Nu vine nimeni să te salveze

CLARITY

7 minute read

Dacă vrei să lucrăm împreună, programează o sesiune aici.

Ia o foaie de hârtie și scrie numele celor mai buni trei prieteni ai tăi. Numele acelor oameni la care mergi să-ți verși sufletul, la care mergi atunci când ți-e greu și ai nevoie de sprijin, cei pe care te bazezi indiferent de situație pentru că știi că vor fi acolo pentru tine. Oamenii la care mergi când ai nevoie de un reality check, dar și cărora le împărtășești bucuriile și reușitele tale.

Gata?

Săptămânile trecute citeam Can’t hurt me a lui David Goggins. Eram cam pe la jumătatea cărții și mi-era greu să o continui. Pe scurt, deși e dificil să vorbești despre el pe scurt, David Goggins este un fel de superman. Un tip care a început foarte de jos, supraponderal, agresat în școală, sărac, cu o copilărie foarte grea care își construiește (singur) un mindset bulletproof pentru a se autodepăși.

În carte povestește cum s-a înscris în forțele speciale în armata SUA, unde a trecut prin cele mai grele training-uri din lume (pe unul chiar de mai multe ori), și apoi cum a ajuns alergător de performanță în cele mai dificile competiții la care te-ai putea gândi.

Este singurul membru al armatei SUA care a promovat Navy Seal, Army Ranger și Air Force Tactical Air Controller. A terminat peste 60 de competiții (ultra-maratoane, triatloane, ultra-triatloane) pe podium. Este deținătorul unui record mondial pentru tracțiuni la bară realizate în 24h (spoiler alert: 4.030 de repetări în 17h!). Toate acestea i-au adus titlul de unul dintre cei mai duri atleți de pe planetă.

ADN de superman? Nu chiar. Goggins a fost supraponderal, a avut probleme de învățare, astm și chiar o afecțiune congenitală la inimă pe care o descoperit-o la câțiva ani distanță după intrarea în forțele speciale și primele ultramaratoane. Și mă opresc aici.

Cartea ar fi trebuit să mă motiveze, să fie un îndemn pentru schimbare. Dar atunci când am citit despre cum a alergat cu fracturi la picioare, cu pneumonie sau cum a continuat o cursă deși era aproape în colaps fizic, nu m-am putut abține să nu mă întreb:

  1. De ce ai face asta? Unde e limita?
  2. Cum se împacă asta cu acceptarea și iubirea de sine?

Cu cea din urmă am rămas multe zile în minte.

Pe de o parte eram uimită de tăria de caracter pe care și-a construit-o și din ce și-a construit-o (armored mind sau calloused mind sunt expresiile lui) și cum a reușit să treacă peste obstacole pentru a reuși ce și-a propus. Pe de alta, simțeam un soi de incompatibilitate pe care nu reușeam să o exprim în cuvinte.

Poate pentru că Goggins m-a făcut să mă simt inconfortabil, conștientă că nu încerc destul, că sunt soft.

Goggins și-a transformat cele mai negre zone din viață în resurse de putere pentru a se autodepăși și pentru a realiza lucruri care pentru unii dintre noi sunt poate de neimaginat. Calea lui a fost să meargă la război cu el însuși.

Reality check

În zilele următoare mi-am amintit de un exercițiu pe care îl făcusem la un workshop: Care sunt cei mai buni trei prieteni ai tăi?, așa începea. M-am pus pe treabă și am încercat să-mi răspund sincer la întrebare. A fost greu să mă limitez la trei.

Nu-mi mai amintesc exact cum a decurs exercițiul, însă concluzia acestuia a fost că eu nu eram pe listă. Eu nu eram unul dintre cei trei oameni pe care mă bazam, pentru că m-am orientat doar spre exterior.

Apoi mi-am amintit de un spot publicitar cu al cărui mesaj m-am hrănit mult timp. Mesajul sună așa: „O cunosc de când era mică. I-am fost alături la bine, dar mai ales la greu. Am făcut otită și varicelă împreună. Am simțit împreună primii fluturi în stomac. (…) Și ceva îmi spune că vom rămâne cei mai buni prieteni până la adânci bătrâneți.” Nu era despre cea mai bună prietenă, ci despre corpul meu, prieten de-o viață. Despre mine, până la urmă.

Brusc îndemnurile lui Goggins au căpătat alt sens.

Nu se bat lucrurile cap în cap, mi-am zis. Disciplina militărească pe care și-a construit-o nu exclude acceptarea și iubirea de sine. Ba dimpotrivă.

Ok, mulți dintre noi nu avem contextul lui Goggins sau istoricul lui, și poate nici ambițiile lui, dar toți avem propriile bătălii cu noi înșine. Și adevărul e că nu vine nimeni să ne salveze sau să le câștige pentru noi. Odată ce interiorizezi asta, începi să îți dai seama că singura persoană pe care te poți baza cu adevărat ești tu.

Era să uit. Sunt curioasă, se regăsește numele tău pe foaie? Te afli printre cei mai buni prieteni ai tăi?

Dacă da, cel fel de prieten îți ești? Ești prietenul acela care îți spune ce vrei să auzi?

Sau prietenul acela onest la care mergi pentru un reality check?

Ce e și ce nu e acceptarea de sine

Acceptarea de sine nu înseamnă indulgență și compasiune fără margini, nu înseamnă să ne mângâiem pe creștet cu un serial și cartofi prăjiți / [inserează aici plăcerea ta „nevinovată”] de fiecare dată când ne e greu, nu e “asta sunt și nu am ce sa fac“, nu e “nu am ce trebuie“, nu e “ceilalți sunt vinovați pentru limitările mele“.

Acceptarea de sine presupune abilitatea de a privi în față situațiile din afara controlului nostru fără judecată și răspuns emoțional, astfel încât să putem merge mai departe, să nu rămânem blocați. Acceptarea radicală este bazată pe noțiunea că suferința nu își are sursa în durere, ci în atașamentul nostru față de durere. Își are rădăcinile în budism, iar în psihologie termenul a fost introdus de Carl Rogers, unul dintre cei mai importanți terapeuți și promotori ai psihologiei umaniste ai secolului trecut. Rogers credea că oamenii se află în permanență într-un proces de schimbare și dezvoltare, iar primul pas către aceasta este acceptarea.

„The curious paradox is that when I accept myself just as I am, then I can change.” – Carl R. Rogers, On Becoming a Person: A Therapist’s View of Psychotherapy

Acceptarea de sine înseamnă să te vezi fix așa cum ești, să îți accepți neajunsurile și limitele (până și Goggins a ajuns în acest punct), astfel încât să poți să începi schimbarea și să nu rămâi într-o luptă la care de fapt nici nu participi. Sau la care participi prin lipsa de acțiune. Acceptarea înseamnă să te detașezi de evenimentele trecute, astfel încât să nu îți guverneze acțiunile din prezent.

E ceea ce a făcut și Goggins. Nu putea să schimbe familia în care s-a născut, pe tatăl abuziv
sau societatea în care trăia, dar putea să se schimbe pe sine cel din prezent.

It was one thing to enjoy the peace of self-acceptance, and my acceptance of the fucked-up world as it is, but that didn’t mean I was going to lie down and wait to die without at least trying to save myself.” – David Goggins

Începe prin a te împrieteni cu tine

Tara Brach, psiholog și îndrumător pentru meditația budistă, vorbește în cartea sa Radical Acceptance despre noțiunea de a-ți deveni prieten și de a te privi din acest rol și nu prin ochii unui critic. Și cred sincer că e un punct bun de plecare în această călătorie a schimbării.

Seamănă cu accountability mirror a lui Goggins. Te uiți în oglindă și ești sincer cu tine și din locul ăla începi schimbarea. Acolo te conectezi cu tine. S-ar putea să nu îți placă ce o să vezi, dar ce faci cu imaginea ta din oglindă face diferența.

Poți să te uiți la tine din rolul de cel mai bun prieten, sau poți să te uiți la tine din poziția de înfrânt, de neputincios.

Până la urmă, un prieten bun:

  • Te ascultă. Îți dă spațiu să te exprimi. În consecință, te simți înțeles.
  • E onest cu tine. Nu îți spune ce vrei să auzi, ci îți spune adevărul chiar dacă știe că poate doare.
  • Te acceptă așa cum ești, cu rele și cu bune și e acolo pentru tine în ciuda defectelor tale.
  • Te iartă, dar îți spune când și cum i-ai greșit.
  • Te încurajează și îți dă aripi atunci când ai nevoie de ele.
  • Nu îți spune să renunți când lucrurile devin prea grele, ci te întreabă “cum pot să te ajut să reușești?” și vine cu soluții. Și îți face galerie de pe margine.
  • Este vulnerabil.
  • Se bucură pentru reușitele tale.
  • Uneori este ca o alarmă enervantă când nu ne dăm seama noi înșine că am deraiat un pic de pe șine.

Dacă ți-e greu să vezi lucrurile așa, fă un scurt exercițiu de imaginație sau încearcă să-ți amintești o situație când un prieten de-al tău a venit la tine cu o problemă sau dimpotrivă cu o reușită. Cum te-ai comportat cu el? Sau amintește-ți de câte ori ți-ai făcut griji pentru el și ai căutat soluții să-l ajuți.

Rareori ne comportăm cu noi înșine la fel. Cei mai mulți dintre noi vorbim cu noi înșine dintr-un loc al criticii, al neajunsurilor de tot felul. E ca și cum ne-am comporta după un dublu standard.

Criticul acela interior are și el rolul lui. E acolo să te protejeze, să evite fii judecat, să nu te faci de râs, să nu fii dezamăgit, să nu suferi. În definitiv, te ajută să supraviețuiești. Ironia e că oricum suferi pentru că ratezi oportunități, nu vezi soluții, deși îți dorești alte lucruri pentru tine. Și în cele din urmă îți pune frână.

Goggins l-a numit guvernatorul minții noastre. El spune că atunci când simțim că ne-am atins limita, de fapt am dat doar 40% din ce puteam. Singura metodă să-l îndepărtăm este să îmbrățișăm durerea și să ne împingem dincolo de disconfort, dincolo de barierele mentale.

Cei mai mulți dintre noi ne programăm să urmărim confortul ca pe o cale de a ne amorți și de a ateriza „pe moale” atunci când viața devine grea. Ne creăm spații în care să ne simțim în siguranță, consumăm informații care ne confirmă convingerile și petrecem puțin timp făcând lucruri care necesită muncă multă și disconfort. Ne creăm singuri limite și trăim în funcție de ele pentru că e mai confortabil așa. Și, în final, barierele pe care ni le construim și le acceptăm devin lentilele prin care vedem viața și pe noi înșine.

Așa că data viitoare când ne vom observa că amânăm lucruri și găsim motive pentru a nu face ceea ce dorim sau ce e nevoie să facem, hai să dăm o fugă până la oglindă, stăm un pic cu noi acolo, chiar dacă poate nu ne place de noi foarte tare, și ne alegem tabăra.

Resurse:

Dacă vrei să lucrăm împreună, programează o sesiune aici.

Join 0+ Insider

Newsletterul 0+ Insider este cel mai bun loc unde să ne urmărești. Vei avea acces la insight-uri utile într-un proces de schimbare, informații de culise legate de ce punem la cale (inclusiv workshopuri pe care le anunțăm doar pe mail), recomandări de cărți și altele. Ce NU vei primi? Informații superficiale, pline de cuvinte stufoase, concepte obosite și deja super-reciclate, “tips & tricks” sau “growth hacks”. Îți vom scrie doar când avem ceva valoros de împărtășit.

S-ar putea să te intereseze și:
Menu