“Respectă muntele, Maria!”
Asta-mi zicea ghidul la una dintre cele mai grele drumeții de anul acesta. Ajunsesem la 2.914 m, cel mai înalt vârf pe care fusesem până acum, și tot ce-am făcut când am ajuns acolo a fost să mă așez. Eram prea obosită să mă bucur de peisaj.
Nu știu la ce se referea ghidul când îmi spunea asta, dar după ultima drumeție am propria mea versiune de respect pentru munte.
Era o coborâre lungă și plictisitoare, mă dureau genunchii, se însera și știam că sunt mulți urși în preajmă. Dar nu urșii erau problema mea, ci enervarea pe care o simțeam cu fiecare pas pe care îl făceam. Mă întrebam furioasă: “De ce fac asta dacă totuși doare? Ce vreau să obțin de aici? De ce mă chinui de la drumeție la drumeție? Ce mă motivează?” Puteam să mă bucur de peisaj la fel de bine și de pe prispa unei căbănuțe cochete.
Cu întrebările acestea pe fundal, mi-am amintit de o discuție despre o situație similară.
Jumătatea mea mai bună participă de câțiva ani la triatloane. Nu a ocupat niciun loc pe podium până acum, dar el continuă să participe și să se pregătească pentru ele ca și cum ar fi câștigător. Când l-am întrebat de ce face asta, răspunsul lui m-a pus pe gânduri:
“Dacă reușesc să termin un triatlon înseamnă că pot să fac față la multe schimbări în viața mea. De fiecare dată când mi-e greu în business sau în orice altceva, îmi amintesc că am făcut lucruri mai grele și capăt încredere și curaj. Pentru mine e important să îl duc până la capăt, să învăț lucruri din el și să devin mai bun pentru următorul.”
Sună a ancoră, mi-am zis.
Abia de curând am înțeles pe deplin la ce se referea.
Pentru mine nu sunt triatloanele, ci muntele, și am învățat multe de la el anul acesta.
Muntele e un model la scară mai mică al unui proces de schimbare la care mă pot uita și raporta oricând. E un framework pe care pot să-l folosesc la nevoie, astfel încât să pot să-mi spun și eu în fața momentelor grele: “Hai, Maria! Poți! Ai trecut tu prin mai greu de atât!”.
Experiența muntelui are toate ingredientele unei schimbări. Plus încă ceva: o lecție magică despre renunțare și răbdare.
Cuprins
Renunțarea e mai dureroasă decât disconfortul de moment
Știi entuziasmul acela de început? Când îți vine în minte o idee faină, un proiect, și toate gândurile se duc în acea direcție? Sau când observi ceva la tine care cere să fie schimbat?
Te simți motivat, ești entuziasmat, toată energia ta se duce într-acolo.
Așa e și înainte să pornești pe munte.
Te-ai înscris la drumeție cu mult entuziasm. Dacă e prima tură, ți-ai luat și echipament serios ca să te simți mai pregătit.
Pe urmă, vine ziua Z.
Începe traseul și încă mai simți bucurie. Te simți sprinten și chiar ești sprinten. Rezervorul de energie e încă plin.
Pentru o perioadă, cel puțin.
Apoi vin porțiuni de urcări, de grohotiș, noroi, stânci pe care e nevoie să te cațeri.
Devine din ce în ce mai greu. Începi să te întrebi dacă mai ai mult. Când se termină, când ajungi la destinație, la peisajul acela frumos care te-a făcut să te înhami la drumeție?
Începe să-ți dispară bucuria cu care ai început. Ești morocănos și atenția este pe cât de tare țipă coapsele. Te uiți spre vârf (dacă ai norocul să-l vezi) și scapi vorbe “dulci” pe sub bărbie – sau chiar celorlalți, dacă nu le poți ține doar pentru tine.
După câteva porțiuni din acestea, îți dorești să renunți.
Doar că muntele nu te lasă să renunți ușor. Te obligă să-ți asumi decizia până la capăt.
Dacă ai fi renunțat pe la începutul traseului, poate mai aveai o șansă (șansa să fie mai ușor). Dar când deja ai parcurs mult din el, a te întoarce din drum e la fel de dureros precum a continua. E aproape același efort fizic și mental orice decizie ai lua.
Din alte schimbări din viață putem scăpa ușor. Putem să renunțăm la sport dacă astăzi nu avem chef sau energie. Renunțăm la proiectul acela ambițios. Avem uși de ieșire peste tot.
Și în cazul lor renunțarea doare la fel de tare ca pe munte, doar că nu ne dăm seama de asta. Sau ne dăm seama prea târziu, când realizăm că prețul plătit devine prea mare.
Alegerile devin mai ușoare când nu avem multe opțiuni
Pe munte nu ai prea multe alegeri. Poți să rămâi morocănos și supărat pe situație sau poți să alegi să îți schimbi atitudinea cu una mai pozitivă care să-ți facă drumul mai suportabil și, de ce nu, chiar plăcut. Mușchii de la picioare vor arde oricum, doar că într-una dintre situații te vor durea un pic mai tare.
În astfel de momente, nu ne dăm seama că situația și condițiile rămân aceleași. Singura variabilă suntem noi.
“Where your focus goes, your energy flows. Focus on what you want, where you are going, and what you are actively creating.” (Les Brown)
Când ne schimbăm așteptările, ni se schimbă și atitudinea față de situație. Se simte ca o magie. Corpul (energia) ne urmează atenția. Avem insight-uri, vedem posibilități, creăm din interior niște drumuri în fața noastră. În cele din urmă, noua perspectivă devine realitate și ne monopolizează mintea. Ca urmare, se schimbă și acțiunile noastre. În cazul acesta, picioarele ne dor mai puțin.
Numai că asta funcționează și invers, pe negativ.
Când ne concentrăm pe cât de greu ne e acum, pe cât de mult mai e acum, mintea noastră se închide, devenim orbi la oportunități. Ne canalizăm energia prost și o pierdem cu cât stăm mai mult în zona aceea.
Diferența în viața de zi cu zi e că avem prea multe opțiuni și prea multe alegeri de făcut.
Energia noastră se împarte pe atât de multe lucruri, încât e foarte ușor să pierdem din vedere obiectivul cu care am plecat la drum.
Te-ai întrebat câte alegeri faci într-o zi obișnuită? Cristina Chipurici ne povestea în programul Anti-Burnout că avem în medie într-o zi în jur de 200 de alegeri doar despre ce să mâncăm. 200 de microdecizii către care se duce energia noastră! Nici nu vreau să-mi imaginez câte alegeri facem pentru alte lucruri cu valoare mai mare pentru noi.
Pierderea asta de energie se resimte în mai multe arii, dar unul dintre cele mai semnificative efecte este că nu ne mai bucurăm de destinație. Am atins vârful mult dorit, dar nu suntem prezenți cu adevărat.
E important să ne găsim propriul ritm
După câteva ore pe munte, realizezi că nu poți menține ritmul de la început. Te gândești cum îți poți optimiza pasul astfel încât să reușești să duci călătoria până la capăt.
În drumețiile de grup există câteva locomotive și un ultim vagon. Cel mai lent dintre noi dă ritmul de mers al tuturor, asta ți se spune la început.
Să fii locomotivă sau ultimul vagon nu cade în categoria bine/rău, ci mai degrabă este ceea ce e: unii au mai multă energie și mai multă experiență, alții mai puțină. Scopul e să rămânem și să ajungem la destinație împreună și în siguranță.
Tendința este să ne comparăm cu locomotivele și să tragem tare astfel încât să ținem pasul cu ele.
Comparația cu alții are și părți bune și părți rele. Poate să ne motiveze, să funcționeze drept model, dar poate să ne și frustreze, în funcție de cum ne uităm la ceilalți: “celălalt e bun, deci eu sunt praf”.
În viața de zi cu zi facem la fel. Ne uităm la ceilalți și tânjim la ceea ce au ei. Ne gândim cum să ajungem acolo unde sunt ei, însă ignorăm de cele mai multe ori propriul ritm.
Putem înțelege ritmul și drept resurse: energie, timp, bani și ce mai punem noi la capitolul resurse.
Uneori este nevoie să facem un leap of faith
Când pleci în drumeție, nu ai multe detalii despre traseu. Știi poate că e ușor, mediu sau greu, că va dura aproximativ x ore. Așa că te pregătești cu echipament, mâncare, apă în funcție de aceste informații. Dar nu știi efectiv cum e traseul. Poți doar să te gândești la niște situații ipotetice: “poate plouă și atunci îmi iau o pelerină, poate o să mă bată încălțările și atunci îmi iau plasturi”.
Nu doar că nu știi cum o să fie pe traseu, dar nu știi nici cum vei reacționa tu la ce-ți dă muntele. Muntele îți dă incertitudine cu porția și te lasă să te descurci.
Adevărul e că nu prea știm ce se află după colț nici în viața de zi cu zi. Controlul e o iluzie. Așa că uneori este nevoie să facem un leap of faith calculat.
Când îmi fac planificarea unui proiect sau chiar a unei zilei, iau mereu în considerare neprevăzutul – sau voia sorții, cum ar spune stoicii. Rareori pregătirea mea acoperă toate situațiile pe care aș putea să le întâlnesc, dar dacă nu aș face-o deloc șansele să fac față situației sunt mult mai mici. Iar eu consum mult mai multă energie.
Se întâmplă un efect de domino în astfel de situații. Un context în care am eșuat pentru că nu ne-am pregătit suficient (suficient încât să mai reducă disconfortul incertitudinii) creează un precedent pentru următorul.
Următoarea situație similară nu vine singură, ci aduce cu sine și experiența anterioară. Efortul crește de la situație la situație, în timp ce capacitatea de reziliență scade. Cu alte cuvinte, depunem din ce în ce mai mult efort până într-o zi în care e atât de mult încât nici nu mai încercăm. Pentru că deja știm cum e. Am mai fost pe drumul acela și nu a mers.
Poate de aceea mulți dintre noi nici nu mai încercăm a doua oară. Nici să urcăm pe munte, nici să mai facem alte lucruri pe care ni le dorim.
Ți-am lăsat un exercițiu la finalul articolului despre cum am putea să ne pregătim mai bine. Eu l-am primit de la Cristina și mă gândesc că te-ar putea ajuta și pe tine.
Să o luăm pe scurtătură nu e cea mai bună idee
Există trasee mai scurte sau mai lungi pentru același vârf. Pe munte, însă, scurt nu înseamnă neapărat ușor, la fel cum lung nu înseamnă greu. Dar noi reușim cumva să punem egal între ele în mintea noastră.
Și în viața de zi cu zi e cam la fel. Suntem bombardați cu informație că putem obține lucruri ușor, că nu trebuie să depunem atât de mult efort pe cât se spune, că există niște pastile minune pentru aproape orice, că putem să muncim 4 ore pe zi ca să ne dezvoltăm o afacere etc. Ni se oferă pe tavă niște rețete scurte, cu bullet points pe care dacă le urmăm avem așteptarea să obținem ce ne-am dorit.
E o așteptare nerealistă. Aplicăm rețeta și vedem că nu ne sunt garantate rezultatele, ceea ce ne creează anxietate și frustrare.
Între acele bullet points există multă muncă – muncă plictisitoare, repetitivă, de care nu prea se vorbește. Nu este promovată în acele rețete.
Cristina povestea că a făcut cea mai recentă cursă de alergare montană (21 km) pe Ciucaș în 3h. După ce am terminat eu cu felicitările, mi-a zis că prima ei alergare pe acel traseu a durat 12 ore. Nu am întrebat-o cât a durat a doua tură, a treia tură, până a ajuns la ultima, cea de 3h, însă sunt sigură că a muncit suficient de mult între ele încât să scurteze ea însăși timpul acesta.
Destinație finală vs Aici și Acum
Munțomanii ăia adevărați, conectați cu muntele, se opresc să admire nu doar peisajul în ansamblu, ci și lucrurile mici. La un moment dat, trecând pe lângă unul dintre ei, mi-a zis “Ia uite ce frumoasă e floarea asta. Crește doar pe aici!”. Când am auzit asta, primul meu gând era: “Nu vezi că eu gâfâi aici? Și ție îți arde de flori!”. Aah, cât m-aș întoarce acum pe munte doar ca să mă opresc să mă uit la flori.
Pe munte nu ai semnal, deci telefonul nu îți folosește mai la nimic. Poate că ai câțiva oameni cu care să vorbești din când în când dar, după vreo două porțiuni de urcare, aproape toată lumea își pierde suflul pentru asta.
Pentru că nu mai ai alți stimuli (și nici exit-uri), energia ta este canalizată toată pe următorul pas. Intri într-un fel de tunel vision, ai un singur scop și doar pentru acela lucrezi, pe acela te concentrezi.
Destinația e importantă pentru că știi unde vrei să ajungi și îți dă direcția. E motivul pentru care te pornești la drum în primul rând. Numai că uneori privim atât de departe în viitor și atât de concentrat pe destinație, încât pierdem drumul din fața noastră. Ne imaginăm acolo sus, în timp ce pierdem bucăți din traseu și lecțiile din ele.
Pe munte, pierdem flori, poteci, peisaje frumoase și alte vietăți.
În viața de zi cu zi, pierdem bucuria fiecărei zile, pierdem motive pentru care am putea să fim recunoscători. Pierdem progresul de la bornă la bornă. Pentru că nu reușim să ne oprim și să ne bucurăm de fiecare pas, de procesul prin care trecem.
Avem nevoie de o pauză
Muntele e frumos și un pic sarcastic. Îți spune: “Ai ajuns în vârf, felicitări! Acum du-te acasă la tine!” – și tu faci ochii mari. ”Bine, tu poți să rămâi dacă vrei! Cu urșii!” Muntele nu e rău intenționat și nici nu te gonește. Îți spune doar să iei o pauză pentru că rămâi fără resurse și te pândesc alte pericole dacă rămâi acolo. Te trimite la somn. Sau în vacanță.
Adică să-ți refaci resursele ca mai apoi să poți să cucerești alt vârf.
În viața de zi cu zi, pericolele sunt frustrarea, pierderea motivației, incapacitatea de a ne bucura și a face lucruri (blocajul) și, în cele din urmă, epuizarea. Adică tot un fel de urși.
Căpătăm reziliență
Drumețiile pe munte m-au ajutat să construiesc reziliență și mi-au oferit un model pe care îl pot aplica în multe dintre situațiile din viață. Totodată, reprezintă o ancoră pentru zilele acelea care par să-mi fie împotrivă. E despre riscuri și incertitudine, despre prezent, a sta în efort și a avea răbdare.
Suntem programați să căutăm plăcerea și să evităm durerea. E un instinct păstrat de la strămoșii noștri care aveau nevoie să caute activ hrană și adăpost în fiecare zi pentru că altfel riscau să moară. Instinctul acesta a funcționat de minune și fără el nu am fi fost noi pe aici.
Numai că azi ne încurcă. Noi nu mai trebuie să căutăm nimic, ba dimpotrivă, vin resursele către noi.
Toate datele arată că folosim din ce în ce mai mult din ceea ce ne aducem plăcere și astfel dezechilibrăm balanța dintre plăcere și durere.Tehnologie, rețele sociale, Netflix, mâncare. Ceea ce ne amorțește și ne face să simțim mai puțină durere azi se întoarce împotriva noastră mâine.
Anna Lembke, o psihiatră din SUA, descrie procesul prin care dependențele (nu doar cele de substanțe, ci și exemplele date de mine mai sus) devin ele însele sursă de durere.
Începem să folosim un lucru ca să ne simțim bine, dar pe măsură ce repetăm și ne expunem din ce în ce mai mult la acel lucru funcționează din ce în ce mai puțin. Dar nu ne putem opri pentru că atunci ajungem în deficit de dopamină. Ca urmare simțim durere și căutăm sursa de plăcere din nou. Avem nevoie de o doză mai mare.
Dopamina este sursa fiecărei nevoi imperative pe care o avem. Este neurotransmițătorul care ne face să pornim în căutare, să reușim, descoperim și să ne dezvoltăm, dar este și motivul pentru care ne aruncăm în joc și ne risipim banii, resursele, energia. Dopamina este unul dintre principalii factori care determină cât de motivați, entuziasmați sau determinați stăm în efort pentru a obține ceea ce ne dorim.
Funcționează în faze și are o dinamică a ei specială. Are un baseline și un vârf, iar dinamica dintre cele cele două e importantă. Dar, poate cel mai important, nu este un izvor infinit.
Când începem un lucru cu entuziasm, avem impresia că starea aceea ne va ține mult și bine sau până când obținem ce ne dorim. Apoi simțim cum ne pleacă motivația ușor, ușor sau chiar dintr-o dată. Se simte ca apatie, ca neputința de a nu ne ține de lucruri, nu mai avem chef etc. Atunci dopamina scade.
În funcție de cât de mare a fost starea inițială (vârful), pe atât de mult coboară, chiar mai jos de baseline. În următoarea căutare, pornim de la nivelul anterior, nu de la un default al nostru. După multe astfel de repetiții, putem să ne ducem nivelul de bază atât de jos (implicit vârfurile mai mici), încât să ajungem în stări de apatie, epuizare, anxietate, depresie.
De asemenea, în funcție de câtă dopamină experimentăm, percepția noastră despre timp se schimbă substanțial. Atunci când facem un lucru pentru recompensa pe care o vom primi la final (vârful meu de munte, trofeul, succesul, aprecierea celorlalți, banii etc) practic extindem spațiul de timp în care analizăm și percepem acea experiență.
Pentru că recompensa vine la final (concentrarea pe destinația de care povesteam mai sus), deconectăm circuitele dopaminei care ar fi fost în mod normal active dacă ne-ar fi plăcut activitatea în sine și, în consecință, simțim din ce în ce mai puțină plăcere din activitatea respectivă. Timpul pare că se dilată atât de mult până obținem ceea ce ne dorim încât devenim nefericiți.
Efectul se simte cu atât mai acut în proiectele cu bătaie lungă de timp. În final, renunțăm sau ne reapucăm foarte greu.
Nu mai suntem obișnuiți să stăm în efort. Nu mai avem răbdare. Trăim în viteză și facem tot feluri de heirupuri din când în când. Zi de zi, sărim de la o postare la alta, de la un serial la altul, [insert your guilty pleasure here], și ne erodăm abilitatea de a ne ține de lucruri. Ne sabotăm singuri. Iar cu fiecare salt scădem șansele din a obține lucrurile pe care ni le dorim.
De asta muntele e maestru la asta. Mă trece prin toate stările cu fiecare porțiune și mă convinge să găsesc soluții ca să ajung la final. Și apoi acasă la mine.
Meet goat. 🙂
Surse și resurse:
- Muntele 🙂
- Podcast: Controlling Your Dopamine For Motivation, Focus & Satisfaction (îți recomand toate podcasturile lui Andrew H. în general)
- Podcast: The Neuroscience of Addiction: Our Dopamine Nation | Rich Roll Podcast with Anne Lembke
- Carte: Dopamine Nation: Finding Balance in the Age of Indulgence, Anne Lembke (cartea e nou apărută, nu am citit-o încă, dar dacă nu vă împăcați cu podcasturile puteți să-i dați o încercare)
- Exercițiu: Why you should define your fears instead of your goals | Tim Ferriss
Dacă vrei să lucrăm împreună, programează o sesiune aici.
