Shownotes / Timestamps:
01:10 Care sunt șansele ca o idee să devină realitate
03:55 Cât de fragile sunt ideile
04:53 Devin realitate doar ideile de care suntem 100% convinși să o să iasă?
07:33 Struggle-ul lui David Goggins
10:01 De ce unele idei nu se materializează niciodată
12:49 Două motive ca să nu vorbim despre ideile noastre (în afară de teama că o să ni le fure cineva)
18:22 What was Rome once?
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Vreau să vorbesc astăzi un pic despre fragilitatea ideilor și a proiectelor.
Zilele trecute am organizat împreună cu colegii de la Whisper un retreat: Change Strategists Gathering. A fost un eveniment închis, de data asta, doar pentru oamenii care deja sunt change strategiști și care au făcut formarea cu mine și acum practică în diverse locuri din România și din afara României. Și ne-am adunat, o parte semnificativă din acești oameni, cei care au putut să ajungă, cum ne-am adunat și anul trecut, să shareuim idei, experiențe, să ne mai conectăm, să ne mai updatăm unii pe alții și să ne aliniem.
Și a venit vorba într-o seară acolo, despre decizii, despre deciziile pe care le-am luat. Și mă gândeam și le spuneam și lor asta, că îmi aduc aminte momentele și perioada în care în mintea mea se ducea această luptă despre a face sau a nu face o formare – a construi și a promova, asta înseamnă a face – o formare de change strategist. Aveam ideea în minte de câteva luni, apoi a început pandemia, lockdown-uri, nebunii și începuse să se mai așeze lucrurile și să sperăm că o să se termine la un moment dat. Începusem să am în vedere și varianta de a face un program online sau poate parțial online și parțial fizic și mi se părea o idee bună.
Dar erau părți din mine care încă nu erau convinse că se poate întâmpla, din o grămadă de motive. Și externe: pandemie, bani și lucruri de genul ăsta. Și interne mai ales: „Oare pot eu să o fac așa cum aș vrea eu să o fac? Care sunt șansele să iasă?” Sunt rezistențe destul de mari legate de proiecte noi de genul ăsta și în interior și în exterior. Vedeam obstacole. Erau așa, cam 50% obstacole de felul: „Nu cred că are cum să iasă, e o nebunie!” și 50% era: „Băi, eu cred că chiar se poate!” Și încercam să balansez lucrurile astea, ca să se întâmple totuși proiectul și nu eram convins că se va întâmpla vreodată.
Și îmi aduc aminte că mergeam pe una dintre străduțele astea pe care am copilărit și mă plimbam singur și mă gândeam la asta. Și îmi aduc aminte fix locul și momentul în care în mintea mea s-a produs shiftul ăsta și am zis: „Ok! Se întâmplă! O să dau tot ce am eu mai bun, ca să fac asta și să iasă!” Și completarea pe care am gândit-o atunci – nu știu dacă mi-am zis-o în minte cuvânt cu cuvânt, dar mi-a trecut prin minte, îmi amintesc clar – completarea era: „Chiar dacă s-ar putea să nu iasă niciodată!”
„O să încerc, o să dau tot ce am, și înțeleg că există șanse să nu se întâmple sau să nu iasă cum aș vrea eu”.
Și e momentul ăla de suspensie, unde lucrurile sunt într-un echilibru atât de precar încât ar putea să se întâmple sau ar putea să nu se întâmple, aș putea să încep sau să nu încep. Cred suficient de mult în asta încât să o fac sau I don’t know?
Momentele astea în care lucrurile stau acum într-un echilibru precar mă fac mereu să mă gândesc la fragilitatea ideilor, la cât de fragile sunt, la cât de probabil este ca o idee care mi-a trecut sau ne-a trecut prin cap într-un moment și care ne entuziasmează, trezește ceva în noi, e posibil să nu se întâmple niciodată, să nu se materializeze, să fie doar o altă idee care a trecut prin capul lui Andrei și care s-a dus mai departe.
Ideea e că am impresia că majoritatea oamenilor atunci când se află în momentele astea de aproape echilibru, ezită pentru că nu le este clar că majoritatea ideilor mișto și proiectelor mișto care ajung să se întâmple, se întâmplă în același fel. În momente din astea în care aproape nu s-au întâmplat.
Ce vreau să spun cu asta?
Cred că ne imaginăm, de cele mai multe ori când ne uităm la un proiect care a ieșit sau la o ideea care s-a materializat, ne imaginăm că omul ăla în capul lui a fost atât de convins că asta se poate întâmpla și a crezut cu toată tăria și cu toată puterea lui în asta și nu a avut nici un fel de reținere și nu a avut nici un fel de dubiu și s-a apucat. Și normal că din energia aia a făcut-o să se întâmple.
Și nu-i așa! Eu cred că niciodată nu-i așa. Poate or fi unul, doi, cinci oameni pentru care e așa, dar pentru majoritatea, sigur nu e. Pentru mare parte dintre noi, dubiile există, convingerea nu e niciodată 100%. De multe ori nu e nici 55% ci e mai degrabă 51% că merge și 49% că nu merge. Și cu toate astea ne apucăm de ele și uneori ies și alteori nu, dar e ok. E ok și să nu iasă cât timp ne apucăm, pentru că exersăm mușchiul ăsta de a începe ceva cu 51%, cu 53%, nu cu așteptarea că ar trebui să se simtă ca 97% convins că n-are cum să nu meargă. Alea sunt cazuri foarte puține, foarte rare, cred.
Doar că, atunci când te uiți din afară și mai ales când te uiți din afară la niște proiecte care au reușit, e mai greu să îți imaginezi momentul în care omul ăla avea dubii.
Și se aplică în foarte multe alte domenii.
Tot zilele trecute am văzut o postare a lui David Goggins, cred că pe Instagram, nu mai știu. Era dintr-un interviu pe care i l-a luat cineva și el povestea – apropo de procrastinare și de amânarea lucrurilor importante pentru noi – și o să parafrazez pentru că nu îmi aduc aminte exact – zicea: „Toată lumea se uită la mine și are impresia că eu am pur și simplu de 100 de ori mai multă motivație decât ei și de aia fac lucrurile pe care le fac. Dar în practică sunt multe dimineți în care mă trezesc și stau în fund și mă uit la adidașii mei de alergare și îmi spun în minte Nu vreau să fac chestia asta! Nu am nici un chef să fac chestia asta! Și uneori stau câte jumătate de oră și mă uit la adidașii de alergare înainte să mă încalț și să ies să alerg, ca după aia oamenii să se uite din afară și să zică: Oau, ce motivat e ăsta! ”
Și e același lucru, nu? E o zi în care aș fi putut să ies la antrenament sau nu. Ar fi putut să se întâmple sau nu. Diferența dintre David Goggins și mulți dintre noi care poate nu ieșim azi sau nu mergem azi la sală, este că el până la urmă iese în majoritatea zilelor. Adică, cu tot struggle-ul ăsta, cu toată luptă asta, se uită jumătate de oră și zice: „Bă, n-am nici un chef, sunt obosit!” Dar în majoritatea zilelor iese. Ceea ce înseamnă că înclină balanța aia. Reușește să o încline cu 2% în plus. Și din nou, înclinatul nu înseamnă că o mișcă de la 40% la 100%. Nu! Probabil că o mișcă de la 40% la 52% și după aia încep să se întâmple alte lucruri. Iese, ajunge afară. „Dacă tot am ieșit, hai să alerg un pic. Dacă tot am alergat 2 km, hai să alerg 5!”. Și lucrurile devin mai ușoare. Dar la început, struggle-urile sunt foarte comune cu ale unui om obișnuit.
Și mă gândeam la asta și mi-am dat seama că e similar și în zona de idei și de proiecte. Sunt atâtea lucruri care nu se întâmplă niciodată și le lipsea 3% să se întâmple. Doar că oamenii au avut impresia greșită, au fost păcăliți probabil de social media și de faptul că se raportează la alți oameni și se compară cu părțile pe care le văd din viețile altor oameni și au avut impresia că „Bă! Dacă nu se simte ca 100% convingere, mai aștept!” Când de fapt poate era 82% la ei, ceea ce ar fi fost mai mult decât pentru majoritatea oamenilor.
Cred că concluzia e că ideile și proiectele sunt suficient de fragile și într-un echilibru atât de fragil încât multe idei foarte tari nu se întâmplă niciodată. Probabil fiecare dintre noi a avut sau va avea idei în viața asta care valorează enorm și în termeni de impact și în termeni de bani, și cu toate astea nu le vom accesa, nu le vom face să se întâmple. Nu fiindcă nu am fi putut să le facem să se întâmple ci fiindcă nu am știut cât de aproape suntem de a le face să se întâmple. Am crezut că mai e foarte mult din punctul în care simțim că suntem până la nivelul ăla de încredere de care simțim că avem nevoie, când de fapt poate mai erau doi metri.
E ca și cum suntem într-o pădure și suntem pierduți și încercăm să găsim ieșirea. Și mergem 2, 3, 5 km și la un moment dat simțim că mai este foarte mult și că am mers deja foarte mult și am obosit și ne oprim, când de fapt 3 metri mai încolo am fi ieșit la stradă sau într-o autostradă sau într-un loc unde voiam să ajungem. Și ne oprim doar fiindcă nu știm că mai erau doar 3 metri.
Și în aceeași ordine de idei a fragilității ideilor și proiectelor, mai e ceva. O ultimă idee.
Faptul că uneori are sens să vorbim cu oamenii despre ideile noastre și despre proiectele noastre, să creăm niște feedback loops, niște modalități prin care primim informații și feedback de la oameni din jurul nostru, care să ne ajute să ne dăm seama care dintre lucrurile din capul nostru sunt reale și care nu. Și e util!
Dar uneori – și asta e o experiență pe care am avut-o de multe ori, o experiență personală care m-a ajutat mult – de multe ori, dacă vorbim despre ideile noastre atunci când am avea nevoie să acționăm, asta distruge ideile.
Adică!
Dacă îmi vine acum o idee și mi se pare valoroasă și o simt ca fiind valoroasă și e ceva ce aș putea să fac și să încep să lucrez la ideea asta, uneori, de destul de multe ori aș zice, este extrem de riscant să mă apuc să povestesc despre ideea mea.
Nu fiindcă mi-ar fura-o cineva, nu fiindcă ar face-o cineva. Astea, sincer, mă fac să râd. Întotdeauna m-au făcut să râd ideile astea. Sunt oameni cărora le e frică că o să le fie furate ideile. Nu o să ți-o fure nimeni pentru că presupune muncă. Presupune efort, iar oamenii nu sunt capabili să muncească și să depună efort pentru propriile idei. Ce te face să crezi că o s-o facă pentru a ta? E o generalizare asta, cu oamenii, dar majoritatea.
Motivul nu e ăsta, că cineva ți-ar fura ideea, ci fiindcă sunt fragile și fiindcă noi suntem fragili. Și în momentul în care ne apucăm să shareuim cu alții ceva ce avem în minte – „Uite, mă gândesc să fac proiectul ăsta!” – există două riscuri.
În primul rând există riscul să crezi că acum că ai vorbit despre asta, ai făcut ceva. Și n-ai făcut nimic. N-ai materializat nimic în lumea reală doar fiindcă ai cerut o părere sau ai povestit un pic. Deci există riscul ăsta, să crezi că ai făcut ceva și să te mai odihnești două-trei săptămâni, până la pasul următor.
Și doi, există riscul ca oamenii să-ți dea feedback și să îți răspundă din fricile lor. Să îți spună: „Da, mă, da’ e greu să faci asta! Da, da’ te-ai gândit la pericolul ăsta? Da, da’ crezi că ăsta e un moment bun acuma, economic, social, din punct de vedere al sănătății?”
Adică, proiectează fricile lor pe care le-ar avea ei, justificările lor pe care le-ar avea ei, scuzele lor pentru care ei nu fac lucruri. Ți le împing ție, fără să-și dea seama. Nu e rea voință! Așa răspund oamenii. Mulți răspund cu fricile lor.
Și fiindcă ideea asta nu este suficient de cristalizată pentru tine, încă nu ai investit-o cu energie, cu curaj, cu forță, e posibil să fie atât de destabilizator feedback-ul pe care ți-l dau, încât pur și simplu ideea a dispărut.
So! Sugestia mea este ca în fazele inițiale ale ideilor și proiectelor care ne trec prin minte, să nu vorbim prea mult despre ele, ci să facem. Să le păstrăm un pic în mintea noastră, până când avem suficientă încredere în ele. Să fim foarte atenți cui cerem feedback atunci când decidem să o facem, căci vom avea nevoie și de feedback, dar să fie punctual și oamenii să fie bine aleși, noi fiind conștienți că este fragilă, că orice poate să facă ca ideea asta să dispară și să nu mai revină niciodată.
MARCUS: There was once a dream that was Rome, you could only whisper it. Anything more than a whisper and it would vanish. It was so fragile and I fear that it will not survive the winter.
Maximus, let us whisper now. Together, you and I.
You have a son. Tell me about your home.
MAXIMUS: My house is in the hills above Trujillo. Very simple place. Pink stones that warm in the sun. Kitchen garden that smells of herbs in the day, jasmine in the evening. Through the gate is a giant poplar. Figs, apples, pears. The soil, Marcus, black …black like my wife’s hair. Grapes on the south slopes, olives on the north. Wild ponies play near the house, they tease my son. He wants to be one of them.
MARCUS: Maximus, when was the last time you were home?
MAXIMUS: 2 years, 264 days and this morning.
MARCUS: I envy you, Maximus. It is a good home. Worth fighting for!
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
