fbpx

Interviu cu Andrei Roșca (Cristina’s Podcast)

Sunt foarte mândru de cum a ieșit interviul ăsta, dar realitatea este că e mai degrabă meritul Cristinei (Chipurici) care a știut ce și cum să întrebe și, mai ales, a știut să asculte și să creeze spațiul în care să mă deschid suficient. 

Am dat destule interviuri în ultimii ani, am participat la emisiuni și podcast-uri, dar pe asta l-am simțit că fiind unul dintre cele mai bune, zic eu. Adică am spus multe lucruri pe care în alte părți nu le-am zis. Și Cristina mi-a permis să îl preiau și aici și să vi-l trimit și vouă, e un pic altă ipostază decât cea din podcast-urile făcute de mine.

Mulțumesc, Cristina! (vă recomand să vă abonați la newsletterul ei dacă nu sunteți deja abonați) 🙂

Și mulțumiri și celor ce au ajutat-o pe Cristina să facă asta:

Ergo (edit)
Silent Strike (intro/outro)
mvd_mvn (artwork)
Ceva Mărunt
 (studio)

Ascultă episodul și pe:

    

***

Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.

Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).

Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!

***

Cristina: Care este diferența dintre coaching, consultanță, psihoterapie… Îmi scapă ceva? Și atât.

Andrei: Mai sunt mentoring și training-ul este uneori confundat… Cred că ar trebui să încep prin a spune că am ales să spun la un moment dat că nu fac coaching, ci fac o chestie care se cheamă „strategii de schimbare”. Că sunt change strategist. Sună foarte pompos. Este și unul dintre motivele pentru care am ales asta. (râde)

Dar celelalte motive țin fix de asta. De ce înseamnă de fapt coaching-ul, ce fac eu. Coaching-ul este fundamental un proces de însoțire a oamenilor pe niște drumuri, aș zice. Provine de la americani, este cumva un termen preluat din zona sportivă și din cauza asta au apărut și aceste confuzii foarte mari legate de rolul pe care îl are un coach. Fiindcă în zona sportivă coach-ul este cel care te învață, îți spune cum să faci diverse lucruri. Te ghidează mai mult.

Coaching-ul acesta din zona de psihologie, dezvoltare personală, spune-i cum vrei, este un pic diferit pentru că un coach nu îți spune cum să-ți conduci viața sau cum să-ți iei deciziile, indiferent dacă este life-coach, career-coach, business coach. 

El nu este acolo fiindcă este expert în viața ta. Tu ești expert în viața ta. Coach-ul este acolo doar ca să îți pună niște întrebări pe care ție ți-ar fi greu să le pui singură, să te asculte, apoi să poată să reflecte, să spună ce aude el și să te ajute să-ți clarifici lucruri. 

Sigur, asta face și deciziile mai ușoare de foarte multe ori pentru oamenii care sunt clienți de coaching. Dar la noi, în special în România am văzut că există confuzia asta, poate și justificată. Poate au fost mulți oameni în poziția de coach care au făcut pe profesorii foarte mult și asta a afectat un pic imaginea dar cred că există această percepție greșită: „Ce? Mă duc să-mi spună ăla cum să-mi conduc eu viața?”

Ce voiam să spun este că un coach bun nu asta face. Nu se bagă el în deciziile tale de viață. Asta în partea de coaching. Cumva îți dă claritate și îți accelerează niște procese de dezvoltare. 

Este foarte diferit de celelalte pe care le-ai menționat. Este diferit de mentoring. Pe ăsta l-am menționat eu dar și aici este o confuzie frecventă prin faptul că mentoring-ul presupune o relație de subordonare cumva. Inegală ierarhic. Mentorul este acolo pe un piedestal și îți explică el fiindcă are mai multă experiență decât tine pe o anumită zonă și îți spune el cam cum este treaba, indiferent că este un mentor formal sau informal.

În coaching poziția este de la egal la egal. Suntem doi parteneri și lucrăm împreună la a rezolva niște chestii care sunt importante pentru tine, the end.

Este diferit și față de psihoterapie pentru că acolo ne uităm mai degrabă la trecut. Psihoterapia este un proces în care plecăm de la unde suntem astăzi și ce nu ne place, lucrurile cu care nu le simțim ok din cum suntem astăzi și unde suntem astăzi. Și facem niște drumuri între prezent și trecut să vedem ce s-a întâmplat pe acolo și ce putem să analizăm, să vindecăm astfel încât prezentul să fie mai bun. În consecință și viitorul doar că este un „du-te – vino” între prezent și trecut în general în terapie.

Partea de coaching este un drum mai degrabă între prezent și viitor. Pleacă tot de la prezent, cu ancorare în prezent (pentru că în prezent vrem să trăim, nici în trecut, nici în viitor), plecăm de acolo și ne întrebăm cum am vrea să fie viitorul diferit față de prezentul ăsta și hai să vedem cum facem un plan să ajungem acolo, să ne clarificăm exact ce înseamnă acest „acolo”.

Și este mai pragmatic coaching-ul, mai practic aș zice. Mai mult decât terapia. În același timp coaching-ul funcționează foarte bine în special pe oameni care sunt, cum îmi place mie să zic, în zona asta de „zero-plus”. Adică sunt mai sus decât pe „zero”. Pe „zero” însemnând un nivel de echilibru. 

Când ești foarte mult pe minus și ai niște chestii care te țin în loc emoțional la nivel de decizii poate că de cele mai multe ori îți este mai utilă psihoterapia, mai întâi ca să te centrezi cât de cât. Nu este o regulă generală dar așa aș putea să generalizez un pic.

Cristina: Ce se întâmplă atunci când ești sub „zero”?

Andrei: Ce se întâmplă adică cum știi că ești sub „zero”?

Cristina: Da. Ce înseamnă să nu funcționezi?

Andrei: Înseamnă că sunt niște părți din viața ta care din punct de vedere al echilibrului social nu funcționează ok. De cele mai multe ori nu poți să funcționezi în societate, să zicem așa. 

Este o generalizare. De fapt este o ducere în extremă un pic pentru că practic asta înseamnă zona clinică din psihoterapie. Când omul nu mai poate să funcționeze în societate. De exemplu nu poate să păstreze un loc de muncă. Și-a pierdut ultimele trei locuri de muncă și nu pare că îl angajează nimeni pentru că are o anumită problemă de atitudine, de time-management, cu alcoolul, cu orice. 

Are probleme și îl fac să nu se integreze social. Dacă nu poți să-ți câștigi banii este o problemă. Nu are prieteni, nu iese din casă. Este în depresie și nu mai poate să funcționeze pe chestii zilnice pe care de obicei le face. Nu reușește să-și creeze o relație de cuplu o perioada mai lungă de timp și nu poate să facă asta. 

Aceștia sunt niște indicatori care spun că în viața lui sunt niște chestii în dezechilibru, suficient de puternice încât s-ar putea să fie nevoie să lucreze cu un psihoterapeut. 

Este important pentru că asta este zona mai clinică. Există și o zonă sub-clinică. Nu știu dacă este corect termenul dar foarte aproape de zona clinică și sunt mulți oameni acolo. Ok, în zona clinică sunt niște oameni dar sunt mult mai mulți aproape de zona aia. Nu sunt chiar în extrema de „nu pot să-mi câștig pâinea” sau „nu pot să am niciun prieten” dar nici foarte ok și echilibrați nu sunt. Aia este o zonă mai gri și mai discutabilă fiindcă în teorie și coaching-ul mai poate să ajute pe acolo, nu este chiar doar de terapie. De aia spun că este o zonă între. 

Dar în momentul în care ai un echilibru cât de cât în viața ta și pur și simplu treci printr-o perioadă mai proastă sau sunt niște lucruri care în anumite arii ale vieții tale îți dorești să fie mai bune (poate sunt bune dar îți dorești mai mult). 

Chestiile astea țin mai degrabă de zona de coaching, de a obține performanță mai bună în ceea ce faci deja, din a-ți depăși niște blocaje despre care simți că te țin cumva pe loc. Fie că este zona de carieră, viața personală, să treci la următorul nivel, poate viața de cuplu și tot așa.

Și asta aș zice că este diferența majoră între coaching și psihoterapie. Sunt mai multe. Simplul fapt că psihoterapia provine din zona medicală mai degrabă (în ultimii ani au schimbat și ei denumirile) dar psihoterapeuții lucrau cu ”pacienți”. În coaching  se lucrează cu clienți. Din start este o poziționare un pic diferită. 

Din nou, în ultimii ani și psihoterapie a început să se raporteze mai degrabă la clienți decât la pacienți. Nu implică faptul că este ceva în neregulă, că ești bolnav într-un fel. De aici și multe confuzii. Mi se pare că România încă este speriată de ideea asta de psihoterapie, ceea ce este uimitor.

Cristina: Da, există preconcepția că este doar pentru nebuni. Eu nu sunt nebun, nu o să merg niciodată la terapie.

Andrei: Da. Știi cum este? Dacă ne doare piciorul ne ducem la doctor ca cineva să ne ajute cu asta, să ne dea ceva. Dacă ceea ce ne doare este o chestie emoțională, așteptăm să se rezolve singură. Nu cred că funcționează chiar așa. 

Ca să închid paranteza, mai este zona de training unde sunt mulți oameni (poate unii dintre ei sunt și coachi, au și aceast atribut doar că aleg să lucreze mai degrabă cu grupuri mari de oameni). Și aia din punctul meu de vedere cam este training. Unii dintre ei o vând ca fiind coaching. Spun că ceea ce fac ei este coaching. Și asta creează un pic de confuzie între ce înseamnă poziția de coaching și ce înseamnă poziția de trainer. 

De principiu un coach lucrează în primul rând unu-la-unu. Mai există și conceptul de coaching de grup unde lucrezi ori cu echipe ori cu grupuri. Dar și acolo sunt grupuri restrânse. Sunt trei, șase, șapte, zece oameni. Nu sală de trei sute.

Ăla nu mai are cum să fie coaching pentru că informația pe care o dai, modul în care adresezi problemele sau obiectivele oamenilor nu mai poate să fie personalizat cum este în coaching. 

Coaching-ul asta face. Dacă vrei este parte de dezvoltare personală, profesională, psihologie custom pentru tine. Lucrează doar cu problemele tale, cu modul tău de a vedea lucrurile spre deosebire de ce ai putea să citești poate într-o carte despre care speri să se potrivească și la tine și la contextul actual al vieții tale.

Iar ce fac eu… de aia i-am spus change strategist. Pentru că este la intersecția mai multor zone. Sunt la intersecția dintre coaching, cum l-am definit mai devreme, coaching-ul ăsta pur, strategic intervention  care este tot o formă de coaching (provine cumva din psihoterapie strategică. Este un model care se folosește mai mult în Statele Unite. Anthony Robbins, Chloe Madanes)… și să zicem partea de infuzie de know-how. 

Adică am niște know-how, fie că este vorba despre cărți, resurse, framework-uri, modele de a te uita la lucruri și la probleme pe care le-am parcurs și folosit ori eu personal ori cu clienții mei și practic dau și partea asta în procesul de coaching. Mai direcționez oamenii. Facem noi ce facem aici dar s-ar putea să te ajute resursa asta în special pe tine. Sau testul ăsta sau cartea asta. 

Și sunt la această intersecție dintre strategic intervention, coaching și partea asta de infuzie de know-how. Și mi s-a părut normal să-i dau un nume care să fie al meu pentru că nu prea am văzut pe nimeni în jur făcând fix asta. 

Cristina: Da, să te diferențiezi.  

Andrei: Este un mod de diferențiere dar și un mod de a mă delimita un pic de percepția asta generală pe care o are coaching-ul și cu care nu mă identific deloc. Tu știi asta dar pentru mine contează mult mai mult ca procesul să fie unul profund, nu superficial, nu de suprafață, nu positive thinking, ne repetăm mantre toată ziua și o să fie bine pentru că nu funcționează așa lumea. 

Cristina: Sau wishful thinking.

Andrei: Sau wishful thinking. 

Cristina: Asta voiam să-ți spun. Eu în momentul în care am pus mâna pe telefon și te-am sunat, nu știam absolut nimic despre coaching. Știam de varianta de coach, cum spuneai și tu, de la atleții americani. Și abia acum, recent, cred că de câteva luni am început să caut ce înseamnă coaching în România. Eram obișnuită cu ce faci tu și am mai interacționat cu câteva personaje la care am ajuns tot prin tine, prin podcast-ul tău și care sunt cumva tot în zona asta.

Iar în momentul în care am stat să caut tot ce se întâmplă pe coaching în România, am dat peste niște oameni la care eu nu m-aș fi dus niciodată. Tu nu ești vizibil iar persoanele care sunt vizibile la căutări pe Google sau prin tot felul de interviuri ori prin presă sunt niște oameni cu care eu personal nu aș lucra niciodată și care au un stil foarte…sleazy din punctul meu de vedere. 

Andrei: Alunecos un pic.

Cristina: Da. Și eram curioasă să te întreb dacă există niște preconcepții cu care vin oamenii la tine și cu care trebuie să lucrezi? Preconcepții create de ce se întâmplă în coaching vizibil. Și poate nu doar la noi. Poate că și afară. L-ai menționat mai devreme, Tony Robbins mi se pare că are un anumit stil și fiecare coach, de altfel.

Andrei: Da, are un anumit stil. Are și niște părți proaste. Este și judecat pentru unele din părțile alea proaste. Are niște etichete și el. Și bune și rele. 

Legat de întrebarea ta: în primul rând clienții mei (și cred că e valabil pentru majoritatea oamenilor care ajung să fie clienți de coaching, nu doar la mine) sunt în general oameni cu o deschidere foarte mare. Trăsătura de openness care este o trăsătură de personalitate. Dacă te apuci și le dai teste le iese foarte ridicată tuturor. Este deschiderea către nou, cât de deschis ești către experiențe noi, către modele noi. 

Opusul fiind oamenii care sunt foarte conservatori: „De ce să încercăm noi altceva? Noi știm asta, hai să stăm în banca noastră”. Mai închiși către experiențe noi. 

Majoritatea clienților de coaching sunt oameni deschiși, mai degrabă. Ceea ce înseamnă că la ei funcționează mai puțin ideile preconcepute. Adică nu prea se opresc în: „Da, am auzit eu că un băiat nu era ok și făcea coaching așa că nu mai încerc niciodată chestia asta”. Nu se întâmplă asta. Ceea ce face ca asta să nu fie o problemă reală. Faptul că există și alți oameni care fac alt tip de coaching care nu este neapărat ideal.  

O a doua chestie interesantă de care m-am lovit și eu pentru că la bază în afară de antreprenoriat… sunt mai degrabă om de marketing și mi-am pus problema asta când m-am apucat de zona de coaching…Mi-am făcut un plan de marketing cum știam eu de cum o să promovez chestia asta, ceea ce fac. Și mi-am dat seama de două lucruri destul de repede.

  1. Faptul că este foarte greu să explici ce înseamnă coaching. Extrem de greu. Am vorbit atunci cu mai mulți amici pe îi știam și care erau coachi cu experiență, eu fiind încă la început atunci. Și îi întrebam: „Voi cum explicați chestia asta?

Niciunul nu știa să-mi explice și mie. Ok, nici voi nu știți, e clar. Și am ajuns la concluzia că cel mai bun mod de a explica pentru cineva să înțeleagă ce înseamnă coaching-ul este să fie parte dintr-un proces de coaching. Hai să facem o ședință și o să-ți fie super clar ce este coaching-ul. 

Până atunci, apucându-ne să povestim despre asta nu știu dacă o să transpară cât de bine aș vrea să transpară ce înseamnă. 

  1. A doua chestie de care mi-am dat seama atunci a fost că din fericire, dacă îți faci treaba suficient de bine, adică dacă ajuți oameni pentru că despre asta este vorba și oamenii simt că și-au luat valoare de la tine, marketingul acela nu mai contează atât de mult. Că eu am ajuns la pagina trei din planul de zece pagini de marketing și nu am mai avut nevoie să-l execut pentru că am avut suficienți clienți.

Clienții ăștia, în mare parte, aș zice peste 90% la mine vin din referrals, din recomandări. Motiv pentru care nu mai contează dacă cineva mă găsește sau nu pe Google și ce găsește despre mine. Pentru cine contează lucrurile astea? În general pentru oamenii cărora nu le vin clienți din recomandări sau care sunt mai la început. 

La început nu a fost așa. Am avut nevoie să afle niște oameni de mine până să lucrez cu suficient de mulți și să simtă că i-am ajutat. Nu știu dacă ți-am răspuns la întrebare. Cred că despre preconcepție spuneai, cu ce preconcepții vin?

Nu aș zice… Mai sunt clienți care vin și în prima ședință îmi zic: „Eu nu știu exact ce înseamnă asta și cum ar trebui să se întâmple, cum ar trebui să decurgă.

Și de obicei le zic: „Zi-mi ce te-a făcut să ajungi aici și vedem noi pe urmă.

Și începe o discuție care decurge destul de natural și la sfârșitul ședinței le zic: „Asta a fost coaching! Dacă simți că te-a ajutat are sens pentru tine. Dacă nu, nu.” (râde)

Cristina: Încerci să le clarifici așteptările în vreun fel? Adică așteptările sau barierele, limitările la ce nevoi au ei de la tine? De exemplu le spui cum ați putea lucra împreună sau când sau cu ce teme să vină?

Andrei: Asta când? Înainte de prima întâlnire sau…

Cristina: Nu, la prima întâlnire. La început de tot, primul contact.

Andrei: În general îmi doresc să mă întâlnesc cât mai repede cu ei pentru o primă ședință că atunci li se clarifică lor foarte bine dacă are sens pentru ei, dacă simt că îi ajută, verificăm chimia pe care o avem pentru că este destul de importantă și chimia dintre coach și client ca și în terapie, de altfel.

Și de obicei după această primă ședință lor le este destul de clar ce înseamnă, ce presupune coaching-ul și cam cu ce fel de lucruri pot să-i ajut. Și da, după asta le trimit un mail cu toate detaliile administrative în care vorbesc despre timing, frecvență, preț, toate lucrurile astea administrative. Cam așa se întâmplă. 

Cristina: Care a fost primul tău contact cu coaching-ul? O luăm un pic mai din urmă.

Andrei: Acum mulți ani să fi fost… 10 poate 11 ani aș zice. Nici măcar nu a fost primul contact. A fost mai pe ocolite la mine. Mai întâi am mers la psihoterapeut. Prima dată am ajuns la un psihoterapeut, m-am dus cu caietul de întrebări. Uitându-mă înapoi și fiind și eu în poziția asta îmi imaginez cât de penibil trebuie să fi fost…

Cristina: De ce?

Andrei: Mi se pare că arată un set de așteptări foarte mari: „Dude, nu cred că o să avem o mare discuție dar eu am aici cinci întrebări. Dacă tu poți să-mi răspunzi la ele suntem ok, nu te forța prea tare ”. Cam asta era atitudinea. (râde)

De fapt i-am și spus. Îmi aduc aminte că i-am spus: „Eu nu cred că poți să mă ajuți cu mare lucru dar am venit și eu că am niște chestii, vreau să ți le zic. Vreau să-mi spui dacă ți se pare că este vreo problemă cu ele din punct de vedere psihologic și dacă nu, nu.

Și am avut o primă ședință de psihoterapie, de consilierea psihologică. Nu era un proces de psihoterapie propriu-zis și m-a dat pe spate. 

Ce i-am spus la sfârșit a fost: „Deci nu e ce am eu nevoie acum dar ne vedem. Rezolv ce am eu de rezolvat acum și într-un viitor ne vedem pentru că mi se pare că poți să mă ajuți cu niște chestii.” Foarte arogant.

Și m-a dat peste cap pentru că eu citisem foarte mult și în special din zona asta de dezvoltare personală, psihologie mai degrabă aplicată, nu profundă. Dar citeam mult, mă uitam în jurul meu și aveam o dezvoltare foarte accelerată. Creșteam foarte repede. Nu mi se părea că sunt super tare dar întotdeauna judec cât de mult crește un om uitându-mă la locul din care a plecat. Plecasem de atât de jos, conștientizând unde eram atunci și mi se părea că am o viteză…

Era destul de real. Mă uitam în jur și erau puțini oameni care creșteau atât de repede.

Cristina: Te uitai în jur și prindeai curaj. (râde)

Andrei: Prindeam curaj, da. Cu toate că ăsta era contextul meu și simțeam că sunt destul de dezvoltat în zona asta, m-a izbit fix bucata asta de… să-i zicem educație personalizată. Adică faptul că ora aia a fost doar despre mine. Și doar despre pattern-urile mele. Fără tot balastul ăla cu care eram obișnuit din cărți sau din programe audio sau ce mai ascultam eu atunci.

Nu a fost despre „citește aceste 500 de pagini și poate le găsești pe alea 6 care sunt despre tine sau pe care le poți folosi acum, în contextul ăsta al vieții tale”. Și mi-am dat seama că ăsta este un super tool de dezvoltare, am nevoie de el și am făcut fix asta. 

Am făcut atunci o pauză, nu m-am mai dus o perioadă pentru că eram prins cu alte chestii dar după câteva luni l-am sunat, i-am spus: „Dude, mai ții minte? Aș vrea să mă întorc că am niște întrebări aici pe o foaie.

Și m-am dus cu o serie întreagă de întrebări. Primele cinci – zece ședințe despre asta au fost. Andrei care punea întrebări, ăla săracul care se întreba: „Începe și ăsta să fie un client normal?

Cristina: Niciodată (râde). Dar problemele oficiale cu care te-ai dus, cele despre care credeai tu că ar fi probleme… care au fost? Mai ții minte?

Andrei: Aveam niște probleme de sănătate și nu le dădeam de cap și m-am gândit că ar fi vreo formă de somatizare sau ceva de genul acesta, că o fi pe fond psihologic. Până la urmă s-au dus, așa ajunsesem acolo.

Cristina: Acela a fost trigger-ul.

Andrei: Da. A fost pur și simplu… mergem pe toate ramificațiile. Nu cred că este de psiholog dar hai să mergem și acolo.

Cristina: Hai să bifăm și asta (râde). Și după aia ai mai citit câteva zeci de cărți și te-ai dus la el cu și mai multe întrebări.

Andrei: Cam așa a fost. Am citit niște cărți, m-am dus la el cu întrebări dar atunci cred că am început să citesc pe bune psihologie. Atunci am avut curaj să citesc și psihologie. Jung cred că m-am apucat atunci să citesc și mi-a explodat capul. A fost și complicat dar și revelator.

Tipul ăsta cu care am lucrat avea și formare de coach. El era psihoterapeut la bază și a avut o combinație din asta foarte interesantă. Și coach și psihoterapeut și parte de consultant pe resurse umane și niște background de antreprenoriat. Adică ne-am potrivit super bine. Mi-am luat foarte multe chestii. Raul Roșu.

Cristina: Este o combinație de skill-uri care nici acum nu este foarte comună. 

Andrei: Da, este rară și s-a potrivit foarte bine cu background-ul meu. Că eu veneam din partea asta de antreprenoriat, aveam un interes foarte mare pentru oameni și resurse umane la modul ăsta de management by the book, științific dacă se poate, cu teste de personalitate, profile de echipă și un interes crescând în zona de psihologie.

Și m-a ajutat iar la un moment dat am început să vorbim despre partea de coaching. Am lucrat mai mulți ani cu el dar am făcut un mix. Nu-mi puneam neapărat problema pe ce fac, îmi era suficient că-mi luam valoare de acolo dar uitându-mă înapoi erau niște ședințe de consiliere psihologică, după care am făcut mai mult coaching, după care am făcut efectiv psihoterapie pe niște chestii punctuale și pe o perioadă mai lungă, după care mai reveneam la coaching și poate consultanță. A fost foarte interesantă relația asta. 

Și la un moment dat în acest proces mi-a devenit evident, cred că am și citit niște cărți între timp că această chestie de coaching poate să mă ajute mult mai mult pe mine în dezvoltarea mea. 

Și așa am ajuns să-mi pun problema pentru prima dată să trec printr-o formare de coaching având zero interes să practic vreodată. Pentru că era pentru mine.

Cred că am mai zis asta undeva dar îmi aduc aminte că vorbeam cu oamenii de acolo, făceam un fel de research pe cele câteva școli care erau și în România și pe aici prin Europa de coaching. Și i-am sunat și pe oamenii de la Noble Manhattan. Și la Noble Manhattan și mai târziu și la Robbins-Madanes (cea de-a doua formare pe care am făcut-o) am avut un dialog similar. 

Niște oameni de acolo care făceau partea de vânzare încercau să mă încadreze și pe mine undeva: „Tu ai vrea să lucrezi mai mult cu oameni profesioniști, mai mult cu partea de life-coaching sau cupluri? Cum ai vrea să lucrezi

Nu aș vrea să lucrez în niciun fel. Eu vreau doar să fac formarea (râde). 

Cristina: Eu vreau asta pentru mine.

Andrei: Eu sunt antreprenor. Vreau să învăț ce știți voi, atât. (râde) Și m-am răzgândit mai târziu.

Cristina: Când ai ajuns să și practici, probabil.

Andrei: Ca să pot să-mi iau certificare, să termin formarea șase-opt luni mai târziu, am avut nevoie să fac și practică, să loghez niște ședințe, să spun cu ce probleme a venit clientul, cam cum am abordat-o eu. Să le trimit la ei în Londra ca să-mi spună că sunt sănătos la cap, că pot să fac asta și să-mi dea certificarea (râde).

Și atunci a trebuit să fac și practică. Și atunci a început să-mi placă. A început să-mi placă foarte mult și am ținut-o ca pe un hobby o perioadă. Cred că un an jumătate – doi îmi vedeam de business-urile mele și de două ori pe săptămână aveam un client seara, lucram cu el și îmi plăcea super mult. Dar mă gândeam să o țin în zona asta de hobby. 

După aproape doi ani am început să migrez puternic înspre a face doar asta.

Cristina: Doi ani plus perioada de formare plus perioada de dinainte cât ai lucrat… deci de fapt este vorba de foarte mulți ani adunați acolo.

Andrei: Uitându-mă înapoi, pentru oricine se uita din exterior era super evident că o să ajung aici. Nu mi-am dat seama, evident. Știi cum zicea Steve Jobs că You can only connect the dots looking backwards? Așa e!

Cristina: Și care a fost momentul când ți-ai dat seama că vrei să faci doar asta? Cred că ai și spus la un moment dat că ți-ai dat seama că vrei să faci asta doar pentru următorii 30 – 40 de ani. Mi s-a părut ceva foarte radical. 

Andrei: Am zis asta?

Cristina: Ai pus-o în scris undeva. 

Andrei: Ok!

Cristina: A fost un moment anume sau au fost multe momente acumulate cu perioada aia de probă de care ai povestit mai devreme?

Andrei: A fost un cumul de contexte. Au coincis mai multe momente.

Pe de o parte a fost momentul în care am reușit să automatizez business-ul, agenția de digital, Spada, pe care o aveam de 5-6 ani și o și manageriam și asta îmi era activitatea mea principală. Mai eram implicat în alte câteva business-uri mai mici dar de principiu aici se ducea timpul meu. Și făceam coaching ca un hobby. Și eu, când m-am apucat de business pe la 17-18 ani, m-am apucat cu ideea de a face business-uri care să fie automatizate, adică să funcționeze fără mine. Ăsta a fost focusul de la început. Ok, mi-a luat 15 ani să-mi iasă primul, dar asta am vrut să fac. Nu mă vedeam în imaginea aia de patron, de owner de business care e în mijlocul business-ului și totul se învârte în jurul lui și la 70 de ani e tot acolo și pică business-ul dacă pleacă el. Nu m-am văzut acolo niciodată. 

Și îmi plăcea și îmi place și în continuare să construiesc sisteme. Asta era miza: construim un sistem care la un moment dat să poată funcționa fără mine, chiar dacă la început o să depindă de mine. 

Și s-a întâmplat că mi-a ieșit asta pentru prima dată cu agenția Spada prin 2015-2016. A fost pentru prima dată când mi-am dat seama că eu aș putea să mă dau la o parte și compania asta ar sta în picioare și ar merge bine-mersi și fără mine. 

Am ales să deleg partea de management către colegul meu Daniel Rotaru și a mers. Și a continuat să meargă și brusc mi-am dat seama că am timp. Aveam o oră la două săptămâni în care mă întâlneam cu Daniel și discutam și atât, asta era singura mea implicare în business. Ăsta a fost primul context. 

În aceeași perioadă aveam niște discuții, un fel de peer coaching, niște întâlniri pe Skype, odată pe lună dacă nu mă înșel, cu Emanuel Martonca. Un tip pe care eu îl cunoscusem la un eveniment în București cu un an doi în urmă și ne conectasem noi foarte bine. Era un eveniment de două-trei zile de start-up-uri în care trebuia să facem o echipă pe loc și să construim un proiect în două-trei zile. Launch 48 se numea. 

Și acolo m-am cunoscut printre alții și cu Emanuel și am păstrat legătura. Eram destul de similari, el lucrase prin Belgia niște ani de zile, se reîntorsese în România și am rămas conectați. „Bă eu cred că ne luăm chestii unul de la altul. Hai să facem aceste întâlniri recurente o dată pe lună!” Și ne mai dădeam sfaturi, fiecare în business-ul ăluilalt. El se întorsese în Iași, era din Iași și păstram legătura. 

În perioada aia el cam știa un pic contextul meu și mi-a zis: „Auzi, nu ne ajuți tu cu un pic de consultanță?” – el fiind între timp CEO-ul unei companii din Iași. „Am avea nevoie de cineva care să ne ajute cu niște consultanță, trebuie să construim departamentul de marketing”. Era o companie care creștea destul de mult, lucra cu clienți doar din afară. 

Și ăsta a fost al doilea context în care am stat un pic și m-am gândit pentru că eu aveam o părere destul de proastă despre consultanți. Nu știu dacă mi s-a schimbat părerea fundamental.

:))

E o generalizare! Sunt și consultanță mișto și și eu am mai făcut consultanță în anii ăștia. 

Cristina: E aceeași problemă de branding

Andrei: Exact! Sunt unii care au stricat un pic imaginea. Dar mi se părea că „Băi! Eu nu am nevoie doar să vă spun ce să faceți. Eu aș vrea să am putere de execuție, să le văd și întâmplându-se!” Și am avut beneficiul ca el să aibă suficientă încredere în mine încât să zică „Da, mă! Ok, faci cum vrei tu. Ai și putere de execuție, faci parte din echipa de management”. M-am dus frecvent în Iași un an jumate, cam o dată pe lună. 

Și am avut și libertate și buget și libertatea de a-mi alege cu ce oameni vreau să lucrez și cum facem departamentul. Eu am făcut toată strategia și s-a aprobat și toate astea. 

Cristina: E destul de neobișnuit pentru că în mod nomal cine face consultanță, tocmai de asta face, ca să nu-și asume responsabilitatea pentru astfel de lucruri și să nu aibă deloc skin in the game

Andrei: Exact! Da! Iar eu i-am spus că nu pot să lucrez așa. Puteam să iau niște bani așa dar voiam să văd că se întâmplă. Eu nu-s obișnuit cu chestia asta: să povestesc despre niște lucruri și după aia să vedem, poate iese altfel. Eu, fiindcă am fost foarte hands on și am avut business-urile mele, sunt ok cu skin in the game. Nu-s ok să nu am. 

Și el a zis „Perfect! Fix de asta avem nevoie. Vino, fă!” 

Și am lucrat cu el și cu niște oameni foarte mișto din echipa de management din compania asta în care erau 50-70 de oameni, nu mai știu câți erau atunci. Mulți programatori dar și o echipă de management foarte bună. Una dintre cele mai bune pe care le-am văzut, inclusiv din București. 

Și mi-au dat foarte multă libertate, am cunoscut acolo niște oameni și mai mișto, oameni cu care încă lucrez și acum și pentru podcastul meu și pentru alte proiecte pe care le fac, și am făcut asta 6-8 luni. Ăsta era deal-ul. Un fel de marketing manager interimar: Vin, fac strategia, pun bazele departamentului după care angajez niște oameni în locul meu, după care eu ies. Ăsta a fost deal-ul de la început. Știam că jumătate din timpul meu se va duce în proiectul ăsta și în rest făceam ce voiam eu. 

Am făcut asta vreo 6-8 luni, și când am reușit să pun pe picioare departamentul ăla și mergeau lucrurile și am găsit un om foarte bun pe care l-am pus în locul meu, s-a pus problema să plec. 

Din fericire între timp eu începusem să fac coaching cu câțiva dintre membrii echipei de management pentru că aveam skill-urile alea și oricum făceam niște coaching. Ei au avut nevoie de chestia asta, am început să o facem, i-a ajutat super mult și când s-a pus problema să plec, a fost: „Dar nu mai bine rămâi tu coach pentru echipa de management și atât?” Și am mai făcut asta o perioadă de vreo 6-8 luni. În total am stat vreun an jumate acolo. 

În toată perioada asta, să zicem în acest al doilea context, în care eu eram acolo dar în același timp îmi dezvoltam și o pasiune pentru zona de coaching și a început să fie mai mult decât o pasiune, mi-am dat seama că a început să-mi placă din ce în ce mai mult. 

În același timp mi-am dat seama că abordarea asta pe care o aveam eu din școala Noble Manhattan pe care o făcusem era foarte bună, dar incompletă, cum de altfel sunt toate școlile de coaching. Există niște limite. Nu poți să aplici același pattern la toată lumea că la un moment dat nu o să funcționeze. 

Și a început să înmugurească în mintea mea ideea că aș putea să mai fac o formare, eventual complet diferită, ca să am un alt unghi de a mă uita la lucruri. Și am început să fac cea de a doua formare, cu Tony Robbins și Cloé Madanes, care fiind o școală de coaching din Statele Unite cu o abordare mult mai directivă decât coaching-ul standard – are multe șabloane și mulți pași de urmat, nu-i doar o rețetă și-atât – s-a completat foarte bine cu abordarea asta non-directivă, pe ascultare și pus întrebări din coaching-ul clasic. 

Și în contextele astea care se așezau unele peste altele, mi-am dat seama că chiar a început să-mi placă treaba asta cu coaching-ul, am început să am și rezultate – în perioada aia am avut primii clienți cu niște rezultate spectaculoase, aș zice – și m-am simțit foarte bine.

A fost un mix în care mi-am dat seama că am capacitatea de a contribui în mod real, de a schimba niște chestii fundamentale în viețile oamenilor (au schimbat ei împreună cu mine), pe de altă parte mi-a dat un sentiment de significance. „Băi, contez!” Prin faptul că am ajutat un pic omul ăsta și în mod evident viața lui s-a schimbat în bine, asta spune ceva și despre mine. Și a fost un mix la intersecția asta de contribution și significance și s-au suprapus niște lucruri. 

Plus că a venit realizarea bruscă – asta e interesant, nu știu dacă am mai vorbit despre asta – care erau motivele pentru care eu nu mă gândisem niciodată serios că aș putea să fac coaching. Cred că am și vorbit cu un prieten: „Băi, e mișto să fac chestia asta, îmi iau și multă valoare din asta dar nu aș face-o ca job. O țin așa ca part time hobby”. Și în perioada aia a fost momentul ăsta de realizare când mi-am dat seama de ce gândeam așa. A fost un șoc pentru mine și tot coaching-ul m-a adus să conștientizez asta. 

Mi-am dat seama că era o credință limitativă pe care mi-o implantasem singur. 

Fac o mică paranteză aici dar cred că s-ar putea să ajute pe mai mulți oameni și de-aia mi se pare important să o zic. E clar că pe mine m-a ajutat. 

Noi plecăm în viață cu niște constructe din astea. Rețete. Mai primim de la părinți, mai primim de la mediu, mai primim de la școală și ajungem să credem cum funcționează lumea și ajungem să credem, de exemplu, că eu nu sunt făcut să fiu antreprenor, sau nu-s făcut să fiu angajat, sau nu-s făcut să fiu freelancer.

Și eu fiind antreprenor de când mă știu – eu în afară de acest contract de consultanță pe care l-am avut cu acești oameni de la Thinslices, cum se numește compania – eu am fost antreprenor și întotdeauna am avut putere completă și deplină pe proiectele pe care le dezvoltam și responsabilitate deplină. Și eșecurile tot ale mele au fost, însă controlul și viziunea era a mea. 

Și întotdeauna am văzut chestia asta ca pe o chestie mișto. E un pachet de responsabilitate dar e responsabilitate cu libertăți. Îmi dă niște libertăți și de timp și financiare și niște lucruri pe care alții nu le au. Și nu am regretat niciodată chestia asta. Mi s-a părut că sunt șmecher că pot să fac asta. Și aș putea spune mai ales că în primii ani de antreprenoriat, primii 3-4-5, când eram mai mic și prost și nu crescusem încă, aș zice că chiar îi judecam un pic pe oamenii care erau angajați și nu încercaseră niciodată altceva. Mi se părea că dacă vrei să fii doar angajat și atât, that’s great. Dar când tu nu ai încercat niciodată partea de antreprenoriat sau de freelancing, nu ai încercat altceva decât pachetul ăsta standard de a fi angajat, ai niște potențial acolo pe care nu l-ai valorificat. Poate că erai de 10 ori mai bun ca antreprenor și nu o să ști niciodată. Nu-i trist? 

Așa vedeam lucrurile. Nu le mai văd chiar așa, dar le-am văzut mulți ani așa. Mi se părea că nu poți să iei de-a gata ce ți-au spus alții când erai mic: că trebuie să te duci la facultate sau unde te duci, după aia trebuie să te angajezi și te însori și faci un copil sau cinci copii și îți iei casă și mașină și asta-i viața. Și tu ai luat-o pur și simplu și începi să tai chestii de pe check box-urile alea, fără să te întrebi de ce. Dacă la pasul 1 puteam să iau varianta B, sau C, sau D, sau E? Mi s-a părut și încă mi se pare că este o chestie de deschidere mentală și de gândire laterală. Hai să chestionăm lucrurile. Hai să nu le luăm pur și simplu și să le înghițim așa. 

Și cu acest mindset care se mai potolise un pic dar fundamental cam de acolo pleca, când am reușit să ies din business-ul ăsta al meu care mergea în continuare și eu am reușit să iau în continuare bani pasiv de acolo, fără să mă mai implic, mi-am pus întrebarea: What’s next? 

Ce era natural să urmeze era ce făcusem și până atunci. Încă un business, că pornisem vreo 5-6. Mai facem unul, nu? Alt domeniu! Ce-ți place ție!

Încredere aveam destul de mare căci mi-au mai ieșit niște lucruri, am și ratat unele dar am învățat foarte multe. Aveam încredere că pot să fac asta. Mă simt destul de confortabil în zone de-astea fără resurse, fără bani, începem de la zero. Nu am nici o problemă acolo, am făcut-o de atâtea ori!

Și ăla era pasul natural. Și într-o zi am realizat…, nu știu cum m-a lovit: „Bă, eu fac aceeași tâmpenie!” pentru că îi judecam pe ăștia. Eu am început antreprenor și nu am testat în viața mea dacă nu aș fi fost mai fericit ca angajat sau ca freelancer. E fix aceeași problemă! Singura diferență este că noi suntem obișnuiți să idolatrizăm antreprenorii și să-i punem pe un piedestal. E cultura asta: „Mamă! Ești cel mai tare!” Și nu e așa! Poate să fie așa dar nu e un pachet pentru toată lumea. 

Și aceeași întrebare și același mod de a judeca pe care eu îl avusesem ani de zile, mi se aplica și mie. Nu că am parcat într-o multinațională și nu am încercat antreprenoriatul, ci că am ales întotdeauna doar varianta în care e viziunea mea și doar eu am controlul. Și pornesc eu singur să nu poată nimeni să mă dea afară vreodată. Cam aia e! 

Și ăla a fost unul dintre motivele pentru care am ales de fapt să zic „Da!” acestei oportunități de a lucra consultant cu oamenii ăștia, pentru că mi-am dat seama că e cea mai apropiată chestie pe care aș putea să o am în viața asta de a fi angajat. Ok! E cu libertăți, e cu echipa de management, nu sunt junior într-o organizație, oamenii ăștia au încredere în mine dar pentru prima dată nu e viziunea mea, nu o să se întâmple lucrurile cum vreau eu, o să fac parte dintr-o echipă de management în care nu toată lumea o să zică: „Facem ce zice Andrei!” Vreau să văd cum e asta și vreau să văd cum sunt eu în mediul ăsta.

Și mi-a fost foarte utilă experiența asta, cu plusuri și cu minusuri dar foarte utilă și mă bucur că am făcut asta. 

Ei! Pe acest fond, fiindcă văzusem deja ce mi-am luat din experiența asta, m-am întrebat „Bă, dar nu cumva reținerea mea de a mă duce către coaching vine din același tip de limitare, fiindcă identitatea mea a fost ani de zile că sunt antreprenor?” Eu am muncit să fiu un antreprenor de oarece succes, mi-au ieșit niște lucruri, dar ideea de a face partea de coaching e de fapt un job de freelancer, de consultant, în care vinzi timp pe bani. Că asta faci din punct de vedere business. Ai niște ore pe care trebuie să le lucrezi ca să primești și tu niște bani. Pentru un angajat poate să fie o chestie mișto, sau pentru un freelancer, e natural. Dar pentru un om care tocmai a reușit să facă venit pasiv și să plece o lună sau două dacă vrea și încă să încaseze bani, ideea să faci de mâine ceva în care dacă muncești iei bani, dacă nu muncești nu iei bani, era foarte greu de acceptat. 

Mi-am dat seama că pe de o parte asta e o limitare, pe de altă parte „Dude, eu dacă aș face-o, nu aș face-o pentru bani. Nu-i despre bani!” Atunci cum pot să fie banii un criteriu? Deci, pur și simplu arunc acest criteriu pe geam, căci decizia asta nu poate fi luată pe bază de bani. 

Sigur, am suficient know-how și de marketing și de business încât să-mi pun problema că vreau să fie și sustenabil. Lăsând la o parte banii pe care îi luam deja din business, vreau să simt că iese pe plus, nu că îmi consum din banii pe care i-am muncit 15 ani. Dar nu poate să fie ăsta criteriul principal. 

Și contextul ăsta m-a făcut să decid că Ok, eu de fapt simt că vreau să fac asta. Vreau să ajut oameni. Cât? Nu știu! Cât o să simt! Ok! Facem asta să iasă și pe plus din punct de vedere financiar? Da! Clar!

Din momentul ăla nu a mai fost o problemă bucata asta de identitate. Mi-am dat seama că eu sunt mult mai mult și decât antreprenorul Andrei, și decât coach-ul Andrei, și decât, dacă vrei, consultantul Andrei. Eu sunt mult mai mult de atât. Nu pot să las să mă definească o poveste de succes, poate pentru mine cel puțin, de 15 ani. Eu nu-s doar aia! Și ar fi dump să nu mă duc după ceva care mă pasionează și mă face să simt niște lucruri, pentru că am o idee preconcepută în capul meu despre cine e Andrei. Come on!

Cristina: Ai spus mai devreme că a început să-ți bifeze mult mai mult nevoia de significance, că vedeai rezultatele la oameni, că era ceva palpabil și vedeai schimbarea. 

Andrei: Da. Cred că era mai aproape de schimbare. 

Mă simțeam destul de significant și în ce făceam înainte. E destul de glamorous zona asta de antreprenoriat, mai ales când e mai vizibilă, cum a fost la Spada cel puțin în mediul online. Mă știa lumea, aș zice că mă știa mai mult decât acum, din anumite puncte de vedere. Am avut niște rezultate, niște premii și înainte la bookblog.ro și la Spada. Îmi luam niște significance de acolo, știam că reușitele oamenilor sunt parțial și ale mele. Doar că, într-adevăr, în coaching am fost mai aproape de rezultat. 

Acolo era significance și impact prin intermedieri. Ok, eu am construit o companie împreună cu niște oameni, care oameni ajută niște companii care la rândul lor livrează niște lucruri la niște oameni. Și la un moment dat zici că faci niște bine, nu? Da! 

Dar aici e direct. E cu omul ăsta din fața mea și omul ăsta are o față și un nume și îmi pasă de el. E diferit!

Cristina: Și cum reușești să împaci cu nevoia asta de libertate de care vorbeai în antreprenoriat, în a construi sisteme de la zero și de a-ți face programul, fiindcă acum, cum spuneai și tu este o provocare să știi că ești legat de timp. Faci muncă, îți iei banii respectivi. Cum ai reușit să împaci asta?

Andrei: Păi, de la început mi-am spus că nu o să mă duc chiar 100% în asta. O s-o fac activitatea mea principală, voi acorda foarte multă atenție și energie, dar nu poate să fie doar despre asta. Fiindcă eu știam că am nevoie și de partea de sistem, de antreprenoriat, am zis, ok, o să-mi păstrez un 20% din timp în care o să fac alte proiecte sau o să fiu implicat în alte proiecte. Și am făcut asta. 

Aș zice că în ultimul an și jumătate, doi ani, m-am dus poate chiar un pic mai mult acolo. Am dus zona de lucrat 1 la 1 cu oameni într-un 65-70% din timpul meu profesional, și restul s-a dus în alte proiecte. 

Unele mai importante sunt în continuare legate de zona asta de coaching. De exemplu am început să dezvolt pe ZeroPlus.ro programe de coaching, de dezvoltare personale, dar sunt niște programe online pe care oamenii le pot accesa și primesc niște înregistrări, niște tool-uri, niște PDF-uri, niște lucruri. Aia eu o văd ca pe o zonă de antreprenoriat pentru că acolo am creat un sistem. Am muncit o dată și oamenii pot avea acces de mai multe ori și deci și business-ul încasează de mai multe ori și nu mai e direct legat. Nici impactul, nici banii nu mai sunt direct legate de munca mea, de numărul de ore băgate. 

Asta am făcut. Mi-am potolit cum am putut setea de construit sisteme. E un echilibru și uneori nu-i ușor de ținut. Ca noi toți, am mai multe nevoi care concurează pe același timp. Ști?

Cristina: Da! Și ai reușit să scalezi partea asta și să le împaci cel puțin în această fază. 

Andrei: Da! Fac o echilibristică destul de bună acum dar mai și alunec din când în când ba în stânga, ba în dreapta, dar per total e bine acum. 

Cristina: Ai mai spus o chestie mai devreme legată de oamenii care sunt angajați și atât și nu află niciodată cum este să fii antreprenor. Unii își găsesc sens în asta și acceptă că ok, pentru mine despre asta este și o să fac cumva astfel încât eu să contribui la misiunea altcuiva. Și se întâmplă la un moment dat – și o văd la foști corporatiști care după o viața de făcut asta realizează că au nevoie mai mare de libertate și fac pasul spre antreprenoriat – și cumva ajung să se blocheze din cauză că au prea multă libertate. Culmea! Este un paradox acolo. Își doresc mai multă libertate iar atunci când o au, nu știu ce să facă cu ea. Și voiam să te întreb care crezi că ar fi niște trăsături de personalitate necesare pentru cei care vor să facă acest pas. Care sunt niște skill-uri esențiale ca să poată să facă pasul cu succes spre antreprenoriat pentru cei care au fost angajați toată viața?

Andrei: Asta e o întrebare foarte bună pe care nu am primit-o niciodată și mă enervează că nu am primit-o niciodată. E o întrebare pe care mi-am pus-o mai mult acum câțiva ani când făceam antreprenoriat și încercam să găsesc oameni mai ca mine. 

Da, sunt multe!

Cred că cel mai ușor ar fi să spun ce m-a ajutat pe mine și care cred eu că-s trăsăturile pe care eu le-am avut și care m-au ajutat fix în antreprenoriat. Aș zice că-s comune cu mulți antreprenori. Nu știu dacă se suprapun perfect.

Pe mine m-a ajutat capacitatea și nevoia de a challenge-ui cumva sistemele. Faptul că de câte ori m-am apucat să fac un proiect sau un business într-o industrie nouă, pe care nu o cunoșteam de cele mai multe ori, am avut reflexul ăsta – poți să-i zici curaj dar eu nu l-am văzut ca fiind curaj neapărat, pur și simplu așa-s construit – să mă întreb care sunt regule și apoi cum putem să le încălcăm. Cu grijă, cu atenție, dar nu putem să respectăm toate regulile astea, că dacă facem asta, suntem la fel ca ceilalți.

Și trăsătura asta e builded in, nu ține neapărat de antreprenoriat, ține de personalitatea mea, dar în mod cert m-a ajutat în antreprenoriat foarte mult. 

Apoi, m-a ajutat partea asta de, nu știu cum să-i zic, resilience, grit, pe-acolo. 

De a nu renunța când devine greu. E atât de subestimată chestia asta. Am văzut de multe ori, de zeci de ori cel puțin, oameni și lucrând cot la cot cu mine, și din concurența mea, am văzut de atâtea ori oameni care atunci cânde devenea greu ziceau: „Bă, da’ ar trebui să fie ușor!” Și îi invidiez sincer. Mi-ar plăcea să fiu așa, dar eu nu am avut niciodată așteptarea că ar trebui să fie ușor. Nu, frate! Tre’ să fie greu că dacă era ușor, făcea oricine. Face oricine? Nu! De ce? Pentru că atunci când devine greu, majoritatea își bagă picioarele și pleacă. Și eu am fost în mare parte din cazuri ăla care a stat acolo când a devenit greu. De multe ori asta mi-a adus niște reward-uri, alteori nu și de multe ori a fost un cost destul de mare, n-a fost ușor, că a fost greu. Dar cred că asta ține un pic și de personalitate. Asta e! Sunt oameni care se opresc mai devreme și oameni care se opresc mai târziu, mai greu, luptă mai mult. Nu aș zice că sunt într-o extremă, am văzut și oameni mai grit decât mine, dar sunt destul de acolo și m-a ajutat mult. 

Și apoi, pasiunea asta pentru sisteme. Și asta nu am văzut-o conștientizată de mulți oameni. Am mai văzut antreprenori care au asta și ne recunoaștem cumva între noi foarte repede, dar am văzut și mulți care chiar dacă o aveau, nu conștientizau că e un atu sau ceva special. Eu cred că e important în antreprenoriat pentru că te ajută să te uiți la sistem și să nu te identifici atât de mult cu business-ul. 

Mie mi s-a spus chestia asta de multe ori. Nu doar mie dar și mie mi s-a spus chestia asta, când vorbeam despre un business de-al meu – că era despre Spada, că era despre bookblog.ro, că era despre un proiect mai mic – și ziceam eu ceva și persoana cealaltă zicea: „Păi normal, că-i copilul tău!” Nu, frate! Nu-i nici un copilul meu! Ce e aia, copilul meu? Business-urile mele nu-s copiii mei. Și ei o ziceau cumva așa admirativ. Dude! Termină cu prostiile, nu e nici un copilul meu, e un business, e un proiect!

Și când zic că e un business în nici un caz nu înseamnă că e doar despre bani. Nu am făcut nici un business care să fie doar despre bani. Asta e un bullshit: „Du-te după bani!” Nu am crezut niciodată în asta. Dar un proiect sau un business e o manifestare a mea la un anumit moment din viață. Eu, Andrei, sunt cineva, cu niște plusuri, cu niște minusuri, sunt un pachet și din pachetul ăsta în acest context al vieții mele am pus o parte din mine în acest proiect și uite ce frumos se dezvoltă și uite cât de multe lucruri bune îmi aduce și uneori îmi aduce și de alea rele, dar asta e. Dar nu e copilul meu. 

Chestia asta de a te gândi la un proiect ca la copilul tău arată un atașament care nu spun că e rău dar spun că în business de multe ori încurcă. Și o văd foarte frecvent la oameni care vin din zona asta de: sunt pasionat de ceva și mă apuc și-mi fac acest business. Nu zic că-i greșit. Uneori ies niște chestii super mișto de aici. Însă zic că avem nevoie să fim atenți un pic când ne trezim într-un context din ăsta. Să ne ridicăm nivelul de awareness și să fim foarte atenți, pentru că zona aia emoțională de cele mai multe ori încurcă în business. Business-ul are niște reguli destul de clare și e destul de pragmatic. Sigur că dacă ești rațional, analitic, pragmatic și pui și suflet, ies niște chestii mișto. Clar! Pericolul  e atunci când pui dora suflet și cu rațiunea și analiza mai puțin. 

Ăsta e modul în care văd eu și nu cred că e neapărat cel mai bun sau singurul. 

Deci, pe mine m-a ajutat foarte mult și asta, faptul că am rămas cu picioarele pe pământ în toate business-urile și proiectele și m-a ajutat să iau decizii strategice bune pentru mine, pe care nu prea le-am regretat: să știu când să ies dintr-un business, să știu când să automatizez un business, să știu când să mai stau un pic, chiar dacă eu vreau să ies acum. Hai să mai stau un pic, că e mai smart să mai stau un pic. E un pic de grit acolo, de efort, dar care poate să-ți aducă niște super reward-uri. Și chestia asta m-a ajutat destul de mult. 

Cam astea cred că sunt principalele. Ok, sunt multe: partea de inovație. 

Ce cred că mai ajută mult este să ai încredere în oameni. Asta ajută foarte mult. Foarte puțini oameni din zona de antreprenoriat au asta. Și ăia care o au, îi vezi prin topuri. Ăia sunt! Adică să-ți placă oamenii, să nu-i tratezi ca pe niște proceduri și procese dar să ai și încredere să delegi, să ai încredere să-i lași să facă niște lucruri pe care ceva din tine îți spune: „Bă, cred că le-ai face tu mai bine!” Și văd foarte mulți oameni cărora le e greu – și printre clienții mei care sunt în poziții de management – le e greu să lase din mână controlul ăsta. Fundamental e despre încrederea în oameni. Și, da, s-ar putea să o dea în bară. 

Cristina: Da, dar alternativa este să faci tu totul singur? 

Andrei: Pare pentru mulți că asta e alternativa.

Sunt multe business-uri, inclusiv mari, mult mai mari decât ce am avut eu, care încă funcționează, au fost fondate acum 20 de ani și în continuare fondatorul e acolo. El centrează, el dă cu capul. Nu are viață, dar controlează lucrurile. Mă rog, sună un pic acuzator, judgemental și poate că e un pic, dar e din perspectiva mea pentru că eu nu mi-aș dori o viață de genul ăsta. Nu înseamnă neapărat că pentru ei nu e ok. Că dacă e asumat, e asumat. Și sunt mulți care zic: „Bă, știi ceva? Eu nu vreau viață personală. Vreau performanță!” Good for you! Dacă ești fericit, that’s great. Nu am nimic de reproșat. Dar eu nu mi-aș dori asta, știi?

Cristina: Da! Până la urmă depinde de fiecare, depinde de ce își propune. 

Deci, ca să recapitulez, ai o doză de rebel ca să pui la îndoială sistemele dar în același timp nu te arunci cu capul înainte. Nu emoțional.

Andrei: Da. Eu o văd la pachet cu aialaltă. Adică, sunt mai degrabă cerebral, analitic decât în zona impulsivă. Și m-a ajutat asta. 

Cristina: Sistemele și încrederea în oameni. Mi-a mai scăpat ceva? Nu!

Andrei: Clar astea au fost cele care m-au ajutat pe mine cel mai mult și aș zice că le-am văzut și la mulți antreprenori. 

Cristina: Da. Și grit-ul. Că mi-a scăpat. 

Andrei: Da. Grit-ul! Cred că-i prima aia pentru că antreprenoriatul e foarte demanding emoțional. Nu cred că am văzut nimic mai grav de atât. Șterge cu tine pe jos. Vai de capul tău! Trebuie să fii construit într-un anumit fel. Eu nu am construcția perfectă pentru asta. Am văzut oameni mai fit din punctul ăsta de vedere dar nu îmi pare rău că am stat acolo și că am învățat să gestionez emoțional lucrurile astea. Mai târziu mi-au servit mult. 

Însă oamenii cred că de asta renunță pentru că – dacă vrei apropo de oamenii ăia care vor să-și dea demisia și să se apuce de antreprenoriat, good for them – ce văd cel mai frecvent la genul ăsta de oameni sunt niște așteptări total nerealiste legate de ce înseamnă antreprenoriat. 

Jur, avem o cultură atât de proastă la nivelul ăsta. Trăim cu niște fabulații, niște fabule în cap! 

Cristina: Cultura e de vină!

Andrei: Da, da, normal că e cultura, nu oamenii. Dar e total nerealist. Și nu spune Andrei asta. Dacă sunteți în contextul ăla, vă rog frumos, scrieți-vă pe o foaie așteptările voastre: în cât timp vă așteptați să faceți primii bani, cam câți să fie ăia, cam câte ore estimați că ar trebui să lucrați pe zi, cam câți ani estimați că ar dura până când o să vă duceți în prima vacanță, cam ce mașină credeți că o să aveți, cam câți oameni o să trebuiască să dați afară până când o să-i găsiți pe ăia buni, cam câți clienți o să vă dea țeapă în primele 6 luni. Toate astea scrieți-le pe o foaie, așa din cap, din burtă, de unde vreți voi și duceți-vă cu foaia asta la trei oameni care fac antreprenoriat de măcar 7-8 ani. Garantez că veți avea surpriza vieții voastre. 

Cristina: Reality check!

Andrei: E un reality check. Dar de atâtea ori mi s-a întâmplat să văd oameni cu așteptări total nerealiste legat de chestia asta. N-au nicio șansă să le iasă pentru că ce e în capul lor nu există, nu fiindcă ei nu sunt capabili. Nimeni în contextul ăla nu ar reuși să scoată lucrurile alea atât de repede, atât de bine și cu atât de puțină durere. Nimeni! Dar ei se păcălesc de multe ori că s-ar putea și mulți dintre ei din cauza asta ajung dezamăgiți. Alții se adaptează pe parcurs: „Bă, stai că nu-i chiar cum credeam, hai că mai muncim un pic!” Și le iese. Există potențialul ăsta. Zic doar că n-ar strica să ne calibrăm așteptările, apropo de zona asta mai analitică și mai cerebrală, mai rațională. 

Cristina: Faza e că toată partea aia dureroasă a construcției unei afacer nu este deloc sexy și atunci nu este promovată nici în cărți nici pe social media și ai impresia că este super simplu: 10 pași, mai citesc o carte și am rezolvat. Și aia e tot!

Andrei: Știi cum e asta? E ca aia cu relațiile de cuplu în filme. E acest film în care se întâmplă tot felul de lucruri și filmul se termină and they lived happily ever after

Prietene, aici începe! Nu se termină nimic aici. 

Cristina: Spoiler alert: Mereu va fi greu! Și așa e și în antreprenoriat. Sunt atât de multe lucruri deloc sexy despre care lumea nu vorbește și e normal. E normal să fie dureros. 

Andrei: E un pachet care poate să ți se potrivească sau nu. Și asta cred că-i important. Poate cel mai important pentru oamenii care își pun întrebarea de a schimba ceea ce fac, că-i din a fi angajat în antreprenoriat, că-i invers, cred că pasul cel mai important este să obțină claritate. Să-și dea seama: Ce înseamnă asta? Ce prețuri sunt dispus să le plătesc? Vreau să le plătesc? Și după nivelul ăsta de claritate poate să ia o decizie. 

Cristina: Cred că e o presiune pusă tot de cultură, asta cu „Urmează-ți pasiunea!”. Ajungi să pui presiune pe niște hobby-uri pe care le ai și care poate ar trebui să rămână hobby-uri. Doar fiindcă știi să faci un tort de Crăciun foarte bun, nu înseamnă că trebuie să asculți de prietenii tăi. 

Andrei: Ăsta e un super exemplu și e unul dintre miturile astea comune. Foarte mulți oameni intră în business așa cum spui tu, plecând de la o pasiune. Problema e alta. Problema e că business nu înseamnă „Muncește la pasiunea ta!” Business înseamnă fundamental „Muncește la un sistem care e despre pasiunea ta!” Și cu atât mai mult dacă merge. Dacă nu merge și rămâi singurul angajat, mai e cum e. Dacă începe să meargă business-ul ăla și să scaleze, indiferent despre ce business vorbim, obișnuiește-te cu ideea că din ce în ce mai puțin din timpul tău se va duce pe pasiunea ta. 

Tu trebuie să te apuci să înveți contabilitate ca să nu te prindă ANAF-ul și să-ți dea amenzi, trebuie să înveți parte de Excel-uri ca să nu ți se piardă banii pe nu se știe pe unde și să rămâi fără bani deși te uiți pe foaie și ar trebui să-i ai, trebuie să înveți să angajezi oameni, trebuie să înveți să comunici așteptări oamenilor, să-i dai afară uneori. Deci ai nevoie de foarte multe skill-uri: business development, networking, vânzări, ce vrei tu. Toate lucrurile astea pe care tu de principiu nu numai că de cele mai multe ori nu le știi, dar de cele mai multe ori nici nu-ți dorești să le știi. Tu voiai să faci torturi. Ei, surpriză! Altcineva face torturi și tu faci de astea și nu un an ci 5-7-10. Și atunci merită să te întrebi în mod real: Are sens? Eu vreau să fac sistemul sau vreau să mă ocup de pasiunea mea? Poate că mă angajez cofetar și fac doar torturi toată ziua și e viața mea și sunt cel mai bun din lume. That’s great! Fac performanță pe pasiunea mea așa. 

Sau poate, pur și simplu are sens să rămână o pasiune, să îți aducă bucurie și să îți iei banii din altceva. Și nu înseamnă că urăști chestia aia. Poate să fie și aia ceva ce-ți place. 

Cine zicea asta? Fata asta care a scris: Eat, Pray, Love pe care nu l-am citit. 

Cristina: Elizabeth Gilbert?

Andrei: Așa! Elizabeth Gilbert, care a scris și Big Magic și care zicea chestia asta: „Să nu pui presiunea banilor pe pasiunea ta, că poți s-o distrugi”. În momentul în care pasiunea ta devine chestia aia care trebuie să-ți livreze atâția bani la sfârșitul lunii, s-ar putea să se ducă naibii. Pasiunea! 

Și e plin de cazuri și lumea nu vorbește despre asta. 

Am văzut bloggeri, vloggeri. Sunt atâția oameni. Acum îmi vin în minte, nu o să numesc, evident, dar sunt oameni care mi-au zis mie: „Dude, urăsc ce fac!” Și ei sunt acolo în top 5, top 10. 

Pe călătorii cred că a fost cea mai frecventă. Am auzit-o cel puțin de la 4-5 oameni. Sunt bloggeri sau vloggeri care fac travel de ani de zile. Toată lumea se uită în gura lor – nu zic că e ceva în neregulă cu ei, că au ajuns în contextul ăsta și nu înseamnă că e ceva fucked up la ei – și oamenii se uită la ei ca la modele, ca la un job ideal. Ce tare e să călătorești prin toată lumea și să faci atâția bani! 

Și ei nu numai că urăsc asta, dar sunt la modul ăsta: „Aveam și eu o pasiune, băi Andrei! Îmi plăcea să călătoresc. S-a dus naibi! Știi cum e să călătorești și să nu poți să te uiți juma’ de oră, o oră și să te bucuri de ce vezi că trebuie ori să filmezi, ori să scrii un articol pe blog seara rupt de oboseală? Nu mai vreau să fac asta!”

Nu zic că se întâmplă tot timpul asta. Sunt și oameni care au reușit să păstreze un echilibru, dar se întâmplă mult mai frecvent decât ar crede lumea. Și asta se întâmplă pentru că și-au luat o pasiune mișto, care le aducea bucurie și au pus presiunea asta: „Tu o să fii și sursa mea de venit. Singura!”

Cristina: În zona asta de hip-hop și orice cultură de stradă este și mai rău. Acolo dacă ajungi să faci bani înseamnă că te-ai vândut și de fapt doar ăia care sunt foarte buni ajung să facă bani și e un paradox. 

Andrei: Și la scriitori e la fel. Eu îmi aduc aminte de când eram mult mai aproape de lumea asta a cărților că asta reieșea. Autorii români – cred că și afară e similar – erau în două categorii: majoritatea care mureau de foame și unii care făceau bani și deci se prostituau pentru bani. Astea erau cele două categorii. „A! Păi ăla trăiește din asta, a început să scrie comercial!” Dude, cealaltă categorie sunteți voi, ăștia care muriți de foame. Hotărăște-te în care vrei să fii. 

Sunt niște exemple bune de credințe limitative. Dacă le-ai scoate de acolo, toți oamenii ăștia ar putea să facă performanță dar au ei acolo un pitic al lor și-l vor acolo. 

Dar toți avem pe niște subiecte. 

Cristina: Și chiar și când ajung să facă performanță este publicul crescut cu aceste preconcepții care practic începe să dea în ei deși poate că produsul este identic sau poate chiar a fost scris cu mulți ani în urmă și acum a fost descoperit. 

Dar o să schimbăm un pic subiectul. O să profit de faptul că am intrat în pasiuni și vreau să te întreb de cărți. De cărțile de joc și de trucuri și cum ai ajuns la asta. 

Andrei: Dar nu știe lumea despre chestia asta!

Cristina: Ei! Acum o să afle! Ba da, știe, pentru că ai vorbit în podcastul cu cărțile din 2019. 

Andrei: M-a prins chestia asta. De fapt pasiunea e iluzionismul, nu-s doar cărțile de joc. Nu aveam nicio treabă cu cărțile de joc. Nu știu să joc niciun joc de cărți. Nici poker nu am jucat, dar am avut un client care juca poker profesionist și am învățat foarte multe de acolo. 

M-a fascinat partea de filosofie din spatele a ceea ce înseamnă magie și iluzionism, faptul că poți să suspenzi pentru câteva secunde certitudinea oamenilor din fața ta. Faptul că poți să le arăți o monedă sau o carte de joc, le arăți un obiect care e în mâna ta și în trei secunde nu mai e în mâna ta și nu e nicăieri. Și te blochezi fiind în audiență pentru că mintea ta știe că Come on! e un truc, nu e ca și cum s-a topit moneda și a devenit parte din mână. Dar în același timp nu ai nici o explicație pentru că a dispărut sub ochii tăi. 

Și chestia asta te lasă așa într-un limbo de câteva secunde în care mintea ta caută soluții pentru că e atât de disperată să se agațe de certitudini, vrea să știe cum ai făcut și nu știe. Și e printre puținele momente în care ne mai permitem să nu avem certitudini. Și asta e partea de filosofie care m-a atras foarte mult.

Apropo de iluzionism, noi suntem obișnuiți cu magicieni care vin și-ți fac trucuri pe la masă la petreceri, sau poate am mai văzut ceva pe la Românii au talent. Ideea e că atunci când e o pasiune, cum e la mine, este despre a învăța. Cum se face asta? Care-s mecanismele din spate? Cum pot să manipulezi modul în care oamenii percep informațiile senzoriale? 

Atunci când îi arăți unui om un obiect în palmă și după aia închizi palma, ochii și mintea i-au spus că obiectul ăla probabil e în continuare în palmă. Nu? Și înveți cum funcționăm noi ca oameni. Am o monedă în mână și o duc către o doză de Coca-Cola și dacă în secunda următoare se aude un zgomot metalic în acea doză, creierul înțelege că probabil Andrei a dat drumul la monedă în doză. Nu? Well! Nu mereu! Și e fascinant pentru mine să văd cât de ușor de păcălit suntem. 

Am început mult să citesc despre oameni din afară: David Blaine, Copperfield, Penn and Teller, oameni care fac asta ca job de 30 de ani. Și e fascinantă lumea asta și m-a prins foarte tare, dar m-a prins la nivelul ăsta strict de pasiune, mă relaxează foarte mult chestia asta. 

Și ușor ușor am început să găsesc utilități trucurilor ăstora în celelalte părți ale vieții mele. De exemplu mi se pare foarte util să le arăt câte un truc de genul ăsta unor clienți care au o nevoie foarte mare de control și de predictibilitate și de a ști ce se întâmplă. E o metaforă foarte bună să le arăți ceva, să-i rogi să fie super atenți ca să nu piardă ceva și după aia în 5 secunde să-și dea seama că nu au nici cea mai mică explicație pentru ce au văzut, ce s-a întâmplat și să-i întrebi: „Cum se simte asta acum înăuntrul tău? Cum te simți acum neavând control? Ce se naște în tine? Din fericire ăsta e un exercițiu dar e un truc într-un cadru safe și noi putem să discutăm despre el, dar mâine s-ar putea să nu mai fie așa. Mâine s-ar putea să fie o situație din viața ta în care aceeași nevoie de control te încurcă și hai să o rezolvăm aici într-un cadru safe în acest experiment”. 

Evident că genul ăsta de lucruri se poate face cu orice, nu doar cu iluzionism. Pur și simplu e o modalitate prin care eu pot să iau o chestie de care sunt pasionat și care mă relaxează în timpul liber și să o fac să se intersecteze, din când în când, și să mă ajute în partea profesională. 

Cristina: Chiar eram curioasă și am intuit eu ceva. 

Andrei: Oamenii sunt sceptici și sincer dacă mi-ai fi zis acum 2-3 ani: „Băi, e unul care face niște trucuri de magie aici!” Aș fi zis: „Come On! lasă-mă cu prostiile. Asta și horoscopul, nu?”

Dar cu cât m-am uitat mai mult acolo cu atât lucrurile banale cum ar fi cărțile de joc care din nou, nu m-au pasionat niciodată nici să mă uit la ele nici să joc, au devenit acum o chestie super mișto doar pentru că reușesc, după foarte multe exerciții, să le arunc în aer sau să le fac să se învârtă în jurul meu după un simplu snap din deget, sau lucruri de genul ăsta. 

Uite, bine că mi-a venit în minte, cred că și asta m-a făcut să fiu atras de zona de iluzionism. Procesul este așa: afli cum se face un truc de genul ăsta, de cele mai multe ori de prin cărți – mai sunt și pe YouTube chestii dar alea mișto nu sunt pe YouTube, că oamenii ăștia din asta fac bani și nu prea le pun pe YouTube – deci afli cum se face, încerci să-l faci, evident că nu-ți iese, după care ai nevoie să exersezi. Mult! 

În trucurile de magie care chiar contează și care produc o reacție mișto din partea oamenilor care îl văd, e o chestie de exersare de 20 de ore. Fără nici o glumă! Începe de la 5-6 ore de exersare, din ce am văzut eu. Fă asta 20 de ore și o să-ți iasă decent și acum poți să te duci să le arăți la niște oameni. Și majoritatea oamenilor nu fac asta. Le plac trucurile, poate le place să caute un pic pe YouTube sau pe Google, să se uite la 2-3, să încerce și ei, dar după ce încearcă o oră și nu iese nimic, sunt like: Fuck that! Ei! personalitatea mea e perfectă pentru asta. Eu sunt: „Nu, frate! Lasă-mă aici și ne vedem mâine dimineață!”

Cristina: Grit!

Andrei: Cred că ține de aia!

Îmi iau un fel de recompense din a ști că acum pot să fac ceva în care am investit foarte mult timp, mai mult decât ar investi majoritatea, și acum pot să fac o chestie care din afară pare magic dar eu știu că nu-s decât 30 de ore de făcut asta obsesiv. Și mi se pare atât de similar cu antreprenoriatul. Este acel overnight success. Se uită oamenii și zic: „Bă, ești nebun! Ce i-a ieșit lu’ prostu’ ăla să facă în business! Ai văzut?” 

Cristina: Fix overnight!

Andrei: Overnight i-a ieșit al cincilea business după ce nu a dormit sute de nopți ori de stres ori de muncă și după ce a făcut obsesiv aceeași chestie până când a ajuns suficient de bun la asta. Și acum vii și te uiți din afară și zici: „Hai că i-a ieșit la fraier!”

Cristina: „Hai că pare ușor!”

Andrei: Ia! Hai, ia tu cărțile și hai fă și tu! 

Cred că de acolo mi-a plăcut și partea asta cu iluzionismul. 

Cristina: Clar e un pattern pentru că la fel povesteai de alergare, un alt hobby. Ziceai că te-ai apucat în iarna 2013 și prima alergare a durat 3-4 minute și de acolo ai ajuns la semimaraton, pe urmă maraton și triatlon. 

Andrei: Da. Ninsese în seara aia! Am vrut să mă apuc de alergat de vreo 3-4 ori. Alergam o dată și după aia nu mai alergam doi ani. 

Cristina: Pentru că era greu?

Andrei: Pentru că era greu! Hai, frate! Transpiri, tre’ să te schimbi, tre’ să faci duș… 

Și într-o seară…și ăsta e un exemplu foarte bun. Mulți clienți de-ai mei, în special cu care am lucrat pe obiective de slăbit, i-am auzit povestind o chestie foarte similară cu ce am trăit eu. 

La mine au fost două moment. Unul a fost când mergeam pe stradă și era un tip în fața mea și îl judecam pentru că eram judgemental. Eu aveam vreo 27-28 de ani, nu alergasem niciodată în viața mea, fusesem la sală de câteva ori. Și era un tip care mergea în fața mea pe stradă, de vreo 35-37 de ani, cam așa, nu-l cunoșteam. Și era într-un fel… Îmi pare rău să spun asta, dar sunt foarte mulți români așa pe stradă și nu cred că doar români dar vorbesc de ce văd în jurul meu. Știi oamenii ăia care au renunțat la a mai avea grijă de ei, și se vede?

Cristina: Cei care mor la 30!

Andrei: Sună urât dar îmi vine să le pun mâna pe umăr și să le zic: „Dude, dar ce s-a întâmplat? Când ai renunțat la tine?” Se vede! Nu doar că sunt un pic overweight, că toți avem momente, nu suntem perfecți, dar sunt unii care they let go. Se vede! „Băi, mi-am băgat picioarele, nu-mi mai pasă!” Și sunt și bărbați și femei. Și cu cât te duci mai sus în vârstă, cu atât e mai evidentă chestia asta. 

Dar ăsta avea peste 30 de ani și mă uitam așa la el și gândeam: „Băi, săracul, era drăguț! La un moment dat cred că arăta chiar bine!” Și am avut o realizare din asta: Dude, dar ăsta are exact conformația mea și arată cam ca mine, când mi-am băgat picioarele în viața mea. Și am lăsat judecata la o parte și mi-am dat seama că odată cu vârsta cred că devine mai greu să ai grijă de tine. Aveam 27-28. Pe la 30-35-40 nu o să fie la fel de ușor ca acum să mă mențin într-o formă decentă. Adică, dacă nu fac o schimbare fundamentală, o să ajung cam ca el. 

Și am ajuns acasă cam buimăcit: „Băi! Dar chiar nu m-am gândit la asta până acum. Așa ajung oamenii!” Nu era vina lui, așa ajung oamenii când nu fac nimic. Nu trebuie să faci nimic greșit ca să ajungi așa, trebuie doar să nu faci lucruri bune. 

Cristina: Doar să continui. La 20 de ani mai merge dar după o vârstă…

Andrei: Exact! Mă gândeam că mâncam super haotic, mâncam dezorganizat și prost. Nu aș zice că mâncam doar la fast-food dar nici nu-mi puneam problema să mănânc sănătos. Mâncam zahăr, mâncam pâine o grămadă, aveam toate datele să ajung așa, ba mai rău. 

Și la o zi două după, nu mai știu cum a fost atunci, m-am uitat în oglindă, că mă mai uitam din când în când. 

:))

Cristina: Că era acolo!

:))

Andrei: Exact! Era acolo. Și nu mi-a plăcut cum arătam. 

Și eu nu am fost niciodată super atent la felul în care arăt. Pur și simplu m-am uitat mai obiectiv pentru că fusese evenimentul ăsta și am zis: Dude, dar nu ți-ar strica deloc vreo 10 kg în minus. Nu ți-ar strica deloc! Cred că aveam vreo 85 de kg.

Cristina: Câte aveai în plus față de câte ai acum?

Andrei: 12.

Cristina: Ok!

Andrei: Da, aveam vreo 85 de kg, am ajuns și la 90 după aia, nici o problemă. Și mi-am zis: „Mâine dimineață mă duc să alerg! Deci, fuck it, mâine dimineață, orice ar fi, mă duc să alerg!” Și m-am trezit dimineață și ninsese pentru prima dată în iarna aia și era zăpadă de juma’ de metru. 

Cristina: Surpriză!

Andrei: A durat 3 minute. Evident că mi-am luat ceasul ca să cronometrez această performanță. M-am întors înghețat și ud dar din fericire două zile mai târziu m-am dus din nou și trei zile mai târziu m-am dus din nou și m-a prins. Cred că până la a cincea, a șasea alergare am avut nevoie de efort: „Hai, Andrei, că nu vrei să…! Știi ce se întâmplă, da? Du-te și aleargă!” 

La început a fost despre slăbit după care în a cincea, a șasea alergare am simțit-o în corp aproape ca o dependență. Era la modul: „Bă, mă simt ca naibi dacă nu merg azi să alerg. Ceva în mine zice că ar trebui să mă duc să alerg, că e mai bine pentru mine emoțional să mă duc s-o fac”. 

Și majoritatea oamenilor care se apucă de alergat descriu starea asta ca un high. Plus că sunt și un tip destul de competitiv și îmi place să fac grafice și excel-uri și să mă uit pe ele și repede am făcut să fie și despre performanță. Nu sunt mândru de asta pentru că mi se pare că am riscat major să o stric. Am fost foarte aproape să fac praf această pasiune, am și exagerat destul de mult în câteva momente cu supraantrenamentul, cu a mă forța și lucruri de genul ăsta dar per total asta a declanșat niște schimbări foarte mari în viața mea în care în următorii 2-3 ani am început să mănânc mult mai clean. Am renunțat la pâine, am renunțat la 90% din zahăr, am renunțat la băuturi acidulate și nu le-am mai băut niciodată, am renunțat la carne ani de zile, o grămadă de schimbări care au venit foarte natural. Nu au fost la modul: „De mâine nu mai pun gura pe…!” Pur și simplu, după ce alergi 30-40 de minute și ești mândru de ce ai făcut dar în același timp ești super obosit și ajungi acasă, ești like: „Aș mânca o pizza? Nu cred c-aș mânca o pizza! Fuck that, fiindcă tocmai anulez tot ce am făcut acum. Hai că mănânc mâine o pizza!” Și mâine devine poimâine și devin din ce în ce mai rare. Și am început să mă documentez, să citesc cărți pe tema asta de nutriție și sport și a început să mă prindă și ideea de bicicletă și triatlon și tot așa. Dar așa a început. 

Cristina: Cu o criză a vârstei!

Andrei: Da! Așa aș zice, dar la mine toate au venit mai devreme pentru că m-am apucat devreme de muncă. Toate crizele au venit mai devreme. Midlife crisis a venit la 25 de ani. 

Cristina: Exact! Quarter life crisis!

Am recunoscut pattern-ul pentru că și la mine a fost la fel. A fost quarter life crisis și pe urmă la aceeași vârstă m-a apucat alergarea tot așa în mijlocul iernii, am alergat prima oară două minute și am murit. Și acum am ajuns să renunț la toate ca într-un domino: nu mai beau alcool, nu mai mănânc zahăr, nu mai mănânc pâine. 

Andrei: Și cum te simți?

Cristina: Mult mai în control. Mi-a dat mult mai multă încredere în mine. E un sentiment foarte ciudat pentru că atunci când știi că poți alerga în continu foarte multe ore, cumva se aplică și pe alte planuri. 

Andrei: Aia e! Vorbeam cu Bobby Voicu odată – noi suntem prieteni de ani de zile – și cred că m-a întrebat el ceva de alergat și îi spuneam… Bine, vorbeam doar eu cu el și nu ne ascultau cele câteva sute de mii de oameni cum se întâmplă acum. Mi-am permis să fiu arogant dar o zicem acum: „Băi Bobby, știu că sună arogant dar știi cum este să intri într-o sală, să zicem la o petrecere, în care sunt sute de oameni și să te uiți în jur și să știi că maxim un om sau doi pot să alerge cât poți să alergi tu?” Nici nu trebuie să știe nimeni, e suficient să știi doar tu. Intru acolo și mă gândesc: eu dacă mă apuc acuma să alerg, pot să alerg 4 ore jumate, fără să mă opresc. Voi puteți? Fără să spui asta, că ar fi super arogant să spui asta, nu prea poți să te lauzi cu asta. 

Cristina: Nu prea poți începe o conversație așa. 

Andrei: Nu! Poți termina multe!

:))

Îți dă încrederea asta în tine. Și nu doar alergatul. Alergatul e unul dintre lucrurile alea grele pe care dacă le faci nu mai ești tu. Ești tu plus chestia aia. Ești tu care ți-ai propus să faci asta și ți-a ieșit. Și ți-a ieșit de mai multe ori, deci ești capabil s-o faci și știi că ți-a fost greu. 

Și aș zice că e imposibil să revi la: „Bă, dar nu știu! Oare business-ul ăsta o să-mi iasă?” Dude, mi-au ieșit chestii în viața asta, ok? Nu a fost ușor, dar mi-au ieșit. Mi-au ieșit suficiente încât acum să am încredere în mine. Și ce mi se pare super mișto la asta e că eu cred în ideea asta de nurture. E construită pas cu pas. Îți desenez pe foaie! 

Am lucruri la care lucrez încă și lucruri care mi-aș dori să fie diferite și să fiu mai bun pe anumite lucruri. Sunt departe de a mă considera perfect, din fericire, dar mă ajută foarte mult – și spun asta pentru că cred că ar ajuta pe mulți oameni, nu doar pe mine – mă ajută foarte mult faptul că am tot acest istoric de lucruri grele pe care mi-am propus să le fac și mi-au ieșit. Ok, unele mai târziu decât mi-aș fi dorit, altele cu mai mult efort decât aș fi sperat dar mi-au ieșit. Și ăsta e un mod foarte bun de a construi self esteem, încredere în tine. Și știu unde am fost. Am fost la minus 500 și am avut foarte multe date în viața mea care să mă facă să stau la minus 500 fără probleme. Faptul că acum sunt pe plus e doar din acest istoric. Acest istoric începe în următorul moment în care dai de ceva, simți să-i greu și vocea din capul tău zice: „Bă, e greu frate! Nu mai bine ar fi să fie ușor?” Atunci dacă zici: „Aleg greul nu pentru că-s masochist ci fiindcă vreau să ajung în viitor într-un punct în care să am încredere în mine!” aia face diferența. Majoritatea oamenilor nu o să facă asta. Și mi se pare mult subestimată chestia asta. 

Oamenii care au mai puțină încredere în ei se duc în zona asta de fixed mindset: „Bă, așa sunt eu, frate! Dacă eram genul care aveam încredere în mine…!” Nu, dude! Poți să fii oricând! Am înțeles că acum nu ai. Ok! Dar poți să fii oricând genul ăla de om, doar că hotărăște-te dacă vrei să plătești prețul. Și răspunsul nu e neapărat: „Vreau!” uneori e: „Nu!” Dar nu te mai plânge. Ok, nu vrei să plătești prețul? That’s great! Ești genul care are mai puțină încredere în tine? Ia cu asta ce poți să iei din viață și aia e! E o alegere, asta mi se pare important. E o alegere și mi s-a părut important să spun asta pentru că există tendința oamenilor să zică: „Da, mă, dar poate ai fost tu genul mai sportiv”. Sau: „Da, dar ai avut tu niște abilități antreprenoriale!” Nu, nici nici!

Și probabil că mai sunt alte X chestii pe care o să le descopăr în viața asta la care sunt super rooky și super junior și despre care habar nu am. Dacă m-ai pune mâine să le fac, nu aș ști să le fac dar cred despre mine că pot să le învăț. Uneori o să decid că merită, alteori o să decid că fuck it, nu are rost să mă apuc acum să învăț aeronautică. 

Cristina: Programare!

Andrei: Exact! Sau whatever. Unele nu are sens să mă apuc să le învăț dar în capul meu eu cred că dacă aș vrea aș putea sigur. 

Uite, m-am gândit la asta de curând. Dacă aș fi vrut să fiu un super iluzionist, I could have done that! Mi-e like: dă-mi 3 ani din momentul ăsta I can do that! 

Ok! Nu! Am alte lucruri de făcut care sunt meaningful pentru mine și care sunt suficient de mișto. Nu o s-o fac niciodată? I don’t know! Așa ziceam și despre coaching

Cristina: Exact! 

Da, dar cred că se leagă și de cum suntem construiți și pe măsură ce înaintăm în vârstă avem din ce în ce mai puțin curaj și căutăm mai mult confortul și siguranța. Și chiar tu spuneai că noi nu suntem construiți să fim fericiți ci suntem construiți să ne simțim în siguranță. Și de aici vin foarte multe. 

Andrei: Da, și clat, odată cu avansarea în vârstă ne ducem mai mult către certainty. Vrem să fim safe

Și asta apropo de – ca să temperez un pic acest puseu de aroganță de mai devreme – mi-a venit acum în minte apropo de antreprenoriat că mie mi se pare că ține de vârstă. Eu m-am apucat foarte devreme și eram complet inconștient. Nu am avut nici cea mai vagă idee în ce mă bag. Îți spun sincer că mă consider destul de curajos, curajul fiind nu că nu mi-e frică ci că pot să acționez atunci când mi-e frică – că asta e definiția din punctul meu de vedere. Mă consider destul de curajos dar uitându-mă înapoi nu sunt convins că m-aș fi apucat dacă aș fi știut în ce mă bag. Dacă aș fi iar la 17-18 ani și mi-ar zice cineva: „Bă, hai să-ți explic cam cum o să fie!” I don’t know! 

Nu că nu-s mulțumit de rezultate. Sunt super mulțumit de rezultate dar m-aș întreba: „Nu e un mod mai ușor de a face asta? Sigur vrei să o iei pe aici?” Dar când ești foarte tânăr nu ai date. Eu cel puțin nu am fost conștient deloc în ce mă bag. Și mi se pare că asta e problema cu oamenii ăștia care acumulează în timp multă experiență poate într-o corporație sau într-o companie mai mare și devin experți în ceva și după aia se gândesc că ar putea să facă un business. Mie mi se pare că depinde când te apuci. Sunt și cazuri fericite de oameni care la 40, la 50, la 60 de ani se apucă de business și le iese. Dar sunt puține. În general, cu cât avansezi în viață și în vârstă încep să vină niște lucruri, gen: un copil, o rată, niște chestii de genul ăsta. 

Cristina: Niște frânghii!

Andrei: Da! Niște lucruri care nu-ți mai permit să fii chiar atât de iresponsabil cum e nevoie să fii ca să te apuci de un business. Știi? Ăsta e un merit pe care nu mi-l arog. Dacă a existat o urmă de noroc, asta a fost. Nu știu dacă a fost chiar noroc, probabil că a venit pe niște predispoziții de inadaptat social. 

Cristina: Rebel!

Andrei: Da. Dude, nu pare că lumea asta va funcționa prea bine pentru mine dacă o lăsăm așa. Și m-am apucat devreme și până m-am dezmeticit eu deja eram prea băgat…

Cristina: Era prea târziu. Și mai departe ai prins avânt pe încrederea căpătată atunci la început, că altfel… Și mie mi se pare că dacă ratezi limita de 25 de ani când ești suficient de inconștient și nu ai creierul maturizat și te arunci fără să știi în ce te bagi, după aia pierzi trenul. 

Andrei: E mai probabil să pierzi trenul. Nu aș zice că îl pierzi neapărat că oricum am văzut că media de vârstă la antreprenori care reușesc chestii din astea foarte mari e undeva pe la 40 de ani. Asta e media de vârstă la bărbați când le iese pentru prima dată un business calumea. Deci mai e timp. Dar on the other hand, majoritatea oamenilor care ajung să le iasă super chestii la 40 de ani nu sunt oameni care s-au apucat la 39. Sunt oameni care fac asta de 10-20 de ani și acum le-a ieșit. Știi?

Cristina: Da. Plus că și apetitul pentru risc este diferit la bărbați față de femei. Suntem construiți diferit.

Andrei: Aș zice că bărbații sunt mai dispuși să sacrifice tot pentru performanță și femeile nu, din fericire pentru noi ca specie. 

:))

Cristina: Pornisem de la hobby-uri. Alergare. Ziceai că ți-a reglat foarte multe alte lucruri și voiam să te întreb de inelul pe care îl ai și de somn și de cum ai ajuns la Oura

Hai să povestim un pic oamenilor despre ce-i cu inelul ăsta. Deja cred că-i al treilea episod în care vorbesc despre el. 

Andrei: Sper că iei bani pentru asta. 

Cristina: Nu iau nici un ban, dar merită. 

Andrei: Da. Așa e!

Cristina: Cum l-ai descoperit?

Andrei: Nu mai știu! Ba da, știu: Dave Asprey. 

Cristina: Bulletproof!

Andrei: Bulletproof, Coffee și mai multe cărți… Game Changers. Un timp care a scris mai multe cărți, fost programator care e actual milionar. A făcut un exit acum nu știu câți ani și s-a apucat să facă tot felul de research-uri dubioase: biohacking îi zice el. Și s-a autointitulat părintele biohacking-ului, ceea ce mi s-a părut cool. Io-s părintele biohacking-ului! Ce e aia biohacking? Nu contează dar eu sunt părintele! 

Moduri în care să ne hack-uim biologia, să intervenim asupra biologiei noastre pentru a ne face viața mai bună. Și a studiat multe chestii, de la suplimente nutritive la această cafea mai șmecheră pe care o amesteci cu niște grăsime și îți dă tot felul de boost-uri de energie și claritate. Și, mă rog, a documentat multe lucruri și e și investitor în foarte multe business-uri, printre care Oura Ring

Și cred că pe el l-am auzit prima dată vorbind, cred că la un interviu la Tom Bilyeu. 

Cristina: Care cred că și el este acum investitor în Oura

Andrei: Cine, Tom? 

Cristina: Da. 

Andrei: Nu știam asta. 

Cristina: S-ar putea să greșesc. N-o luați de bună.  

Andrei: Tom Bilyeu e un tip foarte tare. Vă recomand Tom Bilyeu. I-am văzut toate interviurile. E genial tipul! 

Și am văzut că există chestia asta. Eu mai track-uisem cu câte o brățară, cu câte ceva, dar am aflat că aceste inele au o acuratețe destul de bună. Au 80-85% din acuratețea unor sleep labs, laboratoare de somn de te duci și dormi peste noapte acolo și-ți pun tot felul de senzori pe cap ca să monitorizeze fazele somnului. Aceea e varianta super științifică. Iar ăștia au scos o acuratețe de 80-85% comparativ cu alea, ceea ce mi s-a părut ok. E un inel și îl ai la tine acasă și au și un sistem de gamification pus pe aplicația asta și te împing să mai faci niște lucruri. Plus că eu sunt obsedat de track-uit. Dacă poți să-mi arăți un grafic I’m hooked. Dacă pui un grafic la orice…

Deci am Excel-urile mele: am greutatea mea pe probabil ultimii 12 ani, săptămână de săptămână, sâmbăta dimineața, am analize și partea de sănătate, am partea de sală, repetări. Am toate nebuniile astea cu grafice. Nu mai zic de zona financiară, că asta o știu de la business

Cristina: Și time management.

Andrei: Time management și tot. Dacă e ceva ce pot să track-uiesc ușor și cu grafice, I’m doing that!

Și eram: „Ia uite, ăștia pot să-mi facă grafice cu somnul meu. Vreau asta!”

Și ca să mă duc și mai departe, de la Dave Asprey mi-am mai luat chestii: mi-am înclinat patul cu 15 grade. Cred că am 2 ani de când dorm cu patul înclinat la 15 grade.

Cristina: Oau!

Andrei: Se ridică de la cap cu câte 5 grade, ca să nu șochezi organismul și sunt aparent niște beneficii despre cum se plimbă limfa prin corp și niște chestii care au niște beneficii de sănătate.

Cristina: Și pe care nu puteai să le rezolvi printr-o pernă mai mare. 

Andrei: Da. Nu m-am gândit la asta. Era un studiu și…

Cristina: Deci Oura Ring e cel mai apropiat de un sleep lab. Cred că nici nu avem așa ceva în România. 

Andrei: Măi, eu cred că există. Nu se cheamă sleep lab dar acolo merg de exemplu oamenii care au probleme de genul sleep apnea. Sunt locuri în București unde se rezolvă. Am avut un client sau doi care aveau probleme din astea. 

Sleep apneea e o chestie de genul: se oprește respirația în somn. Și se diagnostichează ducându-te la doctor. Și s-au dus, au stat o noapte, au dormit undeva într-un spital din București și i-a monitorizat. Deci există și la noi.

Cristina: Iar Oura Ring e varianta pentru cineva care încă funcționează și nu e la nivelul ăla. 

Andrei: De principiu îți monitorizează și activitatea zilnică: pași și chestii de genul ăsta și îți monitorizează heart rate variability și îți mai monitorizează frecvența cu care respiri în timpul nopții, cum îți variază pulsul în timpul nopții – și asta e corelată cu orele la care mănânci înainte să te culci, cu alcoolul pe care îl bagi sau nu-l bagi înainte să te culci, cum îți afectează calitatea somnului – plus faza asta cea mai importantă de sleep stages: cât din cele X ore dormite ai stat în deep sleep, câte ai stat în light sleep, câte ai stat în REM sleep, de câte ori te-ai trezit în timpul nopții și nu mai ții minte că te-ai trezit. 

Și au niște efecte foarte puternice. Nu e doar așa, hai să vedem cum merge. 

Deep sleep-ul, de exemplu, este responsabil pentru partea de refacere și de fixare a memoriei dar și de refacerea asta fizică, musculară. Deep sleep se întâmplă în prima parte a nopții ceea ce înseamnă că oamenii care se culcă foarte târziu au mai puțin deep sleep într-o noapte, ceea ce înseamnă că nu își iau beneficiile. Între o oră și o oră și jumătate ar trebui să avem deep sleep pe noapte. Dacă nu-ți iei o oră și jumătate pe noapte, tu zici că ai dormit 10 ore dar nu e ok. Că dacă ai dormit de la 3 dimineața până la ora 1 următoarea zi, sigur nu ți-ai luat tot deep sleep-ul de care aveai nevoie.

Și astea-s doar două exemple. Că sunt mult mai multe corelații. 

REM sleep-ul se întâmplă în general în partea de dimineață, în ultimile ore de somn. REM e foarte important pentru zona de creativitate, de exemplu. Dacă cumva aveai de gând să te trezești dimineața cu 3 ore mai devreme ca să scrii, s-ar putea să ai o problemă cu asta pentru că nu îți faci doza de REM sleep ceea ce înseamnă că capacitățile tale cognitive nu sunt la 100%, ceea ce înseamnă că o să-ți fie greu să faci niște lucruri care altfel ți-ar fi ușoare doar dacă ai dormi cum trebuie. 

Iar, pentru chestia asta primul pas este să înțelegi cum dormi. Care poate fi făcut cu un Oura Ring sau fitbit-urile. Ultimile fitbit-uri au o acuratețe foarte apropiate de Oura Ring

Cristina: Și mai sunt câteva. Și Garmin știu că are ceva. 

Eu exact asta am pățit cu REM sleep. Eu mă trezeam foarte devreme, 6, 6 jumate, și nu îmi luam partea asta de somn. Și am început să schimb și să mă trezesc un pic mai târziu, mă rog, 8. Din fericire pot să fac asta. 

Andrei: Și eu mă trezesc la fel. 7 jumate, 8. 

Cristina: Recunosc că mie nu îmi vine natura. Eu mă trezeam după lumină și aia era. Acum mă forțez un pic să dorm mai mult dar somnul meu este mult mai de calitate atunci când fac asta și când îmi iau și acele ore de dimineață. Depinde pentru fiecare de ce bioritm are și de cum suntem construiți. Poate că sunt alții care sunt mai păsări de noapte. 

Andrei: Cronotipurile. 

Cristina: Ce experimente ai făcut de când îl ai?

Andrei: Aaa! Multe!

Cristina: Ce grafice ai făcut?

Andrei: A! Am ajuns să nu mă mai uit pe statisticile de pe telefon că nu am ecran suficient de mare. Intru la ei pe site că au alea în cloud și au acolo niște grafice. 

Uite, cea mai utilă chestie pe care mi-am luat-o din analiza datelor a fost legată de mâncatul seara. Eu mâncam destul de târziu ultima masă. Pur și simplu nu eram atent la când o mânânc. Și eu mă culc în mod ideal până în 11. Cam pe-acolo: 10:45 – 11:20. Idealul ar fi să mă culc până în 11. Și by the way, Oura Ring îmi spune: „Vezi că la tine idealul e între 10 și 11, că analizăm noi datele tale” și mă culc pe la ora aia. 

Și mâncam și pe la 9 jumate. Când îmi era foame ultima oară, atunci mâncam. Ok, mănânc destul de sănătos dar nu mă uitam la cât de greu este ce mănânc sau cât de mult le amestec sau chestii de genul ăsta. 

Când am început să track-uiesc cu Oura mi-am dat seama că în serile în care mâncam foarte aproape de ora de culcare, noaptea dormeam foarte prost. Adică în primul rând indicatorii de heart rate variability și puls arătau foarte urât. 

Ca să explic un pic pentru oamenii care nu-s familiarizați cu asta. Noi avem sistemul ăsta simpatic și parasimpatic, sau sympathetic și parasympathetic. O ramură este rest and digest, adică odihnă și digestie și vindecare, iar cealaltă e partea de fight or flight, de stress response, de toată zona aia. 

Rest and digest este rest „and” digest. Ceea ce înseamnă că aceeași parte care este responsabilă cu odihna, e responsabilă și cu digestia. Dacă noi mâncăm înainte să ne culcăm, stomacul nostru digeră în timpul nopții și nu pune suficientă energie pentru a se odihni cum trebuie. 

Cristina: Îi dăm de lucru.

Andrei: Exact! Și începe să se odihnească când termină de digerat. Asta se traduce în date în faptul că îți coboară pulsul foarte târziu în noapte. Ai un grafic cu pulsul, cu heart rate, cum variază pulsul pe care îl știm cu toții. Oura îți ia pulsul cred că odată la 5 secunde pe toată perioada nopții și îți face un grafic. Dimineața găsești un grafic cu acest puls și cum ți-a variat în timpul nopții. Și îți marchează când a fost minimul. Cel mai jos puls pe care l-ai avut a fost, la ce oră? 

Acest punct minim al pulsului trebuie să fie cât mai devreme. Cu cât e mai devreme, cu atât știm că digestia s-a terminat mai devreme și deci corpul s-a odihnit mai bine iar asta se vede și în ceilalți indicatori: în de câte ori te-ai trezit pe noapte, în cât de agitat ai dormit, în toate lucrurile astea. 

Ei! De câte ori mâncam târziu, minimul ăla în loc să fie în prima parte a nopții, era la jumate sau dimineața. Și se vedea că toți indicatorii erau vraiște. Și am făcut un experiment. Ia să văd, o fi de la mâncare? Că îmi spunea: „Vezi că poate să fie de la alcool, de la mâncare” Ok! eu alcool nu prea beau, poate să fie de la mâncare. Și am zis, ok, mănânc cu 2-3 ore înainte să mă culc. Și somn perfect. În seara următoare am zis: mănânc iar seara. Somn prost! E atât de corelat! Nu am văzut nici măcar o dată să fie altfel datele. Efectiv, când mănânc târziu, dorm prost. Sunt foarte corelate. 

Și asta a fost singura chestie care m-a convins după ani de atenție la chestii de sănătate. E prima dată când niște date m-au convins că nu mai pot să mănânc seara atât de târziu. Că știam teoria că ultima masă să nu o mănânci târziu. Dar eu mă gândeam întotdeauna că se spune că se pune, se așează. Eu eram: „Hai, frate, mă lași cu: se așează! Calories in, calories out, macronutrienți… Lasă-mă că știu eu de-astea! Și aia nu m-a convins. Dar când am văzut pe date că somnul meu e atât de afectate de ora la care mănânc ultima masă, am zis: Fuck that! Ultima masă e la 7 jumate. Am terminat!

Și 90% din seri e așa. Ok! Mai dau și pe lângă. Nu sunt atât de strict și atât de rigid. Dar e foarte greu să continui să-ți faci rău singur când știi datele. 

Cristina: Când vezi exact!

Andrei: Când vezi datele, când e evident. Că altfel ne mai păcălim că nu-i chiar așa de rău. Ba da e! Uită-te pe date! Și diseară tre’ să decizi iar. Decide!

Cristina: Faza este că cei care ajung să vadă aceste date, oamenii ca noi, deja sunt foarte obsedați de astfel de lucruri și urmăresc și sunt atenți la sănătate. Chestiile astea nu prea ajung la oamenii care chiar ar avea nevoie. Noi suntem în extrema aia de cumva obsedați.

Andrei: Chiar obsedați!

Cristina: Ok! Obsedați! Iar cei care chiar ar avea nevoie nu stau niciodată să se gândească nici la ce mănâncă nici la cum mănâncă, când mănâncă și așa mai departe. 

Andrei: Da! 

E o incultură, fundamental. Nu vreau să jignesc pe nimeni dar sunt niște informații pe care ar fi ideal să le deținem cu toții. Nu e la modul: în ce an s-a făcut Marea Unire și când a murit Mihai Viteazul. Poți să trăiești și fără alea. Dar fără astea la un moment dat nu mai poți să trăiești. Asta-i problema. 

Ar fi fost ideal ca cineva la un moment dat în copilăria noastră sau în școală să ne învețe cum să stăm în viață. Ce zici de ideea asta? Să ne învețe cum să dormim, cum să mâncăm. 

Cristina: Cum să învățățăm!

Andrei: Cum să facem sport, cum să învățăm. Cred că astea 4. Eu cred că dacă ne învăța școala să nu murim ca proștii și să fim suficient de curioși, cred că se rezolvau majoritatea. 

Vorbeam cu cineva la un moment dat despre chestia asta: „Bă dar e cam stresant să te tot uiți la date și să iei aceste micro decizii legate de ce mănânc mâine, de mișcarea pe care o fac, de cum dorm”. Și eu sunt perfect de acord. Uneori e chiar stresant. Și mă întrebam oare a făcut cineva un test? E clar că eu mă stresez mai mult decât niște prieteni care they don’t give a fuck despre chestiile astea. Și mă gândeam: „Bă, dar eu îi invidiez pe oamenii ăștia!” Eu îmi cam fac griji pe niște chestii la care ei nu s-au gândit în viața asta. Oare efectele astea de stres, că e un stres, nu cumva îmi face mai rău decât binele pe care mi-l fac din a avea un stil de viață cât se poate de sănătos? 

Mi se părea o întrebare justificată până când am dat de un studiu care le-a rezolvat. E un studiu, nu mai știu cum se cheamă. Știi ce zic?

Cristina: Da, e studiul ăla făcut pe cei mai mulți oameni posibili. 

Andrei: Da, pe cei mai mulți oameni făcut vreodată. Și în Statele Unite au urmărit niște oameni de pe la 5-6 ani până la 90. 

Cristina: S-a întins pe vreo 3 generații de researchers. Ceva de genul ăsta. 

Andrei: Exact! Și au ieșit foarte multe date de acolo pe foarte multe zone diferite pentru că au urmărit oameni pe parcursul viețiii lor. Și unul dintre lucrurile descoperite a fost că ceea ce numeau Don’t worry be happy kids, adică ăștia care ziceau că nu contează și că o să fie bine, au trăit în medie cu 5-7 ani mai puțin decât ăilalți care își puneau problemele astea. Și au pus și întrebarea de ce. Accidents și preventable illness

Deci este super demonstrat științific că ăștia care se preocupă mai puțin, trăiesc mai puțin. Nu mai există nici un dubiu. Ok, nu zic că lumea ar trebui să se ducă într-o extremă, că extremele în general nu-s sănătoase. Dar, hai să fim serioși. Pentru majoritatea oamenilor care ignoră complet zonele astea nu există nici un risc să ajungă în extrema cealaltă. Nu e ca și cum o să le scape piciorul și o să devină super obsedați de grafice. Nu funcționează așa lucrurile. Au nevoie doar să își crească un pic mai mult nivelul de awareness, un pic mai mult decât îl au deja. Nu le spune nimeni să se schimbe și mâine să devină alți oameni. 

Cristina: Probabil că într-o altă viață, cu nivelul ăsta de obsesie am fi fost pe latura cealaltă: niște alcoolici sau ceva de genul ăsta. 

Ce alte obiceiuri care pot părea dubioase mai ai?

Andrei: Nu știu pentru cine pot părea dubioase, că mie mi se par perfect naturale. 

:))

Cristina: Pentru cei pe care tu îi vezi anormali. 

Andrei: A, adică restul lumii, nu? Toți ceilalți oameni. 

Cristina: Exact!

:))

Andrei: Eu mă tot întreb de ce nu-s toți ca mine. E ceva greșit. Of!

Nu mă uit la filme. Nu mă uit aproape deloc. 

Cristina: Ce înseamnă aproape deloc?

Andrei: Un film pe an? E deloc, da?

Cristina: Așa mă uit și eu!

:))

Andrei: Ok! Vezi? Depinde pe cine întrebi. 

Hai să zic că văd două-trei pe an. Sunt mai multe motive pentru care fac asta dar nu am regretat nici 3 secunde. 

Cristina: De când? 

Andrei: Am ani de zile. Nu știu. Am mulți ani de când nu am televizor acasă. 

Un alt obicei: am mulți ani de când nu am laptop acasă. Am mai făcut excepții în ultimii ani. Îl mai aduc o seară două sau ceva, dar regula e să nu am laptop acasă, motiv pentru care nici nu prea m-am uitat la seriale și la de-astea. Am văzut multe chestii care mi-au plăcut, dar astea care au fost la modă în ultimii ani nu am văzut nimic și nu am nici cel mai mic regret. 

Nu am o problemă cu oamenii care fac asta, dar cred că asta cu serialele cel puțin, a fost influențată și de clienții pe care i-am avut. Am văzut în ultimii ani mulți oameni messed up major de seriale. E incredibil. E aproape o epidemie. 

Cristina: Ce înseamnă messed up

Andrei: E adicție, toată ziua! E adicție. Sunt dependenți de seriale. Nu toți oamenii care se uită la seriale sunt dependenți de seriale, nu vreau să-mi sară tot internetul în cap, dar mulți sunt. Și ce recomand oamenilor care ne ascultă și care vor să facă un test e așa: nu vă uitați 5 zile la nici un serial, eventual la niciun film. Că puteți face asta, nu? Adică nu ar trebui să fie o problemă. Și așa îți dai seama dacă e dependență sau nu. Dacă poți să faci asta, e perfect, reîncepi să te uiți la ce vrei, nu e nici o problemă. Dar mulți oameni nu pot să facă asta. O să simtă compulsie. E dependență toată ziua!

E rău? Nu știu. Nu e mai rău ca alcoolul sau tutunul sau drogurile. Nu-i așa! Dar e o dependență.

Cristina: E tot un numbing!

Andrei: E o amorțire, exact! E o amorțire!

Și așa funcționează în România. Poate și afară, dar ce văd în România este că e o amorțeală. Ne ducem la muncă și după aia tot ce vrem este să ajungem acasă și să stăm 2-3 ore leșinați în fața acestui laptop sau televizor și după aia să dormim. Și asta-i viața noastră. This is fucked up! 

Și dacă mi-ai spune că viața ta este munca și alergatul și atât, ți-aș spune că e aceiași problemă cu alergatul. Hai să ne înțelegem! Orice chestie care devine un mod de a fugi de alte lucruri e o dependență și nu o vrei în viața ta. 

Și uitându-mă obiectiv, cred că asta m-a afectat un pic. Cred că m-a făcut cu atât mai mult să evit serialele. Poate nu le-aș fi evitat chiar așa. Nu-i ok, frate! Nu-i ok! Și serialele mai mult decât filmele. Hai că filmele sunt cum sunt. Filmele nu mi se pare că sunt în extrema aia. Dacă nu bagi două filme în every fucking seară…, nu e un pericol. 

Cristina: Nu, dar sunt oameni care bagă 5 episoade dintr-un serial în fiecare seară. 

Andrei: Aia e și that’s not ok mai ales când vrei să bagi doar două și nu poți să te oprești. Dude, not ok! 

Acum niște ani m-a prins și pe mine Prison Break și am băgat două seri. It happens! Dar voi știți foarte bine dacă sunteți genul cărora li se mai întâmplă sau despre asta-i tot. Știți, nu tre’ să vă zică nimeni. Dacă despre asta-i tot, avem o problemă!

Asta aș zice că e dubios pentru majoritatea oamenilor că nu am astea. De asemenea n-am avut în viața mea notificări la email pe telefon. Niciodată. Nici o zi!

Nici la Facebook!

Uite, la WhatsApp am dar acolo nu am oameni care abuzează. Nu primesc 6-7 mesaje pe zi niciodată. Și am niște grupuri cu clienți de coaching și aș putea. Dacă se întâmplă să am pe cineva care abuzează, în secunda 2 e muted pentru o săptămână și intru eu când îmi aduc aminte. Sunt foarte atent la chestiile astea. 

Ce să mai zic? 

Nu verific, nu de acum, de 8-9 ani nu verific mail-ul după anumite ore. Dacă am ceva gen: îmi aduc aminte că i-am promis cuiva că îi trimit ceva și e 6 după-amiaza, deschis special pentru asta, fac doar asta și ies. Dar altfel, să-mi verific mailul după ora 6, n-am mai făcut-o de ani.

Aveam agenție de social media, campanie de social media cu brand-uri mari și nu făcea asta. Și cred că și asta multora li se pare ciudată. 

Cristina: Mi se pare ciudată că am ajuns să ne considerăm noi ciudați că nu facem lucrurile astea. 

Andrei: E adevărat!

Eu nu mă consider ciudat. Doar știu că mulți oameni ar considera asta ciudat. Dar mi se pare o normalitate. 

Cristina: Ar trebui să fie!

Andrei: Știi? E o chestie de control, cumva. E un control sănătos. Vreau să decid eu când îmi dau timpul și cui și cât. Nu vreau să decidă ei. Când au ei chef să vorbească cu mine, decid ei. Serios? 

Ok! Poate că sunt 2-3-5 oameni în viața mea cărora le-am dat voie să facă asta prin faptul că le răspund oricând la telefon sau lucruri de genul ăsta. Dar atât! E o nebunie să te gândești că oricine poate să-ți trimită un mesaj la ce oră vrea el și tu în secunda 2 ești obligat să-l citești. Voi realizați? Ce e aia? E ca și cum ar intra unu la tine în casă când are el chef, că trecea pe acolo. „Și hai să-ți explic! Nu știu ce făceai tu, spălai vasele, făceai sex, citeai o carte, nu contează, eu voiam să-ți zic ceva acuma și uite, încep să-ți zic!” Seriously? În fine!

Dar tu știi foarte bine chestia asta. E o nebunie tot mai mare și ne lăsăm tot mai asaltați de ele. Iar eu nu-mi doresc să îngroș rândurile. 

Ascult mult Audible. Mai mult decât oamenii pe care îi știu. Ascult probabil spre două ore pe zi. 

Cristina: Și povesteai că și asta ți-a fost greu la început. 

Andrei: Da, mi-a fost greu. Am vrut să mă obișnuiesc cu chestia asta și mi s-a părut că mă ajută foarte mult pe eficiență. Bă, toți timpii ăia morți dacă aș reuși să-i bag în ceva de genul ăsta… Uite, acum au apărut podcasturile de câțiva ani. Și am mulți amici și clienți care au început să asculte podcasturi de la noi, din afară și își mai umplu timpii morți așa. Și mi se pare ok! Dar ani de zile nu a fost chestia asta, cel puțin în România. Audiobook-urile au fost cel mai bun mod pentru mine de a-mi umple timpul ăla. Oricum prefer conținutul deep. Asta îmi place și la podcastul tău, că avem timp să intrăm în niște chestii mai deep. Nu mai pot cu chestiile astea de suprafață.

Uite încă o chestie ciudată pe care o fac. Nu citesc articole de ani de zile. Nu știu, am 4-5 ani, probabil. Eu nu citesc articole din principiu. Dacă văd o chestie care mai apare pe Facebook sau pe undeva și care îmi atrage atenția, maxim ce fac este să dau click ca să mă asigur că textul e conform cu titlul, că de multe ori nu-i. 

Zilele trecute am văzut că au găsit ăștia un potențial leac pentru cancer. Ok! Vreau să văd asta. Vreau să văd dacă-i legit. Nu chiar l-au găsit, nu-i chiar leac, dar se apropie. Ok! Mă bucur că am ajuns la informația asta. Dar nu citesc nici articolul ăla cap-coadă. Ce fac, dacă mă interesează suficient de mult subiectul, în secunda 2 îmi comand o carte pe subiectul ăla. Dacă nu, I drop it! Pur și simplu nu-l mai bag în seamă. Și fac asta pentru că de asemenea mi se par superficiale. 

Și mi se par superficiale nu că-s eu cel mai profund om din lume și că am probleme cu superficialitatea ci fiindcă am văzut că poate crea probleme. Îmi dă senzația că știu ceva și eu nu știu nimic. Am citit 3 articole pe un subiect și am impresia că mă pricep. Și vine unul care a citit juma’ de carte și știe de 100 de ori mai mult decât mine. Și mi s-a întâmplat de vreo două ori și am zis: „Ok, eu nu pot să fiu omul ăla, frate. Eu vreau să fiu ălălalt!” Eu vreau, când intru într-o discuție sau deschid un subiect, I want to know my shit! Vreau să am niște baze solide acolo, că altfel îmi pierd timpul. Că asta la nivel superficial că am mai auzit că… e tricky

Eu sunt introvertit și modul ăsta de a te uita mai degrabă la profunzime și a elimina cheap chat-ul se potrivește foarte mult cu profilul meu. Știu că nu funcționează pentru toți oamenii. Oameni care-s mai degrabă extrovertiți sunt: „Come on, frate, acolo e flavor-ul. Mai vorbești despre vreme, mai vorbești despre Uber.” Fair enough! Dar eu nu-s așa și-s ok cum sunt. 

Cristina: Și eu am observat că în primul rând nu mi se imprimă în memorie toate articolele alea foarte scurte și atunci prefer să mă duc să citesc direct cercetarea academică și mă chinui acolo să înțeleg, dar, clar, se imprimă mult mai bine. 

Andrei: Plus că e super mișto. Deci, pe orice subiect dacă citești trei cărți, jur, poți să vorbești cu un expert pe acel subiect, fără probleme. Nu vorbești de la egal la egal dar omul ăla înțelege că știi. 

Cristina: Îl duci!

Andrei: Exact! Ceea ce nu se poate spune despre un articol. Crezi că știi și după fraza a doua îți dai seama că de fapt habar n-ai. 

Cristina: Da. Te înțeleg foarte bine pentru că am ajuns și eu să fiu așa în direcția asta. Am mai tăiat din articole. Și de fapt podcasturile le folosesc după ce deja am citit o carte ca să îmi imprim mai bine informațiile în cap. Sau invers, ca să îmi dau seama dacă vreau într-adevăr să citesc cartea respectivă. Dar niciodată ca să înlocuiască pe deplin. Și am ajuns să ascult niște podcasturi, unele de câte 8 ore. Bine, că nu le ascult deodată decât dacă am un drum până la celălalt capăt al țării. Matthew Walker are o serie de interviuri luate de un doctor, și m-a terminat. E foarte tare. Și am folosit aia în paralel cu cartea lui.

Andrei: Cartea se numește Why We Sleep

Cristina: Da. Am citit Why We Sleep și după aia m-am dus și am ascultat și interviurile alea cu el. 

Deci, ziceai că ești introvertit?

Andrei: Facem și noi ce putem!

Da, aș zice că sunt aproape într-o extremă de introversie. 

Cristina: Nu pari din afară pentru că ai lucrat foarte mult cu tine.

Andrei: Da. Sunt un introvertit așa mai spălat, mai educat. 

Cristina: Mai scos în lume. 

Andrei: Da. Pot să mă prefac pentru perioade scurte de timp că-s altceva. Dacă nu te uiți atent, da, poți să fii păcălit.

Cristina: Pe mine m-ai șocat cu asta. Și m-ai mai șocat cu faptul că ai mai zis la un moment dat într-un podcast mai demult că ești people pleaser la un nivel destul de mare. 

Andrei: Da!

Cristina: M-ai mai șocat cu cât de puțin lucrezi pentru că tu lucrezi foarte eficient. Din afară așteptările sunt cumva invers. Pare că lucrezi foarte mult dar de fapt doar lucrezi foarte eficient. Și ai limitele astea între muncă și ce povesteai tu că nu-ți iei laptopul acasă sau că după o anumită oră nu-ți mai verifici mailul. 

Și mai voiam să te întreb ce alte limite de acest gen ți-ai mai impus. De exemplu sunt curioasă să aflu cum reușești să te detașezi de problemele clienților, problemele cu care vin la tine, cum faci să nu te gândești la ele în timpul tău liber. 

Andrei: Da. E tricky, pentru că în ce fac eu uneori nu mă detașez on purpose

Se întâmplă frecvent, aș zice că în majoritatea cazurilor, între două ședințe cu un client, chiar dacă trece o săptămână sau două, să mă gândesc măcar o oră la clientul ăla și la problemele lui. Acum se întâmplă mai rar, dar la început, în primii ani, aproape că nu era client cu care să nu se întâmple asta: pentru fiecare client între două ședințe citeam o carte pentru el. El nu știa niciodată asta. Pur și simplu voiam să înțeleg mai bine situația, pentru că nu aveam atât de multă experiență la început și venea poate cu o problemă care era pentru prima dată sau a doua oară când mă loveam de ea, și mai ales dacă era o problemă pe care eu nu o avusesem, voiam să înțeleg lumea lui, să înțeleg cu ce se confruntă. Și uneori citeam o carte fix despre problema aia, alteori bănuiam că aș putea să abordez subiectul și să îl ajut într-un anumit fel și începeam să citesc despre metodele alea ca să-l ajut pe el. Și asta m-a ajutat foarte mult ulterior pentru că am învățat foarte multe așa. E adevărat, a fost un timp pe care nu mi l-a plătit nimeni, dar nu am avut nici o secundă regret sau ezitare. Gândeam pe termen lung, a fost o investiție și aia e. 

Ce se întâmplă în continuare acum este că mă gândesc în general, mă uit pe notițe. Fac asta cu majoritatea clienților. Și asta face un pic mai grele lucrurile pentru că nu îmi propun ca după ce a iești clientul din cameră sau din sediu și până săptămâna viitoare nu vreau să mă mai gândesc la el. Nu e așa!

Dar, ce fac este că în secunda 2 îmi trec în calendar un reminder: peste 3 zile, miercuri la ora 10, jumate de oră mă gândesc la follow up cu clientul X. L-am blocat în calendar, e acolo și în momentul ăla mi-a ieșit din minte și nu mă mai gândesc la el. Iar miercuri dimineață mă lovesc de chestia aia. Ok! Hai să luăm notițele, așa, am terminat! Și iarăși mi-l scot din minte. De cele mai multe ori simplul fapt că l-am pus undeva mi-l scoate din minte. 

Alte dăți se întâmplă să fie o ședință cu mai multă emoție acolo și să simt că aș vrea să nu mă mai gândesc la asta și îmi tot vine să mă gândesc. Atunci am exerciții de meditație, de schimbare a stării, pe care le fac. Oricum, după 90% dintre ședințe fac măcar 5-10 minute de meditație special pentru asta: să mă detașez de ce a fost, să mă concentrez pe respirație. Funcționează foarte bine! Nu fac asta doar pentru a mă detașa, dar mă ajută și la detașare. 

Apoi, de cele mai multe ori când ajung acasă, ceea ce e oriunde între ora 5 și 7 jumate, în funcție de zi, de obicei primul lucru pe care îl fac e meditație. Uneori e jumătate de oră, alteori sunt 10 minute, depinde și cât am chef. Uneori e meditație zen budistă, alteori e walking meditation, alteori, în unele seri, rar dar se întâmplă, pur și simplu muzică de relaxare. Mă așez pe canapea și doar ascult muzică 5-10 minute și-atât. Fac un fel de grounding, mă așez. 

Și ăsta e ca un fel de ritual de deconectare, care spune creierului: „Dude, ceea ce urmează acum nu mai e muncă. S-a oprit munca azi. Mâine muncă, acum intrăm în partea de spațiu personal”. Și de cele mai multe ori asta mă decuplează destul de puternic. Când nu, am exerciții concrete pe care le fac. 

Sunt și niște cazuri foarte rare în care poate m-a atins foarte puternic ceva ce s-a întâmplat cu un anumit client dar de cele mai multe ori acolo deja e o formă de contratransfer sau ceva în care simt că mă regăsesc. 

Cristina: Explică un pic ce înseamnă contratransferul. 

Andrei: E atunci când există o proiecție ori din partea coach-ului către client ori de la client către coach. Se folosesc în terapie termenii ăștia dar e foarte similar în coaching. E atunci când se amestecă un pic niște lucruri din viața personală a clientului, coach-ului cu procesul care se întâmplă acolo. De exemplu vine clientul cu o problemă prin care poate că și eu trec în același moment. 

Mi s-a întâmplat acum câțiva ani. A venit o clientă la mine aproape plângând, a început să plângă acolo și subiectul cu care a venit – era pentru prima dată la mine – să discutăm despre moarte mamei ei. Ok! În primul rând nu era de mine. I-am recomandat să meargă la terapie pentru asta. Dar nu puteam pur și simplu și nu mi se pare ok să zic: „Ieși că nu mă ocup eu cu asta!” Am avut acea ședință și i-am recomandat să meargă la terapie. Însă bunicul meu murise cu vreo 3 zile înainte. Aia m-a dat peste cap! Clar! I-am și spus, am fost transparent, pentru că trebuie să fii atent la chestiile de genul ăsta, că e foarte ușor să influențezi clientul prin starea ta emoțională și să-l duci în niște zone fără să-ți dai seama. E un caz extrem ăsta, dar s-au mai întâmplat și altele. 

Poate ai niște probleme cu niște relații din viața ta. Poate e fix într-o perioadă în care nici tu nu ești ok acolo sau ești un pic destabilizat din orice motiv. Poate cu un prieten, cu prietenul, cu prietena, cu soțul, I don’t know!

Și dacă se întâmplă să se suprapună, există acest risc: „Bă, s-ar putea ca eu să influențez procesul de coaching fără să-mi dau seama pentru că eu încă nu sunt suficient de echilibrat sau fix în perioada asta nu sunt echilibrat că s-a întâmplat nu știu ce”. Și de aia e nevoie să fii foarte aware și să fii atent când se întâmplă niște subiecte de genul ăsta. În primul rând ai nevoie să ai o listă de subiecte care pe tine te pot trigger-ui, să fii foarte atent și când e cazul să te detașezi și să zici: „Pe subiectul ăsta, nu! Uite de ce: că nu vreau să influențez!” 

Și ce ziceam? Da. Se mai întâmplă genul ăsta de chestii care pot să destabilizeze. Dar astea sunt rare. Poate sunt 4-5 clienți în ultimii 3-4 ani cu care s-a întâmplat asta. Și nu clienți ci ședințe concrete. 

Și acolo, uneori dacă e suficient de puternică, mergem și noi la un alt coach sau chiar la terapie, sau la supervizare. Și mergem cu chestia asta: „Băi, uite, am avut un client, a venit, a făcut asta. Dă-mi feedback, ajută-mă!”

Se face chestia asta de supervizare și e normal să o faci cu niște oameni care au mai multă experiență decât tine sau măcar același nivel de experiență.

Cristina: Mi se pare important să menționezi și asta. Toți coach-ii au la rândul lor sistemul lor de suport. 

Andrei: Dar eu nu al avea încredere să lucrez nici cu un coach nici cu un terapeut. Bine, terapeuții nu pot. Terapeuții sunt obligați prin formare să facă nu știu câte ore de analiză personală, sau nu știu cum îi zic ei, să lucreze cu un alt terapeut în special în primii ani. 

Coach-ii nu sunt obligați, dar eu nu aș lucra cu cineva care nu a făcut niște sute de ore de lucrat cu el. E puțin probabil să fi fost omul ăla perfect din start și să nu aibă nevoie niciodată. Nimeni nu-i perfect. 

Cristina: Exact! Și dacă tu nu investești în tine de ce ar investi alții să lucreze cu tine. 

Andrei: True!

Cristina: De când ai început obiceiul ăsta cu meditația? 

Andrei: Vreo 5-6 ani. Acum vreo 6 ani cred că m-am apucat pentru prima dată. Am fost on and off, dar am, cred, doi ani jumate neîntrerupți zi de zi. Și înainte iarăși un an în care am făcut mult, și am trecut prin faze. Ok! Fac zi de zi dar variat timpul. Acum de exemplu sunt într-o perioadă în care am simțit nevoia să o las mai moale. Am poate un sfert de oră pe zi, 20 de minute. Am întotdeauna dimineața măcar 5 minute dacă nu pot mai mult, de obicei am 10 minute dimineața. Și de obicei mai am o bucată când mă întorc de la muncă și ăla defragmentează. 

Cristina: Faci tranziția!

Andrei: Exact! Uneori mai simt nevoia să fac de exemplu  walking meditation de jumătate de oră și o fac. Sau o sesiune ghidată poate de 45 de minute. Însă acum un an jumate am avut o perioadă de luni bune în care meditam o oră jumate pe zi, every day. Deci variază.

Și mai e și că descopăr tipuri noi de meditație și le testez să văd cum mi se potrivesc. 

Cristina: Folosești vreo aplicație?

Andrei: Din ce în ce mai puțin. 

Cristina: Cum ai ajuns la ele? 

Andrei: Nu mai știu sincer. Eu am început cu Insight Timer. L-am descoperit cumva și mi-a plăcut că avea meditații ghidate. Am făcut multe meditații ghidate la început. 

Acum meditez foarte mult non ghidat. Fără nimic. Maxim muzică de relaxare dar uneori nici de aia. Și atunci, nu prea mai sunt utile aplicațiile. 

Foloseam și mă ajuta chestia asta cu tracking-ul, cu crearea de obiceiuri pentru că vedeam în fiecare zi că am un strick acolo logat în aplicație. Pe la un an, după vreo 370 de zile una după alta am zis: „Ok, cred că nu mai am nevoie de asta!”

Le am încă instalate: Insight Timer, Calm și am avut și Headspace într-o perioadă.

Și am câteva meditații ghidate care îmi plac. Câteva de pe Insight Timer, câteva de pe Calm pe care nu le-am găsit în alte părți și când am chef fix de aia, mă duc și o pun pe aia. 

Am citit și niște cărți despre diverse tipuri de meditație și am fost inclusiv la curs de meditație budistă pentru începători și chestii de genul ăsta. Și mi-am mai luat de acolo. De exemplu walking meditation asta budistă de acolo am învățat-o și mi se pare super tare. 

Cristina: Ce cărți ai recomanda pe zona asta?

Andrei: Mai important decât zona tehnică, adică efectiv cum să meditezi, sunt niște cărți din astea mai la limită: dau un pic de tehnică dar spun mai degrabă care sunt beneficile și care e filosofia din spate. Și eu cred mai mult în asta. Nu mi se pare că trebuie să meditezi super bine și perfect și există această postură. Come on!

Zen Mind, Beginner’s Mind am citit-o de trei ori. E și relativ subțire. Vorbește foarte mult despre filosofia Zen. Eu practic meditația budistă, meditația zen mai puțin. Mă rog, e o sub tipologie, un subtip. Am meditat puțin în modul Zazen de fapt, dar cred că cartea explică bine, e foarte practică și aplicată. Poți să-ți iei chestii care te ajută în viața de zi cu zi deși ele sunt acolo despre filosofia meditației. Niște chestii de non atașament, despre cum să iei chestiile fucked up din viața ta. Dar foarte aplicată. Nu e din zona aia americană. E scrisă de un tip, Suzuki. De la tata lor, de acolo! Deci asta e mai aproape de filosofia meditației și mi-a plăcut mult de tot. E genul de carte precum Meditații a lui Marcus Aurelius, de poți s-o iei să-ți conduci viața după ea. 

Și mai sunt cărți din astea un pic mai comerciale, gen Ten Percent Happier. Și mai e o carte scrisă de o tipă, ah, îmi scapă numele. Tara Brach o cheamă pe tipă. E o tipă care a studiat prin India și în același timp în paralel și-a luat licența de psiholog și are cumva ambele abordări și a scris o carte similară cu Ten Percent Happier. Te introduce în zona asta de meditație. E mișto!

Cristina: Cred că și tipul cu care a început Dan Harris și care l-a ajutat cel mai mult să se ducă în zona asta, cred că tot așa avea formarea și de terapie dar și partea asta. Și povestea că i-a plăcut foarte mult că avea și zona asta științifică și neuro științifică. 

Andrei: Există chestia asta despre meditație. E văzută așa, woo-woo. Dar nu e deloc. Pe mine asta m-a atras la meditația budistă, faptul că ei definesc meditația ca training your mind. Punct! Asta e meditația. 

Cristina: Și nu are nici o legătură cu zona spirituală, religioasă. 

Andrei: Nu! Nimic. E doar un exercițiu de a-ți exersa mintea și mi se pare că asta e super mișto pentru că dezbracă de toate layer-ele astea de misticism, spiritualitate, religie. Come on, nu au nici o treabă. Cel puțin astea n-au. 

Și îmi aduc aminte apropo de asta, Tom Bilyeu are o poveste. Când mai vorbește despre meditație zice că „Bă, mie mi se părea un super bullshit chestia asta cu meditația. Toată lumea: că meditez, că nu știu ce. Până când la un moment dat am vorbit cu un tip care era în Navy SEALs și l-am întrebat ce face el când nu știu ce. Și ăla a zis, păi, meditez. Și zice: Am plecat de acolo gândindu-mă, bă, dacă e pentru el suficient de bun, e și pentru mine. De mâine meditez și eu!” 

Cristina: Tot Dan Harris mai are o carte, a doua lui carte. Ia cazuri în care meditația a ajutat exact cum spui tu: Navy SEALs, oameni din educație… La un moment dat povestește inclusiv de o sesiune condusă de muzicianul Moby. Mă rog. Partea asta super aplicată mi s-a părut și mie interesantă. Merge bine citită în continuare la Ten Percent Happier. Nu mai știu cum se numește. În fine. 

La tine care simți că au fost beneficiile în afara faptului că folosești meditația pentru partea asta de detașare. Ce schimbări ai mai observat?

Andrei: Prezență și awareness. M-a ajutat să fiu conștient de lucruri în timp ce le trăiesc. Știi? Să îți spun ție ceva acum, să avem această discuție și în același timp să am o voce în capul meu în paralel care îmi zice: „What the fuck? Te-ai bâlbâit acolo? De ce oare?” Adică să mă observ pe mine ca și cum aș fi în afară dar fără să mă deconectez de la ce facem aici. 

Și de când practic meditația mi se întâmplă din ce în ce mai frecvent. Nu e mereu, nu e constant, evident, dar mă surprind din ce în ce mai frecvent în chestia asta de a mă observa în timp ce exist și acționez. Și simt că e de la meditație pentru că e exact același proces în meditație. 

Sunt aici, mă concentrez pe respirație și inspir și expir și mă concentrez și sunt aici și sunt doar pe respirație și după ce fac chestia asta o perioadă, încep să integrez de exemplu zgomote din cameră. Și e un exercițiu, o etapă cumva. Ok! Am stat suficient de mult timp concentrat pe inspir-expir, deja nu îmi mai fuge gândul în toate părțile, poate se mai duce o dată la câteva secunde sau minute dar îl aduc imediat înapoi și sunt prezent pe inspirație expirație. Și acum, în timp ce continui să fac asta și să fiu perfect focusat pe asta, să îmi deschid canalul auditiv și să mă întreb: „E vreun zgomot în camera asta?” Și aud ceasul de pe perete care ticăie non stop. Și acum, rămân în continuare pe inspir-expir, inspir-expir, inspir-expir și nici un gând, și în același timp se aude în continuare ticăitul ceasului. Și continui să inspir-expir și cu acest layer de ceas. Și acum mă întreb: ”Dar ce se aude afară?” Și din când în când aud mașinile trecând pe stradă. Și continui să păstrez calitatea atenției pe care o aveam pe inspir-expir, inspir-expir și nu mă duc pe nici un gând și aud ceasul și aud mașina de afară. 

Și adaugi layere. Poate la un moment dat deschizi ochii. Ok! Hai să fiu aici și să nu îmi fugă ochii pe cartea din biblioteca pe care o am fix în fața ochilor. Și e evident că devine din ce în ce mai greu și la un moment dat, cel puțin pentru mine, devine complicat să fac asta. Dar e vorba de exercițiu, nu de perfecțiune. Către asta tind. 

Și asta e un antrenament al focus-ului cumva și al prezenței. 

Și aș zice că m-a mai ajutat și la stres, la zona asta de anxietate, la a ține sub control emoțiile astea. Nu perfect. Adică mai am mult de lucru și acolo dar simt că m-a ajutat. 

E foarte important să facem o distincție. Lumea nu prea știe chestia asta. Sunt diverse forme de meditație și ajută la lucruri diferite. Sunt studii pe asta. Și ca să dau un singur exemplu. Sunt mai multe elemente pe care poți să le iei din meditație. Meditația asta despre care tot aud vorbind, despre concentrarea pe respirație și deconcentrarea de pe gânduri, adică accepți că a venit un gând și îl lași acolo și te întorci pe respirație. Chestia asta ajută foarte mult la focus și la atenție. Însă are foarte puține efecte spre deloc pe starea emoțională. Dacă de exemplu faci meditație pentru calmare sau gestionarea emoțiilor, asta aproape că nu te ajută. Și oamenii nu știu asta și fac de asta de leșină. 

Ce te ajută pentru partea de gestiune a emoțiilor sunt tipurile de meditație în care lucrezi cu emoție. De exemplu, hai să închid ochii și poate cu muzică, poate ghidat, poate fără, să generez, să chem, să-mi aduc aminte cum se simte recunoștința. Sau o emoție pozitivă, nu doar recunoștința. Dragoste. Cum e să-mi pese de cineva? Cum a fost atunci când m-am bucurat acum trei luni când am fost cu prietenul meu sau cu prietena mea nu știu unde? Și fac recall pe imaginea aia, mi-o amintesc în detaliu și acum simt ce simțeam atunci. Ok! Simt că în corpul meu a venit o emoție nouă. Nu e la intensitatea de atunci dar e pe acolo. Și acum hai să văd unde în corp simt asta? Poate că e în piept, poate că e în plexul solar, poate e în stomac, poate e peste tot, poate e prin jurul meu. Nu știu, diferă de la om la om. Hai să văd cum se simte recunoștința. Sau dragostea. Și acum hai să văd cum fac să o păstrez aici cu mine, în același mod în care m-aș concentra pe respirație. Dar e lucrul cu emoție. 

Și asta mă face, prin exercițiu, să fiu mai capabil să shift-uiesc dintr-o emoție în alta într-un moment în care mă simt speriat sau anxios sau mi-e frică sau sunt trist. Devin un pic mai capabil. Devin cu 10% mai capabil să mă pun într-o stare de recunoștință mai repede sau să nu mai stau atât de mult în aia. 

Și par schimbări mici, dar făcută consistent o perioadă lungă de timp, chestia asta îți dă niște avantaje incredibile. 

Cristina: Te ajută să faci tranziția de la o emoție negativă la o emoție pozitivă. 

Andrei: Da. Mai repede. Sau te ajută să stai mai puțin în emoția negativă. Îți dă o experiență în a lucra cu emoțiile tale și are niște efecte demonstrat științific. După niște săptămâni de făcut asta, scade nivelul de anxietate, scade depresia în multe cazuri.

Cristina: Se educă amigdala. 

Andrei: Exact! Reeducarea sistemului nervos, dacă vrei.

Cristina: Da! 

Ultima întrebare: Sunt curioasă dacă au existat lucruri asupra cărora te-ai răzgândit în ultimii ani și care a fost procesul din spate. Cum ai făcut tranziția de la o idee sau de la o convingere pe care o aveai, la convingerea actuală?

Andrei: Un exemplu despre care am vorbit deja destul de mult este ăsta cu: „Eu n-o să fac niciodată coaching” sau „Eu o să fac antreprenoriat fiindcă eu sunt antreprenor”. Și am descris destul de mult procesul acolo.

Sunt multe. Am crezut foarte mult în performanță și în focusul pe performanță. Dacă m-ai fi întrebat acum niște ani, aș fi spus că despre asta-i vorba. Facem performanță! Acum nu mai sunt așa sigur. Nu mă deranjează performanța și cred că am fost atât de mult în extrema asta încât mi-e greu să cred că m-aș putea duce în extrema cealaltă, de a nu-mi păsa de performanță și a lăsa lucrurile să se întâmple oricum ar fi că tot aia e. Nu cred că pot ajunge acolo, dar aș putea zice că m-am răzgândit. Am devenit din ce în ce mai conștient, și nu doar în plan teoretic prin ce am citit și lucrurile la care m-am expus ci și pe unde m-a dus viața, m-au făcut să conștientizez că performanța are un preț și să mă întreb mult mai frecvent decât o făceam: „Bă, sigur vreau?” Și pun întrebarea pe fiecare bucățică în parte pe care aleg să fac sau aș putea să aleg să fac performanță sau să încerc măcar. Am început să mă întreb care sunt prețurile pe care ar trebui să le plătesc. Chiar merită? Chiar îmi doresc asta? 

Și procesul cred că-i același peste tot. Și în exemplul de mai devreme și în ăsta. E un proces de deschidere, de flexibilizare, de a reduce din rigiditate. Și uite, Zen Mind, Beginner’s Mind m-a ajutat foarte mult la asta. Îmi dau seama că e important conceptul ăsta de minte a începătorului. Cu cât am înaintat în special profesional dar și în viață, cu atât am început să am impresia că știu lucruri. Ceea ce acum mi se pare extrem de periculos. Dacă m-ai fi întrebat acum 3-5 ani, aș fi zis: „Normal! Tre’ să știi lucruri. Ajungi la un moment dat să înțelegi lucrurile și cum funcționează lumea”. Și mi se părea normal să vrei să obții asta și să fii mulțumit când ai ajuns să simți asta. Și o simțeam uneori. 

Acum nu mai sunt așa sigur. Nu mai sunt sigur nici că merită. Mi se pare că avem nevoie să fim capabili să ne resetăm. Când ne trezim într-un context, fie profesional fie personal, în care credem că am înțeles și credem că știm, ăla e cel mai periculos loc. Și ce m-a învățat Zen Mind, Beginner’s Mind și toată filosofia asta, nu doar cartea dar e un exemplu bun, a fost exact asta: când crezi că știi, oprește-te, fă un exercițiu de imaginație, pune-te în poziția omului care acum începe chestia asta și habar nu ai de nimic. 

La începutul acestui an am fost la un workshop și mi-au rămas multe lucruri de acolo dar unul dintre ele a fost că ne-a pus să stăm… A fost mai ciudățel workshop-ul. Disclaimer!

A fost mai spre woo-woo pentru mine, că nu sunt așa de deschis în zonele astea. A fost cu meditație multă, cu de-astea. Și la un moment dat am avut de făcut un exercițiu pe care invit pe toată lumea să-l facă: să-și ia o oglindă și să stea să se uite la el 10 minute. În ochii lui, 10 minute, el singur. Băi, e foarte interesant! Mulți oameni nu o să poată să facă asta 10 minute. Ceilalți o să simtă niște lucruri pe care nu se așteptau să le simtă, care sunt diverse. Fiecare cu ale lui. În fine! Și ne-a pus să facem asta, printre multe altele și să ne repetăm – a fost ținut în engleză și o să zic tot în engleză – era așa: My Name is Andrei and I know nothing and I don’t have to know anything! Și tot repetam asta. My Name is Andrei, I know nothing, I don’t have to know anything!

Și mie mi-a adus aminte exact de bucata asta de beginner’s mind. Ce spune asta? Spune așa: Eu sunt Andrei. Nici măcar Andrei Roșca. Lasă încărcătura care vine din familie. Ești un băiat pe care îl cheamă Andrei. Ăsta pe care îl vezi în oglindă. Apoi: Nu știu nimic. Ia spune asta, „Nu știu nimic!” și vezi cum se simte în interior. Nu ști nimic! Cât de ok ești cu asta? Ce a spus pentru mine a fost: Sunt mai mult decât ceea ce știu! Ok! Cred că știu niște lucruri, am citit 3 cărți, am fost la două cursuri, am lucrat cu niște oameni. Pot că am impresia că știu niște lucruri. Dar acum, în momentul ăsta dacă nu știu nimic, ce rămâne? 

Și I don’t have to know anything spune ceva despre a ne accepta, despre self compassion, despre self acceptance, despre a ne accepta pe noi așa. În acest exercițiu nu știi nimic, ești băiatul ăsta din oglindă, te cheamă Andrei, dar mai e o chestie: nu e nevoie să știi nimic ca să contezi. Ok? Ești ok așa cu ești. Ești valoros pentru că exiști și-atât. Lasă toate layer-ele și bullshit-urile prin care te validezi în societate sau în fața unui om, oricare ar fi el. Contezi!

Și mi se pare că ne-am îndepărtat foarte mult de genul ăsta de chestii. Avem iluzia că am înțeles. Again, profesional ne ajută de cele mai multe ori și ne ajută să funcționăm în societatea asta, să ne câștigăm existența, să facem performanță, whatever that means

Dar în același timp hai să nu ne prefacem că despre asta-i vorba, că nu are cum să fie despre asta. 

Cristina: Bun reminder pentru toți!

Îți mulțumesc!

Și pentru cine a avut răbdare și grit să ne asculte până acum, care este locul pe care îl preferi unde să te contacteze oamenii și unde să te urmărească?

Andrei: Eu am un podcast care se numește ZeroPlus, pe care îl găsește lumea pe cam toate canalele de podcasturi. Însă, unde recomand eu să se ducă este pe andreirosca.ro și să se aboneze la newsletter, pentru că newsletter-ul ăla, pe lângă faptul că trimit podcastul, am început de câteva săptămâni să pun și transcriptul podcastului. E singurul loc în care pun varianta text, ceea ce este foarte fun pentru că o discuție de o oră e pe vreo 30 de pagini sau ceva. Sunt niște oameni care muncesc foarte mult la a face transcripturile astea. 

Și tot în locul ăla anunț workshop-urile pe care le fac, multe gratuite pe care le anunț doar în newsletter-ul meu. Nici măcar pe Facebook, nici în altă parte. 

Deci, andreirosca.ro e cel mai bun loc și newsletter-ul. 

Cristina: Abonați-vă la newsletter

Bine! Mersi!

Andrei: Eu mulțumesc!

***

Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.

Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:

Join 0+ Insider

Newsletterul 0+ Insider este cel mai bun loc unde să ne urmărești. Vei avea acces la insight-uri utile într-un proces de schimbare, informații de culise legate de ce punem la cale (inclusiv workshopuri pe care le anunțăm doar pe mail), recomandări de cărți și altele.

Ce NU vei primi? Informații superficiale, pline de cuvinte stufoase, concepte obosite și deja super-reciclate, “tips & tricks” sau “growth hacks”. Îți vom scrie doar când avem ceva valoros de împărtășit.

S-ar putea să te intereseze și:
Meniu