Fiindcă discuția dintre mine și Cristina Chipurici a fost foarte apreciată și mulți mi-ați scris că v-a plăcut (în ciuda faptului că a avut 3 ore! Ba chiar cineva mi-a scris că a ascultat-o cap-coadă de 3 ori!), ne-am gândit să mai facem una, de început de an, despre obiceiurile sănătoase pe care noi ni le-am construit (dar și despre obiceiuri mai puțin sănătoase, la care fiecare dintre noi lucram zilnic împreună cu clienții noștri).
Linkuri către resursele menționate în podcast:
– Abonare newsletter Andrei + descărcat gratuit ebook habits
– Programul de Habits al lui Andrei
– Abonare newsletter Cristina
***
– Jordan Peterson
– Waking Up app – Sam Harris
– Synctuition app
– 7 Habits of Highly Effective People – Stephen Covey
– Tom Bilyeu
– Can’t Hurt Me – David Goggins
– Atomic Habits – James Clear
– Power of Habit – Charles Duhigg
– Parkour 🙂
Poți asculta episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Andrei: Acum ceva timp am făcut o înregistrare, a fost un fel de interviu cu Cristina Chipurici pe care îl găsiți în fișierele de prin podcast pe unde îl ascultați voi, dacă vreți să îl ascultați pentru prima dată sau pentru a cincea dată. Și mi-a plăcut foarte mult cum a ieșit pentru că Cristina are combinația asta de a pune întrebări bune și poate să și asculte răspunsurile, ceea ce ai zice că e ceva mai frecvent, care se găsește mai ușor, dar nu e. E ceva destul de rar.
Și am vorbit cu ea zilele trecute și ne-am gândit, dat fiind succesul răsunător al acestei discuții pe care am avut-o împreună, ar fi mișto să facem de data asta niște discuții, poate nu neapărat în format de interviu, niște discuții care să fie cumva conduse de ea dar la care să contribuim amândoi pe niște subiecte care ne interesează pe amândoi.
Și unul dintre aceste prime subiecte este cel legat de obiceiuri. Am căzut de acord împreună că e o perioadă în care lumea se preocupă de obiceiuri noi, mai mult decât în restul anului și am vrea un pic să micșorăm numărul de oameni care își setează aceste intenții de obiceiuri noi și le trece după patru zile.
Mi se pare foarte interesant chestia asta cu sălile de fitness. Bine, acum suntem într-un context mai special cu aceste pandemii dar e vorba de sălile de fitness care își fac modelul de business bazându-se pe faptul că oricum, o să vină la sală 30% din oamenii care și-au făcut abonament. Și asta e foarte acutizat în special în luna Ianuarie. Se vede cumva foarte puternic. Se înscriu foarte mulți oameni și își propun să facă și până în februarie le trece.
So! Voiam să micșorăm numărul de oameni care fac asta și ne-am întâlnit astăzi pentru această primă discuție. Vom vedea cum merge, așteptăm feedback și dacă este suficient de interesantă pentru mulți oameni vor mai urma și altele.
Hello, Cristina!
Cristina: Hello, mersi pentru introducere!
Andrei: Cu mare plăcere! Mersi că ai acceptat să facem chestia asta împreună.
Cristina: E interesant că ai dat exemplul ăsta cu sălile de fitness. Cred că am trecut și eu prin asta, de câteva ori chiar. Am reușit să susțin niște săli la care mi-am făcut abonament. M-am dus poate vreo cinci zile și după aia au rămas toate în aer. Am avut foarte mult trial and error până au și început să-mi iasă aceste obiceiuri de care am vrut să mă apuc.
Andrei: Da! Păi cred că toți trecem prin asta.
Cristina: Probabil că da. Acum îmi dau și eu seama că e nevoie și de partea asta de dat greș până ajungi să te prinzi ce funcționează la tine și ce nu funcționează. Și mă gândeam să pornim un pic din prezent, din ce obiceiuri avem noi în acest moment și să povestim despre cum am ajuns să ni le formăm și fix rateurile astea pe care le-am dat până acuma, pentru că sunt sigură că și tu ai…
Andrei: O-ho! O listă lungă!
Cristina: O listă acolo care nu se vede dar sigur există și ești conștient de ea.
Andrei: Da. Păi să începem!
Cristina: Ce obiceiuri ai tu în acest moment deja formate.
Andrei: Sunt atât de multe că am nevoie să îmi îngustez focusul pe niște arii ale vieții. Meditez zilnic, fac sport de cel puțin trei ori pe săptămână în diverse forme. Sporturile s-au modificat în funcție și de contexte și de cheful meu și de accidentări dar a rămas ca obicei de sport. Merg pe jos zilnic, mult. Mă rog, 5-10 kilometrii. E destul de mult, zilnic. Ce mai fac zilnic sau săptămânal? Journaling. Scriu zilnic. Și toate astea sunt obiceiuri pe care le am de foarte mulți ani.
Fac tot felul de chestii mici. Sunt convins că voi omite acum unele dintre ele. De exemplu exerciții de gratefulness, de gratitude, seara înainte să adorm. E un micro obicei care îmi ia două sau trei minute dar care se întâmplă în fiecare seară.
Cristina: În ce constă asta?
Andrei: În ultimii ani este mai degrabă un exercițiu de a căuta și de a găsi trei motive pentru care sunt recunoscător. Lucruri care s-au întâmplat în ziua respectivă și care mă fac să mă simt recunoscător. Apoi stau un pic cu sentimentul ăla de recunoștință care se generează în noi atunci când ne reamintim momentele astea și de obicei adorm cu sentimentul ăla. Foarte rar ajung la al treilea.
Dacă mă gândesc la obiceiuri, mai e și partea de somn. Sunt foarte riguros cu somnul și cu ora de culcare și cu ora de trezire. Tre’ să se întâmple niște chestii foarte speciale pentru ca eu să întârzii ora de culcare cu mai mult de 10 minute. Pare că e o chestie importantă pentru mine și mi-am dat seama abia în ultimii ani cât e de importantă. Întotdeauna… mă rog, nu întotdeauna dar după vârsta de 28, 29 de ani am început să prioritizez somnul foarte puternic ca un exercițiu de refacere.
Cristina: Voiam să spun că asta am simțit-o și eu cam tot pe la vârsta aia.
Andrei: Îmbătrânim, Cristina!
Cristina: Îmbătrânim, da, vine la pachet. Faza este că la mine a fost și foarte extrem înainte. Nu numai că dormeam foarte puțin, căci dormeam 3-4 ore pe noapte, dar mă culcam la răsăritul soarelui. Funcționam foarte pe dos și nu îmi dădeam seama cât de tare îmi afectează celelalte planuri. Eu aveam impresia că funcționez și că e ok dar acum, că stau să mă uit în urmă, după ce am reglat somnul de abia atunci am reușit să reglez toate celelalte lucruri: mâncarea care era groaznică, am avut un an depresiv tot din cauza somnului, sunt convinsă acum, dar la momentul respectiv nu îmi dădeam seama.
Andrei: În mod cert!
Cristina: Sportul tot așa. Deci până nu mi-am reglat somnul, nu am reușit să mi le rezolv pe celelalte.
Eram curioasă dacă ai avut și tu vreun moment din ăsta mai extrem pe somn sau ai fost întotdeauna mai echilibrat.
Andrei: Nu. Dar eu cred că sunt construit cumva.
Cu alcoolul… Mi se tot ramifică în minte și îmi tot apar alte obiceiuri în timp ce vorbesc despre asta. Și cu alcoolul e similar, eu nu beau alcool aproape deloc. Și când spun aproape deloc, nu știu dacă anul trecut am băut.
:))
De obicei iau un pahar de șampanie de anul nou, dar anul ăsta nu s-a întâmplat. Poate mi se mai face poftă de o bere cam o dată pe an dar nu beau alcool. Și motivul pentru care nu beau alcool este că nu îmi place. Am găsit argumente pentru asta prin cărți. Se pare că sunt niște oameni care au niște gene un pic speciale și nu relaționează bine cu alcoolul, adică nu își iau beneficiile pe care și le iau alți oameni, se pare. Sunt și unii cărora le face rău efectiv. Nu aș putea să spun că îmi face neapărat rău dar sigur că nu îmi face bine, motiv pentru care… mă rog, e unul dintre motivele pentru care nu beau alcool.
Și cred că e o chestie similară cu somnul, că de asta mi-am adus aminte de alcool, că acolo la somn eu resimt puternic lipsa somnului. Întotdeauna a fost așa. Și când mă culcam târziu, poate până pe la 28, 29 de ani. Mă culcam târziu pentru că lucram, pentru că erau primii ani de antreprenoriat, mă rog, primii zece ani de antreprenoriat și e mult de muncă atunci. Și munceam și ziua dar aveam o bucată importantă de muncă pe care o făceam după 10, 11 seara după ce mă întorceam de la ieșit cu prietenii sau făcut chestii mai sociale, chestii care de principiu te ajută să nu te izolezi, că na, mare parte din oameni terminau munca pe la 6, 7 și făceau chestii. Și m-am sincronizat cu ei, am început să mă opresc din muncă la 6, 7, să fac niște lucruri d-astea de om și după aia pe la 11, 12, când terminam lucrurile de om, era o perioadă perfectă pentru a băga seria a doua de muncă. Și îmi plăcea foarte mult să muncesc atunci pentru că nu mă deranja nimeni. Îmi plăcea foarte mult chestia asta. Pe la 12 toată lumea se culca și eu eram, „În sfârșit, putem să muncim!” Și munceam până pe la 3, de obicei, și clar nu era o oră bună de culcare, dar ce făceam și atunci este că mă trezeam mai târziu. Mă trezeam la 9 jumate, 10. Mi-a și permis întotdeauna ce am făcut profesional, să fac asta, să mă trezesc târziu. Dar asta am făcut-o până pe la 29 de ani și după aia am început să resimt oboseala și desincronizarea cu mare parte din oameni. Era ca și cum funcționam pe fusuri orare diferite, fiindcă mă trezeam târziu, fiindcă mă culcam târziu.
Și am avut nevoie să o reglez, dar întotdeauna numărul de ore de somn de care am avut nevoie au fost constante și au fost pe la 8, 8 ore jumate.
La mine ideal e 8 ore 25. Am făcut un experiment odată. Și le dorm! Chiar le dorm în 90% din cazuri. Și când nu, sub 7 ore nu știu dacă am fost vreodată. Ok, mi s-a întâmplat într-o seară sau două, da. Dar să am perioade? Nu cred că aș rezista. Cred că sunt construit așa. Am văzut oameni mai rezistenți, care duc și 4, 5 ore pe noapte, cum spuneai și tu. Nu știu cum faceți asta.
Cristina: Acum nici eu nu mai pot să fac asta. Acum dacă mă culc după 11 noaptea eu nu mai funcționez și o simt foarte acut. Dar nu o simțeam atunci, recunosc. Dormeam foarte puțin, munceam foarte mult. Îmi plăcea noaptea, în primul rând pentru că lucram într-o industrie în care se lucrează noaptea.
Andrei: Muzică.
Cristina: Muzică, ca să și menționez exact! Iar acolo toate evenimentele, toate concertele începeau pe la două noaptea, trei noaptea și atunci eram obligată. Și un al doilea motiv era fix ăsta, că nu mă întrerupea nimeni. Și uneori, chiar dacă nu mă întrerupea nimeni nici în timpul zilei, simpla idee că ar putea să mă întrerupă cineva, mă făcea să nu pot să mă concentrez. Știu că sună stupid, dar așa funcționam.
Andrei: Știi ce am observat și e interesant? Că, fiindcă sunt atât de atent cu somnul și mare parte din timp mi-l iau la nivelul și calitatea de care am nevoie, acum dacă mi se întâmplă să am o noapte pierdută sau să dorm două, trei ore, sau – mi s-a întâmplat de câteva ori să nu dorm deloc, să nu dorm o noapte – eu nu o resimt. Deloc! A doua zi sunt normal ca și cum am dormit noaptea aia. Și a fost șocant primele dăți. „Bă! La voi se întâmplă la fel? E normal să pierzi o noapte și să te simți la fel de fresh?” Și mi-am dat seama că asta ține de capacitatea organismului de a rezista și de a se adapta, pentru că în mare parte din timp sunt atent cu asta.
Cred că dacă ar mai fi continuat cu încă o noapte de nesomn, nu ar fi fost bine, dar așa, una din când în când e aproape insesizabilă. Sau mai erau perioade în care oamenii mai puteau să călătorească și aveam un avion de dimineață și poate terminam ceva seara și apucam să dorm două, trei ore, eu eram singurul om fresh de acolo. Toată lumea dormea în avion și eu nu aveam nimic, eram super fresh.
Și cred că astea sunt niște beneficii apropo de ce spuneai tu mai devreme, că nu știi cum rezistai și nu îți dădeai seama neapărat care-s efectele, cred că asta se întâmplă de multe ori. Dacă ne ducem pe un drum de genul ăsta și stăm mai mult acolo, adică dacă avem o perioadă mai lungă în care nu dormim suficient sau calitatea somnului nu e suficientă, ajungem să nu mai putem compara decât cu realitatea apropiată, cu trecutul apropiat. Chiar dacă ne gândim, dacă ne întrebăm: „Cum mă simt eu acum, față de perioada în care dormeam și eu normal?” nu mai poți să compari pentru că ieri nu ai dormit normal, alaltăieri nu ai dormit normal și singura realitate pe care o poți conștientiza este că „Ăsta-s eu!” Asta e normalitatea.
Am văzut asta la clienții cu care am lucrat. Uitându-mă obiectiv și nefiind despre mine e mai ușor să o aud și să o ascult la ei. Și mare parte dintre clienții cu care am lucrat și care sunt sleep deprived, nu dorm suficient și e evident pentru mine și probabil că e evident pentru toată lumea din jurul lor, pentru că au niște dificultăți fiindcă nu își iau suficient somn, pentru ei nu este. De obicei e nevoie de muncă de convingere ca măcar să facă un test ca să vadă diferența. E foarte interesant.
Da, ne-am dus iar pe această ramură de somn pe care am mai fost de multe ori în discuțiile noastre.
:))
Cristina: Am mai fost și mi se pare că e subestimată de oameni. În general, societatea de acuma îi pune pe un piedestal pe cei care nu dorm pentru că X motive, cum e Elon Musk care a declarat de atâtea ori că doarme foarte puțin, dar…
Andrei: Oricum, el e și robot, din câte înțeleg.
:))
Sau extraterestru, nu știu. Una dintre ele.
Cristina: El zice prin interviuri că nu recomandă asta nimănui și că este extrem de dureros și că este un sacrificiu pe care îl face și că nu este ok. Dar evident că presa nu prea mai scoate și asta în evidență.
Și probabil că ăsta e momentul în care foarte multă lume va închide acest podcast și nu va mai asculta.
Nici eu nu am mai băut alcool de vreo trei ani sau ceva. Și sunt foarte mulți oameni care nu beau alcool, pe care îi cunosc și care sunt high performance.
Am avut ocazia acum vreun an și ceva să stau de vorbă cu Ryan Holiday, care este renumit autor de non-ficțiune. Și tot așa, el zicea că nu mai băuse de vreo șapte ani. Mai citeam zilele trecute o carte a celui mai bun ultra-alergător montan din lume, Kilian Journe, și el, tot așa, spunea că nu a fost la nici o petrecere în timpul facultății, că el nu bea alcool, că nu socializează și în același timp spunea că aceste obiceiuri pe care le are pentru a deveni mai bun în disciplina lui nu înseamnă că are o viață plină de sacrificii ci una plină de alegere. El vedea partea umplută a paharului. A făcut o alegere legată de locul unde vrea să ajungă și a înlăturat orice altceva.
Andrei: Asta cu alcoolul e un subiect sensibil oricum. Dar mie nu prea îmi place partea asta de bullshit în general. Aș vrea să spunem lucrurilor pe nume. A abuza de alcool nu este o chestie normală și sănătoasă niciodată în nici un fel. Ok? Cine încă își spune că asta e o chestie normală, se bullshit-uiește grav. Nu e o chestie normală.
Ok! De aici până la a zice „Nu mă ating niciodată de alcool!” este un drum și nu cred că extremele sunt neapărat sănătoase vreodată. Eu nu beau alcool și la cât de puțin beau pot să zic că nu beau deloc. Faptul că eu nu beau alcool vine din niște motive personale. Unul l-am spus mai devreme, mai sunt și altele. Nu cred că avem nevoie să ne punem niște bariere atât de clare pe nimic. Nici dacă suntem vegetarieni, nici pe alcool, nici pe nimic.
Chestiile care încep cu „Eu niciodată nu o să…!” nu cred că-s neapărat sănătoase.
Însă, consumul ocazional de alcool este sănătos, abuzul de alcool arată niște probleme și niște dezechilibre. Problema în România este că oamenii nu prea știu unde e limita între astea două. Îmi aduc aminte că am fost la o întâlnire cu niște psihologi care lucrează cu alcoolici și zicea o tipă de acolo că din experiența ei de, nu știu, jdemii de ani – că avea o experiență foarte mare fix pe asta – zicea: „Știi ce se întâmplă? Vin oamenii la mine și îi întreb: Consumați alcool? și răspunsul standard pe care îl primesc e: Așa și eu ca tot omul! Adică cât, ca tot omul? Cam cât? Și răspunsul la acest: Cam cât? e întotdeauna alcoolism”.
Există niște standarde foarte clare – se găsesc pe Google nivelurile la care se consideră că ești alcoolic – iar primul nivel, acela în care se consideră că ai o problemă cu alcoolul, nu e cea mai mare problemă din lume dar ai o problemă, nivelul ăla e foarte jos. Nu vreau să spun acum, că nu l-am mai update-at în mintea mea de vreun an și ceva și nu vreau să spun vreo prostie, dar e foarte jos. Dacă bei trei beri pe zi ești considerat alcoolic. Clar! Și am zis beri în mod special, că dacă e vin, e și mai puțin, dacă e tărie, e și mai puțin nevoie ca să te încadrezi la primul grad de alcoolism. Și pe standardele astea, foarte mulți români sunt acolo.
Cristina: Da, dar lipsește această calibrare. Atunci când toată lumea în jurul tău bea atât de mult alcool sau sunt obișnuiți să doarmă atât de puțin și așa mai departe, nu mai ști ce este normal și ce nu.
Andrei: Aș vrea să zic eu aici o chestie. Dacă vrei, mutăm subiectul de la alcool, dar mi se pare că o chestie super de bază pe care poate să o facă oricine ca să-și dea seama dacă are o problemă sau nu, este ca la orice altă dependență suspectată. Opriți-vă două săptămâni și nu beți. Dacă aveți o problemă să faceți asta, există o formă de dependență acolo. Dacă vă puteți opri și ziceți: „Două săptămâni să nu beau alcool! De ce? Ca să fac un test!” Dacă e ok și puteți să o faceți, probabil că nu aveți probleme cu alcoolul, nu aveții o dependență. Continuați cu ce făceați înainte, no problem! Și asta e valabil pentru orice chestie pe care o putem suspecta ca dependență. Dacă nu ești dependent și nu ai o problemă, înseamnă că te poți opri oricând, dar nu vrei. Ok, fă un test pe care să-l știi doar tu. Nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui. Oprește-te două săptămâni. Și ce văd mulți oameni este că nu pot să se oprească. Le e greu să se oprească. Și aia indică o problemă.
Vrei să o rezolvi sau nu, that’s another discussion! Ține de fiecare.
Nu sunt eu ăla care să zică: „Bă, nu mai beți alcool!” Dar ce pot să spun este într-adevăr ceea ce ai spus și tu, că din tot ce am văzut eu, performanța și alcoolul sunt incompatibile. Poți să faci performanță până la un anumit nivel și după aia te plafonezi, nu mai poți să crești, decât dacă o mai rărești cu alcoolul, decât dacă îți reglezi somnul. Devin niște blocker-e cumva.
Și, din nou, nu vreau să se înțeleagă că totul în lumea asta este despre performanță, că eu chiar nu cred că e. Cred că oamenii au dreptul să spună, „Băi, știi ceva, eu nu vreau nici o performanță!” Au dreptul să spună asta. Și dacă e așa și e asumată, e ok. Dar ce văd în jur nu este asta. Ce văd în jur în general este că oamenii își doresc performanță, sunt frustrați că nu au performanță, că nu sunt recompensați ca și cum ar fi cei mai buni și nu le sunt recunoscute rezultatele, dar în același timp comportamentele lor nu sunt comportamentele unor oameni care sunt hotărâți să obțină performanță.
Cristina: Comportamentele și costurile pe care sunt dispuși să și le asume. Chiar și la performanță, acea renunțare la unele lucruri poate că le dă un avantaj de 0.02%, dar în performanță o să facă diferența.
Andrei: Da, contează! În vârf așa se măsoară. Cine iese pe locul întâi și cine iese pe locul doi așa se măsoară, în 0.02%.
Cristina: Exact! Și poate că asta uneori înseamnă o secundă sau o fracțiune de secundă. În sport este foarte evident.
Andrei: Da! Dar ajunsesem aici, de unde, că nu mai știu.
Cristina: De la somn. Pornisem pe linia somnului.
Andrei: Zi-mi și tu niște obiceiuri pe care le ai.
Cristina: Păi le cam bifez pe toate pe care le-ai spus și tu.
Andrei: Zi ce ai în plus, atunci! Citit nu am zis și bănuiesc că ai și tu.
Cristina: Da. Am început și eu în 2020 să citesc cărți audio. Este unul din obiceiurile noi ale anului și care îmi bifează și partea asta cu mersul pe jos.
Andrei: Da! Și eu le am cuplate. Merg pe jos și ascult cărți.
Cristina: Da! Asta de recunoștință o fac doar pe perioade foarte limitate. În general, atunci când simt că am eu mai mult nevoie să scot în evidență, să mă concentrez mai mult pe niște lucruri pozitive. Nu simt nevoia să o fac mereu.
Journaling, la fel, cred că îl am de prin clasa a cincea. Cam de toată viața!
Iar sportul l-am început acum vreo șase ani și acum mă țin de el. Dar până am reușit să mă apuc efectiv de alergare, că la mine e alergare, a durat foarte mult și au fost foarte multe eșecuri de apucat, renunțat, apucat, iar renunțat, până când m-am alăturat unei comunități de alergători începători din București și așa am reușit să mă apuc și să mă și țin. Până la urmă asta contează. Și acuma am curaj că dacă mă las din nou pot să mă reapuc oricând. Anul 2020 a fost un an groaznic din punctul ăsta de vedere.
Andrei: Dar ce s-a întâmplat în 2020?
:))
Cristina: Nu știu! Am auzit că au existat niște conspirații la nivel mondial.
Andrei: A fost problema aia cu ciparea, nu?
Cristina: Cu ciparea și cu Bill Gates.
Andrei: Și cu botnița! Aia a fost? Of! Viață!
Cristina: Și deși am încercat să fac mișcare în casă, în fiecare zi – am dus-o în extrema aia: „Băi, am nevoie să fac zilnic!” – și am făcut exerciții cu greutatea corpului sau cu greutăți, ce aveam și eu, am făcut o oră pe zi. Dar partea asta de cardio tot nu a mai existat. Chiar și mersul ăla pe jos pe care îl aveam înainte, conta foarte mult. Și când am ieșit din casă am simțit că am luat-o de la zero. Evident nu am luat-o de la zero.
Andrei: Fizic ai luat-o de la zero, mental nu!
Cristina: Da! Probabil că nici fizic. Și aia a fost! Am reînceput să alerg, că știam deja cum funcționez. Dar somnul mi se pare că e ăla care le aliniază pe toate celelalte.
Andrei: Meta obiceiul care se scurge cumva în toate celelalte. Da.
Cristina: Meta obiceiul. Da!
Somnul urmat de meditație. Chiar și 5 minute pe zi făcute constant am impresia că mă ajută să fac orice altceva cu mult mai puțină rezistență. Să nu mai opun rezistență și să le fac mai ușor.
Andrei: Ce fel de meditație faci tu?
Cristina: Meditația ghidată din aplicația lui Sam Harris, Waking Up, care te trece printr-un curs de 50 de zile și în fiecare zi îți prezintă un alt tip de meditație.
Andrei: Da, o știu, am testat-o și eu. E foarte mișto pentru că nu te plictisești și pentru că îți dai seama ce îți place și ce ți se potrivește.
Cristina: Exact! Și după aia, depinde mai departe de ce am nevoie și îmi selectez eu, poate meditația axată pe un singur obiect, sau poate fix invers, nu mă concentrez pe nimic și îmi golesc mintea. Am testat mai multe. Și asta și cu somnul mi se pare că mă ajută să le fac și pe celelalte mai ușor.
Dar am reușit să mă țin de meditație doar după cursul tău de Anxiety & Stress Management. Pentru că înainte era tot așa, on and off. Nu înțelegeam partea științifică din spate și până nu am pus toate piesele de puzzle cap la cap, nu m-am ținut.
Andrei: Și eu sunt la fel, și eu am chestia asta. E o tipologie specială asta. Sunt doar anumiți oameni care funcționează așa. Și eu sunt la fel, și eu am nevoie să înțeleg logic de ce și cum funcționează astfel încât să fiu dispus să commit to something, să mă concentrez pe o chestie o perioadă lungă de timp. Și la mine meditația a funcționat la fel. Cât timp am auzit despre ea că ar fi bine să o faci și că sunt niște oameni care se așează o oră pe zi și fac nu știu ce, eram: Bravo lor! Dar când am început să sap și să văd care-s principiile științifice și ce e în spate, asta m-a convins de fapt că mertă efortul și un efort susținut pe o perioadă lungă de timp. Mă bucur că te-a ajutat cursul ăla și că faci acum asta constant.
Cristina: Da, m-a ajutat super mult. Și cred că ai inclusiv un episod de podcast în care vorbești despre partea asta științifică din spate, pe care îl recomand.
Andrei: Despre cum începem să medităm. Și dacă tot suntem la recomandări, vă recomand Synctuition. Este o aplicație relativ nouă de meditație. Sunt multe aplicații de telefon pentru partea de meditație. Asta e free până la un punct, după aia costă, dar merită să o puneți și să o testați o dată, de două ori, pentru că e un sistem interesant care se bazează mai mult pe semnale audio pe care le trimit ei. Folosesc o chestie care se numește, sper să nu zic o prostie, binaural beats? Trimite sunete diferite pentru fiecare ureche și chestia aia ajută la calmarea sistemului nervos și reducerea stresului și anxietății. E o chestie care se mai folosește în anumite tipuri de terapie mai noi, partea asta cu sunetele emise pe anumite frecvențe care relaxează sistemul nervos și voiam să vă recomand chestia asta care se numește Synctuition și care e ceva special și e un pic mai pasivă. Nu trebuie să faci tu nu știu ce chestii. Poate că e mai ușor pentru oamenii care acum încep să experimenteze zona de meditație.
Cristina: Da, asta mi se pare important, că e de experimentat și de avut răbdare până când găsești ceva potrivit pentru nevoile tale, o voce care să fie suficient de plăcută, că și asta contează.
Dar am observat că foarte multe aplicații de meditație din astea noi, au introdus niște sisteme de gamification prin care să-i ajute pe oameni să se țină de meditație și nu știu ce să zic. I don’t know how I feel about it!
Andrei: Exact! Și eu sunt la fel, am niște mixed feelings legat de chestia asta. Îmi place ideea și mă bucură când mă gândesc că o să atragă niște oameni care vin pentru sistemele astea de luat puncte și crescut și luat level up, dar în același timp parcă se cam bate cap în cap cu conceptul de meditație. Cumva meditația este despre a-ți lua timp și a-ți permite să fii doar acolo prezent, concentrat pe ceva, pe respirație de cele mai multe ori sau pe vocea cuiva, și ăla e reward-ul, de aia faci asta. Rewarding itself! Nu am nevoie de altceva exterior ca să zică: „Good job, ai trei puncte în plus pentru că ai stat astăzi cu tine! E o discuție. Dar cred că poate fi un punct bun de început.
Asta e chestia cu meditația, că sunt mai multe tipuri de beneficii și unele ți le iei oricum. De exemplu respirația într-un anumit fel, mai ales expirația controlată, să dai aerul afară controlat în 10 secunde și nu în 4, cum ar ieși în mod normal, are niște beneficii la nivel fiziologic: stimularea nervului vag. Deci sunt niște chestii care se întâmplă, indiferent că tu te gândești în momentul ăla la cai verzi. Beneficiul ăla ți-l iei. A! Că ar fi super mișto dacă ai putea să stai prezent/ prezentă în momentul ăla și să nu te gândești la altceva, și ți-ai lua și mai multe beneficii? Da, clar! Dar și alea parțiale sunt mai bine decât nimic, știi?
Cristina: Mă gândeam la partea asta de meditație și la fix ce spuneai cu respirația, că e folosită de foarte mulți oameni din zone unde poate nu te-ai fi așteptat, cum ar fi armata. Nu prea se vorbește despre asta.
Andrei: Îmi aduc aminte că David Goggins – cine nu a citit sau ascultat cartea Can’t Hurt Me v-o recomand – el povestea că așa s-a apucat el de meditație. Acum îmi aduc aminte că mai are o poveste similară și Tom Bilyeu. Amândoi s-au apucat de meditație pentru că au învățat de la niște tipi din SEAL, armată, trupele speciale. Tom Bilyeu a vorbit despre asta și zicea că i se părea o chestie foarte feminină chestia asta cu meditația, non pragmatică. Și nu vede de ce și-ar pierde timpul cu asta, până când a avut invitat un tip din trupele speciale care i-a zis: „A, eu meditez de trei ori pe zi, fac box breathing…” și i-a mai explicat ce făcea pe-acolo, și ăsta s-a dus acasă și a zis: „Bă, stai puțin! Dacă lu’ ăsta din trupele speciale i se pare că e suficient de important încât să facă meditație, poate ar fi cazul să o încerc și eu”. Și așa s-a apucat.
Și cred că există percepția asta, nu neapărat că e o chestie feminină, dar că e mai din zona aia, touchy feely, greu de apucat, puțin pragmatică, spiritualitate și-atât. Și nu cred că este. Cred că are niște baze foarte științifice.
Cristina: Da, pe care le-am descoperit acum, că putem măsura exact partea creierului și cum unele zone ale creierului sunt mult mai active în urma a X minute de meditație pe zi. Dar până acuma câțiva ani, nu puteam vedea aceste beneficii.
Hai să revenim un pic la un alt obicei, la cel de alergare. Voiam să te întreb cum te-ai apucat tu de alergare și cum ulterior ai reușit să faci triatlon.
Andrei: Voiam să slăbesc vreo trei kilograme. Mă rog, nu trei! Voiam să slăbesc, nu niște kilograme. Voiam să nu mai arăt cum începusem să arăt. Nu conta neapărat câte kilograme. Asta se întâmpla cred acum șapte, opt ani. Aveam vreo 27, 28 de ani. Până atunci nu alergasem. Mai mergeam la sală din când în când dar nu pot să zic că eram genul care mergeam non stop. Mergeam de vreo două trei ori pe săptămână câteva luni după care îmi trecea, după care mă mai apucam anul următor. Îmi plăcea partea asta de a lucra cu mine fizic. Mă rog, îmi place ideea de a lucra cu mine din orice punct de vedere dar și fizic. Îmi plăcea ideea de a fi genul de om care aleargă, dar nu eram. Îmi aduc aminte că mă gândeam la asta: „Bă, ar fi mișto să fii genul ăla, dar nu ești! Știm amândoi că nu ești!”
:))
Cristina: Amândoi? Tu și una dintre personalitățile tale?
Andrei: A, nu, eu și una dintre vocile din capul meu.
Cristina: Una dintre vocile alea nasoale.
Andrei: Să știi că nu o văd ca pe o voce nasoală, o văd ca pe o voce a adevărului, cumva. Mie îmi place, nu-mi place, am tot timpul această voce din capul meu care îmi spune lucruri care în mare parte din cazuri sunt adevărate și în multe cazuri doare.
În fine, era realitatea! Nu mă vedeam pe mine ca fiind genul de om care aleargă.
Și voiam să devin mai fit pentru că aveam un stil de viață care nu încuraja partea asta de fitness. Lucram destul de mult, lucram relativ la chestii stresante, nu prea aveam grijă la ce mănânc. Adică nu prea știam, nu aveam educație pe zona asta.
Nu eram genul de om care mănâncă de șase ori pe săptămână de la fast-food dar nici nu pot să zic că aveam o dietă sănătoasă. Și mi s-a părut mai simplu, ceea ce văd că se întâmplă la mai mulți oameni, mi s-a părut mai simplu să continui să mănânc ce mâncam și să bag niște sport în plus.
Și mi-am propus o dată, am alergat o dată și după aia nu m-am mai ținut, mi-am mai propus o dată și iarăși nu m-am ținut. Asta se întâmpla cu pauze de câte trei luni între ele.
Realitatea e că, uitându-mă înapoi, am fost suficient de frustrat încât să se lipească a patra oară. Era o perioadă similară cu perioad asta. Era în decembrie și știu că mi-am propus eu nervos: „Fuck-it! Mâine dimineață…!” Întotdeauna e mâine dimineață.
Cristina: Fie ce-o fi!
Andrei: Da! „Mă duc și alerg!” Și m-am trezit dimineață și ninsese. Ninsese grav! Și eram: „Hai, frate, nu pot să cred! Nu pot să cred că ceva de acolo de sus a reorganizat clima pe această planetă ca să mă încurce pe mine în dimineața asta. Chiar când deveneam alergător, a băgat chestia asta!”
Cristina: Eu sunt alergător în mintea mea dar iată, the act of God!
Andrei: Și am alergat… bine am alergat! A durat vreo patru minute sau ceva, sub un kilometru, prin zăpadă, m-am întors și am stat lângă calorifer două zile sau ceva, dar așa a început. Apoi după două zile am reușit să mai fac asta o dată, și tot așa.
Și asta le spun de multe ori oamenilor cu care lucrez: a devenit ușor după a patra, a cincea oară. După a patra, a cincea oară am început să simt că s-ar putea să-mi iasă.
În alergare, ca și la flotări, la genuflexiuni, la abdomene, progresul se vede foarte repede. După a patra oară am simțit că nu mai sunt ăla de acum două săptămâni. Pot un pic mai mult. Și sentimentul ăsta de progres constant mi-a alimentat chestia asta cu alergatul.
Și am început să alerg, am alergat niște luni și nu s-a văzut pe partea de slăbit. Nu s-a văzut deloc! Mai povestesc asta, că mi se pare chiar amuzant. Aveam 84-85 kilograme.
Cristina: Ce înălțime ai tu?
Andrei: 1,77! Aveam 83-84 de kilograme și în mintea mea ziceam că măcar cu un 80 mi-ar fi bine. Nu păream că am foarte mult pentru că am o conformație în care nu se vede foarte repede când pun două, trei kilograme în plus. Puteai să o confunzi cu masă musculară ușor, dacă erai delusional. Dar era vorba de cum mă simțeam, nu neapărat de cum arătam.
Și de la 83-84 de kilograme am început să alerg. Am alergat și am crescut constant distanțele și frecvența alergării și cam la un an și un pic după, ajunsesem la 10-12 kilometri pe alergare. Asta înseamnă o oră și un pic de alergat și asta se întâmpla cam o dată la două zile. Erau vreo 30, 40 de kilometri pe săptămână cel puțin și ajunsesem de la 83-84 de kilograme, la 92 de kilograme. Și eram: Ceva nu funcționează aici! What the fuck!
Eram super mulțumit că alergam și mă simțeam bine că alergam și mă simțeam mult mai fit dar în același timp ceva făceam greșit.
Cristina: Cărai destul de multe kilograme în plus pentru un volum atât de mare de alergare.
Andrei: Da, și asta! Se simțea pe la încheieturi și nici forma de alergare nu era ideală pentru că nu prea știam eu cum se aleargă.
Și ăla a fost momentul în care am început să fac modificări în alimentație. Am început să mă uit la ce bag eu în mine efectiv, am început să citesc câteva cărți pe tema asta, de nutriție. Voiam să înțeleg ce fac greșit că era evident că fac ceva greșit.
La o alergare de 10 kilometri, de o oră în medie și la greutatea mea, eu ardeam vreo 1000 de calorii, dacă îmi aduc bine aminte. Și mă întrebam: dacă eu ard o mie de calorii în alergarea asta, câte mănânc într-o zi de reușesc să mă îngraș? Probabil erau vreo 1800, 2000 și ceva necesarul meu pe zi plus încă 1000. Deci dacă eu aș mânca sub 3000, ar trebui să slăbesc. Deci nu mănânc sub 3000. Mănânc peste 3000.
Și culmea e că eu nu eram genul care să mănânce mult. Și acum sunt la fel, nu sunt genul care își umple farfuriile, doar că alegerile erau foarte proaste. În primul rând nu mă uitam la calorii, cu atât mai mult la macro nutrienți și alte chestii. Și am început să-mi track-uiesc inițial doar caloriile. În mintea mea analitică ziceam că dacă o ținem sub 3000 de calorii, o să slăbim. Ok, vreau să mă asigur în primul rând că o țin sub 3000 de calorii.
Cristina: Și ce ai aflat?
Andrei: Că n-o țineam. Bineînțeles! Dar am aflat că erau niște chestii care schimbau fundamental ecuațiile. De exemplu pâinea. Mi-a devenit super evident că dacă scot pâinea, pizza și patiserie, pot să mănânc de trei ori mai mult și tot nu fac caloriile alea. „Ok! Fuck it! Le scoatem acum!” Deci pâinea a fost prima care a ieșit.
Și am observat asta, că sunt câteva greșeli majore pe care le făceam și dacă nu le mai fac pe alea, nu trebuie să-mi schimb fundamental stilul de viață. Adică nu e un efort atât de mare.
Zahărul a devenit rapid foarte evident că e o problemă și am eliminat una sau două chestii care erau cele mai nasoale, care aveau cel mai mult zahăr.
Cartofii prăjiți, care mie îmi plac super mult dar am găsit alte soluții, de cartofi făcuți în alte feluri, care nu au atât de multe calorii. O porți de 300 de grame de cartofi prăjiți au vreo 800 de calorii, dacă nu mă înșel. Aceeași porție de 300 de grame de cartofi dar nu prăjiți, ci fierți – și nu îmi plac fierți, dar vreau doar să fac o comparație, evident nu au același gust – dar 300 de grame de cartofi fierți sunt 300 de calorii. 800 versus 300 și e aceeași cantitate de mâncare. Da? Nu intru acum în alte discuții despre prăjeală și grăsimi și carbohidrați. Este pur și simplu despre faptul că dacă facem niște alegeri mai deștepte putem să mâncăm fără să simțim că suntem deprivați de mâncare și în același timp să ne ținem sub control partea de greutate.
În fine, am început să iau decizii de genul ăsta treptat și nimic extrem și am slăbit, mult. Am ajuns într-un an și ceva de la 92 la 78, 77 de kilograme, acum având 73, care probabil e cea mai mică. Dar eu nu target-ez greutate mică, vreau să mă simt fit și sănătos.
Și mai e o chestie importantă aici. Eu la un moment dat nu am mai alergat. Alergam destul de mult, am început să alerg la curse de 10 kilometri, semimaratoane după care maraton, după care triatlon dar ideea este că de la un punct încolo am simțit că e prea mult. Începusem să văd niște costuri și mi-am dat seama că nu vreau asta. Se activase partea de competitor din mine, că oricum noi bărbații mi se pare că o avem mult mai puternică. Nu doar bărbații.
Cristina: Nu. Ca oameni în general.
Andrei: Da. Dar la bărbați e mai activă un pic, din câte văd. Cred că ține și de testosteronul ăla un pic. Și oricum eu sunt construit să mă autodepășesc, nu am neapărat nevoie de competitori. Even better dacă sunt și competitori dar eu sunt cu Excel-urile mele și pot să mă compar cu mine fără probleme. Și m-am hrănit foarte mult din chestia asta, din a-mi atinge niște limite și a le depăși.
Și la un moment dat am zis: „Bă, cred că e suficient!” Și am început să temperez asta și să mă așez într-un echilibru. Și am continuat să alerg, dar mai puțin – 10 kilometri pe zi – după care am avut niște accidentări. Așa am avut niște perioade în care nu am putut să alerg și am început să mă duc spre înot, spre bicicletă și asta a facilitat triatlonul mai târziu.
Iar acum, în ultimii doi trei ani mi se pare că sunt în zona cea mai echilibrată în care am fost vreodată apropo de sport. Fac sport de trei ori pe săptămână cel puțin și de obicei sunt tipuri diferite de sport. O dată pe săptămână înot și poate de două ori pe săptămână bicicletă. Și mers pe jos peste asta, în fiecare zi. Mersul pe jos eu nu îl văd la sport dar este, doar că nu îl încadrez eu acolo în mintea mea.
Și acum, în perioada asta, bicicletă acasă și chestii care se fac în casă. Am făcut și ce povesteai tu, exerciții cu propria greutate, aplicații pe telefon. Seven de exemplu.
Cristina: Da. Pe asta am folosit-o și eu.
Andrei: Da. Cred că e important ca sportul să fie parte din viața noastră și modul în care am ajuns eu la zona asta pe care o văd ca fiind relativ echilibrată a fost printr-un efect de pendul, în care întâi m-am dus dintr-o extremă în alta, am văzut că nici în extrema aia nu e bine deși mi-am luat niște lucruri de acolo și apoi m-am întors într-o zonă mai echilibrată.
Dar mi s-a schimbat partea de identitate în anii ăștia. Eu acum, când mă uit în oglindă, știu despre mine că sunt genul de om care este sportiv și este fit și va fi mereu, ceea ce nu era parte din identitatea mea. Și mai sunt niște chesti dinastea, mă rog, tu știi dar o spun pentru cei care ne ascultă.
O să sune arogant dar oricum ai lua-o e o chestie pe care nu ți-o poate lua nimeni. Când intri într-un loc în care sunt mulți oameni și te uiți în jurul tău și știi că tu poți să alergi cinci ore fără să te oprești și mare parte din oamenii de acolo nu pot să facă asta…. Mare parte aleargă 4 minute cum am alergat și eu la început, și obosesc. Și chestia aia, oricât de arogantă ar fi – e un pic ciudat că e vorba de comparația cu alții – dar e vorba de încrederea pe care ți-o dă în tine. E: „Băi, eu am fost în stare să fac asta!” Poate și ei ar fi, dar eu am făcut-o. Eu aș putea să o fac acum. Ok, acum nu-s cel mai antrenat dar am încredere că mental sunt în locul în care, dacă ies acuma, pot să alerg o oră sau două fără să mă opresc. Nu cinci, dar o oră două le alerg acum, fără antrenament. Greu, doare acolo, respir greu acolo… clar! Dar I can do that! Și asta e o chestie pe care nu ți-o ia nimeni la nivel de încredere.
Chiar și oamenii care nu au mai făcut sport de ani de zile, am mai discutat cu ei, chiar dacă nu au mai făcut sport, ei în capul lor știu că dacă ar vrea ar putea. Nu e doar o chestie că cred că ar putea. „Am dovedit în trecut, pot!”
Cristina: Și e o încredere care se transpune în toate planurile, nu rămâne doar acolo.
Andrei: Exact, despre asta e vorba, pentru că e o schimbare la nivel de identitate. Mâine, când vei avea de negociat contractul ăla, când vei avea de purtat discuția aia grea, nu mai e doar Andrei care era de obicei, e Andrei care by the way, a făcut și asta. Andrei care a făcut și asta e omul care va avea discuția aia. Și asta schimbă un pic modul în care intri în interacțiunile din viața ta, în proiecte, în challenge-urile din viața ta. Și asta cred că e beneficiul major al sportului și al sportului ăsta dus un pic spre performanță. Nu e performanță, dar, cum spunea un medic sportiv la care am fost la un moment dat: „Băi, hai să nu ne prefacem că ce faci tu e la nivel de amator, că nu e! Ok, nu ești sportiv de performanță dar amatorii nu aleargă trei ore pe zi.” True! E undeva între.
Și nu cred că e nevoie să te duci la nivelul ăla ca să-ți iei beneficiile din sport. Cred că dacă am putea să integrăm în viața noastră o oră din orice fel de sport odată la două trei zile, asta ar schimba major tot.
Cristina: La tine a fost clar o obsesie pe care o aveai în alte zone și pe care ai reconcentrat-o în zona asta.
Andrei: Nu aveam obsesia aia, o am și acum, doar că e focusată în alte părți.
Cristina: Exact! Voiam să întreb cum ajung oamenii să declanșeze acea primă mișcare de pendul și să ajungă să schimbe niște lucruri? La tine a fost că erai frustrat tu cu tine. Dar din munca ta cu alții ce ai mai văzut?
Andrei: Nu! Asta e singura!
Cristina: Frustrarea personală e singura!
Andrei: Eu nu mă uit la ea ca la frustrare personală. Mă uit la ea ca la un moment al adevărului în care pentru câteva secunde nu mai reușești să te minți pe tine. Cred că noi ne mințim pe noi tot timpul. Nu conștient, dar cred că ne spunem la bulshit-uri…: „Mâine dimineață mă duc și fac…!” Și tu știi foarte clar că nu te duci. Dacă ai fi foarte lucid, știi că ai mai zis asta de o sută de ori și n-ai făcut. Hai să nu ne păcălim că mâine o să fie diferit. Cumva ne găsim resurse să ne mințim și a două sute treișpea oară. Mâine e joi, mâine sigur e altfel. Și nu e! Ne mințim foarte frecvent.
Îmi aduc aminte că am avut un client odată care îmi povestea – era supraponderal bine, cred că tehnic vorbind era încadrabil la obez – și mi-a zis: „Băi, eu mă uitam în oglindă în fiecare zi și spuneam: Da, sunt un pic cam grăsuț. Și într-o zi am avut curajul să mă uit în oglindă și să zic: Nu, nu, nu, nu sunt un pic grăsuț, sunt obez. Nu de acum, de zece ani!”
Și sunt foarte dureroase momentele astea. Și sunt despre noi cu noi.
Uneori poate să ajute să primim feedback din exterior, nu doar legat de greutate ci legat de orice chestie pe care nu o facem bine, orice zonă sub optimă a vieții noastre. Dar de cele mai multe ori avem nevoie să avem noi cu noi înșine acest moment de sinceritate. Pentru că dacă noi în capul nostru încă negăm că avem o problemă, că așa simțim noi – e vorba de ce simțim noi – dacă noi nu simțim 100% că e o problemă faptul că mănânc nesănătos, că e o problemă faptul că nu fac mișcare, că e o problemă faptul că nu lucrez cu mine, că țip la oameni, că orice ar fi, dacă noi nu suntem 100% sinceri cu noi, nu avem cu adevărat motivația să ne schimbăm. Într-o zi proastă o să zicem: „Bă, nu se mai poate, tre’ să schimb ceva!” Dar după aia vine o zi mai bună în care ni se pare că: „Bă, poate că am fost un pic cam duri cu noi ieri, hai să mâncăm un pic de la McDonalds!” Sau de la altă companie care nu o să sponsorizeze niciodată acest podcast.
Adică, ce vreau să spun este că avem nevoie de momentele astea de sinceritate. La mine cred că despre asta a fost vorba, despre un moment de sinceritate în care m-am uitat în oglindă și am zis: „Bă, mie nu-mi place de mine!”
Nu îmi place de mine pentru că poate am făcut burtă. Dar poate că nu-mi place de mine pentru că mi se pare că aș vrea să fiu genul ăla de om ambițios și care rezistă la alergări de cursă lungă, și nu-s. Nu sunt și vreau să facă chestia aia parte din identitatea mea. Mi-ar plăcea mai mult de un Andrei care știe că poate să alerge 20 de kilometri când are el chef. Și este despre a lucra cu noi și despre a ne adăuga bucățele noi la identitatea noastră. E ca și cum ne auto construim, ne auto modelăm.
Uită-te la tine, fii sincer, uită-te la părțile care nu-ți plac. Ok! Cum ai vrea să fie partea asta? Mai la stânga, mai la dreapta. Fiecare are răspunsul propriu la asta. Ok! Acum hai să facem să se întâmple lucrurile.
Și e un proces care cred că nu se termină, și sincer, cred că mă bucur că nu se termină. E un proces care o să dureze toată viața, dar uitându-te la tine cel de acum doi ani o să fii mândru: „Bă, nu sunt perfect, n-o să fiu niciodată perfect, mai sunt multe chestii unde pot să lucrez la mine și pe care vreau să le îmbunătățesc dar nu mai sunt nici ăla de acum doi ani. Am schimbat niște chestii și e o diferență colosală între cine sunt astăzi și cine era Andrei de acum doi ani”.
Și am citit asta undeva și mi-a rămas în minte. Tre’ să-ți fie un pic rușine de cine erai anul trecut, că altfel înseamnă că nu ai crescut suficient.
Tre’ să fie niște momente din alea în care mă gândesc la cum am gestionat anumite situații acum un an sau doi și să fie un pic cringe. Ar fi putut să fie făcută un pic mai bine chestia aia. Și de câte ori am sentimentul ăsta, e greu pentru că mă strâng un pic în interior dar mă și bucură pentru că înseamnă că cel puțin la nivel de mindset s-au schimbat suficient de multe în anii ăștia.
Și ăsta ar fi un răspuns la triatlon!
:))
Oau! Am luat-o un pic pe arătură!
Cristina: Mi se pare că este foarte mult despre automodelare dar este un pic și despre descoperirea sinelui. Ne punem noi pe noi la încercare și trecem prin niște lucruri și începem să aflăm mai multe despre cine suntem noi. Eu, cel puțin am simțit-o. Mi-am pus oglinda în față și mi-am dat seama câte bullshit-uri îmi spuneam despre mine.
Andrei: Pe mine mă sperie că și azi s-ar putea să-mi spun și să nu-mi dau seama.
Cristina: Poate că așa o să fim toată viața.
Andrei: Probabil! Maybe! Dar când mă uit în jurul meu uneori prind curaj.
:))
Adică, după ce dai câteva layer-e de astea de bullshit la o parte, chiar dacă mai sunt, poți să zici: Hai să dăm la o parte cu toții leyer-e de astea și cred că o să fie o lume mai bună.
Cristina: Citeam un studiu despre oamenii care spun că muncesc extrem de mult și spunea că au fost monitorizați exact și au văzut câte ore lucrează pe săptămână. De fapt nici 12% din ei nu lucrau mai mult.
Andrei: Aia e! Deci în zona de productivitate am văzut chestia asta. Are Jordan Peterson un citat care mi se pare brilliant și exprimă exact realitatea văzută de mine. Are un clip pe YouTube despre time management și productivitate și partea de organizare și zice la un moment dat: „You have no idea, how productive, productive people are!” și continuă cu faptul că sunt probabil de 10, 20 de ori mai productivi decât tine. Adică, really productive people, deci oamenii ăia care sunt productivi, oamenii își imaginează că au 7% în plus productivitate. Nu-i așa! E more like de 5 ori mai productiv decât tine. Și e foarte greu de conținut chestia asta, e greu să o înțelegi pe bune, e greu să-ți imaginezi ce înseamnă. Înseamnă că un om care este structurat, organizat și productiv semnificativ peste medie face într-o zi undeva între de 5 ori și 10 ori mai multe decât faci tu. E greu de crezut pentru oamenii care nu-s acolo, dar eu am văzut asta de multe ori și cu calendarele în față. Efectiv listează ce-ai făcut astăzi.
Îmi aduc aminte și acum, eu fiind în extrema asta de a fi productiv, nu știu dacă de 10 ori mai productiv decât alții dar e clar că am o predispoziție spre a fi productiv și e clar că am lucrat foarte mult la chestia asta și lucrez de multe ori cu oameni care sunt la fel de orientați către productivitate.
Și îmi aduc aminte și acum că aveam una dintre companiile pe care le-am manageriat și la un moment dat a venit o colegă de-ale mele care mi-a zis: „Aș vrea să fac mai mult!” Mă rog, voia o creștere salarială și a venit cu o atitudine foarte pozitivă: „Aș vrea să pot să fac mai mult, dacă poți să-mi mai dai niște lucruri de făcut!” Eu eram mai la începutul business-ului, eram în primul an, lucrurile nu erau super bine structurate și nu aveam efetiv ce. Nu știam ce să-i dau să facă pentru că nici nu avea super experiență. Era undeva un pic peste junior. Și i-am explicat cum am putut eu: „Bă, dar nu prea ma ce. Îmi pare rău! Dacă apare ceva îți dau un semn, dar nu am ce.” Și ea tot încercând să scoată ceva din asta mi-a zis: „Nu, nu, zi-mi, că te văd ocupat toată ziua. Dă-mi ceva din ce ai tu de făcut ca să te ajut!” Și reflexul a fost să-i zic: „Dude, dar nu funcționează așa lucrurile, că nu avem același nivel de experiență!” Dar m-am simțit prost să-i zic chestia asta. Și am zis: „Ok! Îți citesc din calendarul meu și zi-mi dacă din ce-ți citesc e ceva ce crezi că ai putea să faci tu, și vedem”. Și am început să citesc calendarul meu și am citit 18 task-uri, 20 de task-uri și la un moment dat m-am oprit. Ea asculta, asculta, asculta, nu m-a întrerupt nicăieri, că erau chestii complicate, era una „îmi termin strategia pentru nu știu ce”, „scriu whatever”, „găsesc un om”, „scriu un job pe zi” și nu știu ce. Am terminat, m-am oprit, m-am uitat la ea și ea mi-a zis: „Și astea toate vrei să le faci săptămâna asta?” Și eu eram: „Nu, nu, nu! Sunt de azi! Astea toate sunt de azi, astea le termin azi!” Și ea era șocată: „Nu, nu cred!” A trebuit să-i întorc monitorul să-i arăt că mâine am altele. Și chestia asta mi-a rămas în minte pentru că nu-mi venea nici mie să cred că ea a putut să creadă că eu aș putea face alea într-o săptămână. Eram: „Dude, dar cum adică într-o săptămână?” După aia, uitându-mă înapoi, mi-am dat seama că având experiențe diferite, pentru ea unele nici nu ar fi știut de unde să le apuce. Eu le mai făcusem de X ori. E clar că ține și de nivelul de experiență. Dar oamenii care nu se preocupă de zona de productivitate, nici nu știu ce pierd, în termeni de ce poți să construiești și ce poți să faci într-o zi.
Și aș vrea să menționez aici, simt eu nevoia să menționez că eu de vreo șapte ani cel puțin nu depășesc 8 ore de muncă pe zi niciodată. Niciodată! Dacă mă raportez la ultimii trei ani cred că-s 7 pe zi sau 6. Nu sunt genul care muncește ca disperatul. Am avut perioade și cred că avem nevoie mai ales la începutul carierei să băgăm foarte multă muncă. Nu sunt genul ăla. Dar sunt genul care în alea 6 ore pe care le muncește mă mai duc pe la baie și mai beau un pahar cu apă. E cam tot ce fac. Adică, eu dacă muncesc, muncesc. Nu există 3 minute de deschis WhatsApp-ul sau un video pe YouTube. Nu există chestia asta. E un pic extrem dar, în același timp chestia asta îmi dă libertatea ca după alea 6, 7, 8 ore, să fac ce am eu chef. Și în ultimii 7 ani nu am simțit că e ceva important în viața mea de care să n-am timp. N-am simțit asta. Nici pe plan personal, nici profesional. Și ăsta e un beneficiu al productivității.
Sunt niște prețuri pe care le plătesc, în mod cert! Poate această aparentă rigiditate, cel puțin în plan profesional de: „Bă, dacă-i în calendar, se întâmplă. Dacă e acum, se-ntâmplă acum!” E o rigiditate acolo, n-ai cum s-o ignori, care pune presiune, care generează niște stres. Adică sunt niște costuri! Dar în același timp sunt și niște beneficii. Și întrebarea e: „Ok, care-i pachetul cu care ești confortabil? Pe care-l vrei?” Cam așa-i din punctul meu de vedere cu productivitatea asta.
Cristina: Productivitatea și managementul atenției. Tu spui 3 minute de deschis WhatsApp-ul sau altceva dar nu-s niciodată 3 minute. Și nu numai că nu sunt doar 3 minute dar costul emoțional este foarte mare și să faci acel switch înapoi la orice lucru creativ sau important la care lucrai este… până nu începi să măsori exact, nu ai cum să-ți dai seama.
Andrei: Da! E un concept în productivitate de la Steven Covey, dacă nu mă înșel, oricum, are vreo 30 de ani conceptul, deci încă e funcțional și valid, care spune că, dacă nu mă înșel, fiecare 10 minute de planning, de planificare, salvează o oră, o oră și ceva de muncă. Și iarăși, e unul dintre conceptele alea pe care l-am discutat cu mulți oameni. Și cu clienți și cu alți oameni din alte roluri, amici, prieteni. Și oamenii nu reușesc să-l conțină. Nu-l înțeleg! Ei zic: „A da, am înțeles, deci e important să planifici!” Nu nu nu, n-ai înțeles! Tu acum, când ai putea să-ți deschizi agenda sau calendarul și să-ți faci programul pentru mâine, tu acum nu o faci pentru că te gândești: „Fuck-it! Am prea multe de făcut! Mă apuc efectiv de muncă, lasă-mă cu planificarea!” Tu, în momentul când ai făcut asta, îți asumi că ziua de muncă de mâine va fi cu o oră mai lungă. This is dump! Și după aia, mâine te plângi că ai stat 12 ore la muncă. Realitatea tehnică, adică demonstrată și care e valabilă pentru orice om, inclusiv pentru tine, este că putea ca în loc de 12 ore să fie 10 dacă făceai un sfert de oră de planificare dimineața. În fiecare zi tu alegi să muncești două ore în plus, în loc să faci 15 minute de planificare pentru că în capul tău te convingi în momentul ăla că: „Nu, mai bine mă apuc direct de prezentare ca să nu mai pierd timp”. Exact asta faci, pierzi timpul!
Și e la fel cu chestia aia cu productivitatea, cu oamenii care sunt de 5, 10 ori mai productivi decât tine. Pare atât de greu de crezut că diferența este atât de colosală încât oamenii nici nu o încearcă. „Hai, frate! Bine! De 5 ori mai productiv!”
Aia e treaba, că e despre ce vorbeam mai devreme, despre capacitatea noastră de a ne minți pe noi cumva.
Cristina: În zonele creative mi se par atât de evidente chestiile astea. Deci simpla planificare a textului pe care urmează să-l scrie cineva sau al unei piese sau orice. În loc să se apuce direct, dacă își fac acea planificare, le ia mult mai puțin să ducă până la capăt cu succes.
Andrei: Da!
Cristina: Și e cumva contraintuitiv pentru că mulți spun: „Mă apuc și îmi vine mie inspirația!” Nu e niciodată așa! Și asta am observat-o și mi se pare că asta face cel mai mult diferența dintre cei care chiar ajung să facă lucruri și cei care doar vorbesc despre ele.
Andrei: Da!
Cristina: Nu mai țin minte cum am ajuns pe panta asta. Vorbeam de managementul atenției și al timpului și că ne mințim frecvent.
Andrei: A! Păi de la alergare am ajuns aici.
Cristina: Probabil! Nu mai știu.
Andrei: De la alergare. Mă întrebai cu alergarea și am zis cu alergarea apoi cu triatlonul și după aia am luat-o pe această arătură.
Cristina: Dacă te-ai apuca mâine de un obicei nou? Alege unul, cel mai dubios obicei la care te-ai putea gândi.
Andrei: Ok! Stai să mă gândesc. Ce ar fi dubios să fac?
Cristina: Să te dai cu skate-ul prin oraș sau parkour.
Andrei: Așa, parkour! Dacă m-aș apuca de parkour, așa, ce-i cu el?
Cristina: Așa! Cum ți-ai construi acest obicei? De fapt, unde voiam să ajungem e o zonă de tips and tricks practice pentru cineva care vrea de mâine să se apuce de un obicei nou și care sunt cele mai frecvente greșeli pe care le-ar putea face, cele mai comune.
Andrei: Ok!
- Mi-aș printa o foaie și mi-aș pune-o la baie lângă periuța de dinți, aș lipi-o cu scotch pe dulap și aș scrie acolo: Fac jumătate de oră de parkour pe zi sau învăț despre parkour jumătate de oră pe zi sau whatever that is, deci care e obiceiul. Exersez jumătate de oră pe zi. Și după aia încep să bifez în fiecare zi că s-a întâmplat și ieri, s-a întâmplat și ieri, s-a întâmplat și ieri, s-a întâmplat și ieri. Nu aș avea așteptarea de la mine că aș reuși să construiesc obiceiul ăsta fără acest pas. Niciodată! Aș simți că mă mint pe mine.
Cristina: Deci ți-ai stabili, ți-ai clarifica acea jumătate de oră pe zi, ți-ai face un calendar, nu?
Andrei: Da. Ca un mod de a ține track-ul numărului de zile consecutive în care am făcut asta. Sunt și aplicații de telefon, dar eu nu l-aș pune pe nici o aplicație de telefon pentru că mi se pare că acolo după trei zile nu le mai vezi. Deci mi-aș printa-o și aș pune-o într-un loc unde știu că ajung în fiecare dimineață sau în fiecare seară o dată și că mă lovesc de chestia aia.
Cristina: Bun! Next?
Andrei: 2. Mi-aș modifica contextul vieții astfel încât să crească șansele ca chestia asta să funcționeze. Adică aș presupune că Andrei de mâine Can not be trusted. Nu pot să am încredere în Andrei de mâine. Nu pot să am încredere decât Andrei de acum. Și Andrei de acum vrea să facă asta și e hotărât și înțelege de ce e importantă asta pentru el și are toate resursele, dar mâine dimineață s-ar putea să se trezească altul. Și atunci am nevoie ca eu cel de azi, ăsta mai înțelept și mai hotărât, să-i fac viața cât mai ușoară lui Andrei de mâine.
Asta înseamnă că dacă lângă periuța de dinți și lângă hârtie pot să las un pix, o să las un pix astăzi, nu o să mă bazez pe faptul că mâine o să găsesc eu un pix prin casă. Nu. Acum îl pun acolo.
O să mă abonez, o să dau like-uri, subscribe-uri pe unde mai stau eu, poate pe YouTube, poate pe Facebook, poate la niște site-uri, niște newsletter – fiecare cu canalele preferate pe subiectul ăla – astfel încât să mă asigur că mâine o să vină către mine informații care să-mi aducă aminte că vreau să fac asta. E o formă de a mă imersa în chestia aia.
Poate o să-mi download-ez o carte de pe Audible azi, să încep să o ascult. Sau poate o să-mi dau o comandă de două cărți fizice acum, care o să-mi vină zilele viitoare.
Poate o să-i spun unui prieten cu care mă văd după: ”Bă, gata, m-am hotărât, de mâine parkour jumate de oră în fiecare zi!” Și nu e o chestie neapărat de accountability extern aici, că i-am spus și o să mă simt prost dacă n-o fac, nu e despre asta. Este despre faptul că știu că peste trei zile când o să mai vorbesc cu el, o să mă întrebe: „Cum merge, mă, cu parkour-ul?” Și asta e ceva ce s-ar putea să mă ajute peste trei zile când poate o să am motivație mai puțină. Deci cumva mă imersez în universul ăla cât de mult pot.
Îmi pun în calendar! La mine e foarte clar, dacă nu există în calendar, nu am așteptarea că o să se întâmple vreodată. Nu există așteptarea că eu o să-mi aduc mâine aminte și că o să găsesc și momentul potrivit din zi și o să am și motivația. Nu! Acum trebuie să-i fac loc în calendar pentru mâine. Când mâine? Mâine de la 10? Da. De la 10 la 11? Da, hai 11:30 că poate durează mai mult. Și îmi blochez timp și dacă am nevoie să anulez niște lucruri de mâine ca să-i fac loc, atunci o să fac asta. Deci îl pun în calendar și nu îl pun în calendar doar pentru mâine. Îl pun în calendar recurent. De mâine pentru 3 săptămâni în fiecare zi de la ora 10. Și după aia, dacă mai e nevoie, îl mai mut eu. Dar ideea e că am nevoie să-l pun în calendar pentru mai multe zile.
N-ai idee câți oameni am auzit, care fac genul ăsta de chestii, pun în calendar pentru mâine, mâine se întâmplă și după aia a doua zi nu se mai întâmplă. Și întreb: „Păi ce-ai făcut, prietene?” și zic: „Păi, când l-am pus în calendar l-am pus pentru mâine, după aia nu l-am mai avut, am uitat”. Dar ce te costa să-l pui pentru trei săptămâni sau pentru toată viața? Că puteai oricând să-l scoți de acolo. Ai intuit tu că va conta pentru tine să-l ai în calendar, dar doar mâine. Poimâine nu mai contează.
Fac asta! Și presupunerea e asta, că nu mă bazez că o să mă ajute foarte mult Andrei de mâine. Eu doar pe ăsta de acum mă pot baza. Ok! Ce poate să facă ăsta ca să pregătească terenul?
Cam astea sunt primele lucruri pe care le fac și cred că-s cele mai importante. Nu știu dacă am ratat vreo unul.
A! Și poate mai e o chestie!
- Nu am așteptarea să-mi iasă perfect din prima. Mă aștept ca undeva în ziua a treia, ziua a patra, să dau un rateu, să nu mă țin de asta. Și știu că e parte din proces și știu că atunci când se întâmplă asta am nevoie ca imediat să reiau. Am făcut în prima zi, în a doua, în a treia, în a patra, în a cincea nu știu ce s-a întâmplat. Ok, din a șasea am nevoie să reiau. Cam astea-s chestiile de bază.
Cristina: La asta mi se pare că foarte multă lume se blochează pentru că au așteptarea să le iasă din prima și să se și țină, și nu se întâmplă.
Andrei: E aroganță, asta! Aroganță se cheamă!
Îmi place să vorbesc despre acest subiect pentru că nu mi se pare că sunt cel mai modest om din lume dar mi se pare că pe subiectul ăsta, mare parte din oamenii cu care vorbesc sunt mult mai aroganți decât mine. Se pare că e nevoie de foarte multă aroganță ca să zici: „Bă, da, știu că voi, fraierii care vă faceți 300 de obiceiuri, aveți nevoie de chestiile astea, dar eu n-am. Nu eu, care mă chinui de 3 ani să-mi fac un obicei, eu o să țin minte, eu nu o să-mi trec în calendar, eu nu o să-mi pun nimic lângă periuța de dinți pentru că sunt motivat, eu mâine o să mă trezesc cu aceeași motivație ca și azi și eu nu o să greșesc. Mie o să-mi iasă din prima!” Și după aia se duc și they fail. Și mi se pare amuzant.
Cristina: Da!
Andrei: E nevoie să temperăm un pic ego-ul ăla și să ne comportăm cu noi ca și cum acum învățăm să facem asta ceea ce by the way, pentru mare parte din oameni e adevărat. E prima dată când învățăm să ne construim obiceiuri. Nu e ca și cum suntem experți în asta și am făcut asta toată viața. Și dacă te uiți la oameni care sunt mai experimentați în asta, o să vezi că pentru toți experiența înseamnă doar că nu-și mai permit să se trateze cu superficialitate și își iau toate aceste măsuri ca să se asigure că se întâmplă.
Cristina: Adevărul e că dacă nu planifici în avans nu ai cum să eviți și să previ toate aceste întreruperi. E și despre așteptări și despre a reveni cât mai rapid după aia la ceea ce ți-ai propus să faci.
Andrei: Zi-mi un pic tu ce ai văzut din punctul ăsta de vedere? Nu știu dacă oamenii care ne ascultă știu cu toții. Tu de ceva timp deja lucrezi unu la unu cu oameni. Zi-ne un pic ce faci.
Cristina: Da, am început de vreun an să fac tranziția la a lucra unu la unu cu oameni pe construit obiceiuri mai bune și în special în zona de obiceiuri digitale. Și mă refer aici la screen time, la tehnologie, la cât timp petrec pe telefonul mobil și în special pe social media. Și cele mai mari greșeli pe care le-am văzut aici au fost că oamenii vor să renunțe complet, 100% la o anumită aplicație, nu stau să se întrebe ce-și luau de acolo, indiferent că-i vorba de WhatsApp, de Facebook, de Instagram, de YouTube. Renunță 100% și evident, se așteaptă să se țină de asta și la fel de evident, nu se întâmplă pentru că nu și-au planificat cu ce altceva să înlocuiască.
Andrei: Rămâne un gol acolo, neacoperit!
Cristina: Rămâne un gol! Și stau și se gândesc: „Nu intru pe aia! Nu intru pe aia! Nu intru pe aia!” în loc să-și fi planificat o alternativă. Nu stau să se întrebe ce își luau din acea aplicație, ce le bifa acea aplicație. Și atunci fie revin imediat la ea, fie au exact același comportament dar pe o aplicație alternativă. Unii și-au închis Facebook-ul dar s-au mutat pe LinkedIn sau pe Twitter, unde fac exact același lucru.
Andrei: În loc să se bazeze pe o formă de strategie de dinainte, se bazează pe o încordare, pe faptul că vor fi motivați și mâine, că vor putea să păstreze motivația asta o perioadă suficientă de timp.
Cristina: Da. Și ai și tu un buget al capacității emoționale. Dacă tu îți consumi 100% din ea doar pe asta, nu mai poți să faci nimic altceva în ziua respectivă și evident că poate în a doua sau a treia zi o să cedezi, că nu o să mai ai puterea emoțională.
Andrei: Da!
Cristina: Și se aplică și în altele!
Andrei: Mi se pare că oamenii, din cât am lucrat eu pe subiectul ăsta, mi se pare că oamenii care simt că pierd timp, că investesc prea mult timp, cum vrei să-i zici, pe social media de exemplu, se pare că devin la un moment dat conștienți că le mănâncă timp și productivitate chestia asta dar nu devin conștienți de motivele pentru care fac asta de fapt. Li se pare că fac asta degeaba! Stau pe Facebook 5 ore pe zi și nu-mi aduce nimic. Dar de fapt le aduce. Sunt niște lucruri pe care și le iau de acolo dar nu pare că sunt foarte conștienți de ele.
Cristina: Da, întotdeauna există un motiv în spatele unor comportamente. Și pe-asta chiar de la tine o știu: oricât de negativ ar fi comportamentul respectiv, în spatele lui există o intenție pozitivă. Și au nevoie să devină conștienți de ea. Și de cele mai multe ori, cu cât este mai mare dependența de un anumit lucru – de o anumită aplicație sau alteori poate e vorba de seriale tv sau de jocuri – cu cât e mai mare dependența cu atât le bifează mai multe nevoi sau niște nevoi mai mari.
Andrei: Da! Cred că o să fie din ce în ce mai mult nevoie de chestia asta de a lucra cu noi la a ne gestiona niște dependențe de care mi se pare că acum nici măcar nu suntem conștienți că sunt dependențe.
Cristina: Nu suntem conștienți pentru că atunci când toată lumea în jurul tău stă 7 ore pe telefon, ai impresia că e normal. A devenit normal.
Andrei: Mai e o chestie mișto. Sunt niște bule în care funcționăm.
Chestia asta am auzit-o de multe ori: „Băi, dar toată lumea în jurul meu face asta!” Legat de social media, legat de alcool, legat de fumat iarbă, legat de muncit peste program, de culcat la ora 3 noaptea, legat de orice. Cumva asta e o scuză pe care o tot aud și nici măcar nu e o scuză, e o explicație pe care o dau oamenii. Cumva ascultă o opinie diferită de a lor: „Mă, poate te-ar ajuta să X!”, o iau în considerare, după care imediat le vine în minte: „Bă, dar normalitatea pare că-i alta!” Eu te înțeleg pe tine Cristina că nu stai pe Facebook dar toți oamenii din lumea mea stau pe Facebook. Pare că tu nu ești normală. Ok! Nu o zic neapărat așa dar asta-i ce gândesc. Știi?
Cristina: Da!
Andrei: Problema e că nu cred că oameniii conștientuzează cât de mari sunt bulele astea. E foarte interesant. Eu, de exemplu, nu prea mă uit la filme.
Gata! Au ieșit toți acuma! Îi auzi cum ies din podcast?
:))
Cristina: Oricum, după declarația cu alcoolul nu cred că mai aveam pe nimeni.
Andrei: Mai erau trei care erau cu Netflix-ul, acum pleacă și ăștia.
Cristina: Părinții mei!
:))
Andrei: Au plecat, gata! Deci bine că am rămas noi singuri aici.
Nu prea mă uit la filme. Și când zic „nu prea”, încerc să fiu politicos și să mai fiu invitat la petreceri. De aia zic „nu prea”. Dar am fost plăcut surprins să aflu că deși în cercurile mele mai sunt oameni care se uită la filme și la tv și la chestii de genul ăsta – mare parte din ei se uită, măcar la Netflix că oricum e super la modă acum – am fost surprins să nimeresc în alte cercuri în care am spus asta și toată lumea era: „Da, normal, come on, cine se uită la seriale și la filme?” Și eram: „Nu pot să cred că sunteți la fel, nu pot să cred că existați!” Și erau: „Hai, frate, come on, nu am nici un prieten care să se uite la Netflix”.
Și sunt niște bule din astea de toate felurile: bule în care toată lumea bea alcool, bule în care nimeni nu bea alcool.
Am niște prieteni, apropo de fumat – eu mi-am dat seama la un moment dat, acum sunt niște excepții – dar acum câțiva ani toate cercurile de oameni în care eu petreceam timp, prieteni, colegi, colegi de muncă, în toate cercurile astea nu se fuma țigări. Și mi-am dat seama că nu făceau parte din realitatea mea. Dacă aș fi judecat după oamenii cu care interacționam… Nu a fost un criteriu. Eu nu fumez, dar nu a fost un criteriu ca să nu vorbesc cu oameni care fumează. Nu a fost nimic de genul ăsta, pur și simplu s-a nimerit. S-au adunat niște oameni în diverse contexte și ne trezeam că suntem 8 oameni într-o vacanță anul trecut și a venit cineva și a zis: ”Aveți un foc?„ Și am zis: „Nu!” Și ăla se uita la noi ceva de genul: „Serios? Sunteți 8 oameni și nimeni nu are o brichetă din 8 oameni. Asta ziceți, nu?” Și eu eram: „Bă, dar chiar e dubios! E ciudat că suntem 8 oameni și nimeni nu are o brichetă”. Nu? Sau ne-am dus la grătar acum 4 ani și nu am avut cu ce să aprindem focul pentru că nimeni nu s-a gândit că ne trebuie o brichetă și a fost dump!
Și sunt chestii de genul ăsta. Adică oamenii nu înțeleg că până la urmă contextul ăsta social ne influențează foarte puternic.
Am avut un client odată care voia să-l ajut să renunțe la alcool. Mă rog, am avut mai mulți, la fel și care voiau să renunțe la fumat. Am avut mai mulți pe partea asta. Dar îmi aduc aminte de tipul ăsta cu alcoolul și mi-a spus o chestie și avea dreptate. Mi-a spus: „Ok, eu sunt hotărât, fac tot efortul. Dar la orice întâlnire sau petrecere la care mă duc, eu sunt singurul care nu bea. E greu!” Și mi-am dat seama că da, cred că e greu. Mi-e greu să-mi imaginez…, mai ales că oamenii ăia cred că nu îți fac neapărat viața ușoară.
Cristina: Da, e mai ușor să spui că iei antibiotice, decât să spui adevărul.
Andrei: Da, iau antibiotice. În ultimii doi ani! Iau antibiotice.
Cristina: Da, ceea ce nu e normal!
Andrei: Nu e normal să trebuiască să minți ca să fii acceptat într-un grup în care comportamentul problematic nu e la tine, e la ei. Da, se întâmplă. Și nu-s ușor de gestionat contextele astea, dar avem nevoie să le gestionăm. Realitatea e că nu avem nevoie să schimbăm complet cercurile de prieteni ca să putem schimba astea, dar avem nevoie de curaj. E nevoie de curaj. De a-ți asuma niște lucruri, de a le explica oamenilor niște chestii, de a le cere ajutorul, de a spune: „Guys, eu respect decizia voastră de a bea, de a fuma de a face whatever, și aveți dreptul să faceți asta și succes. Aș vrea însă să mă ajutați și pe mine un pic că eu vreau să mă opresc din asta. Doar să nu îmi băgați ăsta sub nas, în rest faceți ce vreți voi”. Și dacă sunt prieteni, ar cam fi cazul să accepte și să te ajute cu asta. Dacă din contră vin și te întreabă: „Băi, nu vrei și tu măcar un fum?” când ei știu foarte clar că tu încerci să te lași de fumat, hai să reevaluăm dacă-s prieteni și definiția prieteniei. Că s-ar putea să nu fie.
Cristina: Recunosc că eu am pățit-o! Prin simplul fapt că și eu și soțul meu ne-am lăsat de băut alcool, avem prieteni cu care nu am mai interacționat.
Andrei: Aveați prieteni!
Cristina: Aveam prieteni, da, cu care nu am mai interacționat pentru că am realizat că alcoolul era o formă de interacționat social care ne ajuta. Și când am scos asta din ecuație nu am mai prea găsit alte lucruri în comun și ok, am făcut cumva loc unor prieteni noi.
Andrei: Asta zic. Ați găsit alții!
Cristina: Am găsit alții.
Andrei: Care sunt mai apropiați de cum ești tu de fapt și de cum îți dorești tu să fii.
Cristina: Da. That’s fine!
Andrei: Da, nu e ușor. Nu sunt schimbări ușoare în viețile oamenilor.
Și mai e o chestie și aș vrea să fie super clar asta pentru singurul ascultător pe care îl mai avem.
E o decizie la fiecare dintre noi. Toată discuția asta despre potențială schimbare începe cu întrebarea: Vrei sau nu să mai fumezi, să bei atât de mult alcool, să stai pe social media 6 ore pe zi? Vrei sau nu? Și dacă răspunsul e: „Mie îmi place așa!” Ok, stai așa! Nu cred că „trebuie” să ne schimbăm. Dar dacă „vrei” să schimbi asta, atunci e nevoie de un pic de curaj, un pic de ajutor și un pic de muncă.
Cristina: Da, și până la urmă, ok, mai stai 5 minute pe social media sau te mai uiți 20 de minute la un serial pe Netflix, problemele apar atunci când începe să te încurce pe alte planuri.
Andrei: Da, ca orice altceva. Oricare dintre lucrurile menționate de noi pe-aici pot fi făcute și folosite într-o măsură în care nu face rău. Ști? Adică, dacă nu-ți afectează viața, fă-le! Dacă simți că începe să te încurce din orice punct de vedere, poate că un test bun ar fi acela cu: renunță la asta două săptămâni. Hai să vedem! E normal să poți supraviețui în viața ta două săptămâni fără să te uiți la Netflix? Eu cred că e normal să poți să-ți gestionezi viața fără un film. Dacă poți face asta fără probleme, dacă ești: „Bă, da, nu m-am uitat două săptămâni dar acum vreau să mă uit!” Ok, uită-te la ce vrei tu, la trei serii din ce vrei tu. Nu e nici o problemă. Doar că, ideal ar fi să facem lucrurile astea pentru că vrem nu fiindcă simțim că trebuie și că nu putem funcționa altfel. Asta e tot!
Știu oameni care au o relație bună și cu alcoolul, și cu filmele. Și nu am o problemă cu asta. Și nici ei nu au o problemă cu asta. Sunt oameni care beau dar care beau poate o dată pe săptămână, social sau nu, că le place și nu exagerează. La fel, poți să te uiți la Netflix și zilnic – sau nu doar Netflix că nu vreau să creadă lumea că am o problemă cu Netflix, că oricul e singura alternativă decentă la televiziune sau la alte chestii și mai aiurea – poți să te uiți și zilnic, atâta timp cât dacă vrei să te oprești, poți.
Și nu mai zic că am un prieten care fumează țigări de 4 ori pe an. Nu are pachet de țigări de obicei dar uneori îl mai văd cu țigara. That’s ok! Nu e cel mai sănătos obicei pe care ți l-ai putea face dar dacă omul simte nevoia să fumeze de patru ori pe an și îl face să se simtă bine, e ok. Efectele asupra sănătății nu cred că-s foarte nasoale dacă fumezi 6 țigări pe an. Ok, frate, continuă și fă-o!
Cristina: Până la urmă, orice lucru poate deveni toxic. Mă gândeam acum că am avut un client cu care am lucrat și la care problema era că citea prea multe cărți.
Andrei: A! Clar, începe să fie o problemă asta. Da!
Cristina: Da. Și stai să te gândești: să citești cărți nu ar trebui să fie chiar atât de rău. Dar atunci când doar asta faci și nu aplici absolut nimic, devine o problemă, e o fugă de ceva.
Andrei: Am cunoscut oameni care meditează 5 ore pe zi.
Cristina: Și mai trăiesc și ei în rest?
Andrei: Discutabil! Dar vezi că și asta e o chestie. Dacă 5 ore ești acolo, cât timp ești în viața ta? Cât timp ești în realitate? Că și aia poate fi o fugă!
Toți, până la urmă suntem într-un punct mai la stânga sau mai la dreapta față de un punct de echilibru pe orice plan. Ideea e să ne dăm seama unde suntem și să tindem spre echilibrul ăla. Nu cred că poate fi atins echilibrul ăla perfect vreodată și nici nu cred că asta e miza: neapărat să fie perfect. Dar să realizăm când suntem în niște extreme și să începem să facem mici ajustări în viața noastră.
Cristina: Da! Și mie mi se pare că toată viața o să jonglăm cu ele. Într-o perioadă o să exagerăm cu niște chestii și o să le echilibrăm în perioada următoare cu alte lucruri.
Andrei: Da! Și cheia cumva este awareness-ul, să conștientizăm unde suntem. Să ne putem uita cu claritate la noi și să vedem că acum poate am exagerat un pic. Și acum poate sunt mai centrat decât anul trecut pe asta dar poate că sunt descentrat pe altceva. E managementul ăsta de echilibru constant, care uneori poate să fie obositor.
Asta e și realitatea. Fuga în diverse obiceiuri negative e the easy way out de cele mai multe ori. E: „Bă, știi ceva, am obosit, îmi bag picioarele!” Da, frate, dar asta e available pentru toată lumea. Oricine poate să facă asta. Vrei să fii oricine? Ok, ești oricine! That’s fine! Nu o zic cu condescendență, that’s fine, ești ca oricine altcineva. Și chiar am un respect pentru oamenii care sunt capabili să spună asta, că eu nu cred că aș fi în stare să accept așa o mediocritate. Cred că mi-ar fi mai ușor dacă aș putea să fac asta.
Dar în același timp, mare parte dintre oamenii ăștia sunt aceiași oameni care jumate de oră mai târziu zic: „Bă, da’ ăla de ce se plimbă în mașina aia? Ăla de ce își permite vacanța aia? Ăla de ce își permite să stea cu copilul 3 ore pe zi, că eu nu îmi permit și aș vrea să stau cu copilul”. Chestii bune sau rele, nu contează, am dat doar niște exemple. Adică, își doresc niște lucruri pe care alții le-au câștigat, nu toți, alții le-au câștigat alegând calea mai grea. Că asta e. Și ăia puteau să spună: „Nu, frate, știi ceva, stau aici, nu mă mișc nicăieri, nu mai depun niciun efort!”. Și e aceeași întrebare: Care pachet îți place?
Cristina: Nu ajută deloc social media pentru că nu vedem toate acele perioade mai grele, de sacrificiu sau mai plictisitoare. Vedem vârfurile, nu vedem antrenamentele de zi cu zi.
Andrei: Da, vedem rezultatele și de obicei rezultatele pozitive. Adică chestii care au ieșit. Nu vedem toate lucrurile care ar fi putut să iasă dar n-au ieșit, știi?
Cristina: Da!
Hai să încheiem și să le lăsăm oamenilor niște resurse în cazul în care vor să meargă mai departe, în profunzime, pe partea asta de construit obiceiuri. Îți vine ceva în minte? Mie îmi vine clar e-book-ul tău pe tema asta.
Andrei: Da, e un e-book la care m-ai ajutat și tu și am să las un link către el sub acest podcast, indiferent unde îl ascultați. Sper să poată fi văzut și în newsletter-ul meu.
E un e-book despre construit obiceiuri care e construit pe baza podcasturilor din trecut pe care le-am mai făcut și care sunt legate de zona asta de obiceiuri.
O altă resursă care îmi vine în minte este programul meu de Habits pe care îl găsiți pe zeroplus.ro. Ăsta e contra cost, primul este gratuit. În programul ăsta de habits e sistematizat to know-how-ul pe care l-am găsit eu și l-am testat eu în ultimii ani. Cumva am trecut prin 13, 14 cărți de habits și am structurat informația de acolo într-un mod foarte practic astfel încât să vă ajute.
Altă resursă?
Mai sunt cărți, dar e aceeași chestie: citești o carte și speri să găsești ceva acolo care ți se potrivește ție. Și uneori găsești și alteori nu în cartea aia.
Atomic Habits mi se pare o carte bună.
Cristina: Da, e foarte pragmatică.
Andrei: Sau The Power of Habit mai este o carte bună.
Din nou, chestiile cheie pe care le găsiți în ele, le găsiți și în programul meu de Habits, dar dacă preferați cartea, go ahead!
Tu mai ai ceva să le recomanzi oamenilor pe subiectul ăsta?
Cristina: Poate doar un singur sfat: să nu încerce să-și construiască mai mult de un obicei nou deodată. Mi se pare cea mai comună greșeală pe care am observat-o și mai ales în această perioadă a anului în care toată lumea vrea să se apuce să le facă pe toate deodată. Le-aș lua câte unul pe rând. Mi se pare important!
Andrei: Yep! Bine!
Cristina: O să lăsăm toate link-urile astea în descriere, tu o să le lași.
Andrei: Din politețe, o să facem asta împreună, Andrei.
Cristina: Am folosit pluralul dar…
Andrei: E ok! O să le lăsăm, bineînțeles! O să facem toată această muncă. Cum era aia? Mistakes were made! Știi?
:))
Cristina: Cerem în mod explicit să ne dea feedback, să ne spună cum li s-a părut.
Andrei: În comentarii ori un reply la newsletter, dacă ați primit asta pe newsletter.
Ne ajută orice formă de feedback pentru că e un format nou și vrem să știm dacă mai facem ceva similar sau poate să modificăm ceva la el. Am fost mai liberi un pic.
Cristina: Da! Deci ascultătorul care a rămas până aici…
Andrei: … să le spună celorlalți care sunt afară la o țigară.
:))
Cristina: Și mie să nu îmi scrie pe Instagram, că l-am închis și pe ăsta.
Andrei: Oau! Good for you! Unde te găsesc oamenii?
Cristina: Sub Tâmpa în Brașov.
Andrei: Deci, fiți atenți! Vă duceți în Brașov și fluierați pe-acolo.
Cristina: Și începeți să mă strigați.
:))
Da! Lumea mă poate găsi pe newsletter. Este cel mai la îndemână pe newsletter-ul meu propriu și personal, cristinachipurici.ro/newsletter. Să se aboneze. Să se aboneze și la al tău și să ne dea reply la email că citim.
Andrei: Bine Cristina!
Cristina: Bine. Mersi, Andrei și celor care au ascultat!
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
