Shownotes / Timestamps:
00:00 Intro
02:44 Numai amatorii fac asta
03:24 De ce nu este suficient să-ți notezi ideile bune
04:25 De ce ideile bune mai apoi nu ni se mai par bune
05:43 Cum capturăm idei
08:17 Durere acută sau durere cronică?
12:09 De ce uităm că doare
14:34 Trei idei practice:
- așteaptă-te să fie greu,
- acționează masiv acum și
- adu-ți aminte că doare să nu te schimbi.
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Mă tot gândesc de câteva zile la o discuție pe care am avut-o cu un client într-o sesiune unu la unu. Lucram pe partea de self deception, cum ne mințim pe noi singuri. E un subiect pe care am lucrat destul de mult în ultima vreme.
Și îmi povestea despre un obiectiv pe care voia să-l atingă de ani de zile și pe care nu l-a atins, pentru că nu se ține de el, renunță, nu stă suficient de mult acolo încât să-i iasă.
Și asta m-a făcut să mă gândesc la toți clienții cu care am lucrat până acum, care au avut probleme similare, pentru că problema asta e destul de comună.
Ne dorim ceva, suntem foarte motivați să facem lucrul ăla și cu toate astea, trei zile sau o săptămână sau o lună mai târziu, parcă nu mai vrem să o facem. Sau oricum, ne trezim că nu am mai făcut-o.
Și ca să explic ce se întâmplă acolo, am nevoie de o paranteză scurtă.
Cred că ni s-a întâmplat tuturor. Mă gândesc acum la ultima dată, una dintre cele mai recente dăți în care mi s-a întâmplat mie asta: să îmi vină o idee despre ceva ce aș putea să fac. De exemplu, o idee de podcast, sau o idee de un articol pe care aș putea să-l scriu, sau de un newsletter. Da? Ceva de creație, care se hrănește din idei.
Și eram poate într-o mașină, în locul din dreapta – nu conduceam eu – și mergeam către munte, către ceva ce pot să numesc vacanță și geamul era pe jumătate deschis în dreapta mea și intra aerul ăla, curentul ăla de pe autostradă, și era cald afară și curentul ăla era suportabil și îmi dădea o stare bună și în același timp era muzică la radio și poate tocmai aveam o stare foarte bună pentru că râsesem împreună cu oameni din mașină, și mi-a venit ideea asta: „Aș putea să fac un podcast despre X”.
Și fiindcă am experiență de niște mii de articole scrise și deja 100 de episoade de podcast înregistrate, știu că nu pot să mă bazez pe ideea că îmi voi aduce eu aminte mâine despre ce voiam să fie podcastul. Asta e o prostie! Numai amatorii fac asta, în orice domeniu. Nu poți să te bazezi pe faptul că îți aduci tu aminte. Îți notezi!
Așa că mi-am scos telefonul și mi-am notat ideea în două trei fraze, evident, că nu voiam să mă apuc atunci să lucrez, să dezvolt ideea.
Și am făcut asta.
Doar că, tot din experiența multor ani de lucrat cu zona de idei și creație, știu că nu e suficient. Nu este suficient să-mi notez ideea, pentru că mi s-a întâmplat de nenumărate ori și sunt convins că tuturor celor care lucrează cu idei li s-a întâmplat ca o zi mai târziu sau două, când deschid agenda, calendarul, aplicația de luat notițe și găsesc acolo ideea, aceste două trei fraze, să mă uit la ele și să n-aibă sens. Adică îmi aduc aminte când am scris asta, îmi aduc aminte că mi se părea o idee foarte bună să fac un podcast despre asta, dar acum când mă uit, nu mi se mai pare că e o idee așa excelentă. Adică e mm! Merge! Dar eram atât de entuziasmat atunci și e diferența atât de mare față de cum simt acum legat de ideea asta.
Și întrebarea este: De ce?
Pentru că ideile nu se nasc într-un vid, un vacuum. Ideile se nasc într-un mediu, într-un context. Ideea aia mi se părea genială nu fiindcă existau aceste două fraze, aceste două gânduri care mi-au trecut prin minte și pe care apoi mi le-am notat, ci fiindcă gândurile alea s-au așezat peste o stare emoțională în care eu mă îmbăiam în momentul în care au apărut gândurile. Starea emoțională contribuie la idee și-i crește valoarea.
Așa că acum, două zile mai târziu, dacă vreau să revăd ideea cu aceiași ochi cu care am văzut-o când mi-a venit inițial, ce am nevoie să fac este să pot recrea într-o măsură cât mai mare mediul și contextul în care ideea părea genială.
Și cum fac asta? Simplu!
Acum, pentru că am experiență, când îmi vine ideea și sunt în mașină și mi se pare că e o idee foarte bună și îmi notez acele două fraze, îmi notez și bucăți de context care probabil au contribuit la starea mea emoțională din momentul ăla. Tocmai râsesem de gluma aia, împreună cu oamenii din mașină. Îmi notez asta. Geamul din dreapta mea era pe jumătate deschis și venea aer și un curent foarte mișto din afară și asta mă relaxa și se potrivea foarte bine cu muzica pe care o ascultam în radio. Și muzica era asta. Și notez cât mai multe layere de context. Cât de multe pot. Poate e important că mă duceam către munte, poate că e important că aveam un vibe de vacanță, poate că e important că cu 10 minute înainte avusesem o discuție la telefon și fusese cu X discuția asta și mi-a dat o anumită stare.
Încerc să-mi notez cât mai multe dintre lucrurile astea.
Și atunci când peste două zile redescopăr ideea și mă uit la ea, fac un efort conștient de a mă băga mai întâi în vibe-ul în care ideea a apărut. Recreez ce pot. Dau drumul la muzică și încerc să găsesc melodia aia sau măcar una similară. Dacă sunt acasă, deschid geamul să intre aerul în casă. Poate închid ochii și dau drumul la aerul condiționat, ca să semene mai mult cu curentul care intra în mașină pe geam. Încerc să fac cât de multe pot, cât se poate, astfel încât acum, două zile mai târziu, când recitesc cele două fraze, să pot să recreez magia aia în care s-a născut ideea, în care ideea aia mi s-a părut foarte bună.
Și ăsta e un mod de a captura idei, pe care îl putem folosi în munca noastră.
Dar este relevantă în discuția de astăzi pentru că această paranteză despre cum capturăm și reactivăm idei mai târziu are o sămânță care ne-ar putea ajuta și în a ne ține de lucrurile pe care ne propunem să le facem sau ne dorim să le facem, pentru că spuneam că un lucru care împiedică pe majoritatea oamenilor este că își propun astăzi să facă ceva, să schimbe ceva în viața lor, hai să spunem să slăbească niște kilograme – indiferent că înseamnă să meargă la sală sau să aibă grijă cum mănâncă sau să aibă grijă să nu mai mănânce după o anumită oră sau indiferent cum se gândesc să facă asta, poate își doresc să slăbească câteva kilograme sau să pună sau orice – luați un exemplu care să aibă sens pentru voi. Ei sunt într-o stare emoțională în care au decis că „Băi, așa nu mai merge! Vreau să se schimbe bucata asta din viața mea pentru că m-am săturat să fie așa, pentru că doare prea tare să fie așa, pentru că mă încurcă, pentru că nu mai vreau!” Și din energia asta acumulată, din tristețea asta în care m-am învârtit, că-i greu și doare și zi după zi simt că n-am încredere în mine și zi după zi simt că îmi aduce suferință faptul că mă probez în haine în mall și nu mi se potrivesc și nu îmi stau bine, și tot așa. Din tristețea asta, la un moment dat izbucnește un zvâc de furie: „Gata! De acum schimb! Nu mai merge, m-am enervat!”
Și începem să facem ceva. Facem o primă acțiune. Poate ne facem abonament la sală, poate ne punem reminder pentru mâine dimineață. Și începem să mergem pe drumul ăsta.
Și o săptămână mai târziu, invariabil, ce se întâmplă este că devine greu. Energia aia inițială se fâsâie un pic. De ce? Pentru că durerea nu mai este atât de actuală, nu mai este atât de acută, nu mai avem faza asta de acutizare. Suntem doar într-o zonă cronică. Și când devine greu, tendința noastră a oamenilor – așa suntem construiți – e să începem să ne uităm după altceva care poate e mai ușor. Și începem să ne uităm după ceva ce ar putea fi mai ușor și poate ne și ducem după acel ceva, un alt obiectiv, altceva care ni se pare important în viața noastră astăzi sau un pic mai prioritar sau mai urgent și începem să ne depărtăm de obiectiv.
Până când?
Până când într-o zi ne trezim din nou că a mai trecut o lună sau a mai trecut un an și chestia asta încă doare, încă n-am schimbat mare lucru aici. Și atunci intrăm într-o nouă fază de acutizare, care e mai puternică decât precedenta pentru că a mai trecut un an între timp.
Și întrebarea este: De ce facem asta?
Și ce am observat este că de cele mai multe ori, de prea multe ori, o facem pentru că uităm. Nu o facem din cauza incompetenței noastre, nu o facem fiindcă nu suntem în stare să ne ținem de ceva, nu fiindcă n-avem disciplina, nici măcar fiindcă e prea greu pentru noi. O facem fiindcă uităm!
Pentru că în momentul în care ne-am propus să facem, eram într-un context, într-un mediu în care am avut suficient de multă claritate încât să vedem cât de mult doare, cât de mult ne costă că nu ne schimbăm, și am avut un puseu de ăsta în care am spus: „Băi, nu mai…! Gata!” Doar că starea asta, cum spuneam, se temperează în timp pentru că uităm, pas cu pas, cât de intensă a fost și ce ne-a dus la concluzia: vreau să merg la sală sau vreau să slăbesc sau vreau să mă țin de proiectul ăsta și să nu mai încep alte șapte proiecte. E același lucru.
Când m-am hotărât să fac asta, pentru mine conta! Iar acum, o săptămână mai târziu sau trei luni mai târziu, contează la fel de mult dar eu nu mai sunt conștient de cât de mult contează pentru că mi-am luat focusul de pe asta și fiindcă a devenit un pic mai greu și realitatea este că nu mai sunt atât de conștient sau conștientă de importanța acestui obiectiv pentru mine. El rămâne undeva, rulează în background, îmi aduc aminte din când în când dar nu știu cum am știut atunci, în ziua aia, cât de important e pentru mine.
Am 3 idei practice legate de asta, cu care aș vrea să vă las azi:
- Lucrurile pe care ne propunem să le facem, devin grele la un moment dat. Toate lucrurile devin grele. Ok! Poate că ne așteptam să fie grele, dar la un moment dat vor deveni mai grele decât ne așteptam să fie.
Cum era citatul ăla? The night is darkest just before the dawn! Asta e și experiența din viața mea pe toate planurile. Lucrurile mai întâi devin mult mai grele, înainte să devină ușoare, înainte să ne iasă. Începem să facem ceva și pare că facem progres și pare că facem progres și la un moment dat, bum! Se plafonează sau chiar devine foarte greu. Și ăla e punctul în care oamenii renunță. Mare parte dintre oameni renunță acolo, pentru că creierul nostru e construit să vrea ușor, nu greu.
Știind asta, că lucrurile mai întâi devin grele înainte să devină și ușoare și așteptându-ne să fie așa, ne pregătim mintea ca atunci când devine greu să nu interpretăm asta ca: „Nu pot să fac, mă opresc!” ci să o interpretăm ca: „Hm! Hai că aproape mi-a ieșit! Mai am un pic și îmi iese!”
A doua idee!
- În momentele în care ne hotărâm să facem ceva ce e important pentru noi și avem acea energie care s-a acumulat și care s-a încordat ca un arc și din care simțim că putem să țâșnim cu putere către obiectivul nostru, în momentul ăla avem nevoie să acționăm puternic, atunci. Nu peste două ore, nu mâine dimineață. Atunci! De ce? Pentru că nu știm cât o să dureze energia aia. Poate să dureze 5 minute. Și doar din energia aia se pot face lucruri. Andrei de mâine dimineață e un om pe care eu nu mă pot baza pe obiectivul ăsta, oricât de multă încredere am în Andrei – în mine, la modul ăsta!
Oricât de multă încredere am în mine, varianta mea de mâine dimineață e o variantă pe care nu mă pot baza în ceea ce privește chestia asta pe care simt că vreau să o fac acum. Am nevoie să încep să o fac acum. Și cu cât acționăm mai puternic – Tony Robbins zice massive action, Taking massive action! – cu atât e mai bine pentru noi, cu atât avem șanse ca propulsia asta inițială să ne țină.
Și ultima idee și poate cea mai importantă!
- Chiar dacă am acționat puternic acum pentru viitor, avem nevoie să facem lucruri care să ne ajute să nu ne lăsăm, în viitor. Iar ce înseamnă să nu ne lăsăm, înseamnă de fapt să nu uităm. Avem nevoie ca astăzi, acum când suntem motivați, să facem lucruri prin care să ne asigurăm că varianta noastră din viitor nu uită ce simțim noi acum.
Asta poate să însemne că îmi notez cuvânt cu cuvânt starea pe care o am. Și da, mai ales partea negativă, cât de mizerabil m-am simțit astăzi după 4 ore de plimbat prin mall în care nimic nu îmi stătea bine și cât de jos este self-esteem-ul meu și mi se pare că dacă continui așa o să-mi fac viața vraiște și peste 20 de ani o să fiu fix în același loc. Și asta simt acum. Și simt că singura ieșire din asta este ca mâine să mă duc la sală, indiferent ce se întâmplă mâine. Și mi-e frică că voi face asta și după o săptămână o să uit. Și de aia scriu rândurile astea.
Și acum, că am scris rândurile astea îmi pun și 5 remindere, câte una pentru fiecare zi a săptămânii, să mă uit în caietul ăsta, în agenda asta, la pagina 47 și să citesc cu voce tare ce e aici.
Și, sau, iau asta și o pun pe un post-it și mi-o lipesc pe oglinda de la baie să o văd în fiecare dimineață, sau în dulap lângă periuța de dinți, sau și în dulap și pe oglindă și pe toți pereții din casă.
Ok! Vi se pare extrem?
Nu, nu e extrem! Nu e nici pe departe atât de extrem cum este să te păcălești ani și zeci de ani că faci ceva și nu faci. Aia e extrem!
Asta, ideea de a-ți pune j-de mii de remindere prin toate modurile și prin toate felurile în care poți, prin a suna trei prieteni și a le spune: „Mă suni și pe mine lunea și îmi zici fraza asta, te rog? Putem face asta timp de două luni? M-ar ajuta mult!” Sau partenerul de viață.
Lucrurile astea sunt ciudate, par ciudate pentru că oameni din jurul nostru nu le fac sau nu ne spun că le fac. În general nu le fac. Dar hai să ne întrebăm dacă toți oamenii din jurul nostru chiar sunt un model pentru noi din punctul ăsta de vedere al getting things done.
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
