Interviu Andrei Roșca & Cristina Chipurici

INTERVIEWSPODCASTS

17 minute read



“Andrei?”
“Da?”
“Hei. Cristina Chipurici te deranjează. Pyuric. Ai câteva minute, poți vorbi puțin?”

Era o dimineață de marți, mai exact 16 mai 2017, când am reușit să-mi reduc la tăcere ego-ul. Ăla a fost momentul când am pus mâna pe telefon, l-am sunat pe Andrei Roșca și i-am cerut ajutorul.

Habar n-aveam la ce să mă aștept. Nu știam ce face mai exact Andrei. Nu aveam idee ce înseamnă change strategy, ce e coachingul și cu ce se mănâncă.

Ce mi-era clar era că mă simțeam rătăcită. Mă apropiam de pragul de 30 de ani și așteptarea mea era ca până la vârsta aia să fi știut deja cine sunt, ce fac, ce vreau să fac, încotro mă îndrept.

Când colo (și ce i-am și spus lui Andrei când i-am dat acel prim telefon), mă simțeam ca și cum urcam la nesfârșit un munte. Nici măcar nu știam dacă urc în direcția bună, fiindcă aveam impresia că parcurg același cerc. Vârful muntelui era în ceață și nu vedeam nimic. În tot capul meu era doar o ceață.

Pierdusem deja mult timp încercând să ies singură din situația în care mă blocasem. Și dacă nu funcționase nimic din ce încercasem până atunci, am acceptat (cu greu) că poate a venit timpul să încerc și alte soluții. Poate aveam nevoie de ajutor din afară.

Revenisem la industria muzicală de aproape un an, ca să-mi urmez pasiunea. Nu așa spune toată lumea, că trebuie să-ți urmezi pasiunea, fie ce-o fi? Lucram ca nebuna mai mult ca oricând, 14 ore pe zi, 7 zile din 7, și, cu toate astea, eram la pământ pe plan financiar. În 9 luni nu făcusem în total nici măcar 500 de Euro, ceea ce însemna că mă întorsesem în același punct din care plecasem cu câțiva ani înainte, când renunțasem prima oară la muzică. Artiștii cu care îmi doream eu să lucrez nu-și permiteau să lucreze cu mine sau nici măcar n-aveau nevoie de ajutorul meu, iar cu ceilalți nu voiam să interacționez, fiindcă nu aveam același set de valori. Era un conflict între cum mă definesc eu și cum îmi acopăr niște nevoi de bază. Și nu vedeam cum aș putea să ies din acel loop infinit.

Cu Andrei mă știam de ani buni, avusesem ocazia să interacționăm în mai multe contexte. În același timp, nu ne știam suficient de bine ca el să fie “biased” și să nu poată veni cu o perspectivă obiectivă.

Terminasem amândoi același liceu, pe urmă el pornise primul blog colectiv din România (Bookblog.ro, un blog de cărți) în aceeași perioadă în care pornisem eu primul blog de muzică. Îi cunoșteam istoricul pe partea de antreprenoriat, businessurile pe care le construise – un “skin in the game” care-mi oferea încredere în el. Știam că la un moment dat se apucase să facă coaching și că ajuta oamenii să se schimbe, ajutase câțiva prieteni apropiați.

Habar n-aveam ce înseamnă coachingul, n-aveam nicio așteptare. Țin minte doar că mi-era extrem de rușine să recunosc că am niște probleme financiare grave, că sunt o inadaptată de aproape 30 de ani și că am nevoie de ajutorul lui. Și fix asta i-am spus atunci.

Am trecut peste ego iar acel telefon pe care i l-am dat în mai 2017 a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat în viața mea.

Trei ani mai târziu, l-am rugat pe Andrei să înregistrăm următoarea conversație, astfel încât ceea ce face el să ajungă la și mai multe persoane.

Am povestit despre ce înseamnă coaching și change strategy, preconcepții legate de asta, antreprenoriat, pasiune, obiceiuri bune, mindset și multe altele. Mai jos găsești un transcript parțial al conversației.

Transcript parțial:

Cristina: Care este diferența dintre coaching, consultanță, psihoterapie… Îmi scapă ceva? Și atât.

Andrei: Mai sunt mentoring și training-ul este uneori confundat… Cred că ar trebui să încep prin a spune că am ales să spun la un moment dat că nu fac coaching, ci fac o chestie care se cheamă „strategii de schimbare”. Că sunt change strategist. Sună foarte pompos. Este și unul dintre motivele pentru care am ales asta. (râde)

Dar celelalte motive țin fix de asta. De ce înseamnă de fapt coaching-ul, ce fac eu. Coaching-ul este fundamental un proces de însoțire a oamenilor pe niște drumuri, aș zice. Provine de la americani, este cumva un termen preluat din zona sportivă și din cauza asta au apărut și aceste confuzii foarte mari legate de rolul pe care îl are un coach. Fiindcă în zona sportivă coach-ul este cel care te învață, îți spune cum să faci diverse lucruri. Te ghidează mai mult.

Coaching-ul acesta din zona de psihologie, dezvoltare personală, spune-i cum vrei, este un pic diferit pentru că un coach nu îți spune cum să-ți conduci viața sau cum să-ți iei deciziile, indiferent dacă este life-coach, career-coach, business coach.

El nu este acolo fiindcă este expert în viața ta. Tu ești expert în viața ta. Coach-ul este acolo doar ca să îți pună niște întrebări pe care ție ți-ar fi greu să le pui singură, să te asculte, apoi să poată să reflecte, să spună ce aude el și să te ajute să-ți clarifici lucruri.

Sigur, asta face și deciziile mai ușoare de foarte multe ori pentru oamenii care sunt clienți de coaching. Dar la noi, în special în România am văzut că există confuzia asta, poate și justificată. Poate au fost mulți oameni în poziția de coach care au făcut pe profesorii foarte mult și asta a afectat un pic imaginea dar cred că există această percepție greșită: „Ce? Mă duc să-mi spună ăla cum să-mi conduc eu viața?”

Ce voiam să spun este că un coach bun nu asta face. Nu se bagă el în deciziile tale de viață. Asta în partea de coaching. Cumva îți dă claritate și îți accelerează niște procese de dezvoltare.
Este foarte diferit de celelalte pe care le-ai menționat. Este diferit de mentoring. Pe ăsta l-am menționat eu dar și aici este o confuzie frecventă prin faptul că mentoring-ul presupune o relație de subordonare cumva. Inegală ierarhic. Mentorul este acolo pe un piedestal și îți explică el fiindcă are mai multă experiență decât tine pe o anumită zonă și îți spune el cam cum este treaba, indiferent că este un mentor formal sau informal.

În coaching poziția este de la egal la egal. Suntem doi parteneri și lucrăm împreună la a rezolva niște chestii care sunt importante pentru tine, the end.

Este diferit și față de psihoterapie pentru că acolo ne uităm mai degrabă la trecut. Psihoterapia este un proces în care plecăm de la unde suntem astăzi și ce nu ne place, lucrurile cu care nu le simțim ok din cum suntem astăzi și unde suntem astăzi. Și facem niște drumuri între prezent și trecut să vedem ce s-a întâmplat pe acolo și ce putem să analizăm, să vindecăm astfel încât prezentul să fie mai bun. În consecință și viitorul doar că este un „du-te – vino” între prezent și trecut în general în terapie.

Partea de coaching este un drum mai degrabă între prezent și viitor. Pleacă tot de la prezent, cu ancorare în prezent (pentru că în prezent vrem să trăim, nici în trecut, nici în viitor), plecăm de acolo și ne întrebăm cum am vrea să fie viitorul diferit față de prezentul ăsta și hai să vedem cum facem un plan să ajungem acolo, să ne clarificăm exact ce înseamnă acest „acolo”.
Și este mai pragmatic coaching-ul, mai practic aș zice. Mai mult decât terapia. În același timp coaching-ul funcționează foarte bine în special pe oameni care sunt, cum îmi place mie să zic, în zona asta de „zero-plus”. Adică sunt mai sus decât pe „zero”. Pe „zero” însemnând un nivel de echilibru.

Când ești foarte mult pe minus și ai niște chestii care te țin în loc emoțional la nivel de decizii poate că de cele mai multe ori îți este mai utilă psihoterapia, mai întâi ca să te centrezi cât de cât. Nu este o regulă generală dar așa aș putea să generalizez un pic.

Cristina: Ce se întâmplă atunci când ești sub „zero”?

Andrei: Ce se întâmplă adică cum știi că ești sub „zero”?

Cristina: Da. Ce înseamnă să nu funcționezi?

Andrei: Înseamnă că sunt niște părți din viața ta care din punct de vedere al echilibrului social nu funcționează ok. De cele mai multe ori nu poți să funcționezi în societate, să zicem așa.

Este o generalizare. De fapt este o ducere în extremă un pic pentru că practic asta înseamnă zona clinică din psihoterapie. Când omul nu mai poate să funcționeze în societate. De exemplu nu poate să păstreze un loc de muncă. Și-a pierdut ultimele trei locuri de muncă și nu pare că îl angajează nimeni pentru că are o anumită problemă de atitudine, de time-management, cu alcoolul, cu orice.

Are probleme și îl fac să nu se integreze social. Dacă nu poți să-ți câștigi banii este o problemă. Nu are prieteni, nu iese din casă. Este în depresie și nu mai poate să funcționeze pe chestii zilnice pe care de obicei le face. Nu reușește să-și creeze o relație de cuplu o perioada mai lungă de timp și nu poate să facă asta.

Aceștia sunt niște indicatori care spun că în viața lui sunt niște chestii în dezechilibru, suficient de puternice încât s-ar putea să fie nevoie să lucreze cu un psihoterapeut.

Este important pentru că asta este zona mai clinică. Există și o zonă sub-clinică. Nu știu dacă este corect termenul dar foarte aproape de zona clinică și sunt mulți oameni acolo. Ok, în zona clinică sunt niște oameni dar sunt mult mai mulți aproape de zona aia. Nu sunt chiar în extrema de „nu pot să-mi câștig pâinea” sau „nu pot să am niciun prieten” dar nici foarte ok și echilibrați nu sunt. Aia este o zonă mai gri și mai discutabilă fiindcă în teorie și coaching-ul mai poate să ajute pe acolo, nu este chiar doar de terapie. De aia spun că este o zonă între.

Dar în momentul în care ai un echilibru cât de cât în viața ta și pur și simplu treci printr-o perioadă mai proastă sau sunt niște lucruri care în anumite arii ale vieții tale îți dorești să fie mai bune (poate sunt bune dar îți dorești mai mult).

Chestiile astea țin mai degrabă de zona de coaching, de a obține performanță mai bună în ceea ce faci deja, din a-ți depăși niște blocaje despre care simți că te țin cumva pe loc. Fie că este zona de carieră, viața personală, să treci la următorul nivel, poate viața de cuplu și tot așa.

Și asta aș zice că este diferența majoră între coaching și psihoterapie. Sunt mai multe. Simplul fapt că psihoterapia provine din zona medicală mai degrabă (în ultimii ani au schimbat și ei denumirile) dar psihoterapeuții lucrau cu ”pacienți”. În coaching se lucrează cu clienți. Din start este o poziționare un pic diferită.

Din nou, în ultimii ani și psihoterapie a început să se raporteze mai degrabă la clienți decât la pacienți. Nu implică faptul că este ceva în neregulă, că ești bolnav într-un fel. De aici și multe confuzii. Mi se pare că România încă este speriată de ideea asta de psihoterapie, ceea ce este uimitor.

Cristina: Da, există preconcepția că este doar pentru nebuni. Eu nu sunt nebun, nu o să merg niciodată la terapie.

Andrei: Da. Știi cum este? Dacă ne doare piciorul ne ducem la doctor ca cineva să ne ajute cu asta, să ne dea ceva. Dacă ceea ce ne doare este o chestie emoțională, așteptăm să se rezolve singură. Nu cred că funcționează chiar așa.

Ca să închid paranteza, mai este zona de training unde sunt mulți oameni (poate unii dintre ei sunt și coachi, au și aceast atribut doar că aleg să lucreze mai degrabă cu grupuri mari de oameni). Și aia din punctul meu de vedere cam este training. Unii dintre ei o vând ca fiind coaching. Spun că ceea ce fac ei este coaching. Și asta creează un pic de confuzie între ce înseamnă poziția de coaching și ce înseamnă poziția de trainer.

De principiu un coach lucrează în primul rând unu-la-unu. Mai există și conceptul de coaching de grup unde lucrezi ori cu echipe ori cu grupuri. Dar și acolo sunt grupuri restrânse. Sunt trei, șase, șapte, zece oameni. Nu sală de trei sute.

Ăla nu mai are cum să fie coaching pentru că informația pe care o dai, modul în care adresezi problemele sau obiectivele oamenilor nu mai poate să fie personalizat cum este în coaching.
Coaching-ul asta face. Dacă vrei este parte de dezvoltare personală, profesională, psihologie custom pentru tine. Lucrează doar cu problemele tale, cu modul tău de a vedea lucrurile spre deosebire de ce ai putea să citești poate într-o carte despre care speri să se potrivească și la tine și la contextul actual al vieții tale.

Iar ce fac eu… de aia i-am spus change strategist. Pentru că este la intersecția mai multor zone. Sunt la intersecția dintre coaching, cum l-am definit mai devreme, coaching-ul ăsta pur, strategic intervention care este tot o formă de coaching (provine cumva din psihoterapie strategică. Este un model care se folosește mai mult în Statele Unite. Tony Robbins,Cloé Madanes)… și să zicem partea de infuzie de know-how.

Adică am niște know-how, fie că este vorba despre cărți, resurse, framework-uri, modele de a te uita la lucruri și la probleme pe care le-am parcurs și folosit ori eu personal ori cu clienții mei și practic dau și partea asta în procesul de coaching. Mai direcționez oamenii. Facem noi ce facem aici dar s-ar putea să te ajute resursa asta în special pe tine. Sau testul ăsta sau cartea asta.

Și sunt la această intersecție dintre strategic intervention, coaching și partea asta de infuzie de know-how. Și mi s-a părut normal să-i dau un nume care să fie al meu pentru că nu prea am văzut pe nimeni în jur făcând fix asta.

Cristina: Da, să te diferențiezi.

Andrei: Este un mod de diferențiere dar și un mod de a mă delimita un pic de percepția asta generală pe care o are coaching-ul și cu care nu mă identific deloc. Tu știi asta dar pentru mine contează mult mai mult ca procesul să fie unul profund, nu superficial, nu de suprafață, nu positive thinking, ne repetăm mantre toată ziua și o să fie bine pentru că nu funcționează așa lumea.

Cristina: Sau wishful thinking.

Andrei: Sau wishful thinking.

Cristina: Asta voiam să-ți spun. Eu în momentul în care am pus mâna pe telefon și te-am sunat, nu știam absolut nimic despre coaching. Știam de varianta de coach, cum spuneai și tu, de la atleții americani. Și abia acum, recent, cred că de câteva luni am început să caut ce înseamnă coaching în România. Eram obișnuită cu ce faci tu și am mai interacționat cu câteva personaje la care am ajuns tot prin tine, prin podcast-ul tău și care sunt cumva tot în zona asta.

Iar în momentul în care am stat să caut tot ce se întâmplă pe coaching în România, am dat peste niște oameni la care eu nu m-aș fi dus niciodată. Tu nu ești vizibil iar persoanele care sunt vizibile la căutări pe Google sau prin tot felul de interviuri ori prin presă sunt niște oameni cu care eu personal nu aș lucra niciodată și care au un stil foarte…sleazy din punctul meu de vedere.

Andrei: Alunecos un pic.

Cristina: Da. Și eram curioasă să te întreb dacă există niște preconcepții cu care vin oamenii la tine și cu care trebuie să lucrezi? Preconcepții create de ce se întâmplă în coaching vizibil. Și poate nu doar la noi. Poate că și afară. L-ai menționat mai devreme, Tony Robbins mi se pare că are un anumit stil și fiecare coach, de altfel.

Andrei: Da, are un anumit stil. Are și niște părți proaste. Este și judecat pentru unele din părțile alea proaste. Are niște etichete și el. Și bune și rele.
Legat de întrebarea ta: în primul rând clienții mei (și cred că e valabil pentru majoritatea oamenilor care ajung să fie clienți de coaching, nu doar la mine) sunt în general oameni cu o deschidere foarte mare. Trăsătura de openness care este o trăsătură de personalitate. Dacă te apuci și le dai teste le iese foarte ridicată tuturor. Este deschiderea către nou, cât de deschis ești către experiențe noi, către modele noi.

Opusul fiind oamenii care sunt foarte conservatori: „De ce să încercăm noi altceva? Noi știm asta, hai să stăm în banca noastră”. Mai închiși către experiențe noi.

Majoritatea clienților de coaching sunt oameni deschiși, mai degrabă. Ceea ce înseamnă că la ei funcționează mai puțin ideile preconcepute. Adică nu prea se opresc în: „Da, am auzit eu că un băiat nu era ok și făcea coaching așa că nu mai încerc niciodată chestia asta”. Nu se întâmplă asta. Ceea ce face ca asta să nu fie o problemă reală. Faptul că există și alți oameni care fac alt tip de coaching care nu este neapărat ideal.

O a doua chestie interesantă de care m-am lovit și eu pentru că la bază în afară de antreprenoriat… sunt mai degrabă om de marketing și mi-am pus problema asta când m-am apucat de zona de coaching… Mi-am făcut un plan de marketing cum știam eu de cum o să promovez chestia asta, ceea ce fac. Și mi-am dat seama de două lucruri destul de repede.

1. Faptul că este foarte greu să explici ce înseamnă coaching. Extrem de greu. Am vorbit atunci cu mai mulți amici pe îi știam și care erau coachi cu experiență, eu fiind încă la început atunci. Și îi întrebam: „Voi cum explicați chestia asta?”

Niciunul nu știa să-mi explice și mie. Ok, nici voi nu știți, e clar. Și am ajuns la concluzia că cel mai bun mod de a explica pentru cineva să înțeleagă ce înseamnă coaching-ul este să fie parte dintr-un proces de coaching. Hai să facem o ședință și o să-ți fie super clar ce este coaching-ul.

Până atunci, apucându-ne să povestim despre asta nu știu dacă o să transpară cât de bine aș vrea să transpară ce înseamnă.

2. A doua chestie de care mi-am dat seama atunci a fost că din fericire, dacă îți faci treaba suficient de bine, adică dacă ajuți oameni pentru că despre asta este vorba și oamenii simt că și-au luat valoare de la tine, marketingul acela nu mai contează atât de mult. Că eu am ajuns la pagina trei din planul de zece pagini de marketing și nu am mai avut nevoie să-l execut pentru că am avut suficienți clienți.

Clienții ăștia, în mare parte, aș zice peste 90% la mine vin din referrals, din recomandări. Motiv pentru care nu mai contează dacă cineva mă găsește sau nu pe Google și ce găsește despre mine. Pentru cine contează lucrurile astea? În general pentru oamenii cărora nu le vin clienți din recomandări sau care sunt mai la început.

La început nu a fost așa. Am avut nevoie să afle niște oameni de mine până să lucrez cu suficient de mulți și să simtă că i-am ajutat. Nu știu dacă ți-am răspuns la întrebare. Cred că despre preconcepție spuneai, cu ce preconcepții vin?

Nu aș zice… Mai sunt clienți care vin și în prima ședință îmi zic: „Eu nu știu exact ce înseamnă asta și cum ar trebui să se întâmple, cum ar trebui să decurgă. ”

Și de obicei le zic: „Zi-mi ce te-a făcut să ajungi aici și vedem noi pe urmă.”

Și începe o discuție care decurge destul de natural și la sfârșitul ședinței le zic: „Asta a fost coaching! Dacă simți că te-a ajutat are sens pentru tine. Dacă nu, nu.” (râde)

Cristina: Încerci să le clarifici așteptările în vreun fel? Adică așteptările sau barierele, limitările la ce nevoi au ei de la tine? De exemplu le spui cum ați putea lucra împreună sau când sau cu ce teme să vină?

Andrei: Asta când? Înainte de prima întâlnire sau…

Cristina: Nu, la prima întâlnire. La început de tot, primul contact.

Andrei: În general îmi doresc să mă întâlnesc cât mai repede cu ei pentru o primă ședință că atunci li se clarifică lor foarte bine dacă are sens pentru ei, dacă simt că îi ajută, verificăm chimia pe care o avem pentru că este destul de importantă și chimia dintre coach și client ca și în terapie, de altfel.

Și de obicei după această primă ședință lor le este destul de clar ce înseamnă, ce presupune coaching-ul și cam cu ce fel de lucruri pot să-i ajut. Și da, după asta le trimit un mail cu toate detaliile administrative în care vorbesc despre timing, frecvență, preț, toate lucrurile astea administrative. Cam așa se întâmplă.

Cristina: Care a fost primul tău contact cu coaching-ul? O luăm un pic mai din urmă.

Andrei: Acum mulți ani să fi fost… 10 poate 11 ani aș zice. Nici măcar nu a fost primul contact. A fost mai pe ocolite la mine. Mai întâi am mers la psihoterapeut. Prima dată am ajuns la un psihoterapeut, m-am dus cu caietul de întrebări. Uitându-mă înapoi și fiind și eu în poziția asta îmi imaginez cât de penibil trebuie să fi fost…

Cristina: De ce?

Andrei: Mi se pare că arată un set de așteptări foarte mari: „Dude, nu cred că o să avem o mare discuție dar eu am aici cinci întrebări. Dacă tu poți să-mi răspunzi la ele suntem ok, nu te forța prea tare ”. Cam asta era atitudinea. (râde)

De fapt i-am și spus. Îmi aduc aminte că i-am spus: „Eu nu cred că poți să mă ajuți cu mare lucru dar am venit și eu că am niște chestii, vreau să ți le zic. Vreau să-mi spui dacă ți se pare că este vreo problemă cu ele din punct de vedere psihologic și dacă nu, nu.”

Și am avut o primă ședință de psihoterapie, de consilierea psihologică. Nu era un proces de psihoterapie propriu-zis și m-a dat pe spate.

Ce i-am spus la sfârșit a fost: „Deci nu e ce am eu nevoie acum dar ne vedem. Rezolv ce am eu de rezolvat acum și într-un viitor ne vedem pentru că mi se pare că poți să mă ajuți cu niște chestii.” Foarte arogant.

Și m-a dat peste cap pentru că eu citisem foarte mult și în special din zona asta de dezvoltare personală, psihologie mai degrabă aplicată, nu profundă. Dar citeam mult, mă uitam în jurul meu și aveam o dezvoltare foarte accelerată. Creșteam foarte repede. Nu mi se părea că sunt super tare dar întotdeauna judec cât de mult crește un om uitându-mă la locul din care a plecat. Plecasem de atât de jos, conștientizând unde eram atunci și mi se părea că am o viteză…

Era destul de real. Mă uitam în jur și erau puțini oameni care creșteau atât de repede.

Cristina: Te uitai în jur și prindeai curaj. (râde)

Andrei: Prindeam curaj, da. Cu toate că ăsta era contextul meu și simțeam că sunt destul de dezvoltat în zona asta, m-a izbit fix bucata asta de… să-i zicem educație personalizată. Adică faptul că ora aia a fost doar despre mine. Și doar despre pattern-urile mele. Fără tot balastul ăla cu care eram obișnuit din cărți sau din programe audio sau ce mai ascultam eu atunci.

Nu a fost despre „citește aceste 500 de pagini și poate le găsești pe alea 6 care sunt despre tine sau pe care le poți folosi acum, în contextul ăsta al vieții tale”. Și mi-am dat seama că ăsta este un super tool de dezvoltare, am nevoie de el și am făcut fix asta.

Am făcut atunci o pauză, nu m-am mai dus o perioadă pentru că eram prins cu alte chestii dar după câteva luni l-am sunat, i-am spus: „Dude, mai ții minte? Aș vrea să mă întorc că am niște întrebări aici pe o foaie.”

Și m-am dus cu o serie întreagă de întrebări. Primele cinci – zece ședințe despre asta au fost. Andrei care punea întrebări, ăla săracul care se întreba: „Începe și ăsta să fie un client normal?”

Cristina: Niciodată (râde). Dar problemele oficiale cu care te-ai dus, cele despre care credeai tu că ar fi probleme… care au fost? Mai ții minte?

Andrei: Aveam niște probleme de sănătate și nu le dădeam de cap și m-am gândit că ar fi vreo formă de somatizare sau ceva de genul acesta, că o fi pe fond psihologic. Până la urmă s-au dus, așa ajunsesem acolo.

Cristina: Acela a fost trigger-ul.

Andrei: Da. A fost pur și simplu… mergem pe toate ramificațiile. Nu cred că este de psiholog dar hai să mergem și acolo.

Cristina: Hai să bifăm și asta (râde). Și după aia ai mai citit câteva zeci de cărți și te-ai dus la el cu și mai multe întrebări.

Andrei: Cam așa a fost. Am citit niște cărți, m-am dus la el cu întrebări dar atunci cred că am început să citesc pe bune psihologie. Atunci am avut curaj să citesc și psihologie. Jung cred că m-am apucat atunci să citesc și mi-a explodat capul. A fost și complicat dar și revelator.

Tipul ăsta cu care am lucrat avea și formare de coach. El era psihoterapeut la bază și a avut o combinație din asta foarte interesantă. Și coach și psihoterapeut și parte de consultant pe resurse umane și niște background de antreprenoriat. Adică ne-am potrivit super bine. Mi-am luat foarte multe chestii. Raul Roșu.

Cristina: Este o combinație de skill-uri care nici acum nu este foarte comună.

Andrei: Da, este rară și s-a potrivit foarte bine cu background-ul meu. Că eu veneam din partea asta de antreprenoriat, aveam un interes foarte mare pentru oameni și resurse umane la modul ăsta de management by the book, științific dacă se poate, cu teste de personalitate, profile de echipă și un interes crescând în zona de psihologie.

Și m-a ajutat iar la un moment dat am început să vorbim despre partea de coaching. Am lucrat mai mulți ani cu el dar am făcut un mix. Nu-mi puneam neapărat problema pe ce fac, îmi era suficient că-mi luam valoare de acolo dar uitându-mă înapoi erau niște ședințe de consiliere psihologică, după care am făcut mai mult coaching, după care am făcut efectiv psihoterapie pe niște chestii punctuale și pe o perioadă mai lungă, după care mai reveneam la coaching și poate consultanță. A fost foarte interesantă relația asta.

Și la un moment dat în acest proces mi-a devenit evident, cred că am și citit niște cărți între timp că această chestie de coaching poate să mă ajute mult mai mult pe mine în dezvoltarea mea.
Și așa am ajuns să-mi pun problema pentru prima dată să trec printr-o formare de coaching având zero interes să practic vreodată. Pentru că era pentru mine.

Cred că am mai zis asta undeva dar îmi aduc aminte că vorbeam cu oamenii de acolo, făceam un fel de research pe cele câteva școli care erau și în România și pe aici prin Europa de coaching. Și i-am sunat și pe oamenii de la Noble Manhattan. Și la Noble Manhattan și mai târziu și la Robbins-Madanes (cea de-a doua formare pe care am făcut-o) am avut un dialog similar.

Niște oameni de acolo care făceau partea de vânzare încercau să mă încadreze și pe mine undeva: „Tu ai vrea să lucrezi mai mult cu oameni profesioniști, mai mult cu partea de life-coaching sau cupluri? Cum ai vrea să lucrezi”

Nu aș vrea să lucrez în niciun fel. Eu vreau doar să fac formarea (râde).

Cristina: Eu vreau asta pentru mine.

Andrei: Eu sunt antreprenor. Vreau să învăț ce știți voi, atât. (râde) Și m-am răzgândit mai târziu.

Cristina: Când ai ajuns să și practici, probabil.

Andrei: Ca să pot să-mi iau certificare, să termin formarea șase-opt luni mai târziu, am avut nevoie să fac și practică, să loghez niște ședințe, să spun cu ce probleme a venit clientul, cam cum am abordat-o eu. Să le trimit la ei în Londra ca să-mi spună că sunt sănătos la cap, că pot să fac asta și să-mi dea certificarea (râde).

Și atunci a trebuit să fac și practică. Și atunci a început să-mi placă. A început să-mi placă foarte mult și am ținut-o ca pe un hobby o perioadă. Cred că un an jumătate – doi îmi vedeam de business-urile mele și de două ori pe săptămână aveam un client seara, lucram cu el și îmi plăcea super mult. Dar mă gândeam să o țin în zona asta de hobby.
După aproape doi ani am început să migrez puternic înspre a face doar asta.

Cristina: Doi ani plus perioada de formare plus perioada de dinainte cât ai lucrat… deci de fapt este vorba de foarte mulți ani adunați acolo.

Andrei: Uitându-mă înapoi pentru oricine se uita din exterior era super evident că o să ajung aici.

Ascultă aici interviul integral.

Join 0+ Insider

Newsletterul 0+ Insider este cel mai bun loc unde să ne urmărești. Vei avea acces la insight-uri utile într-un proces de schimbare, informații de culise legate de ce punem la cale (inclusiv workshopuri pe care le anunțăm doar pe mail), recomandări de cărți și altele. Ce NU vei primi? Informații superficiale, pline de cuvinte stufoase, concepte obosite și deja super-reciclate, “tips & tricks” sau “growth hacks”. Îți vom scrie doar când avem ceva valoros de împărtășit.

S-ar putea să te intereseze și:
Menu