Cum am putea să-i sprijinim mai bine pe oameni în perioada asta? Cum ne putem sprijini pe noi să trecem mai ușor peste această perioadă?
La doar câteva zile din momentul în care Rusia a invadat Ucraina, am organizat împreună cu colegii de la Whisper – Center for Strategic Change o întâlnire în care am explorat modalitățile prin care (ne) putem ajuta emoțional.
Vă las cu înregistrarea și cu rugămintea că, dacă vă ajută, să o dați mai departe – poate aveți un prieten sau un membru al familiei care ar putea să beneficieze de pe urma discuției.
Poți asculta episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Săptămâna trecută, la doar câteva zile din momentul în care Rusia a invadat Ucraina, am decis împreună cu colegii de la Whisper – Center for Strategic Change, organizația pe care o conduc, să organizăm o întâlnire pe zoom, un call în care să explorăm un pic modalitățile prin care am putea să-i sprijinim, să-i ajutăm mai bine pe oameni în perioada asta, și modalitățile prin care ne putem sprijini pe noi, să trecem mai ușor prin această perioadă.
Participanții la această întâlnire sunt toți change strategiști, adică sunt oameni care lucrează cu schimbarea, cu perioade de incertitudine, de stres.
Pe alocuri s-ar putea ca discuția să fie un pic tehnică dar am încredere că mare parte dintre oamenii care ascultă își vor lua lucruri din aceste minute de discuții. Sper să vă ajute și cred că vă va da idei legat de ce puteți face, astfel încât să treceți – și să trecem – mai ușor printr-o perioadă care pare că amenință să ne bage din nou în freeze mode, cum a mai fost acum doi ani.
Vă las cu înregistrarea și cu rugămintea că dacă vă ajută, să o dați mai departe. Poate că aveți un prieten, un membru al familiei, pe cineva care ar putea să beneficieze și el de pe urma acestei discuții.
Andrei: Bună seara! Mulțumesc că ați venit!
Există acest război. Am vorbit zilele astea cu câțiva dintre voi și mi s-a părut necesar să ne auzim în această formulă excepțională, ca să pot în primul rând să share-uiesc cu voi niște lucruri la care m-am și gândit și cu care am și lucrat în ultima vreme, în speranța că o să vă ajute pe voi în primul rând pentru ca apoi să puteți ajuta mai departe alți oameni care au nevoie de ajutor în perioada asta, în ordinea asta. Mi se pare important să ne auto reglăm noi mai întâi, ca să putem să-i ajutăm pe alții.
Am câteva idei pe care vreau să le share-uiesc, feel free când simțiți nevoia să întrebați lucruri. De asemenea în a doua parte am pus deoparte niște timp pentru eventualele întrebări care ar putea apărea. Așa cum ați văzut deja, e înregistrată sesiunea asta, so, o să consider acordul vostru faptul că nu fugiți de aici.
Dar să trecem la treabă. Vreau să încep cu o mențiune, voi încerca pe cât posibil să nu fac referire la chestiuni punctuale legate de război. Nu ăsta este scopul discuției de astăzi, nici să discutăm dacă și când se întâmplă și ce se întâmplă și cât durează și cum adresăm fiecare dintre problemele logistice, tehnice, pe care acest conflict le poartă cu el. Vreau mai degrabă să ne concentrăm pe ce putem face din punct de vedere psihologic, emoțional, noi cu noi, noi cu oamenii din imediata noastră apropiere, și apoi cu clienții cu care fiecare dintre voi lucrați.
Știu că aveți deja niște tool-uri și sunt convins că o parte semnificativă dintre voi deja lucrați cu niște oameni pe subiecte care ating și acest conflict. Considerați discuția de astăzi mai degrabă ca un layer în plus de know-how, de framework care să vă ajute peste ce făceați oricum deja cu oamenii.
Teoretic, războaiele și genul ăsta de conflicte care n-au nici un sens, generează tot ce ar putea genera și ce ne așteptăm să genereze lipsa de sens.
Vine la pachet cu o grămadă de emoții, și am auzit foarte mulți oameni în perioada asta simțindu-se în foarte multe feluri, de la speriați, anxioși la revoltați, furioși, vinovați, neajutorați sau de asemenea vinovați că nu pot sau nu știu ce să facă mai mult. Și în mod cert există o lipsă puternică de predictibilitate și certitudine cu care a venit la pachet tot acest conflict.
Teoretic, soluția la genul acesta de situații de viață este așa cum bine știți, să generăm mai mult sens. Și modul cel mai natural în care putem face asta este printr-o formă de contribuție, prin a ne uita către ceilalți din jurul nostru și a vedea care dintre ei au nevoie de ajutor.
Doar că partea asta de contribuție are și niște minusuri. Am văzut cu bucurie că o parte dintre voi deja v-ați implicat și ați început să faceți lucruri în primul rând pentru refugiații care ajung la noi în țară în perioada asta, apoi poate că unii dintre voi chiar și pentru oamenii din Ucraina și m-am bucurat să văd asta.
În același timp, prima idee din seara asta, tocmai pentru că am văzut că v-ați implicat atât de mulți, prima idee este una pe care sunt convins că ați mai auzit-o, și anume, Dead heroes don’t save lives!
Avem nevoie să ne punem masca de oxigen nouă mai întâi, ca să putem să-i ajutăm pe oamenii de lângă noi. E exemplul care ni se tot repeta în avioane pe vremea când încă ne plimbam cu avioanele și ni se repeta că avem nevoie să ne punem masca de oxigen chiar înainte de a o pune copilului de lângă noi. În unele cazuri e subliniat asta, și cu un motiv, pentru că sunt niște ființe neajutorate și ai spune că ai nevoie să ai grijă mai degrabă mai întâi de ei decât de tine, și nu e așa, e fix invers, întotdeauna.
Explicația e simplă. Dacă tu cedezi, din orice punct de vedere, nu mai poți să ajuți pe nimeni. Asta e ideea cu Dead heroes don’t save lives!
Ceea ce înseamnă că vă recomand și recomand tuturor să nu sară peste pasul ăsta și să se ducă la următorii, decât dacă vă știți că sunteți extrem de rezistenți, de rezilienți la stres și nu aveți probleme de genul ăsta și nu ați avut niciodată.
Dacă nu sunteți în faza aia, aveți nevoie mai întâi să vă concentrați pe voi și dacă aveți resurse după aia, puteți să vă concentrați pe ceilalți. Altfel, ceea ce o să se întâmple într-o săptămână, două sau patru, este că o să intrați în burnout. Și burnout-ul nu o să vă ajute nici pe voi și n-o să mai puteți ajuta nici pe alții. De aia avem nevoie să prioritizăm echilibrul personal.
Știu că tendința este să facem invers și probabil că printre noi sunt mai mulți decât într-un grup standard, care au reflexe de salvatori, tocmai de aia țin neapărat să subliniez asta.
Cum facem asta? Avem nevoie să vedem dacă suntem echilibrați emoțional.
E suficient să ne uităm la ce emoții simțim, în special alea negative, să le listăm pen and paper, deci pe foaie, nu în capul nostru și să dăm scoruri de intensitate de la 1 la 10 de exemplu, să vedem cât de puternică e anxietatea pe care o simțim, cât e tristețea, cât e furia.
Și evident astea sunt scale subiective. Faptul că eu o resimt ca fiind 8 din 10 nu înseamnă neapărat că e foarte mare, înseamnă doar că eu o percep ca fiind mare. Oricum, în momentul de față asta e și ceea ce contează pentru că pe noi ne-ar afecta, dacă ne-ar afecta. Avem nevoie să vedem cât de sus ies scorurile astea, iar dacă ies mai sus de 3, 4, aia înseamnă că nu suntem echilibrați emoțional în momentul ăsta.
Și dacă nu suntem echilibrați emoțional, cum spuneam mai devreme, prioritizăm echilibrarea emoțională, adică începem să ne ocupăm de noi un pic mai mult decât am făcut-o până acum. Sunt convins că fiecare dintre voi ați făcut deja niște lucruri ca să se mai centreze un pic, să se mai calmeze, să se mai liniștească, să vadă lucrurile mai obiectiv, mai rațional. Dacă scorurile alea încă sunt mari, în mod evident nu am făcut suficient.
Și aici aș vrea să vă cer un pic ajutorul, și sunt curios, cei dintre voi care ați făcut niște lucruri și au funcționat pentru a scădea nivelul de stres, de anxietate, de orice altă emoție negativă și non constructivă pe care o simțeați, sunt curios ce a mers.
Și nu vreau să stăm foarte mult pe asta, aș vrea mai degrabă să dăm niște idei celorlalți.
So, dacă a mers journaling-ul, poate că spunem că m-a ajutat să scriu două pagini în fiecare dimineață pentru că mi-a redus anxietatea.
Shoot, oricine are ceva care a funcționat pentru el. Și puteți și să le repetați, dacă char a funcționat și pentru voi unul, ok, mai spuneți-l o dată. Hai să facem un pic de brainstorming pe subiectul ăsta.
Ana: Pentru mine a funcționat respirația. Eu am fost așa, în șoc. Mi s-a oprit respirația și am simțit nevoia. Și în fiecare dimineață simt ca și cum nu respir noaptea. Și shaking. Am simțit nevoia să mă scutur, să sar efectiv.
Andrei: Ai făcut exerciții somatice de detensionare.
Ana: Da. Astea două în principal. Respirația pe primul loc.
Andrei: Mersi Ana.
Ana: Cu plăcere.
Mihaela: Pe mine m-a ajutat sportul. Nu am renunțat la rutina mea de exerciții și mi-a făcut super bine pentru că m-a scos complet din zona aia și faptul că mi-am limitat foarte mult uitatul la știri. În primele două zile, în weekend am stat și doar asta am făcut, iar de luni am încercat să revin la o rutină de lucruri pe care le făceam înainte.
Andrei: Deci aud mai multe lucruri. Aud și sportul pe de-o parte, pe de altă parte rutine, a menține niște rutine, niște obiceiuri fiindcă ne ancorează, ne dau măcar iluzia temporară că nu totul s-a dus naibi și a luat-o razna, există niște puncte de sprijin în viața noastră și de asemenea reducerea volumului de știri consumate.
Mersi, Mihaela!
Erika: Aș spune și eu un exercițiu simplu de respirație de la Wim Hof de câteva minute, care mă ajută foarte tare și ce mi-a plăcut mult și de ce m-am agățat de ea e că mi-am auzit inima, era doar inima și am zis Oh my God! A fost foarte puternică pentru mine.
Și eu fac un exercițiu în care îmi imaginez starea aia negativă pe care am, că o iau în mâini, o țin deasupra capului și pe urmă cu forță o trântesc în nisip și asta mă ajută.
Și seara adorm de o săptămână cu Michael Sealey, cel cu hipnoza, și are ceva pe anxietate, pe eliberare de gânduri negative, și am observat că adorm ok și dorm bine.
Zic că mă ajută, deși am zile agitate. Astăzi iar am avut o zi agitată pentru că am aflat de mama că nu e ok și un pic asta m-a perturbat, dar zic că per ansamblu m-a ajutat.
Andrei: Mulțumim frumos, Erika! Am reținut hipnoză de relaxare și sunt curios, exercițiul ăsta de respirație de la Wim Hof e complicat? Poți să ne zici care e?
Erika: Nu e deloc complicat. E scurt și e pe etape și el ghidează. Vi-l pun în chat.
https://www.youtube.com/watch?v=tybOi4hjZFQ
Ana: Și eu tot pe acela îl fac. E foarte ok. Și pe urmă intru în apă rece. Aia e pregătirea pentru sloi.
Andrei: Și ajută asta pentru partea de…
Ana: De tace mintea. Dau shut down la minte.
Andrei: Quieting the mind. Ok. Mulțumim frumos Ana, Erika.
Octavian: La mine a funcționat exercițiul din stoicism cu ce e în controlul meu și ce nu e în controlul meu. Am listat asta în prima seară și apoi am mai adăugat. Ăla e la nivel meta, că de acolo mi-am găsit mai multe strategii.
A funcționat să mă uit la știri doar de două ori pe zi, să fac brief 10 minute, un sfert de oră, late morning și early evening și that’s all.
Și am un exercițiu de self care hug pe care îl fac, din somatic experiencing. Ăla e absolut fantastic dacă mă trezesc noaptea cu o anxietate. Mă așez pe spate, îl fac și adorm la loc.
Andrei: Ăsta l-am făcut și eu. Da. Mulțumim frumos, Octavian.
Valerica: Eu am băgat niște sesiuni de pictură care au funcționat probabil ca o meditație și mi-am eliberat mintea de tot. Eu am mai făcut asta și înainte și știam că funcționează pentru domolirea anxietății.
Și seara, noaptea, niște sesiuni ghidate de body scan, care tot spre meditație duce și care funcționează pe concentrarea asupra diferitelor părți ale corpului, ceea ce te ajută să-ți eliberezi mintea din orice.
Andrei: Deci, body scan ca tehnică de relaxare. Mersi frumos, Valerica.
Valerica: Mersi!
Andreea: Pentru mine, ce a funcționat cel mai bine a fost să reduc știrile și să reduc sursele drastic și cred că asta e o chestie care pe toți ne-a luat pe nepregătite și în primele zile… După care, foarte mult m-a ajutat să ies pe afară. Am ieșit zilele astea afară foarte mult.
Și am descoperit un exercițiu foarte simplu în care stau pur și simplu cu fața la soare câteva minute. Am un loc chiar pe balcon unde pică soarele după-amiaza când mă simt și stresată și fără chef și pur și simplu simt că mă încarcă cu voie bună, chiar dacă stai 3 minute, 5 minute, nimic exotic, deși overall nu mă simt back to normal. Mai e acolo de lucrat.
Andrei: Cred că e normal, că nu e normal încă.
Andreea: Da.
Andrei: Mersi, Andreea!
Andreea: Cam asta. Mersi!
Teodora: Și pe mine m-a ajutat foarte mult să mă țin de program, să mă țin de rutină, de planning, să-mi continui, cum zicea și Mihaela, exercițiile, alergarea.
Și ce am mai făcut dimineața, de obicei scriu în jurnal și acum am încercat să mă concentrez pe emoții. Efectiv cum mă simt, cum mă simt față de ieri. Deci doar scriu despre emoții și chestia asta chiar ajută.
Andrei: Da. Conștientizarea emoțiilor și faptul că you knowledge them ajută la procesare.
Teodora: Exact. Și în rest, la fel, încerc să mă uit la știri o dată pe zi, seara și încerc să mă concentrez pe ce am de făcut. Nu e ușor, am momente când mi se pare foarte greu să mă concentrez dar fac exerciții de respirație în momentele alea când simt că nu mă pot concentra și în rest, cât se poate, rutină normală.
Andrei: Ce fel de exerciții de respirație faci?
Teodora: 4-4-4. Inspir, țin respirația, expir. Fac asta câteva minute, nu mult.
Andrei: Ok, numeri până la 4 și inspiri, numeri până la 4 și ții în tine și după aia încă 4 și dai afară.
Teodora: Exact. Cam 5 minute. Și chiar mă energizează imediat. Și mai sar pe trambulină cu fiul meu.
Andrei: Așa! Cine mai are trambulină? Mai are cineva trambulină? Doar eu și Teo?
Eliana: Eu am pentru copil, dar nu pot să mă urc pe ea, că o rup.
Marius: Eu sar coarda în casă.
Andrei: Eu am pentru mine.
Teodora: Eliana, să-ți iei o versiune mai mare, că e mai fain când sari cu copilul.
Andrei: Plus că poți să te păcălești că oricum o să crească și o să aibă nevoie de una mai mare. E un fel de Playstation. Când îi iei copilului la un an Playstation, că vrea să se joac.
Mersi frumos, Teo!
Eliana: Pentru mine a funcționat partea cu natura și plimbările, pe care oricum le făceam dar m-a ajutat, somnul, expunerea la știri cât mai puțin, oricum am avut tendința să nu mă uit la știri.
A fost probabil pentru puținele dăți în viața mea când chiar am citit și am căutat în mod activ știri, contra naturii mele. Asta s-a întâmplat două-trei zile, după care mi-am dat seama că ar fi bine să limitez expunerea.
Și lucrul care m-a ajutat cel mai mult, dar aici nu e meritul meu, este situația actuală, joaca cu fetița mea și be in present cu copilul, pentru că copiii trăiesc în prezent și pentru ei nu există război. Și mai ales copiii mici, care nu percep la nivel conștient, cel puțin, că la nivel de energie a simțit ce a prins. Dar cumva, văzând că pentru ea viața merge înainte și mă cheamă să mă joc cu ea, practic sunt forțată să mă joc, ceea ce e super bine pentru că jocul este terapeutic. Nu întotdeauna reușesc să o fac la același nivel, adică să fiu 100% prezentă. Câteodată mai am telefonul în mână și mă mai uit la o știre în timp ce sunt cu ea, dar încerc să limitez cât mai mult chestia asta și să fiu acolo prezentă în lumea ei pentru că e altceva. Deci, I’m lucky că am chestia asta.
Dacă nu era așa, poate că era mult mai stresant, sau îmi găseam alte metode, probabil. Încercam și eu cu respirația și chestii din-astea. Da. Asta a funcționat la mine.
Andrei: Mersi frumos. Mulțumim, Eliana.
Eliana: Cu drag!
Emanuel: Pe mine m-a ajutat journaling-ul, am scris exact ceea ce am simțit. Era legat și de emoțiile simțite dar simțeam că fac și un fel de relatare pentru cei care vor citi peste ani, pentru că sunt niște momente istorice.
M-am gândit la Viktor Frankl și la faptul că putem să găsim sens chiar și în astfel de momente. M-am gândit la multe lucruri pentru care putem să fim recunoscători.
Am încercat să identific părțile pozitive ale acestei tragedii, cât bine scoate acest conflict din oameni, cât de uniți suntem, câți cresc prin contribuție. Sunt oameni pe care îi urmăresc și pe care i-am văzut implicați în sprijinirea refugiaților și m-a impresionat foarte mult sacrificiul lor.
De asemenea mersul pe jos, acei minim 10 mii de pași sau cât pot să fac zilnic, ajută foarte mult, și munca.
De asemenea expunerea controlată la informații ajută foarte mult, și lectura. O carte în mână pe mine mă ajută să mă deconectez și să fiu singur acolo cu povestea pe care o citesc.
Andrei: Ce fel de cărți citești acum, Emanuel?
Emanuel: Acum sunt cu Saramago, „Eseu despre luciditate”. Se leagă cumva.
Andrei: Da, dar în același timp, nu e dezvoltare personală.
Emanuel: Nu. Pe dezvoltare personală sunt cu Cognitive Behavioral Therapy pe Audible. Mersul pe jos înseamnă Audible, pentru mine.
Andrei: Întrebam pentru că am observat că în perioada asta în care creierul este oricum suprasolicitat și ruminează non-stop, majoritatea oamenilor percep ca pe un extra-stresor cărțile pe care „ar trebui„ să le și proceseze sau să le înțeleagă. Am văzut că pe mare parte din oameni îi obosește mai mult ca de obicei și s-au dus mai degrabă către beletristică, știu eu, istorie, literatură, zona asta. De aia te întrebam și pe tine.
Emanuel: Da, poveștile fac mult bine. Mi se întâmplă să mai ascult povești de genul celor pe care le aveam pe discuri de vinil în copilărie, cu patina aceea a timpului. Știi sunetul specific discurilor? Poveștile ne fac bine și cum zicea Yuval Noah Harari, chiar acum se scriu povești care fac istoria unei țări.
Andrei: Mulțumim frumos, Emanuel!
Miky: O să continui eu. Pe mine m-a ajutat din prima un lucru super mic, și anume faptul că nu am mai băut cafea. Sunt cafea addict și am observat o diferență, în faptul că nu mă mai agit așa de mult.
Asta a fost prima, după care conexiunea. Pur și simplu reaching out to people, stat cu oamenii apropiați, vorbit de lucruri care ne liniștesc. Orice înseamnă partea asta de format conexiuni și de bucurat efectiv că oamenii sunt aici, lângă mine.
A treia chestie a fost să ajut. După ce a trecut șocul inițial, faptul că m-am mobilizat să ajut în ce formă pot eu și să mobilizez mai multe persoane să contribuie, mi-a dat forță și am observat că și pe cei din jur îi ajută când există cineva care le spune direct, băi, uite, poți să ajuți așa. Pentru că multă lume vrea să ajute dar nu prea știe cum, e all over the place. Și în momentul când există niște opțiuni, e mult mai ușor, și asta mă ajută și pe mine să mă simt mai utilă. Cred că astea sunt cele mai importante.
În rest am încercat să păstrez cât de cât un ritm. Atunci când a început războiul încă aveam covid și nu am putut să ies din casă, acum pot să ies ca să-mi fac plimbările zilnice, că astea sunt healing, și citit beletristică. Am citit Percy Jackson, toate cinci cărțile. Nu le citisem niciodată și m-a relaxat pur și simplu, mai ales seara, să pot să dorm liniștită. Și journaling. Ăsta e clasic. Încerc să-mi notez în fiecare seară și chestii pozitive, gen, un lucru pe care l-am descoperit în ziua asta, o chestie pe care am învățat-o și ce mă entuziasmează a doua zi, un proiect la care lucrez sau ceva. Cam astea.
Andrei: Mersi frumos, mulțumim, Miky!
Simona: Pe mine m-a ajutat să mă țin de lucrurile pe care le făceam înainte, meditația și journaling-ul, să râd, să mă văd cu oameni și să râdem împreună, și am avut destul de des în minte ideea asta, să mă concentrez pe ce pot eu să controlez, ca să nu mă duc prea departe. Am limitat cât am putut accesul la știri.
Ce mi-a fost și încă mi-e greu, e să mă gestionez în momentele în care vin informații către mine fără să le cer, în contextul biroului, când toată lumea citește știri în jur și simte nevoia să le împărtășească. În momentele alea m-a ajutat să îmi mut atenția pe chestii drăguțe din jurul meu sau pe chestii simpatice pe care le văd afară sau mici momente de meditație cu focusul pe vizual. Și băi lungi.
Andrei: Da. Băi lungi. Sau dușuri fierbinți pentru alți oameni, sau reci.
Simona: Cam atât. Mulțumesc!
Andrei: Mulțumim, Simona!
Andrei: Mai vrea cineva să share-uiască ceva?
Michaela: Zic eu. Salutare! Pe mine m-a ajutat, au fost niște circumstanțe. Am ajuns la munte weekend-ul trecut și m-a ajutat super mult o plimbare prin pădure, singură, deși la un moment dat m-a speriat teribil o petardă și m-a dus cu gândul la… Doamne, ce se poate întâmpla! M-a ajutat să hrănesc un foc într-un șemineu pentru multe ore, dar tot în contextul ăsta.
În rest mă ajută și pe mine să mă țin de disciplină și de calendar, activitatea fizică mă ajută.
M-am înscris recent la niște cursuri de teatru improvizat și am observat că mă ajută și chestia asta, mă scoate total din ale mele.
Cititul. Am pe noptieră fix „Îmblânzirea anxietății”. Și meditația și mă gândesc să mă înscriu și eu voluntar într-o asociație să văd cum pot să ajut cu chestia asta. Cam atât.
Andrei: Mulțumim, Michaela!
Monica: Pe mine m-a ajutat să vorbesc despre asta. Am simțit o nevoie mai mare de conectare și să-mi exprim sentimentele, să-mi fie ascultate și să ascult și eu la rândul meu. Să accept că ok, sunt îngrijorată, mi-e frică de niște lucruri. Chiar am simțit nevoia să fac și niște planuri la un moment dat, niște scenarii, just in case, să le am.
Și nu mi-a dat prin cap, mulțumesc de idee, să țopăi pe trambulină, că am una. O să fac asta. În schimb, mi-am dat seama că mă ajută și mă ține prezentă să stau lângă copii și să mă joc cu ei. În rest, cam ce s-a mai zis. Mersi!
Andrei: Mersi, Moni!
Andrei: Rebounding se numește. Să google-uiți rebounding, asta cu trambulina. E un proces întreg care ajută și fiziologic și sunt mai multe chestii.
Da. Mai e cineva care vrea să ne spună ceva, sau trecem mai departe?
Ok! Mulțumesc frumos! Cred că avem o listă destul de lungă.
Vreau să mai adaug și eu niște psihoterapie pe lista aia, deci unde e nevoie de mers la psiholog sau la psihoterapeut cred că ajută, unde e nevoie de lucrat cu un change strategist cred că ajută, dar vă zic despre asta un pic mai încolo.
A! Și tapping ajută. E tot în zona asta de calmare a corpului și scăderea anxietății, dar pe filiera asta somatică mai degrabă decât psihologică.
Ziceam că prima idee este că Dead heroes don’t save lives!
A doua idee despre care voiam să vă povestesc astăzi este că dacă v-ați uitat, și sunt convins că v-ați uitat la oamenii din jurul vostru sau chiar la voi, ați observat că există niște șabloane.
Există un număr mare de oameni în momentul de față și oameni cu care veți lucra sau lucrați deja care probabil că se încadrează în unul din tiparele astea.
Există mulți oameni pentru care încă războiul nu există. Este, ca să citez pe cineva pe care l-am văzut întâmplător pe Facebook zilele trecute, și nu i-am reținut numele din păcate. „Această pandemie care nu există și acest război care nu o să se întâmple”. Ok, dacă totuși o să se întâmple, nu o să ne afecteze pe noi în nici un fel. Și este această mantră pe care și-o repetă non-stop, nu există, nu este. Nu ne uităm la pericol și dacă nu-l vedem înseamnă că nu există. E ca și cum, dacă vine un tren către mine și nu mă uit la el, nu o să-mi facă nimic. Obvious, o să facă!
Un al doilea pattern vizibil este o stare de freeze. Este o înlemnire, o amorțire. Alții sunt într-o stare de-asta de amorțeală. Este ca și cum, ceea ce se întâmplă e atât de scary încât o să mă bag sub patul ăsta și o să aștept să treacă. Și nu mai fac nimic. Dacă se poate, nu mai cheltuiesc nic un ban, nu mai programez nimic pentru viitor, amân și suspend lucrurile și proiectele pe care le aveam în plan și stau aici sub patul ăsta ca să treacă.
Astea-s două pattern-uri vizibile. Mai sunt și altele.
Dar, vreau să vă atrag atenția că dacă ne uităm la astea două, astea seamănă cu ceva. Noi am mai văzut asta de curând. Este fix aceeași reacție ca în cazul pandemiei. Este fix același lucru. Deci, perioada prin care trecem acum nu este aproape cu nimic diferită de perioada de început a pandemiei. Este aproape 1 la 1.
Mai mult decât atât, unii dintre voi, știu că nu sunt mulți care au lucrat cu asta, este un domeniu care ține mai degrabă de psihoterapeuți decât de change strategiști, dar unii dintre voi s-ar putea să fie familiari cu procesele de doliu. Procesele de grieving, de doliu, de pierdere, nu neapărat a unei persoane, de pierdere a ceva dar și a unei persoane, procesele astea, și există mai multe framework-uri care descriu etapele prin care trece cineva când suferă de pierderea a ceva, dacă ne uităm acolo, vom vedea că pașii ăia sunt extrem de asemănători cu ce discutăm acum. Și dacă vă întrebați de ce, este pentru că ceea ce experimentează mare parte dintre oameni în momentul de față este un proces de pierdere și de doliu, doar că este un proces de pierdere a iluziei de certitudine și control și predictibilitate. Am crezut că le avem, și brusc nu le mai avem, ceea ce trigger-uiește un proces aproape similar cu procesele de doliu.
Spun aproape similar pentru că și în procesele de doliu, deși există niște etape, ele nu se întâmplă în aceeași ordine pentru toată lumea și nu în aceeași măsură și uneori se amestecă între ele. Noi, ce putem face este să regăsim în ceea ce se întâmplă astăzi niște etape extrem de similare din framework-urile de doliu. Succesiunea emoțiilor prin care trecem și pe care le simțim în situații în care pierdem ceva.
Vreau să atrag atenția aici că România, în mod particular, evident toată lumea resimte șocul a ceea ce se întâmplă, dar România are în mod particular niște diferențe. Noi suntem un popor disperat după predictibilitate și control. Este o nevoie mult mai mare decât media pe care o avem, motiv pentru care ne-am cultivat, și vorbesc la modul general, evident că există excepții, dar ca popor ne-am cultivat această iluzie că avem controlul, e predictibil, nu are cum să ne fugă covorul de sub picioare, și când se întâmplă suntem mult mai afectați decât alții.
Nu știu, poate că unii dintre voi sunteți familiarizați cu PCM, Process Communication Management, e un framework care se uită la personalitate, să zicem o alternativă la Big 5 dacă vreți. Vreau doar să fac o observație legată de asta. Există acolo un profil care se numește thinker. Mă rog, e de fapt o etapă, dar sunt oameni care au faza sau baza în thinker, care-s mulți în România. Sunt mai mulți decât în alte profile, undeva la 46% dintre Români sunt acolo. Particularitatea acestui, să-l numim profil de dragul simplității, este că challenge-ul lor cel mai mare este exprimarea și integrarea emoției care ține de loss.
Deci, fiecare profil are niște dificultăți și challenge-ul în etapa aia este să reușești să integrezi o emoție. La thinker este fix loss, pierderea, doliul. Dar din nou, nu neapărat doliul când pierdem o persoană dragă, deși se aplică și acolo, ci pierderea în general, faptul că ni se iau lucruri brusc.
Ceea ce explică încă o dată de ce ne este atât de greu să gestionăm situații care de altfel sunt complicate și grele. Doar că e nevoie să conștientizăm că există oameni în momentul de față, și chiar români, care resimt foarte diferit ce se întâmplă acum. Nu cred că e cineva căruia să nu-i pese, poate puțini, dar gradul de cât de mult sau puțin ne pasă e destul de variabil. Unii sunt foarte afectați, alții poate nu-s atât de afectați, deși evenimentul este același.
Soluția directă, dacă ne raportăm la zona de thinker, este să învățăm să exprimăm sentimentele astea, emoțiile astea. Asta explică într-o măsură destul de mare de ce la unii dintre voi, și la mine, funcționează journaling-ul, de ce funcționează să share-uim cu alții ceea ce simțim, după ce am identificat că asta e ceea ce simțim. De-asta funcționează, pentru că primul pas este să o recunoaștem și să acknowledge că există. Să acceptăm că există emoțiile astea.
Dacă ne uităm la etapele doliului din modelul Kubler Ross, e un model de care probabil v-ați mai lovit, este ori în cinci etape ori în șapte etape, are ca primă fază șocul și negarea, denial.
Asta este fix ce vorbeam mai devreme. Nu există războiul, nu ne afectează pe noi, hai să ne vedem de treabă, ăia se bat între ei acolo, n-au treabă cu noi. Evident, după cum spuneam, este extrem de periculoasă faza asta. E natural să existe și toate etapele astea e natural să existe, dar e periculos să stăm foarte mult acolo și nu avem nevoie decât să ne uităm la perioada de pandemie ca să înțelegem de ce.
Și vreau să vă aduceți aminte cum s-au desfășurat astea. În pandemie cum a fost? A fost un șoc inițial pe care l-am resimțit cu toții, probabil fără excepție, care a durat niște zile, câteva săptămâni maxim, un șoc inițial în care nu ne venea să credem ce ni se întâmplă. E similar acum cu războiul. This is not happening!
Apoi, unii dintre oameni s-au dus în zona de denial. Sincer, cred că toți am trecut pe acolo, dar una e să treci pe acolo și alta e să rămâi acolo șase luni sau doi ani. E vorba despre cât de repede trecem prin aceste etape.
Deci unii s-au dus în zona de denial. Nu există virusul, nu ne afectează pe noi, eu oricum sunt sănătos, nu am eu treabă, ăia bătrânii au probleme și-atât, las’ c-o să treacă. Oricum într-o săptămână ieșim din casă și o să ne reluăm viața. După care perioada asta s-a tot lungit. Stai că nu-i o săptămână că-s două, stai că nu-s două, sunt două luni, stai că de fapt se pare că o să dureze măcar un an, stai că nu s-a terminat nici după un an pentru că suntem în valul 15, și asta se lungește până când oamenii sunt forțați să accepte că există, când nu mai pot să o nege.
În pandemie asta s-a întâmplat cu mulți în momentul în care oameni suficient de aproape de ei au început să ia virusul. Cât timp nu cunoșteam pe nimeni care să aibă asta, puteam să o țin departe. Când oameni din jurul meu sau măcar cunoscuți din cercul cât mai apropiat au început să aibă probleme și să vedem că nu-i de glumă, brusc, o parte semnificativă din oameni au zis: Bă, stai așa! E real! Ceea ce a dus la panică.
Unii au reușit să nege în continuare, dar mulți s-au trezit.
După faza asta de șoc și denial, vine o etapă de durere și de vină. Și am auzit oameni inclusiv acum în perioada războiului care se raportează la vină, se simt vinovați că ei își continuă viața, că nu sunt afectați, că ălora li se întâmplă asta și lor nu, și au de toate, și poate ar trebui să fac ceva, și de ce nu fac suficient.
Vreau să vă atrag atenția încă o dată, știu că am zis-o mai devreme, etapele astea pe care vi le descriu nu e obligatoriu să trecem prin toate. Deci oameni cu care lucrăm s-ar putea să nu treacă prin toate, s-ar putea să treacă dar nu în ordinea asta, s-ar putea să treacă prin ele și să se întoarcă prin una prin care a mai trecut. Asta se întâmplă și în procesele de pierdere. Sunt mai degrabă orientative, ca să le putem recunoaște. Și în fiecare etapă sunt niște lucruri pe care le putem face.
Vreau să înțelegem asta. Fac o scurtă paranteză. Denial-ul și în general self deceiving-ul, deci când ne mințim pe noi, e un mecanism de apărare. E natural să apară, dar dacă suntem genul care ne tot mințim, asta indică factul că sunt niște lucruri care au nevoie să fie adresate acolo. Toți ne mai mințim din când în când, dar când te minți luni de zile că acest pericol evident nu există în ciuda datelor evidente, aia indică că s-ar putea să lucrezi un pic în terapie cu asta. De obicei e un indicator pentru alte lucruri.
Ce face mecanismul ăsta de apărare? Ne ajută să evităm confruntarea cu realitatea. De aia se mint oamenii. Că dacă nu există războiul, nu trebuie să fac nimic, pot să mă concentrez pe ce aveam de făcut aici. Da, dar mor oameni! Da, bine, hai să ne vedem de treabă! De ce? Pentru că anticipez că în momentul când voi avea nevoie să mă confrunt cu realitatea, nu o să fie ușor, și nu știu cum o să gestionez asta, emoțional în primul rând, așa că nu există. După care suntem forțați la un moment dat să recunoaștem că există.
Ne ducem în zona de durere și vină, apoi ne ducem către furie. Ne enervăm că se întâmplă asta. De ce s-a întâmplat? Nu e corect să se-ntâmple chestia asta. Aveam și eu niște planuri, îmi afectează viața!
De multe ori etapa asta de furie vine imediat după partea cu etapa de negociere, bargaining sau negotiation, depinde de framework-ul în care ne uităm, dar vin una după alta. Negocierea e fundamental tot un mecanism de apărare.
E foarte interesant de ce se întâmplă asta, de ce negociem. Negocierea e zona aia de, dacă aș fi făcut aia, poate nu se întîmpla. Sau, în același timp, negocierea cu Dumnezeu. Doamne, dacă mă ajuți să trec peste asta, fac astalaltă. Nu o să mai fac niciodată aia, o să mă schimb. E o negociere. Fundamental, ce rezolvă asta e că îți dă iluzia că ai fi putut sau că poți controla chestia aia. Zic că dacă nu aș fi muncit atât de mult poate că aș fi reușit să stau în această relație și nu aș fi pierdut relația, nu aș fi fost părăsit. E un exemplu. Ok, e o negociere pe care o fac eu în capul meu pentru că dacă reușesc să cred asta, atunci lipsa aia de control nu e chiar atât de brutală. Aș fi avut eu ce să fac, dar nu am fost pe fază. Nu e același lucru cu a accepta că totul pare perfect și dintr-o dată viața vine random și-ți dă totul peste cap. Aia e scary! Faptul că nu am fost eu atent dar dacă eram atent nu se întâmpla asta și în viitor pot să fiu mai atent și deci e sub control toată chestia asta, asta îmi hrănește în continuare iluzia de control și certitudine, de predictibilitate, de safety. Pot să mă păcălesc că nu a fost universul și ceva extern mie care mi-a dat totul peste cap.
În etapele astea pe care le-am descris până acum, ce ajută foarte mult sunt trei lucruri: informația și comunicarea, mai ales în faza de denial. Vorbiți cu oamenii cu care lucrați. Hai să vorbim despre asta, hai să ne uităm la niște facts, hai să comunicăm. La pachet cu răbdarea.
Și echilibrat, evident, știm asta deja, nu direcționăm, nu le spunem oamenilor „Dude! Tre’ să fugi repede din țară că e groasă!” Dar în același timp nici nu le zici „Bă, stai liniștit că nu-i nici un fel de problemă cu războiul ăsta, nu o să se întâmple nimic”. Că nu ști! Nici pe aia, nici pe aia nu o ști. Dar dacă-i vedem că sunt dezechilibrați într-una dintre părți, putem să încercăm să-i mai echilibrăm, să se uite din mai multe unghiuri la aceeași situație.
Deci ajută informația, comunicarea, răbdarea în a le explica, și asta ajută în primul rând în faza de denial dar și în celelalte de după, despre care am vorbit deja, partea de durere, de vină, clar, identificarea emoțiilor, vorbit despre ele, journaling despre ele.
Explorare. Aici avem rolul de oameni capabili să-l asculte pe celălalt, să reflecte. „Uite ce aud eu, văd că ești furios că se întâmplă chestia asta și ți-a dat un pic viața peste cap și că aveai alte planuri Asta e ce zici?” Și lucrăm pe asta.
Și aici mai am o adăugire extrem de importantă și nu știu cum să fac să o supra subliniez. Eu știu sigur că mie mi se întâmplă asta și nu pot decât să-mi imaginez că se întâmplă și altora de aici.
Fiindcă eu nu sunt genul care se minte foarte mult pe el, nu m-am surprins frecvent făcând asta și am părerea asta că nu prea o fac sau cel puțin nu pe chestii esențiale, în situații de genul ăsta când există niște evidențe atât de clare și de neignorat, când vorbesc cu cineva și cu atât mai mult dacă mi-e un cunoscut sau un prieten, adică nu e un client, că atunci mă pun într-un rol mult mai centrat și mai echilibrat dacă lucrez cu un client într-o ședință 1 la 1, dar dacă e altcineva din jurul meu, mi s-a întâmplat chiar zilele trecute cu un prieten, și omul ăla se minte flagrant pe el și e atât de flagrant deconectat de facts, nu de păreri de-ale mele ci de lucruri evidente pe care le-a văzut și le-a citit și le-a lăsat să treacă fiindcă nu a fost pregătit să le accepte, ceea ce se întâmplă în perioada asta frecvent, există tendința, eu am avut tendința și o văd și la alții, de a ne pierde răbdarea și de a trânti adevărul pe masă.
Vreau să subliniez asta și e un citat care o face mai bine, „The truth may be vital, but without love it is unbearable”. Papa, în caz că vă întrebați.
Ideea e că atunci când credem că arătăm adevărul, dacă nu folosim empatie ca să comunicăm adevărul, s-ar putea să fie atât de greu de dus pentru omul care îl aude, încât să se închidă și să nu îl ajute cu nimic.
So, avem nevoie ca această comunicare pe care o facem, și răbdarea de care vorbeam, și explorarea împreună cu clienții, să fie făcută cu empatie, cu dragoste. Fiecare dintre voi știe ce și cum să facă, astfel încât să fie potrivit pentru voi, care e modul de a comunica cu dragoste și cum traduceți asta. Cred că cel mai simplu ar fi să o traducem prin empatie aici. Dar mi se pare critic.
În aceste prime faze avem nevoie de empatie mai mult decât în celelalte. Tot timpul avem nevoie, dar cu atât mai mult când spunem adevărul pentru care oamenii nu sunt pregătiți. Că de-aia se mint, că nu-s pregătiți! Nu din rea voință.
Mă întorc un pic la pași. Deci avem durere, vină, avem zona de furie, de negociere după care oamenii se mută către depresie.
Depresia aș vrea aici să o înțelegem nu în sensul clinic, de depresie diagnosticabilă. Că, din nou, dacă se întâmplă asta, oricum nu e treaba noastră, este a terapeuților să o rezolve. Este treaba noastră să o recunoaștem și cred că toată lumea știe să facă asta cu niște formulare, ok, am încredere că știm să facem asta. Când simțim ceva, să dăm niște formulare, niște teste, ca să vedem dacă este depresie și dacă este, să recomandăm psihoterapeut. Am încredere că asta o facem cu toții.
Aici vreau să ne uităm la ea din perspectiva, mai degrabă, de mood scăzut, tăcere, retragere socială, ce sens mai are, sunt prea trist ca să fac ceva acum, survival mode. Intrarea în survival mode este un indicativ în această bucată care în doliu se numește depresie, dar nu ne raportăm la depresie ca zonă clinică neapărat.
O s-o mai găsiți sub forma de attentive immobility. O stare de imobilitate în care eu sunt atent, primesc informații dar efectiv nu-s capabil să mișc nimic, nu fac lucruri. Sunt în acest freeze mode, survival mode.
Asta e faza aia de care vorbeam mai devreme în care e ca și cum ne ascundem sub pat și așteptăm să treacă.
Care e problema cu asta? Again, toate fazele astea sunt naturale, nu-i condamnăm pe oameni că sunt acolo, și noi suntem sau am fost sau vom fi trecut prin ele. E vorba despre a ajuta oamenii să nu rămână blocați în unul din stadiile astea. Și eu vorbesc acum despre situația de război. Nu mă refer la doliu, că sunt alți experți în zona asta. Eu fac doar o paralelă cu stadiile din doliu.
În pandemie s-a întâmplat o chestie pe care eu am văzut-o și poate și voi ați văzut-o foarte devreme. Oamenii au interpretat izolarea fizică ca izolare socială. A fost comunicată ca izolare socială. A fost prost comunicată ca izolare socială, pentru că ultimul lucru pe care îl vrei când ai oameni panicați, speriați pentru viața lor este să le spui: „Și acum nu mai vorbiți între voi deloc!”. Asta s-a întâmplat, cel puțin în primele faze. Oamenii nu erau obișnuiți să țină legătura unii cu alții decât prin contextele sociale în care erau împreună. Se vedeau la muncă, se vedeau la sală, se vedeau cu prietenii la bere și tot așa. Alea nu s-au mai întâmplat, deci oamenii nu au mai vorbit. Au vorbit doar cu un om, cel de acasă sau cu unu doi. S-au retras, au rămas și s-au simțit mai singuri, nu au știut cum să gestioneze asta și asta a acutizat tot ce se întâmpla acolo. De izolare fizică era nevoie și uneori încă mai este, de izolare socială, nu.
Acum încep deja să simt o tendință individualistă și apropo de război. Există niște oameni care s-au implicat și se implică în zona de contribution, dar fiți foarte atenți. Noi suntem într-o bulă. Prin modul nostru de a fi și prin ceea ce facem suntem înconjurați și în viața reală și inclusiv pe rețelele de socializare de oameni ca noi și care au sărit mai degrabă să ajute, dar asta nu e majoritatea populației din România. Tendința este să se ducă într-o zonă individualistă când se gândesc la război. Poate am donat niște bani pentru refugiați dar acum întrebarea este cum am eu grijă de mine și eventual de familia mea în contextul ăsta nou, și atât. E o generalizare, evident.
Și asta, iarăși izolează și favorizează o blocare în zona asta de survival mode.
Odată ce trecem de asta, se merge către acceptare. Există diverse framework-uri, unele au spart acceptarea asta în mai mulți pași, dar de principiu mergem către acceptare și speranță, hope. Către aia se tinde și atunci ieși din bucla asta.
Acceptarea și speranța e deja în teritoriul nostru de change strategist pentru că e despre planning. Now what? Hai să vedem cum vreau să arate viitorul meu, hai să vedem ce-mi doresc de la viață, hai să vedem cum, adaptat la noul context, cum pot să gestionez, ce vreau să se schimbe, ce se clatină și ce soluții pot găsi acolo, ce opțiuni văd, hai să vedem alte opțiuni. E planning și brainstorming și explorare de opțiuni.
Deci deja acolo nu cred că am nevoie să insist, știți bine ce aveți de făcut. Însă în ceea ce privește ieșirea din survival mode, soluția este una pe care am auzit-o mai devreme de mai multe ori, și mă bucur că am auzit-o, este mișcarea, acțiunea. Este fix opusul la ce au oamenii reflexul să facă. Intră în survival mode, se bagă sub pat, așteaptă să treacă, dar omit, și omit pentru că sunt biased emoțional, pentru că nu vor să vadă, la modul că nu simt că e profitabil pentru ei să vadă, nu că-s ai naibii și nu vor. Sunt într-o poziție în care le e greu să vadă. Se întâmplă două lucruri. Unu, s-ar putea să nu treacă în două zile. Asta s-a întâmplat în pandemie. Hai, mă, stăm acum în casă două săptămâni, e chiar fun și după aia, gata. Await! Doi ani mai târziu n-a trecut. Care e pericolul? Pericolul e că dacă stai sub pat și aștepți să treacă, s-ar putea să-ți treacă viața pe lângă tine. Nu știi cât durează. Și în mod particular, în genul ăsta de război… mă abțin cu greu să nu intru în discuții de strategie militară și păreri, dar pare că e genul de război care va dura mulți ani. Spre zece, posibil. Poate nu la intensitatea asta, dar mocnit, fără probleme. Nu putem aștepta să se termine asta.
Ok! Avem nevoie de niște timp să ne reveni din șoc? Fair enough! Avem! Dar dacă așteptăm să reapară nivelul de certitudine pe care credeam că-l avem înainte de asta, s-ar putea să avem o surpriză. Și atunci, avem nevoie să ne mișcăm. Ce înseamnă să ne mișcăm? Înseamnă că ne adaptăm la condițiile actuale, înțelegem că s-au schimbat niște lucruri, ne modificăm planuri dacă e nevoie, dar ne mișcăm.
Și aici este o chestie foarte sensibilă cu mișcatul ăsta. Tendința pe care am văzut-o și care e normală și naturală, este să ne menajăm. „Aveam eu planuri dar mi-e greu acum și e stresant și oricum îmi consuma foarte multă energie chestia asta, cred că o să pun pe hold planurile astea pentru o perioadă, că nu vreau să mă împing prea tare”. Ceea ce, de principiu, e o idee bună pentru că vine dintr-o chestie pozitivă. E pozitivă dacă vine din self love. Hai să nu mai cer de la mine să performez ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, că se întâmplă și mă afectează și ne afectează pe toți. Deci, dacă vine din asta, atunci intenția e pozitivă. Însă dacă asta se transformă în overindulging, în: nu mai fac nimic și acum bag și 6 pizza pe zi și fac binging pe Netflix și nu mai fac nimic productiv cu viața mea și eventual nici nu mai ies din casă, că mă plimb eu după aia și hai să mai bag și niște alcool să mă simt mai bine și să mai fumez și niște iarbă…, Dacă se duce în astea, nu mai e din self love. E self destruction.
Dacă ieșim din această criză, perfect valabil și pentru pandemie, dacă ieșim din această criză cu douăzeci de kilograme în plus doar pentru că we self indulge, aia nu a fost self love.
E ok să dăm obiectivele mai jos, target-urile mai jos, să fim mai toleranți cu noi, atâta timp cât continuăm să ne mișcăm. Avem nevoie să ne mișcăm, nu putem să stăm în freeze mode, în survival mode.
Simțim să stăm trei zile și să nu facem nimic? Ok! By all means, aia e valabil oricând, nu doar pe timp de război. Când simțim, stăm niște zile. Dar dacă asta e condiționată de: când se opresc ăia sau când se retrage ăla, that’s not smart. Avem nevoie să ne mișcăm.
Și asta nu doar ca direcție generală, și aplicată pe lucruri practice. Citiți acum cinci articole, sau clienții voștri citesc acum cinci articole despre ce s-a mai întâmplat în război. Cred că un mod sănătos de a te gândi la asta este așa: dacă ai citit două articole și nu ai făcut nici o acțiune după, ăla e wasted life, ți-ai pierdut din viață, asta ai făcut. Ai luat niște știri, ai început să le învârți în capul tău și să le mai ruminezi un pic, îți fac rău și după aia nu faci nimic, well, doar ți-ai făcut rău astăzi. Asta-i ce ai făcut! Dacă, după știrile alea faci ceva, orice, faci tracțiuni că ți-e frică că o să te ia ăștia în război, te duci și îți cumperi conserve… Nu vreau să vă faceți stocuri de mâncare, nu vreau să mă înțelegeți greșit, dar, sincer, dacă te duci să-ți iei conserve, ăla e un comportament mai bun decât a nu face nimic. Ok?
Am întâlnit zilele astea oameni care sunt foarte panicați că dacă tre’ să fugă din țară. Nu știu, vorbește cu familia ta: „De principiu, dacă ar fi să plecăm undeva, unde am pleca?” Vorbiți despre asta, faceți un plan, după care îl puneți pe o foaie, îl luați frumos, îl băgați într-un sertar fericiți că aveți un plan care sperați să nu fie nevoie să-l aplicați niciodată și vă vedeți de viața voastră, ca și cum nu o să fie nevoie să-l folosiți niciodată și sunteți safe. Dacă, just in case, e nevoie să-l folosiți, știți ce aveți de făcut. Asta vă dă liniște, vă coboară nivelul de anxietate și ați făcut ceva, știrile alea nu-s degeaba.
Sunt doar exemple, nu cred nici că-i cazul să fugim din țară, nici că-i cazul să ne facem stocuri de provizii, dar știu un lucru, acțiunile nu strică niciodată, fac bine, mai ales când alternativa este să stăm înlemniți sub pat. Măcar îți dau sentimentul că ai niște control asupra vieții tale. Măcar ceva am putut să fac, e empowering.
So, soluția pentru ieșirea din zona de survival mode este să acționezi. Nu poți? Simți că nu poți să faci asta emoțional? Hai să vedem ce putem face. Putem să ne facem patul dimineața? Hai să ne facem patul dimineața. Am făcut ceva azi, față de ieri. Nu am ieșit de trei zile din casă că e frig afară și oricum n-am chef? Hai să ies azi până vis-a-vis, fac cinci pași. Hai să pun o sesiune de hipnoză să văd cum mă face să mă simt. Orice acțiune. Hai să mă văd sau să mă aud cu un prieten și să-i spun de la început: „Bă, eu aș vrea să vorbesc dar vrei să facem o chestie? Hai să vorbim o oră dar să nu vorbim despre război, că-s obosit. Hai să vorbim despre orice altceva. Vrei să facem asta?” Aia e util, e o oră în care nu vorbiți despre război și nu vă gândiți la război. E diferit de denial pentru că poți să fi citit știrile de dimineață, poți să ai în capul tău un plan…
By the way și asta e o acțiune foarte importantă! Sunt oameni care citesc și ascultă și urmăresc știrile în perioada asta. Întrebați-i ce caută în știrile alea. Vă zic eu, habar n-au! Și eu citesc știrile, nu vreau să sune ca o judecată, dar ideea e că e un comportament de calmare. „Ia să mă mai uit pe știri că poate găsesc ceva care să mă mai relaxeze, poate s-a mai potolit treaba”. De cele mai multe ori nu asta găsesc și ies de acolo mai agitat.
Dar întrebarea e: „Ce aș fi vrut să găsesc, care mi-ar fi coborât major nivelul de anxietate sau din contră, când e cazul să mă panichez? Când găsesc, ce?” Asta ajută pentru că măcar știu după ce scanez știrile. Dacă aflu că Rusia a început război cu NATO, e nasol, tre’ să intru pe planul ăla de-l am în sertar. Dacă nu, îmi văd de viață. Ăla e primul nivel de pericol. E doar un exemplu, fiecare și le definește pe ale lui.
Dar avem nevoie să ne definim niște praguri și să spunem, dacă asta, atunci fac asta, dacă se întâmplă următorul nivel, atunci fac asta. Dacă nu se întâmplă nici una din astea, îmi văd de viață.
La fel, o să mă super bucur când o să aflu că încetează focurile, când zice ăla pentru prima dată că… nu știu, nu vreau să dau idei. Deci, când se întâmplă ceva, pozitiv sau negativ.
Hai să punem știrile alea pe pauză. Și m-am bucurat că am auzit că mulți dintre voi fac asta. Nu avem nevoie de un stream constant de știri. E suficient o dată sau de două ori pe zi. Credeți-mă, dacă se întâmplă ceva foarte nasol, o să aflați. Nu trebuie să citiți voi știrile. O să știți.
Punem aia pe pauză și ne implicăm în viață, ca și cum viața noastră ar fi importantă, ca și cum am fi recunoscători că suntem în viață și că nu cad niște bombe în capul nostru acum. Hai să valorizăm viața!
Și am auzit o chestie mai devreme la voi, cineva vorbind despre bucurie și despre râs. Și stand-up-ul este o chestie bună de făcut în perioada asta. Dar lăsând un pic râsul la o parte, aș vrea un pic să mă uit la bucurie, la joy.
Știu că sunt mulți oameni care au senzația în perioada asta că nu au dreptul să fie bucuroși, că nu au dreptul să se bucure de viață. E niște vină acolo, probabil că mai sunt și altele. Aș vrea să share-uiesc cu voi și o altă perspectivă.
Ce s-a întâmplat acum este că a devenit evident că există un rău pe pământ, generic vorbind. A venit multă răutate dintr-o dată și ne face să ne întrebăm cum naibi de există, cum s-a întâmplat asta, cum de e atât de aproape de noi, de ce, cum fără nici o miză. Și sunt întrebări legitime.
La nivel filosofic și practic, dacă apare răul, mă rog, devine mai evident, că acum asta s-a întâmplat, a devenit brusc mai evident că există și e mai greu de ignorat. Dacă apare răul, și răspunsul nostru, al oamenilor obișnuiți este: „Nu o să mă mai bucur!”, atunci răul este tot ce există. Dacă în ciuda răului care există ne străduim să găsim lucruri pentru care să ne bucurăm 5 minute sau cât putem, nu ca înainte, în momentul ăla binele și răul coexistă în lume. Ok! Ar fi fost frumos să nu existe răul, dar acum există amândouă. Și în viața noastră, a fiecăruia dintre noi există amândouă.
Și în momentul în care nu ne mai asumăm responsabilitatea asupra propriei bucurii, când nu ne mai străduim să ne facem noi pe noi mai bucuroși, când nu mai găsim lucruri care să ne dea bucurie, un pic măcar, în momentul în care renunțăm la responsabilitatea asta, contribuim la existența răului în lume și atât. Pur și simplu zicem: ”Ok, ai câștigat!”
Nu cred că este o idee bună. Gândiți-vă și voi, fiecare.
Vreau să recapitulez un pic: informație, comunicare, răbdare, empatie și suport prin ascultare, prin reflexie mai ales pentru oamenii care sunt în primele etape și au nevoie să își înțeleagă, accepte, identifice emoțiile, apoi planning și acțiune. Planning la modul „Hai să-mi fac un plan pentru cazul ăla foarte nasol care s-ar putea întâmpla și care mă tot sperie și-mi revine în minte”. Ok! Fă-ți un plan. Stop ruminating! Hai să nu le mai învârtim în cap în fiecare zi. Hai să ne facem un plan. Acțiune, să fac o chestie oricât de mică, să ajut pe cineva, să mă mișc în direcția planului pe care tocmai l-am făcut, să mă mișc în jurul blocului, să ascult ceva, să scriu un pic niște gânduri sau niște emoții în jurnal, să fac niște tapping, să îmi fac un duș fierbinte sau un duș rece sau o baie fierbinte sau rece. Hai să fac ceva, hai ca fiecare lucru care îmi provoacă tensiune să fie un imbold, un impuls către a acționa, a mă mișca.
Și apoi, odată ce intern trecem de etapele astea, atunci din nou facem planning legat de viitor, ne uităm la lucruri care să ne aducă speranță.
Și în timpul ăsta să încercăm să ne bucurăm de fiecare bucățică de viață de care ne putem bucura, să încercăm să scoatem maximum din cinci minute de pictat, din patru minute de ascultat muzică, din trei minute de plimbat în jurul blocului sau de a citi o carte. Facem efortul conștient de a ne extrage bucurie de acolo.
E o chestie! Dacă te miști încet într-o perioadă în care toată lumea stă pe loc, sau mare parte din oameni stau pe loc, o să ieși dintr-o etapă d-asta foarte diferit față de oamenii care au stat pe loc 100%.
Știu mulți oameni care în perioade de criză au înflorit efectiv din toate punctele de vedere, și personal, și profesional. Știu o grămadă, deci se poate. Au avut și ei părțile inițiale de șoc, poate chiar denial, de frică în mod cert, dar hai să nu le lăsăm să ne acapareze viața, noi ăștia care suntem aici, după care dacă putem, să ne ajutăm și clienții, oamenii cu care lucrăm, să fac asta, cu atât mai bine.
Vreau să luăm câteva întrebări dacă sunt, însă înainte vreau doar să mai spun ceva care vine ca o sumarizare a tot ce am spus până acuma.
Nu știu cum să o spun ca să fie mai frumoasă decât e. Dacă ați ascultat cu atenție și nu doar pe mine ci și voi între voi, în afară de partea inițială care ține de capacitatea oamenilor de a se minți pe ei și de a nu se uita la adevăr, în rest totul este despre un singur lucru, despre inteligența emoțională. Capacitatea noastră de a recunoaște emoțiile, de a le numi, de a ne autoregla. Acel emotional self regulation, este capacitatea noastră de a ne autoregla emoțiile. Ele apar, ne deranjează un pic normalitatea, uneori mai mult, dar avem capacitatea, adică există potențialul pentru ca noi să ne auto reglăm. Adică să reglăm ceea ce simțim în noi, noi singuri. Asta înseamnă autoreglare.
Nu toți suntem la un anumit moment în timp pregătiți tehnic să facem asta. Nu știm. E ca și cum nu avem un manual de funcționare noi pentru noi, suficient de bun. Nu știm cum funcționăm pe partea asta emoțională, nu știm ce merge la noi. De aia v-am și rugat să veniți cu niște sugestii mai devreme pentru că acum aveți o plajă mai mare de idei pe care unele le știați și funcționează la voi, altele poate nu le-ați încercat niciodată. Cu atât mai mult pentru clienții voștri.
Puteți acum să le sugerați și să alegeți împreună cu ei niște tehnici ca să le testeze și să vadă cum funcționează pentru ei, pentru că suntem suficient de diferiți. Și în timp, să facem un toolbox de tehnici și de câte ori simt că o iau razna emoțional sau în mintea mea o iau spre anxietate, scot frumos toolbox-ul ăsta și zic, ia să vedem, zece minute de meditație, ia să încerc niște sport, ia să încerc rugăciune, ia să încerc recunoștință, journaling, psihoterapie, să lucrez cu un change strategist, să vorbesc cu un prieten. Hai să încerc ceva ce nu am încercat până acum și să văd ce produce în mine. Și în felul ăsta descopăr că unele îmi scad anxietatea cu 30% doar dacă le fac. Și după aia pot să mai fac una, care și aia îmi scade anxietatea cu încă 20% sau cu 40% și în jumătate de oră devine gestionabilă chestia aia.
Știu că-s lucruri pe care le-ați mai auzit, dar pentru mine, vă mărturisesc că este extrem de frustrant ca la o distanță așa de scurtă de la o altă criză, nici doi ani sau doi ani, câți sunt, să mă uit în jur și să văd foarte mulți oameni care sunt fix în aceeași etapă. E ca și cum nu am învățat nimic. Nu vorbesc neapărat despre noi. Din nou zic, noi suntem într-o bulă aici, că lucrăm cu noi.
Deși sunt convins că și printre noi sunt destul de mulți, dacă nu toți, care am simțit niște similarități cu ce se întâmpla atunci. Bă asta e fix cum era atunci, cum mă simțeam atunci. Hopefully, am ieșit mai repede de data asta din ele sau am știut să le gestionăm mai bine.
Oamenii au tendința să pună plasturi pe genul ăsta de probleme, să zică, ok, hai că fac aia un pic, și trecem noi peste hopul ăsta. Da, treceți peste hopul ăsta și peste un an de zile vom avea o altă criză pe care nu o anticipăm cum nu am anticipat nici războiul nici pandemia și vă veți simți la fel. Și după aia iar, și iar, și iar, și asta-i viața voastră.
Și singurul mod de a ne asigura că nu se întâmplă asta este ca după ce ne punem plasturii ăștia acum ca să gestionăm mai ușor prezentul, inițiem un proces de creștere, de educare a inteligenței emoționale și lucrăm cu noi. Lucrăm, presupune dificultate și efort. Alegem să depunem niște efort pentru a deveni mai resilient, în a ne gestiona un pic mai ușor anxietățile, în a ne gestiona un pic mai ușor lipsa de certitudine, de control, când o să apară, dacă mai apare cumva, astfel încât să fi învățat niște skill-uri și la criza următoare, care va exista fără nici un fel de dubiu, o să vedem adevărul: că nu e plăcut ce se întâmplă, o să fim șocați trei zile, șapte zile și după aia o să ne continuăm viața și eventual o să găsim metode de a înflori, de a capitaliza pe ce se întâmplă acolo, în timp ce alți oameni din jurul nostru care nu au făcut munca, vor fi la fel de uimiți și de șocați.
E o alegere! A fost o alegere și acum doi ani, acum din nou e o alegere.
Mi se pare că cea mai mare nevoie în România este creșterea inteligenței noastre emoționale și nici măcar toată inteligența emoțională. Este o diviziune a inteligenței emoționale, este zona de self regulation of emotions.
Și am mai zis asta și vreau să închei cu asta: În momentul în care înțelegem că suntem 100% responsabili de ce se întâmplă în interiorul nostru, este momentul în care se face cel mai mare salt la nivel de dezvoltare personală pe care l-am întâlnit eu. E o părere personală. E atât de simplu! Știu că ați înțeles cuvintele pe care le-am spus acum. Unii dintre voi probabil că ați și internalizat asta, e însă greu de internalizat chestia asta.
Înseamnă că de câte ori mă simt trist, am dreptul să mă simt trist și în același timp ține de mine să ies de acolo. De câte ori mă simt anxios, am dreptul să mă simt anxios, probabil că sunt lucruri care mă fac să mă simt anxios și din copilăria mea și din prezent, în mod cert și în viitor sunt lucruri care mă fac să fiu anxios, dar tot la mine e responsabilitatea să ies de acolo. Și dacă nu știu încă cum să fac să ies de acolo, ok, aia e misiunea.
Hai să învățăm în timp, cum ieșim din genul ăsta de situații. E ok că nu știm acum, hai să lucrăm cu un change strategist, cu un coach, cu un psihoterapeut, mergem la un program de ceva ce avem noi nevoie, la un training, citim niște cărți astfel încât la următoarea criză să nu ne prindă la fel.
Întrebări sau observații, dacă sunt!
Teodora: Am eu o întrebare pentru că mi se pare foarte greu de explicat cuiva cum să își gestioneze parte asta de vină, sentimentul de vină și să îi spun cuiva că e ok să simtă lucrurile respective și totuși să acționeze. Povesteam cu niște colegi care erau tot așa paralizați. Că nu am chef de nimic, nu mă mai simt motivată să fac nimic, pentru că m-aș simți vinovată. Simt că dacă eu îmi văd de viața mea în timp ce alți oameni suferă, am o stare constantă de vină. Și mă gândeam cum pot explica cu niște exemple sau cu niște exerciții practice cum să-și gestioneze vinovăția.
Andrei: Știi ce e interesant? Oameni sufereau și înainte de războiul ăsta. Nu pare că se simțeau vinovați. Nu e o judecată dar mă face să mă întreb dacă nu cumva se simt vinovați pentru că suferința asta se întâmplă sub ochii lor.
Teodora: Cred că are clar de a face cu proximitatea.
Andrei: Sunt martorii acestei suferințe pentru că e și aproape de noi.
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
