. Aș mai avea o întrebare. Înainte de întrebarea asta însă aș vrea să le spui oamenilor unde te găsesc, dacă vor lucruri de la tine.
Mădălina: Uneori am impresia că-s peste tot.
Andrei: Și eu am aceeași impresie despre tine.
Mădălina: Facebook, Instagram și LinkedIn după Oana Mădălina Vasiu și mai este podcastul Thinking Made Visible, proiectul meu de suflet în care am încercat să creez un context în care să arăt părți din mine, dincolo de marketing, pentru că foarte multă lume m-a întrebat când am lansat podcastul: „Cum de n-ai făcut unul despre marketing?” Și răspunsul meu era constant: „Pentru că eu sunt un pic mai mult decât doar marketing. Marketing e jobul meu”.
Astea sunt locurile în care dacă te uiți cu atenție se văd frânturi din călătorie. Felul în care scriam acum 4-5 ani, felul în care am început partea de branding personal în primele luni de pandemie, a suferit îmbunătățiri – eu așa vreau să cred, că sunt îmbunătățiri – și se vede în felul în care scriu. Și chiar îmi zicea cineva că a stat la un moment dat 3 ore dând scroll la mine pe profil și tot citind postările i se părea delicios că au sens între ele. Și stăteam și mă gândeam: aș vrea să spun că este o strategie în spate cum că fiecare postare o construiește pe următoarea, dar nu-i așa. Este foarte mult intuitiv.
Așadar, pentru aceia dintre voi care vreți să mă găsiți online: Facebook, Instagram, LinkedIn și mai nou TikTok, unde mă străduiesc să fac partea de video. Dar pentru că nu este neapărat o prioritate, nu investesc mult timp. Dar o să investesc.
Mă găsiți acolo, vă răspund cu drag la întrebări și mesaje, dar nu răspund prompt. Am învățat să zic asta după ani de zile în care puneam presiune pe mine să răspund în maxim două ore de când îmi scrie cineva.
Așadar, dacă vreți să-mi scrieți și nu vă răspund, să știți că nu e rea intenție, e doar că nu am ca obiectiv să răspund a.s.a.p. cuiva care îmi scrie pe social media pentru că există în afară de social media, a life.
Andrei: Perfect de acord!
Ziceam că mai am o întrebare. Să zicem că suntem în anul 2122. Hai să presupunem că nu am descoperit nemurirea și nici nu ne-am criogenat și cel mai probabil noi doi nu vom mai exista atunci.
Mădălina: Nu în forma asta!
Andrei: Nu în forma asta, exact! Mai bine spus. Dar mai există încă niște oameni care poate chiar direct dar sigur indirect vor fi interacționat cu tine. E ceva ce ți-ar plăcea să spună că au învățat de la tine urmărindu-te sau urmărindu-ți podcasturile sau video-urile sau uitându-se după urma ta? Cu ce ți-ar plăcea să fi rămas?
Mădălina: „Mădălina a fost omul care mi-a amintit să mă bucur de mine și de ce fac”. Atât!
În munca mea de consultant acum e una dintre întrebările cu care încep atunci când facem ordinea aia pe care o fac la început: „Ce, din ce faci, îți aduce bucurie? Ce, din ce faci azi ,nu îți aduce bucurie?” Și încep să lucrez la ce nu îi aduce bucurie antreprenorului, ca să îi găsesc oameni cărora le aduce bucurie, ca să rămână el doar cu ce îi aduce bucurie. Rezultatele cele mai faine pe care le obțin pe partea de marketing, dincolo de vânzări, sunt cele în care mi se spune: „Mădă, e primul concediu pe care mi-l iau după doi ani și sunt așezat în mine și confortabil cu ideea că echipa se va descurca” sau „E primul weekend în care mi-am permis să-mi țin telefonul complet închis și am plecat la munte cu copiii”. Astea nu intră în parametrii de marketing, nu apar în cashflow, dar these are the things care mie îmi aduc bucurie. Și dacă ar fi să mă țină cineva minte, asta mi-ar plăcea să fie: fata aia care tot bate în piuă „Dar ești bucuros? Dar ție îți place ce faci? Dar tu te bucuri de ce trăiești?”
Asta e ce mi-ar plăcea să fie asociat de numele meu.
Andrei: Mă gândeam din rolul de change strategist. Nu e totuși ciudat că vrem ca oamenii să-și ia de la noi și își iau probabil de la noi lucruri care țin mai degrabă de zonele în care noi încă simțim că avem de lucru?
Mădălina: Păi nu ăsta e principiul șlefuitorului de diamante? Ajută-i pe alții să obțină ceea ce tu îți dorești, ca apoi să te poți și tu bucura de asta!
Apropo de felul meu natural de a fi și apropo de dansuri. În clasa a IV-a, când am terminat modulul de începători la dansuri, se organiza o serbare competiție în care începătorii au făcut mai multe grupe. Grupa mea nu a luat nici măcar mențiune, ni s-a dat diplomă de participare, dar eram lângă scenă și în spatele meu era o verișoară de-a mea mai mare decât mine și de fiecare dată când anunțau locul III, locul II, locul I, eu mă bucuram de parcă noi câștigam. Și la final a venit la mine Nicoleta, verișoara mea, și m-a întrebat: „Măi, Mădă, felicitări pentru cum ați dansat, dar voi nu ați câștigat, totuși tu așa te bucurai pentru fiecare!” Și eu am spus: „Da, pentru că în fiecare grupă aveam câte o prietenă. Cum să nu mă bucur de bucuria ei!”
Să mă bucur de bucuria altuia este rezumatul la ce se predă în cărțile legat de ce ai de adus în lume, „contribuția” aia. Dacă eu vreau să trăiesc mai multă bucurie, nu am de făcut altceva decât să-i sprijin pe alții să o trăiască ei.
Chiar vorbeam cu cineva zilele trecute și încerca să-și facă ordine în gânduri legat de care e contribuția lui, și am zis: „Tu poți să-i ajuți pe oameni să ia decizii” Și a zis: „Eu? Eu nu pot să iau decizii pentru mine. Ăsta e cel mai mare minus al meu!” Și am zis, „Da, pentru tine, dar pentru alții chiar poți contribui cu asta”.
Și da, este paradoxal, dar dacă e să ne uităm la oamenii de succes și oamenii pe care îi luăm ca exemplu, să disecăm viața lor, asta au făcut. În diferite momente din viețile lor, în funcție de ce ar fi dorit să trăiască, au creat contexte în care le-au oferit altora acel lucru.
Pentru că oferi altuia acel lucru, începi să-ți dai seama că și tu meriți acel lucru, că uite cum se bucură acel om, aș putea să trăiesc și eu asta. Practic, văzându-i pe alții că trăiesc acel lucru, te convingi că și tu meriți. Că de aia nu le trăim, pentru că credem că nu merităm.
Andrei: Mulțumesc frumos, Mădă!
Mădălina: Mulțumesc și eu!
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
