fbpx

O ședință de terapie cu Dan Calotă (și Andrei client)

Shownotes / Timestamps:
03:50 Dansul între nevoia de focus și nevoia de growth
14:18 Ce vreau să-mi iau din ședință?
18:05 Ce iese când libertatea și eficiența se ciocnesc
22:05 Cum înțeleg conceptul de eficiență
28:28 Care e relația mea cu controlul
34:26 Interpretarea psihologului: eficiența ca mecanism de evitare
37:56 Exercițiul cu agenda și telecomanda
40:31 Ce ne învață înțelepciunea bătrânească
49:15 Cum ne raportăm la standarde
51:07 Ne identificăm cu rezultatele?
56:52 Muncești sau te chinui
1:00:59 Suntem dependenți de chin?
1:10:15 Iluzia că nu avem putere de decizie
1:15:39 Ce înseamnă un proces terapeutic
1:21:23 Skill-ul cel mai util în viața noastră emoțională
1:25:16 Locus of Control
1:27:47 Libertatea e putere de decizie sau opțiuni

***

Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.

Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).

Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!

***

Andrei: Hello!

Dan: Salut! 

Andrei: Salut, Dan!

Astăzi am vrut să fac un episod de podcast cu Dan Calotă, care este psiholog, din mai multe motive. În primul rând pentru că mă știu cu Dan de ceva vreme și simt că vedem foarte multe lucruri asemănător și în același timp experiențele noastre sunt diferite. Și mi-am luat de mai multe ori valoare din discuțiile cu el. 

M-am tot întrebat cum să fac acest episod de podcast astfel încât să fie mai interesant și mai valoros pentru toată lumea și soluția la care am ajuns a fost că ar fi interesant pentru oameni să vadă cum arată o ședință cu un psiholog. Și m-am gândit să profităm de faptul că eu cu Dan nu am lucrat din această poziție de client – psiholog. Noi ne-am cunoscut și am interacționat în alte contexte. 

Pe Dan îl găsiți și pe change.ro, unde puteți inclusiv să intrați în legătură cu el și să lucrați cu el dacă simțiți nevoia. Și motivul pentru care este acolo e că noi ne-am dat seama că deși pe change.ro sunt în mare parte change strategiști – colegi care au făcut formarea cu mine și avem un sistem de matching în care dacă simțiți că aveți nevoie pe niște obiective să fiți ajutați, vă matchuim cu change strategiști care se potrivesc cu voi și puteți să aveți niște sesiuni 1 la 1 care să vă ajută să vă deblocați sau să accelerați diverse procese de dezvoltare – în timp ce făceam asta, în ultimii ani, ne-am dat seama că uneori este mai potrivit un psiholog, un psihoterapeut, pentru a debloca niște situații, în funcție de obiectiv și de momentul vieții clienților, oamenilor, care ajung să aibă nevoie de asta sau să-și dorească asta. Și așa am ajuns să vorbesc cu Dan despre a ajunge să aibă și el un profil pe change.ro și mai departe să vedem cum putem colabora și mai strâns. Și ne-a venit la un moment dat ideea acestui podcast. 

Ziceam că noi nu am lucrat în felul ăsta, client – psiholog, și mi s-a părut o idee bună ca în acest episod să facem o sesiune mai scurtă sau mai lungă, vom vedea cum iese, în care eu să fiu în rolul de client și Dan să fie în rolul de psiholog. 

Evident că e un context un pic atipic, că e cu public, adică există ideea asta că la un moment dat o să fie făcută publică discuția asta. În același timp, e o discuție pe un subiect care este real pentru mine, m-ar ajuta să-l discut cu un psiholog și vreau să vedem unde ajungem și în același timp să vă arătăm și vouă cam cum arată un proces. Evident, procesul ăsta nu este 100% reprezentativ pentru orice proces pentru că în zona asta de lucrat cu un psiholog ca și în zona de change strategy de altfel, procesele sunt foarte diferite în funcție de client, obiectiv și evident, specialist. 

 

Astea fiind spuse, zic să începem, Dan. Nu? 

Dan: Bun! Păi, să ne așezăm confortabil, zic. 

Andrei: Asta facem!

Dan: Înainte să începem: detaliu administrativ. 

Ținând cont exact de contextul în care ne aflăm, să ținem ședința undeva în 30, 40 de minute. O să o monitorizez eu, doar că dacă totuși o să ajungem într-un moment, o să am grijă să fac un mic „pachețel” pentru tine, cu care să pleci din ședință. E în regulă așa? 

Andrei: E super tare!

Dan: OK! Începe tu. Și anume, despre ce vrei să discutăm azi? 

Andrei: Păi m-am gândit așa. M-am gândit că un subiect pe care aș vrea să-l explorăm un pic și pe care m-ar ajuta să obțin niște claritate este un subiect pe care eu am mai lucrat în terapie cu alți terapeuți și pe care l-am dus până la un punct, doar că nu mi s-a clarificat la nivelul la care aș vrea eu să-mi fie clar. 

E vorba despre un conflict intern, nu știu dacă asta este sau nu, dar eu cam așa îl văd, între două lucruri, între două părți din mine. Pe deoparte îmi vin idei, multe, de proiecte, de lucruri de făcut, de cursuri, de traininguri, de business-uri, de… multe. Ca să îl citez pe un prieten antreprenor și el: „În fiecare zi când mă spăl pe dinți, am 4, 5 idei care ar merita implementate astăzi!” 

Îmi vin idei, care sunt dublate de faptul că am suficientă încredere în mine încât să cred că le-aș putea și implementa. Nu-s doar idei, sunt la modul că chiar cred că aș putea face asta și ar fi mișto și mi-ar plăcea. 

Pe de altă parte, experiența ultimilor 10 ani, poate mai mult a ultimilor 3, 4, mi-a arătat că cel mai mult am progresat și cel mai eficient am fost în momentele în care m-am concentrat și am reușit să fac mai puține lucruri, nu mai multe. Să nu mă duc în 5 direcții ci în una. 

Și asta generează un dans din ăsta constant care e cu mine de toată viața. Uneori e mai acutizat, alteori îl țin mai bine sub control, între momente în care conștientizez puternic că am nevoie de și mai mult focus și îmi reușește și mă strâng mai mult și renunț la proiecte – nu-i ușor, dar reușesc să o fac de cele mai multe ori și atunci simt un boost de energie și eficiență – și momente în care alunec, ca și cum mă trezesc, ca și cum nu am fost suficient de atent, suficient de aware o perioadă, și mă trezesc după două luni că iar am ajuns să fac 3 chestii odată și simt că nu pot să le fac la nivelul de performanță și de eficiență la care mi-aș dori. Și mă văd din nou în situația de a accepta că toate 3 se vor mișca mai încet decât vreau eu, sau în situația de a tăia din nou unul de pe listă, și e greu, pentru că în mod evident de aia le fac pe toate 3, pentru că mi se par valoroase, că altfel nu ajungeam aici. 

Dan: Sunt importante pentru tine!

Andrei: Da!

Și aș vrea cumva să adresez chestia asta, să găsesc o formă de a o gestiona. Nu știu dacă de a o rezolva. Deja îmi vine un pic greu să cred că e ceva rezolvabil. Mai degrabă pare că e manageriabil. 

Vreau să găsesc o formă de a o gestiona mai ușor, pentru că idei îmi vor veni în continuare, iar credința asta a mea, care e foarte backed up de experiențe, că cu cât te împrăștii mai mult cu atât ai mai multe șanse să nu faci nimic. Credința asta pare că o să stea acolo, nu pare că o să plece. Lumea din exterior îmi alimentează asta, că văd asta și în jurul meu. Văd atât de mult în jurul mei oameni cu potențial incredibil, din punctul meu de vedere, care nu reușesc să facă mai nimic pentru că se împrăștie, pentru că pun 10% din ei și energia lor în aia, 5% în aia, 7% în aia, și 3 ani mai târziu sunt fix în același loc, nu s-au mișcat deloc. Și eu o văd foarte evident, că e mai ușor să o văd la ceilalți și în același timp îmi dau seama la mine că eu m-am mișcat de multe ori mai bine, mai repede, mai mult decât alții, pentru că am avut o capacitate mai bună de a mă focusa. Nu perfectă, dar mai bună. M-am împrăștiat mai puțin decât ei, m-am focusat mai mult și mi-au ieșit niște lucruri mai bine decât altora. Și conștientizez că cumva asta a fost o putere la mine, să mă focusez, chiar dacă așa imperfectă. Nu vreau să renunț la ea. Din contră, mi-ar plăcea să pot să găsesc două butoane să apăs și să fiu și mai focusat, și să pot să iau un proiect și să-l fac pe ăla 10 ani. Știi? 

Dan: Dar? Simt că e un „dar” acolo! 

Andrei: Da, era un „dar” acolo. 

Dar, când am săpat în asta în trecut am ajuns la nevoia mea de growth

Eu am o nevoie de creștere, de growth, care este – nici nu știu cum să zic ca să sune frumos și să nu sune a obsesie – e mult mai mare decât la majoritatea oamenilor, e sărită din schemă. Nevoia mea de growth – de învățare, de dezvoltare – se aplică aproape în orice parte a vieții. Nu e nici măcar doar profesională. E peste tot. 

Și am nevoia asta foarte mare care m-a ajutat foarte mult, mă bucur că o am, clar. 

În același timp, problema până unde am înțeles-o eu, este că de exemplu cu proiectele noi sau cu orice chestie nouă de care mă apuc, și cu un hobby, nu contează, cu atât mai mult cu proiecte profesionale, este că există o curbă de învățare care este mult mai accelerată la început. Eu sunt un pic atipic aici. Poate că vine din partea asta de antreprenoriat, nu știu. Mie îmi place mult mai mult să încep lucruri. Îmi place mult mai mult să mă bag în proiecte în care nu există mai nimic, e ca o foaie albă, chiar dacă nu există nici resurse, nici bani, nici oameni, sunt ok cu astea, pentru că – am descoperit în timp – îmi iau foarte multe din procesul ăla de creștere, din faptul că orice lucru pe care îl fac astăzi în proiectul ăsta, mâine sau poimâine se ve vedea. Și pot să văd progres foarte ușor și foarte repede și îmi aduce foarte multe, îmi bifează nevoia asta de growth

Când proiectele ajung la un anumit stadiu, după 6 luni, după 2 ani, ele se stabilizează. Pentru că de fapt asta vreau, să ajung să le stabilizez ca să existe și niște reward-uri acolo, să nu muncesc chiar degeaba. Și mă duc către aia, de aia cresc, dar odată ce ajung pe acolo, motivația mea începe să scadă, pentru că schimbările nu mai sunt atât de evidente, incrementale. Adică faci optimizări de 2% în plus, 3% în plus, nu de 500% în plus. 

Dan: Deja lucrezi la finețuri. 

Andrei: Da, exact! Lucrezi la finețuri și eu pot să fac asta, simt că sunt capabil să fac asta, am făcut-o și în trecut și o fac și acum pe anumite proiecte, dar în același timp nu îmi aduce același nivel de bucurie, împlinire, ceea ce se transformă într-un reflex de a începe în paralel ceva nou. Măcar să îmi iau de acolo ce nu îmi iau de aici. Și când sunt mai aware îmi vine asta în cap și îmi zic „O! Nu, nu! Nu ne apucăm acum, că iarăși ajungem în 7 proiecte!” și de obicei reușesc să o controlez, dar uneori, dacă nu sunt atent, cum ziceam mai devreme, mă trezesc că am făcut-o. „Băi, dar de ce am început eu chestia asta nouă? A! Păi pentru că aveam probabil o nevoie pe care nu am conștientizat-o și am ajuns aici”. 

Până aici am ajuns cu analiza. 

 

Dan: Ok! Ai zis la începutul discuției că vrei claritate și că o simți ca pe un conflict. Cu ce vrei să pleci din discuția noastră? Vrei cu moduri în care să poți să te focusezi mai bine, moduri în care vrei să eviți această creștere pe orizontală, vrei de fapt mai mult sens? Când zici claritate la ce te referi? 

Andrei: Cred că idealul pentru mine ar fi să găsesc o formă, o formulă, sau măcar să fac pași în direcția aia, astfel încât să pot să continui să mă concentrez pe un proiect, hai două, și în același timp să îmi bifez nevoia de growth într-un fel care nu presupune să mai pornesc încă 5 proiecte. 

Dan: Păi pornești 5 proiecte? Că din discursul anterior nu prea pare. Adică ești atent și nu pornești 5 proiecte. 

Andrei: Da sunt, dar există niște costuri. Eu resimt asta. Știi cum e? E ca și cum eu vreau să mănânc o prăjitură la 12 noaptea, am de cele mai multe ori voința necesară să nu mănânc prăjitura, dar în fiecare seară sunt nefericit pentru că nu mi-am satisfăcut această nevoie. 

Dan: A! Am înțeles! Problema nu este neapărat că nu ști ce să faci. Știi ce să faci, discuția este mai degrabă „aș vrea să mă simt diferit în timp ce o fac, aș vrea să simt altceva”.  

Andrei: Da! Aș vrea să simt altceva în timp ce mă blochez pe mine din a începe proiecte noi. 

Dan: Aș vrea să nu simt ce? Frustrare? Pierdere? Abținere? Efort? Care mai exact te irită? 

Andrei: Ia să vedem! 

Clar simt oportunități ratate. Mi-e un pic neclar dacă este vorba despre oportunități din punct de vedere business sau mai degrabă oportunități din punct de vedere al creșterii. Adică chiar mi-ar fi plăcut să mă bag în proiectul ăla și să văd cum iese și să-i dau de cap. Asta simt, că mi-ar fi plăcut să fac asta și uite că trebuie să mă opresc din a o face pentru că… alte motive. 

Ce mai simt acolo că ratez dacă nu fac? 

A, da, știu ce simt! Dacă nu mă apuc de proiecte simt o restrângere a libertății.

Dan: A libertății sau puterii?

Andrei: Cred că a libertății mai degrabă. Mie mi-e foarte greu să mă raportez la conceptul de putere. Nu prea îl înțeleg, sincer. 

Dan: OK! Libertate să fie!

Andrei: O fi și putere, dar simt că e libertate mai degrabă și acum mi-am dat seama de ceva, că tocmai mă pregăteam să spun că pentru mine libertatea e o valoare. Cred că e prima în orice formă de assessment am făcut, și mi-am dat seama, în timp ce mă gândeam la asta, că și eficiența e o valoare. 

Dan: Pare-se că știm care se ciocnesc. 

Andrei: Da, așa pare. Pare că ar putea fi un clash între astea două. 

Mintea mea e construită cumva pentru eficiență. 

Dan: Este evidentă eficiența eficienței. 

Andrei: Da! Simt că mă raportez la eficiență și la cum să fac lucrurile mai eficient în foarte multe contexte în care oamenii nu se gândesc la asta. Clar, în contexte profesionale dar nu numai. Eu eficientizez și drumul de aici până la baie când trec pe lângă paharul cu apă. Și dintotdeauna funcționez așa și mintea mea e foarte construită pe genul ăsta de chestii, dar în același timp valorizez foarte mult libertatea. Și libertate înseamnă că dacă eu lucrez la un proiect o perioadă și după aia nu mai vreau să lucrez la el, ar trebui să pot, nu? 

Ar – trebui – să – pot!

Asta mi-ar arăta că aș avea libertatea asta să pot să mă opresc. 

Fundamental cred că de aia nu m-am angajat niciodată, ca să am întotdeauna libertatea să fac ce am eu chef și când nu îmi mai place sau nu mă mai satisface din orice motiv, să pot să plec. „Băi, eu o să plec de aici și mă duc unde simt că vreau acum să fiu!” Am făcut asta. 

Layerul care s-a pus peste, în ultimii 7, 8 ani, 10 ani poate, odată cu experiența profesională, a fost că am devenit mai bun la a-mi înfrâna reflexul ăla. Nu mai sar în alt proiect. Pe la 20, 25 de ani făceam asta. Dacă azi nu mai aveam chef de asta, nu mai făceam, indiferent de miză. Plecam și mă apucam de altceva pentru că erau proiectele mele. Nu simțeam nevoia să mai stau pe acolo, indiferent la ce nivel era proiectul. OK! În timp mi-am dat seama că asta nu era o strategie prea bună pentru că nu apucam să fac suficiente lucruri să se întâmple și să culeg roadele. Și atunci am exersat și am devenit semnificativ mai bun la a sta acolo și a zice: Hai să vedem cum o întoarcem să o vedem din alt unghi, ca să aibă sens, chiar dacă nu mai are sens cum a avut până acum proiectul ăsta. Și pot face asta acum foarte bine, dar tot nu rezolvă problema. 

Dan: Nu rezolvă sentimentul ăla că pierzi din libertate. 

Andrei: E ca și cum mă fac singur captiv în diverse proiecte. 

Dan: La asta mă gândeam. Ok! Avem ideea asta de dezvoltare pe orizontală, să ai cât mai multe skill-uri. Pe de altă parte, când vorbești cu un japonez, ăla stă 5 ani de zile pe împăturitul unui orez și ei vorbesc foarte mult despre dedicare și măiestrie. 

Andrei: Exact, aia e! 

Dan: Dar ce sunt curios, pentru tine care e beneficiul eficienței? Până la urmă de ce depui atât de mult efort în a-ți eficientiza tot? 

Andrei: Primul răspuns care îmi vine e: beneficiul eficienței este că mi-a dat libertate. 

Dan: E un pic de paradox acolo. 

Andrei: E un pic de paradox. E prima dată când mă gândesc la asta așa, dar ăsta a fost primul răspuns și cred că eficiența în sine nu o văd ca fiind neapărat doar bună. Ok! Are o doză de rigiditate în ea de foarte multe ori, are și niște side effects care nu îmi plac neapărat și atunci nu aș zice că totul în viață e despre eficiență. Nu mi se pare un mod bun de a te uita la viață. În același timp, mie mi-a servit foarte mult de-a lungul vieții. Pe mine m-a ajutat să fiu eficient pentru că am rezolvat niște probleme în special profesionale, financiare, foarte devreme în viață. Și le-am rezolvat în primul rând pentru că am avut orientarea asta către eficiență. Am ajuns destul de devreme în viață să nu mai am niște probleme pe care oamenii de obicei poate le rezolvă la 50 de ani, sau niciodată, sau what ever.

Deci cumva mi-a servit și asta m-a făcut să valorizez conceptul de eficiență și să mă raportez la el mai mult. Dar cred că e și ceva genetic, moștenit, habar n-am. 

Dan: Ce se întâmplă dacă nu mai ești eficient? M-am exprima corect? Rezonează cu tine întrebarea aceasta cu: Ești eficient? 

Andrei: Dacă sunt eficient? 

Dan: Da!

Andrei: Da! Sunt foarte eficient. 

Dan: Ce se întâmplă dacă nu mai ești eficient?

Andrei: Dacă nu mai sunt eficient nu sunt foarte confortabil cu asta. Mă simt inconfortabil, simt că îmi irosesc viața. Bucata aia de viață. Alea 10 minute. 

Dan: Irosești timpul?

Andrei: Da, timpul. 

Dan: Și dacă irosești timpul, ce?

Andrei: E ca și cum nu sunt full in control. Simt că nu mă controlez pe mine… simt că nu îmi controlez mintea mea cât de bine aș vrea. 

E o nuanță aici. Când am spus asta cu eficiența și cu 10 minute în care nu sunt cât de eficient aș putea să fiu, eu raportez eficiența asta la ce mi-am propus să fac. Adică are și o parte bună, pentru că dacă sunt la mare și vreau să mă relaxez astăzi, dacă intenția pe care mi-am setat-o este de a mă relaxa – o să sune ciudat asta – vreau să fac asta cât mai eficient. La modul, bă, nu stau cu telefonul pe plajă uitându-mă la notificări și citind emailuri pentru că e ineficient. Eu vreau să mă relaxez astăzi eficient. Vreau să dau tot ce ține de mine și ce știu să fac, să am șanse maxime să-mi iasă asta și să plec relaxat din vacanța asta, nu stresat. Știi?

Dan: Just!

Andrei: Asta zic, că eficiența o măsor raportat la ce mi-am propus să fac. Și atunci, dacă nu sunt eficient, înseamnă că mi-am propus niște lucruri și nu am reușit să mă coordonez, să mă folosesc pe mine suficient de bine astfel încât să fac ce mi-am propus. 

Dan: Și dacă nu, asta ce înseamnă pentru tine? Sunt curios să văd cât de departe merge. 

Andrei: Da, înțeleg ce zici. 

Rațional m-aș duce către I failed, dar simt că nu este despre failure, la modul că am eșuat în ceva ce mi-am propus eu față de mine. Dar nu simt că e acolo. 

Deci, dacă nu reușesc, ce simt. Asta e întrebarea, nu? 

Dan: Da!

Andrei: Simt că nu pot să respir suficient. 

Ajungem la libertate, din punctul meu de vedere. 

Dan: Și dacă nu poți să respiri? 

Andrei: Am nevoie de spațiu. Nu fizic am nevoie să respir. Simt că-s cluttered, că sunt aglomerat, că nu ar trebui să fie așa lucrurile, că ar fi trebuit să o fi rezolvat. 

Dan: Ar trebui! Și dacă nu poți să rezolvi, ce se întâmplă? 

Andrei: Atâta se poate în momentul ăsta. 

Dan: Intră rațiunea și mecanismele de acceptare? 

Andrei: Da, exact! E o limită. 

Dan: Și sunt curios, fără ele unde ajungi? 

Andrei: Dacă nu intră alea, sau ce?

Dan: Da! Dacă nu poți să rezolvi, dacă rămâi acolo în aglomerația aia să respiri. Ce înseamnă asta? 

Andrei: Nu îmi dau seama pentru că ce fac de obicei acolo este că încep să fac niște acțiuni și folosesc niște tool-uri, pe care din fericire le am, și încep să apăs pe niște butoane să dezamorsez situația. 

Dan: Deci aici ne oprim. Nu există mai jos de nivelul ăsta. 

Andrei: În mod cert există. În trecut a existat. Probabil că e sentimentul de lipsă de control, simt că pierd controlul dacă mă duc mai jos. Anticipez că dacă nu aș apăsa butoanele și nu m-aș auto regla și nu aș regla astea, aș scăpa lucrurile de sub control. 

Dan: Sunt curios. Faptul că nu te poți controla spune ceva despre tine, în viziunea ta, în ochii tăi?

Andrei: Da, clar! Nu e ceva ce îmi place. Cumva, relația mea cu controlul e ciudățică. Ai zice că nu am o problemă cu controlul așa cum văd la alți oameni că au nevoia de control și de a controla tot și de a fi totul predictibil. Nu o simt atât de puternică, dar – și e un mare dar, m-am gândit de multe ori la asta – cred că nu o simt pentru că nici nu prea ajung acolo. Adică viața mea și majoritatea lucrurilor din viața mea au ajuns la un moment dat destul de în controlul meu. Au fost și momente în care au luat-o razna, dar în perioada asta a vieții simt că am destul de multă putere asupra diverselor părți din viața mea și chiar și în momente de stres știu ce să fac și deci mi-e relativ ușor să mențin controlul. Și atunci nu simt că mă chinui, nu mă panichez că l-am scăpat, dar realitatea e că nu știu. Poate dacă chiar l-aș scăpa poate m-aș panica. Nu știu. 

Dan: Sunt curios, ce fel de om crezi că ești, ce părere ai avea despre tine dacă nu ai mai avea controlul asupra ta, tu cu tine? 

Andrei: Cred că ține foarte mult de despre ce fel de control vorbim. Văd cel puțin două părți diferite. Sunt lucruri în viață pe care în mod evident nu le putem controla. 

Sănătatea! Foarte puțin control pe probleme de sănătate. Ok! Poți să încerci să faci prevenție, dar realitatea e că poate să o ia razna. 

În relații e o doză mare de lipsă de control by default, pentru că mai sunt și alți oameni implicați și nu poți să-i controlezi pe ei. 

Sunt deci niște zone din astea care nu îmi plac, că cui îi plac, dar în același timp am învățat că a-mi dori să am controlul acolo e o glumă. Tre’ să accept. Așa o resimt, că am nevoie să accept. 

Deci, nu acolo e problema la cum mă raportez eu la control. Problema mai mare este cu lucrurile care cel puțin în plan teoretic simt că ar trebui să fie în controlul meu. De exemplu, eu nu prea sunt genul impulsiv, foarte rar ridic vocea sau mă enervez. Nu sunt genul ăla de om prin temperament. În momentele când mi se întâmplă asta, aia simt că ținea de mine într-o măsură foarte mare și că nu am putut, că nu sunt încă la nivelul la care să fi putut să controlez aia. Știi? 

Cu genul ăsta de chestii. Asta cu enervarea e un exemplu, dar mai sunt și altele. 

Uite, îmi propun să fac ceva mâine. Îmi pun în calendar că mâine la ora 10 lucrez la task-ul ăsta. Dacă nu cumva se întâmplă vreun cataclism, e în controlul meu chestia aia. Așa o resimt. Mi-e aproape imposibil să mă păcălesc mâine și să zic „Știi? Hai că a plouat azi-noapte și astăzi este energia nu știu cum.” Nu, frate! Puteai să o faci. Hai să vedem de ce nu ai făcut-o. Și dacă te trezești obosit și nu ai avut energie, puteai să te culci mai devreme aseară. Era în controlul tău! Nu am loc să fug de mine acolo, știi? 

Dan: Cât de departe merge, în sensul că ce apare în momentul ăla? Apare dezamăgire, apare vinovăție, blam? 

Andrei: În care moment?

Dan: În momentul în care trebuia să te trezești la 10 și nu ai făcut-o. 

Andrei: Cred că niște vinovăție apare. 

Dan: Și dacă apare vinovăție, ce? Nu te întreb ironic. 

Andrei: Păi, e o emoție pe care aș prefera să nu o simt foarte des. Ok! Nu se întâmplă nimic dar e ceva ce dacă por să evit, aș vrea să evit. Știi? 

 

Dan: Vrei să auzi o tentativă de interpretare a întregii discuții? 

Andrei: Sure! Te rog!

Dan: Eficiență. Este evident că este un instrument de optimizare și de creștere și de evoluție, gen: câștig timp, câștig libertate și atunci vorbim despre partea funcțională a eficienței. Cred că în schimb, problemele un pic apar în momentul în care te folosești de eficiență ca să eviți niște sentimente negative. Vinovăție, de pildă. În momentul ăla eficiența se transformă mai degrabă într-un mod de evitare, decât într-un mod de a construi ceva. Are sens?

Andrei: Cred că trebuie să mi-o explici altfel. 

Dan: E diferența dintre scut și sabie, dintre apărare și ofensivă. Una e când folosești eficiența ca ofensivă, e un instrument prin care cizelezi, lucrezi la finețuri, te duci în profunzimile unui domeniu și una este să te folosești de eficiență ca să nu te simți vinovat pentru că nu ai făcut ceea ce ți-ai propus să faci. 

E o linie fină ca să te folosești de eficiență ca să îți urmărești scopurile și e o linie fină în care se poate ajunge ușor în partea cealaltă în care te folosești de eficiență ca să eviți ceva anume. Probabil că câteodată poate alunecă într-o parte, moment în care simți că îți tai din libertate. În mod normal, tu câștigi timp eficientizând. Și în momentul în care ai timp, din dorința de creștere și de evoluție, e logic că o să mai creezi încă un proiect, două, pentru că acum îți permite ceea ce ai creat. 

Andrei: Da!

Dan: Dar dacă te duci flămând pe două, trei proiecte, pentru că toată eficiența până atunci a fost pe reprimare, nu pe evoluție, s-ar putea să te duci prea mult în libertate și să iei patru proiecte în loc de două. Și ce vreau să spun e că ce ai tu de reglat la nivel fin este această eficiență. Una e când e apărare și eviți un sentiment de vinovăție pe care ar fi ideal să te duci să-l confrunți, decât să fugi de el, și una e eficiență ca să faci lucrurile să funcționeze bine, optim, unse. 

Andrei: Înțeleg! E un fel de efect de pendul. Asta zici tu, da? Că mă duc dintr-o parte în alta prea puternic, prea flămând, cum ai zis tu. 

Dan: Poate să apară o spirală. Apare efectul ăsta de pendul, oarecum negativ, un pic în extreme, deși tu ești foarte bun în a controla pendularea. Dar motivul pentru care apare pendularea este pentru că la un moment dat ai tras mai tare pe o parte, dar ca să eviți ceva, nu ca să construiești ceva. 

Andrei: A! OK! Acum are sens. 

Dan: Și dacă vrei să simplificăm un pic lucrurile, facem un mic exercițiu. Rapid. 

Asta ce e? 

Andrei: O agendă!

Dan: Ce culoare? 

Andrei: Neagră!

Dan: Bun! Acum eu sunt vocea conștiinței tale pentru o clipă. Facem un mic experiment. Micro, da? 

Nu te mai gândi la agenda neagră! Nu te mai gândi la agenda neagră! Nu te mai gândi la agenda neagră! Nu te mai gândi la agenda neagră! 

În scenariul ăsta, la ce te gândești? 

Andrei: La agenda neagră!

Dan: Bun! Scenariul 2. 

Asta ce e?

Andrei: O telecomandă de aer condiționat? 

Dan: Bun! Ce culoare?

Andrei: Albă!

Dan: Bun! Și aici apare un pic de înțelepciune bătrânească în viața noastră. Este bunica care zice: Gândește-te la telecomanda albă ca să nu te mai gândești la agenda neagră. Albă, să uiți de neagră! Albă, să uiți de neagră! Albă, să uiți de neagră! Albă, să uiți de neagră! 

La ce crezi că te gândești la finalul zilei? 

Andrei: Hm! Neagră?

Dan: Bun! 

Scenariul 3. Asta ce e? 

Andrei: Telecomanda albă! 

Dan: Ce îți place cel mai mult la telecomanda asta? 

Andrei: Că are niște culori pe ea în afară de alb? 

Dan: Aha! Contrastul ăsta de aici ți se pare un pic atrăgător. Câte culori sunt acolo?

Andrei: Patru!

Dan: Hm! Ce poți să spui despre culori? Ce semnificație au culorile în viața ta? 

Andrei: Viață, bucurie, diversitate…

Dan: Despre ce nu am mai vorbit? 

Andrei: Despre agenda neagră?

Dan: Da. Gata, am închis exercițiul. 

Când ne propunem să evităm, intrăm în scenariul 1. Adică cu cât dai mai tare să fugi, cu atât mai mult vine după tine. Și așa se crează obsesia. Obsesiv compulsiv. Obsesie înseamnă des, compulsie înseamnă mult. Elementul de des și mult apare din acest „Nu!” care nu e un termen de limită ci este un „Nu!” în termen de evitare, bazat pe frică, cumva. 

După care am primit această înțelepciune bătrânească care zice: „Fă-ți, maică, de lucru ca să uiți de…!” Dar simplul fapt că ți-a zis să-ți faci de lucru ca să uiți, nu te ajută. Nu ai cum să te păcălești pe tine, nu ai cum să-ți păcălești mintea. Mintea știe, mintea îți cunoaște toate intențiile. Și crezi că poți să faci un override în condițiile în care mintea știe că tu vrei să faci un override, să treci peste ea. Și ce se întâmplă? Te duci cu prietena în parc, te simți bine, ai această idee că trebuie să uiți și îți faci de lucru ca să uiți. Și când te simți în sfârșit bine cu prietena – v-ați dat în balansoar, momente magice, cânta nu știu ce melodie pe fundal – și la un moment dat, când în sfârșit o să te simți bine, o să zici, „A! În sfârșit mă simt bine!” Păi de ce te simți bine? Păi pentru că am uitat. Păi de cine ai uitat? Am uitat de agenda neagră! Pam! Și s-a dus toată bucuria, a dispărut, pentru că a apărut agenda neagră.

Prin faptul că a existat o condiționare, că am legat „să mă simt bine” de „să nu mă simt rău”. Și când în sfârșit mă simt bine, îmi aduc aminte de rău. 

Andrei: Are sens!

Ce mi-a rămas în minte, ca o buclă, și mă tot duc acolo, este că am dat eu exemplul cu vina pe care o simt uneori când nu sunt eficient. Și ai spus ceva legat de asta. Ai spus că evit vinovăția. Aici am un pic de neclaritate. Uneori clar o evit. Dar mă întreb cum îmi dau seama când o evit și când o adresez? pentru că mă uit la ea. Am niște tool-uri pe care le folosesc, cu care eu simt că mă uit la emoțiile astea și le confrunt. Și într-adevăr sunt alte tool-uri unde e un mecanism de coping, more or less, în care dau volumul mai încet la emoțiile alea ca să move on. Și aici se aplică tot ce ai zis tu mai devreme. Cum știu, în cazul ăsta, că confrunt o emoție sau că fug de ea? Că eu nu le bag sub preș. Știi?

Dan: E excelentă întrebarea pentru că este fix momentul în care am putea face un „pachețel” pentru tine. Să împachetăm ședința. 

 

Practic te întrebi cum să faci diferența între evitare și confruntare. 

Andrei: A unei emoții!

Dan: A unei emoții, mai ales în condițiile în care avem experiență în a ne confrunta emoțiile. Nu e neapărat că le evităm. 

Andrei: Da!

Dan: Aș zice să urmărești trăirile. În momentul în care apare o doză de trăire negativă, deși tu în mintea ta ești destul de împăcat la nivel cognitiv cum faci și cum le adresezi, și cu toate astea apare un soi de insatisfacție, de nemulțumire… Adică până la urmă care e motivul pentru care tu ai adresat acest conflict în terapie? Pentru că l-ai simțit. Oricât de mult ai făcut și oricât de mult ai confruntat, ai simțit că parcă ceva nu funcționează bine. Și ăsta e indicatorul principal că e posibil să eviți ceva. Simți o disonanță. Nu curge, nu e așezat, simți absența unei congruențe. Aș zice că la nivel cognitiv apare acel, „virgulă, dar”. Are sens?

Andrei: Da! Simt că acum s-au sedimentat mai bine. Cu ce plec eu din ședința asta este așa.

Cred că există momente în care lucrurile care simt că țineau de mine, nu sunt făcute la standardele mele de eficiență. Și cred că din momentele alea există unele – cred că sunt relativ puține, sincer, o să văd la care tre’ să fiu atent. Asta simt că-mi iau. Am nevoie să

aloc mai multă atenție momentelor de genul ăsta. 

Să zicem că apare o emoție, să zicem că-i vină, dar sunt și altele. Când apare vina, de exemplu, cred că am nevoie să fiu mai atent la perioadele astea și să discern un pic între cele două tipuri de cazuri. Pentru că eu cred că în multe cazuri ceea ce fac eu este că le confrunt, prin tool-uri, prin nu știu ce. Acolo nu cred că e o problemă. Dar ce cred și ce mi-a adus discuția asta e că, cred că există niște cazuri în care de fapt nu confrunt ci mai degrabă evit. Și cred că nu sunt fully aware de ele. În mintea mea, dacă m-ai fi întrebat înainte, aș fi spus că le adresez pe toate, le confrunt, în diverse moduri. Dar acum, după discuție, îmi dau seama că e foarte probabil ca în unele să nu fi fost suficient de atent încât să fac diferențierea asta și să cred că le-am confruntat și de fapt a fost o formă de evitare sau de a le da la o parte din mintea mea și le-am scos din mintea mea. Și probabil că au existat niște semne și am simțit niște lucruri, doar că nu le-am etichetat corect și nu mi-am dat seama că sunt de la asta. 

Dan: Acum e ok să intrăm în discuția largă?

Andrei: OK! Deci, considerăm că am închis paranteza ședinței, pentru oamenii care ne ascultă. 

 

 Dan: Da! Din momentul ăsta intrăm în discuții mai generale, generice, despre anumite fenomene. Ca să știi! Că îți iei tu lucruri pentru tine, asta e altă discuție. 

Cred că apare o diferență, atunci când poate standardul e chestionabil. E prea sus sau poate că astăzi nu pot să-l susțin. Și aceste sentimente de vinovăție… 

Vinovăția presupune un proces de judecată și procesul de judecată mi se pare că e debatable. Cine este de fapt vinovatul? Este norma, legea, regula? Poate că nu acoperă o bucată de realitate, nu contextualizează anumite rezultate. Adică, dacă standardul meu este să iau 10, indiferent de context, poate că este un standard cam abuziv, în baza căruia eu pic mereu vinovat. 

Andrei: E perfecționismul cu care se confruntă mare parte din audiența noastră, probabil. 

Dan: Exact! 

Câtă confruntare a vinovăției avem în sensul: Da! Sunt vinovat! Așa e! Puteam să optimizez! Da, așa e, sunt vinovat, puteam să optimizez!  Da, așa e, sunt vinovat, puteam să optimizez! 

Nu ai cum să optimizezi și să iei 10, indiferent de context. Nu mai ține de optim. Poate ține de standard. Regula aceasta este mult prea desprinsă de realitate, din moment ce se aplică indiferent de context. Parcă desconsideră o bucată de realitate. 

Acum, dacă ne ducem și mai deep de faptul că suntem cumva obișnuiți să fim noi ăia vinovați, fără să chestionăm normele, aici stau și mă întreb dacă nu există o identificare. Eu sunt vinovat. 

Andrei: Da, E o identificare. E parte din identitatea ta când o zici așa. 

Dan: Și tot aud în social media conflicte legate de această identificare și cred că nu se înțelege neapărat ce înseamnă acest proces de identificare, dacă mă întrebi pe mine. Multă lume zice: ”Păi ce, nu e ok să te identifici? Până la urmă încerci să-ți răspunzi la întrebarea cine ești. Care e problema?” Aparent e ok să te identifici. Da, poate că e chiar ok să te identifici, dar problema este că nu prea suntem atenți cu ce ne identificăm. Inclusiv cu această eficiență. Să zicem că cineva preia de la tine eficiența. De ce preia eficiența? Ca să își optimizeze rezultatele. De ce vrea rezultate? Pentru că el este rezultatele. Nasol! 

Andrei: Da! Cum e? Performance based self worth

Dan: Exact! Și eu deseori mă lovesc de identificarea cu rezultatele și o descopăr în ședințe. E aproape fundamentală. Adică, ce spune pe scurt această identificare cu rezultatele este că eu sunt ceea ce fac. 

Andrei: Da! Valoarea mea ca om e dată de ce livrez, ce reușesc. 

Dan: Exact! Și uite, astăzi plouă și nu ai avut cum să ajungi sau astăzi ai fost obosit sau pur și simplu nu poți să livrezi. 

Andrei: E o chestie cu care și eu mă întâlnesc frecvent în lucrul cu clienții, dar știi ce mă întreb eu? Mă rog, cred că poate ai răspuns într-un fel deja. Cine trasează linia? Pentru că, chestia asta pe care ai spus-o, eu sunt super de acord cu ea și nu vrem să ne identificăm cu rezultatele, că nu despre asta e vorba, că suntem mai mult decât rezultatele. 

Și nici măcar rezultatele. Mie mi se pare că viața profesională e overrated. Mi se pare că oamenii nu înțeleg că viața profesională ar fi bine să fie o bucățică importantă, meaningful, dar mică, din cine ești tu, pentru că mai ai și alte lucruri de făcut, nu doar munca. Pe de o parte cred foarte tare în asta. Pe de altă parte mă uit că sunt mulți oameni a căror problemă, la modul că ce le produce durere în viață cel mai mult, este mai degrabă în extrema cealaltă. Este faptul că se detașează foarte puternic de consecințele și rezultatele muncii și acțiunilor lor. 

Dan: Cred și eu că te detașezi. Mi se pare inevitabil să nu apară această reacție odată ce te identifici cu rezultatul. Rezultatul dă naștere unei consecințe în baza căreia tu la rândul tău poți fi judecat, interpretat, acceptat, în baza acestei identificări. Problema cu identificarea nu este că este doar în mintea omului. Noi și luăm decizii față de alții identificându-i. Normal că la un moment dat o să apară un soi de rebeliune, rezistență, la această identificare atacând de fapt și de drept acțiunea în loc să atace identificarea. Că asta e problema, că din dorința de a nu mă mai simți vinovat că nu pot să fac, o să acuz făcutul, acțiunea, ce sunt în stare să fac. Dar problema este în identificare, nu în făcut. Că e logic că facem. Facem ceea ce e important și semnificativ pentru noi. Adică, în momentul ăla negăm o parte din ceea ce este semnificativ pentru noi și iar intrăm în conflict. 

Andrei: Da, Dan! Și dacă vine la tine, la noi, un client și spune că el face ce e semnificativ pentru el și că semnificativ pentru el e să stea în mijlocul patului și nu are ce mânca. Aici mi se pare că e din nou o problemă. Sunt oameni care nu fac, după standardele lor. Adică înainte să-i judecăm noi. După standardele lor nu fac suficiente lucruri astfel încât să aibă viața pe care și-o doresc. 

Dan: Poate că tocmai conform standardelor lor nu o merită. 

Andrei: Da, înțeleg ce zici. 

Dan: Și în momentul ăla, singura opțiune e să stai cu pătura în cap. 

Andrei: Da! Sau să faci niște terapie și să meriți. 

Dan: Sau să-ți dai seama că nu a fost niciodată discuția despre meritat. Că, de fapt, asta este. Nu faci terapie sau coaching ca să meriți. Faci terapie sau coaching ca să-ți dai seama că nu a fost niciodată o problemă de meritat. 

Andrei: Exact! 

Dan: Puteai oricând să pui mâna pe viața pe care tu voiai să o ai. Acum parcă și aud niște voci: „Hai mă Dane, că nu-i chiar așa simplu, că trebuie să muncești, trebuie să te chinui”. 

Sunt total de acord că trebuie să depui un efort. Asta e iar o altă mare problemă. Confundăm efortul cu chinul. Deseori mi s-a spus „Prefer minimum de efort cu maximum de rezultate!” Efortul la mine există. Problema e că auzi „minimum de chin cu maximum de rezultat”. Și sunt total de acord să existe minimum de chin. Dar e cu o doză de efort, de obicei destul de mare, chiar dacă nu se vede și cu maximum de rezultat. 

Ai văzut tipii de la sportul în care sar și se aruncă în piscină și fac triplu șurub?

Andrei: Care sar de pe trambulină. 

Dan: Da! Și când eram mic mă uitam și ziceam: „Doamne, cât de simplu pare!” 

Andrei: Ai fost la piscină să faci și tu? 

Dan: Mie mi-e greu să mă arunc de pe bordura piscinei. Numai gândul că aș putea să fac un triplu șurub și simt cum mă ia sciatica și toate vertebrele posibile din coloană. Adică, deși omul ăla face să pară ușor, sunt probabil 10 ani de zile în spate de efort și disciplină ca să facă să pară că e ușor. Și chiar și în timp real tot nu e ușor pentru el. 

Andrei: Uite, asta simt că poate i-ar ajuta pe oamenii care ne ascultă. Cred că cea mai bună definiție ca diferențiere între ce spui tu, între chin și efort, cred că de fapt ține de unghiul din care ne uităm la asta, ceea ce Viktor Frankl numea attitude, care de fapt e unghiul din care alegi să te uiți la ceva. 

Pentru că dacă te duci acum la sală – și ăsta e un exemplu de care eu m-am lovit foarte frecvent în lucrul cu clienții – te duci mâine la sală și vrei să fii la sală și îți place să fii la sală și te construiești pe tine și te construiești de mâine, ăla e efort. Efortul nu dispare, dar nu e resimțit ca fiind un chin. Eu așa o văd. Sunt curios și de definiția ta. Dar un om care se duce la sală pentru că trebuie să slăbească și nu își ia asta ca pe o muncă pe care are nevoie să o facă, e forțat cumva, constrâns, o să resimtă aceeași oră de sală diferit. Efortul probabil că e tot pe acolo, doar că faptul că unul se duce în minte cu ideea că vrea să fie sănătos și vrea să arate sănătos și vrea să fie cu pătrățele la mare, pentru ăla ora lui arată într-un fel, față de celălalt care zice: „Băi, eu de fapt voiam să fiu acasă să mă uit la Netflix acum, dar trebuie să fac rahatul ăsta pentru că în felul ăsta mă depărtez de ceva!” Eu așa o văd. Cred că ține foarte mult de încărcătura pe care o dăm lucrului pe care îl facem, care de altfel e același. E același efort acolo. 

Dar sunt curios cum o vezi tu. Probabil că o vezi diferit. 

Dan: Dacă tot vorbeai de atitudine, care de fapt vine dintr-un unghi, unghi care modelează percepția asupra realității. 

Andrei: Da! 

Dan: Și sunt total de acord cu șirul ăsta, dar aș merge și mai departe un pic. Atitudinea aceasta sau această poziționare a modului în care privim realitatea, teoria mea este că o mare parte dintre noi suntem dependenți de chin. 

Andrei: De chin!

Dan: Da. Și nu o spun într-un mod de superioritate. Și eu am dependența mea de chin. Încă e acolo.O simt.  

Andrei: Că trebuie să fie greu, sau ce?

Dan: Cumva că trebuie să fie greu. Dar acest „trebuie să fie greu” are două componente. Poate trei, hai să vedem. 

Prima componentă este aceasta de izbăvire. Izbăvirea ce înseamnă? Este: dacă suferi suficient, până la urmă o să meriți, o să ajungi în Rai, o să se întâmple ceva frumos pentru tine, motiv pentru care stăm în chin ca să protejăm intrarea în Rai. Dacă nu mă mai chinui, înseamnă că nu mai merit. 

Andrei: Dacă e ușor, nu merit. 

Dan: Exact! Ăsta e prima componentă. 

A doua componentă e de obicei una de protecție. Dependența în sine, obsesiv-compulsiv, că tot am vorbit, evit ceva. Orice dependență are o componentă de obsesie și de compulsie. Sunt dependent, înseamnă că o consum mult și des. În cazul ăsta, la nivelul nostru de discuție, ce consum? Chinul! Mă chinui des și mult ca să evit ceva. Ceea ce înseamnă că automat, când vorbim despre evitare, există o amenințare dar există și ceva ce vreau să protejez. Ceea ce înseamnă că dacă eu nu mă mai chinui, o să pierd acea protecție. Dependența e un mecanism de supraviețuire, de fapt, pentru că protejez ceva, vreau să supraviețuiesc. În momentul în care interpretez realitatea că trebuie să protejez ceva drag, important, semnificativ, vulnerabil, fragil – nu ști ce protejează pentru că diferă de la om la om ce protejează prin chinul lui – intervine instinctul de supraviețuire. Intervine instinctul de supraviețuire, apare adrenalina. Apare adrenalina, apar tot felul de tulburări. Nu mai pot să dorm, mă simt obosit, burnout, nemulțumire, not good enough. De ce nu sunt suficient de bun? Pentru că nu pot să mă țin în siguranță sau pentru că trebuie să mă lupt ca să protejez acea parte. Și este vorba despre siguranță. Nu pot să mă țin în siguranță. Și tot cortegiul ăsta cu adrenalină apare automat cu mecanisme de evitare, și practic mecanismul de evitare este un mecanism de apărare. Când zici „chin” întrebarea pentru mine este: „Ce protejezi, de merită chinul ăsta?” Și nu întreb ironic, nu cu superioritate. Chiar există un răspuns. Există ceva pe care noi îl protejăm, cu costul chinului. Ceea ce duce automat la un conflict intern, absolut inevitabil. Asta presupune că dacă eu nu mă mai apăr, o să pierd. 

Dar după aia vin tot felul de specialiști care spun: „Îmbrățișează viața! Libertatea! Depășește-ți zona de confort! Regula abundenței! Kiyosaki”. Toți vin și vorbesc despre tot felul de lucruri. Părerea mea este că toți au dreptate. Problema este că e o informație care o să ajungă sub formă de presiune, pentru că când vii cu un discurs plin de optimism, ancorat în realitate, desigur, dar pentru un om care trăiește în supraviețuire și e dependent de chin, o să o vadă ca pe o amenințare și o să se ferească, o să se protejeze de acest bine pentru că pentru el binele este o amenințare. Are sens?

Andrei: Da!

Dan: Ajunge ca binele să fie o amenințare. Ceea ce se traduce pe scurt într-un conflict între a trăi și a supraviețui. Dacă trăiesc o să fiu în pericol și atunci aleg să supraviețuiesc și să renunț la a trăi. Dar în schimb o să fie o viață chinuită. 

Andrei: A trăi fully. Despre asta vorbești. Despre a trăi cu adevărat. 

Dan: Da! A trăi! Să simți, să te bucuri, joie de vivre! Parcă și aud unele voci: ”Hai, bă, lasă-ne, Dane, cu joie de vivre! De unde joie de vivre în România? 

Andrei: Eu cred că există. 

Dan: Bineînțeles că există!

Andrei: Și inclusiv chestiile astea mici. Acum tu ai dat o vedere mai de sus și e foarte bine că ai făcut asta, să le pui un pic în perspectivă, dar dacă după aia săpăm în asta și ne întrebăm: OK! Ce înseamnă joie de vivre și cum cultiv asta și cum cresc asta? Ajungem la niște lucruri despre care oamenii au mai auzit. Mai niște recunoștință, mai ține ochii deschiși și uită-te la natură și probabil multe altele, am dat doar câteva exemple. Sunt niște lucruri mici care luate ca obiceiuri și puse în viața noastră, ne pot duce mai aproape de asta. 

Dan: Așa se și face un pic de transformare, dar tot o să ajungă la un moment dat la un climax, la o ciocnire a celor două forțe pentru că începi să obții tot mai multe dovezi: mă duc în natură, fac exercițiul de recunoștință și așa mai departe și o să observ că a trăi nu mă pune în pericol și că se poate să trăiesc și fără pericol. 

Andrei: Da! Dar atunci ce se întâmplă cu ce ai crezut până acum. 

Dan: Exact! Și o să crească până la un moment dat când o să te lovești de „Ce am făcut până acum?” Și acolo este o durere foarte mare, să îți dai seama că ai 20 de ani în care te-ai chinuit inutil. 

Andrei: Da! Fiecare moment în care descopăr că mă pot bucura de viață în ciuda lucrurilor care nu sunt perfect aranjate, e o dovadă a faptului că poate m-aș fi putut bucura și până acum și nu am făcut-o. 

Dan: Exact! Și după aia aud vocile sceptice: „Păi da, Dane, dar cum să mă bucur de viață și cum poți să spui că m-am chinuit inutil când X m-a chinuit pentru că am pierdut aia, am pierdut aia, am pierdut aia!” Și logic, unele lucruri sunt niște pierderi. Nu intru pe zona de traumă, nu vorbim despre tragedii. Acolo e altă discuție. Nu poți să zici că viața e toată o zambilă când ai avut niște pierderi. Aia e altă discuție. Nu putem să negăm pierderile și durerea. Eu mă refer la momentul în care poți să alegi să faci să-ți fie bine, să trăiești în siguranță și alegem să nu o facem din frica aceea de pierdere, cum spuneam, pentru că chinul protejează. Despre acel moment vorbesc. În celelalte momente, când e vorba de pierdere, acolo necesită foarte mult suport și în funcție de pierdere putem vorbi chiar și despre un soi de amputări emoționale, sufletești. Acolo e o altă discuție. Dar pentru ceilalți, pentru cei care nu au avut asemenea pierdere și cu toate astea au avut dureri… 

Cum ajung în situația asta? Există o iluzie în educația noastră și în sistem. Dacă mă chinui, protejez. Asta presupune un soi de premisă și anume că dacă trăiesc, e periculos. Ceea ce presupune că tu nu ai cum să te protejezi pe tine atunci când trăiești. Ceea ce presupune un soi de neputință, incapacitate fundamentală a omului de a se descurca, moment în care vine eu, Dan, și spune: „Lasă-mi mie să decid eu ce e bine pentru tine, că tu nu ști!” Și de mici, cumva suntem crescuți…

Andrei: Tu, Dan, nefiind psiholog. 

Dan: Da, eu Dan, ne psihologul. 

Andrei: Dan, cineva din afară care vine și îți spune el ce să faci cu viața ta și îți preia această responsabilitate pe care nu poți să o cari. 

Dan: Exact! Pentru că tu nu poți. 

Și aici începe discuția, pentru că înveți de la bun început că tu nu ai controlul. Și când zic „controlul” mă refer la puterea de decizie. Asta înseamnă controlul, nu mă refer la coerciție și forță. 

Adrei: Locus of control

Dan: Exact! Nu ai autoritate, nu ai putere în tine, ești prea mic să decizi. 

Andrei: Cine sunt eu să decid, oricum jocurile se fac acolo. 

Dan: Exact! „Ce cauți la masa adulților? Pleacă, bă, de-aici!”

E adevărat. „Și ce, Dane, vrei să lași copilul să conducă o mașină?” Bineînțeles că nu lași un copil de 5 ani la volan. Dar e important în același timp, acolo unde copilul are 5 ani și are putere de decizie, să-i fie respectată puterea de decizie și să înțeleagă că poate să decidă până într-o anumită limită. Limita aia este în momentul în care consecințele deciziilor lui sunt prea mari ca el să și le asume. Nu poți să lași un copil să-și asume responsabilitatea că a băgat mașina în gard. 

Andrei: Că nu o să plătească din salariul lui. 

Dan: Exact de asta nu-l lași, pentru că e prea mic să-și asume o consecință. Dar asta nu înseamnă că el e prea mic să își asume consecințe, generic. 

Andrei: Aici e povestea aia. Circula o caricatură zilele trecute pe instagram și zicea ceva de genul: vrea ca atunci când o să fi mare să fi un adult autonom și să îți iei propriile decizi, dar acum când ești copil vreau să faci fix ce vreau eu și să nu ai pic de autonomie. 

Dan: Exact despre asta este vorba! Și practic stau și mă întreb, în momentul în care trăim inclusiv într-o societate în care unele lucruri nu sunt pentru noi să le decidem, suntem crescuți de parcă nu avem putere de decizie. Când nu avem deloc puterea de decizie, asta ce te face? Ce fel de identificare poate fi în absența puterii? Că luăm puterea. Sunt puternic, mă identific cu puterea pe care o am. Dar de obicei, când te identifici cu un obiect, te identifici cu prezența sau cu absența lui. Mă identific cu banii, înseamnă că dacă îi am sunt bogat, nu-i am, sunt sărac. 

Să luăm puterea de decizie. Mă identific cu puterea de decizie, sunt puternic sau sunt slab sau chiar mai jos: sunt un roboțel, sunt un animal, sunt un sclav. Nu am putere de decizie. Și în momentul ăla, de unde să poți să ai capacitatea de a confrunta pierderea acelor 20 de ani în care ai crezut că nu e la tine decizia și că nu poți să ieși din chin, dacă tu te vezi în continuare neputincios. Nu ai cum! 

Andrei: Ok! Și?

Dan: Primul lucru pe care îl ai de făcut este să scoți identificarea și abia apoi să confrunți ce pierzi dacă renunți la chin. Și când întreb asta: „Ce pierzi când renunți la chin?” o întrebare mai adecvată pentru ascultători ar fi ceva de genul: „Pentru ce continui să te chinui?”

Andrei: Ce îți aduce în continuare faptul că te chinui. 

Dan: Da! Pentru că e un beneficiu acolo. Și ca să poți să ieși din zona de chin, presupune în mintea ta să pierzi acel beneficiu. Bineînțeles că realitatea, de obicei mai târziu, 10 ani mai târziu după ce ai ieșit din chin,  o să-ți dai seama că nu ai avut nimic de pierdut dacă ai ieșit din chin. Dar, într-adevăr ai pierdut, stând în chinul ăla, ceea ce ar fi putut fi. 

Dacă mă întrebi pe mine ce înseamnă un proces terapeutic, acesta este un proces terapeutic. Dependența de chin sau orice altă dependență sau mecanism de evitare tot timpul îl privim ca o demonificare când el este de fapt un înger care ne protejează. Doar că tocmai ce ai activat un înger să protejeze ceva ce era de let go. E total opusul. Și din păcate îl avem de confruntat. 

Andrei: Aș vrea eu să mai fac o mențiune sau o invitație oamenilor care ne ascultă. Sunt convins că unii dintre ei au făcut deja asta în prima parte a episodului, când am făcut această mini sesiune în care eu am fost client. Dar aș vrea să vă invit să mai parcurgeți o dată bucata aia și dacă ați fost prea absorbiți de poveste, de data asta să treceți prin ea raportându-vă la ce înseamnă aia pentru voi, ce puteți voi să vă luați de acolo. 

Și ca să puteți să faceți asta mai ușor, îl invit pe Dan – și poate facem împreună asta foarte scurt – să etichetăm discuția noastră cu câteva teme care s-au văzut pe acolo. Pe unele poate am stat mai mult, pe altele mai puțin, în care oamenii s-ar putea regăsi. S-ar putea să se uite la bucăți din ce au auzit acolo și să se întrebe cum se aplică pentru ei. Dau eu un exemplu sau două. 

În mod evident partea asta cu confruntarea sau evitarea unei emoții negative. Nu doar vină, orice. Înlocuiți cu ce simțiți voi, da? Asta ar fi una. 

O alta care a reieșit în discuția de după e perfecționismul și cum vă raportați la perfecționism. Am trecut tangențial pe lângă el. 

Standardele. Cine setează că e un standard suficient de…? Prea sus? Prea jos? Ce înseamnă 10? 

Ce altceva am mai atins? 

Dan: Identificarea cu standardele și cu rezultatele. 

Andrei: Identificarea în general. Acel performance based self worth. Da? Valoarea mea ca om e dată de valoarea muncii mele. Nu! Deci asta nu, ok? 

Mi se pare important să trecem prin astea pentru că sunt convins că în audiența podcastului meu sunt foarte mulți oameni cu profil de overachiever care fix astea sunt lucrurile cu care își bat capul în fiecare zi. 

Ce altceva a mai fost? 

A! Partea cu metafora pe care a folosit-o Dan cu telecomanda și cu agenda și modul în care ne uităm la…

Dan: Evitare și construcție. 

Andrei: Da! Și faptul că avem nevoie de ceva pe care să ne punem atenția, ca să nu ni se mai ducă mintea automat la lucrul pe care încercăm să îl evităm. Agenda în cazul ăla. 

Și eu mi-am mai luat ceva interesant aici. 

Asta e o metaforă pe care o folosesc și eu. Nu cu o telecomandă și cu o agendă ci cu ce am pe birou – și de altfel sunt niște aplicații foarte interesante din NLP pe care eu le folosesc la fel – înlocuiește asta cu asta, nu te concentra pe asta ci pe asta. Dar ce mi-am luat eu în plus din discuția noastră aici este că m-a făcut să mă gândesc la faptul că uneori poate că nu este suficient să avem și telecomanda, adică să avem la ce să ne concentrăm, ci ajută mult mai mult dacă facem zoom in, dacă ne afundăm în obiectul focusului și începem să ne uităm la detaliile de pe telecomandă în cazul ăsta. 

Dan: Pot să spun de ce? 

Andrei: Da, zi, te rog! 

Dan: Pentru că sunt două pinioane motivaționale. Este interesul și curiozitatea. În momentul în care ai o telecomandă, îți activează interesul. Uite niște butoane colorate. Și automat devin curios și explorez butoanele alea de pe telecomandă și mă uit la ce culori au. Și după aia iar se activează interesul și după aia mă duce și mai deep. E ca mersul pe bicicletă, am nevoie de două picioare ca să pot să merg: interes, curiozitate, interes, curiozitate. 

În viața reală uneori ne mai moare și interesul că nu ni se mai pare interesant. Ok! Îmi mut focus-ul pe ceea ce mi se pare interesant. Doar că discuția aici cu interesantul este de a fi sinceri cu noi înșine și de a fi ancorați în noi. Să nu mergem cu ceea ce se spune că este interesant sau considerat ca fiind interesant în societate. Să te uiți după ceea ce este interesant pentru tine. 

Andrei: Da! Multe dintre lucrurile pe care le-am discutat acum, că mă gândesc cumva și la modul în care am resimțit-o ca temă, tema principală a discuției noastre, paradoxal, nu a fost atât de mult despre emoție, în mod cert nu neapărat despre vină dar a fost despre awareness, despre capacitatea noastră de a fi conștienți. E ceva la care eu lucrez foarte mult de foarte mulți ani și am mai zis asta în niște episoade, cred că am fost client în probabil 400-500 de ore de terapie de-a lungul a 15 ani, 17 ani. Nu știu de când fac asta. Și multe dintre orele astea au fost de analiză personală și e ceva la care am lucrat mult și încă lucrez și cu toate astea e incredibil pentru mine să văd că încă sunt atâtea locuri în care aș putea să fiu mai prezent, mai aware, și în special în zona de emoții. 

Asta am simțit eu pentru mine ca fiind cheia discuției și vreau să o prezint ca pe o altă etichetă pe care o putem pune și oamenii să se uite la viețile lor și la problemele lor și prin filtrul ăsta: cum pot să cresc capacitatea mea de a fi prezent cu mine și de a fi aware de ce mi se întâmplă și ce simt și de ce simt în momentul ăsta și ce pot să fac cu asta. 

Cred că fundamental, pe exemplul de mai devreme, ce am identificat eu că ar fi punctul în care aș putea să mai lucrez este că în anumite contexte mi-a scăpat faptul că tool-urile care mi-au venit mai la îndemână au fost mai degrabă de evitare pe emoția aia, decât de confruntare. 

Și mi-a scăpat pentru că în multe cazuri am tool-uri de confruntare dar realitatea este că atunci când nu o percep ca fiind atât de dureroasă, sau sunt prins în altele și nu sunt suficient de atent, pot să dau cu tool-ul greșit, cu spray-ul greșit și de fapt o împing un pic mai încolo. Și dacă nu sunt suficient de prezent ca să văd ce simt în perioada imediat următoare, poate să îmi scape faptul că de fapt am împins-o, nu am adresat-o. Dar asta e fix pe discuția noastră de mai devreme. 

Mie mi se pare că e unul dintre skill-urile care ar avea cel mai mare impact asupra vieții noastre emoționale, capacitatea asta de a fi aware. Și mi-am adus aminte de asta pentru că fix de asta mi se pare că vorbeai și tu acum în ultimile momente. Despre faptul că să fim mai atenți, să ne uităm, să vedem. Până la urmă despre asta vorbești, nu? Despre self awareness

Dan: E fundamental! Nu poți să miști nimic dacă nu te chestionezi pe tine. De unde gândul? De unde conflictul? Că am zis că e un conflict intern, e un frecuș, parcă nu merge bine. Dacă nu stai să chestionezi, să îți dai seama ce cu ce se freacă înăuntrul tău, de ce nu te simți confortabil, care e motivul și o iei ca pe un dat și ți-o explici prin ideea că asta-i viața, un frecuș, game over!

Andrei: Și asta e o altă temă pe care am atins-o, ideea asta de locus of control, de internalizarea sau externalizarea controlului. Cât de mult pot eu să materializez sau să influențez lumea din jurul meu și cât e guvernul, statele, ăia de la conducere, compania, vecinul. Nu vreau să mă duc în alte astrologii, dar de principiu, orice formă în care etichetăm controlul ca fiind undeva în exteriorul nostru, știi? 

Și mi se pare că e foarte fin balansul ăsta. Că nu vrei să zică „Controlul nu-i la mine. E undeva în Univers. Ce-o vrea Dumnezeu!” 

Dan: Dar nici nu mă simt bine când nu îl am. 

Andrei: Da! Exact! Și în același timp nu vrei nici să presupui că ai 100% controlul întotdeauna și că orice nu se întâmplă, nu se întâmplă din cauză că nu ai făcut tu nu știu ce. Mi se pare că e foarte fină balanța asta. 

Dan: E foarte fină pentru că la finalul zilei cred că toată discuția se rezumă la acest balans între eu și ceilalți, între individ și comunitate. Despre asta este vorba. Când e despre mine și când ține de mine și când de fapt sunt supus influențelor venite din afar. Nu putem spune că nu există influențe externe, nu putem să spunem că nu există crocodili pe lumea asta și că de fapt toți sunt niște cățeluși și doar în mintea ta sunt crocodili. Ba nu, crocodilii există. Ideea e ce faci când dai de un crocodil. Îl blamezi pentru că e crocodil sau fugi și nu te duci să-l mângâi. Crocodilul nu-i de mângâiat. Ar fi bine să fi destul de departe de el. 

Cam acesta ar fi acest balans între putere. 

Cred că discuția a început în principiu cu evoluția și cu nevoia de … în cazul tău, dacă e ok să aduc și eu un punct de vedere final. 

Andrei: Sure! Da, da, te rog!

 

Dan: Modul în care am văzut eu discuția asta este despre evoluție, creștere, nevoia de growth și self development și pe de altă parte self acceptance. Elementul cheie este că – la fel m-ai întrebat cum poți să-ți dai seama  – în mintea ta sau modul în care simți frecușul ăsta e atunci când apare acel „sau”. Evoluție sau acceptare. Dacă îmi accept neputințele, limitările, înseamnă că nu o să mai fac și atunci o să rămân în urmă și o să fiu depășit și habar n-am, o să se întâmple lucruri groaznice, motiv pentru care trebuie să mă lupt. Dar dacă mă lupt nu mai am timp de mine. Și cu alte cuvinte, tot timpul e cu „sau”. Trebuie să aleg între a crește și a mă proteja. Între a trăi și a supraviețui. Este o alegere groaznică acest „sau”. 

Andrei: Da! 

Dan: Este irelevant ce decizie iei, pe care o alegi, pentru că indiferent ce vei alege între cele două o să fie: „Nu o să ne fie bine!” Ideea este cum să transformăm „sau”-ul în „și”. 

Ca să poți să ajungi la și-și, e important să ai o atitudine deschisă față de propria persoană, să te chestionezi pe tine însuți, și după aia acest și-și vine dintr-un loc de putere. Nu ai cum să depășești unele praguri, nu ai cum să confrunți durerile, nu ai cum să depășești pierderile dacă nu ai putere. Altfel o să resimți totul ca și cum ești o frunză în vânt, la mâna destinului și atunci ce sens mai are să mă mai străduiesc. 

Andrei: Putere care înseamnă decizie. 

Dan: Exact! 

Și este despre puterea de decizie. Nu e neapărat despre puterea de impact ci despre puterea de a decide. Bineînțeles că omul are mult mai multe puteri, nu doar puterea de decizie. Are puterea de a zice „nu”, puterea de conștientizare. 

Andrei: Dar asta nu e libertate? 

Dan: Ce anume? Puterea de decizie? 

Andrei: Puterea de a decide! 

Dan: Acum o lună ți-aș fi zis Da! Dar cred că sunt două definiții ale libertății. Este libertatea de a decide și practic ai nevoie de opțiuni. Puterea vine din opțiuni. Dacă reușești să transformi un mecanism de apărare într-o opțiune, e superb. Dar atâta timp cât ai nevoie de el, e o necesitate și simți că nu ai control. Deci e ideea de a avea opțiuni. Inclusiv tu să ai diferite opțiuni legate de tine. 

Spuneam că dependența nu este neapărat rea, demonică. Dar dacă poți să o transformi într-o opțiune… momente în care evit, momente în care mă distrag cu telecomanda, sau aleg telecomanda ca să nu cresc în direcția aia. Dacă evit sentimentul de vinovăție, poate că e cazul să confrunt și să mă întreb: am ceva de învățat din vinovăția aia sau judecătorul e prea dur cu mine. Și atunci trebuie să fac un pic de petiție și să fac o reformă la nivel cognitiv pentru ceea ce înseamnă standardele din mintea mea. Să mă duc la Haga sau unde e cea mai mare instanță de judecată.

Și practic mă duc la o instanță mai mare ca să schimb rezultatul unui proces de judecată. 

Dar ca să nu ne pierdem în detalii, practic ca să pui mâna pe putere e important să faci dezidentificarea. Cam ăsta este șirul, pentru că automat când trebuie să alegi între: să mă iubesc pe mine versus să mă lupt pentru tot, mi se pare o alegere foarte dură. Și asta vine probabil dintr-o identificare care nu permite și-și-ul. Identificarea te pune în poziția să gândești doar în termeni de sau-sau. Are sens acum? 

Andrei: Da, da! Are sens! 

Mă gândeam că sau-sau-l ăsta e foarte subtil de multe ori, cel puțin în ceea ce mă privește și pe problema asta, fiindcă eu nu am ales între ele. Eu am alternare. Am multe alegeri de sau-sau, de fiecare dată decid foarte clar: „Acuma e pe asta!”, după care după 3 luni e pe aialaltă și evident că idealul ar fi și-și-ul. Clar! Deci, care este modul în care să și-și în același timp. 

Dan: Aș zice că e despre opțiuni. Practic ar fi 3 combinații. Într-o zi aleg un „sau”, în altă zi aleg un alt „sau”, în principiu am acces la ambele opțiuni, într-o zi nu aleg între nici una și într-o zi reușesc să le fac pe amândouă. 

În context și în funcție de resursele pe care le avem, facem combinări de n luate câte k

Andrei: Nu înțelegi, Dan? Este imperfectă, este ineficientă această formulă! Funcționează dar este ineficientă. Nu e optimizată perfect.Înțelegi? Glumesc!

Dan: Știu, știu!

Andrei: E un sâmbure de adevăr acolo, dar era o glumă. 

Dan: Cred că ajungi în pierdere. Îmi pare rău. Găsește-ți locul de putere pentru a ține doliu pentru ceea ce pierzi prin faptul că nu poți să eficientizezi. 

Andrei: Nu, dar să știi că cumva, fără să fi înțeles parcursul la fel de bine cum îl înțeleg acum, după discuția noastră, cumva asta a fost concluzia. M-am obișnuit încet încet cu – ai zis tu doliu, eu nu știu dacă aș fi zis doliu – dar m-am simțit constrâns să accept că, ținând cont de faptul că eu nu sunt dispus să renunț la a trăi și la self love, ba din contră, vreau mai mult din aia, atunci sunt nevoit să accept din când în când că niște proiecte nu o să se întâmple niciodată, dar o să se întâmple altele. Și acum, dacă aleg, dacă decid bine, o să le iau pe alea care îmi aduc mai mult. Până la urmă acolo am ajuns, pentru că nu am avut încotro. Știi?

Dan: Da! Ideea este să nu te folosești de această ecuație matematică pentru reprimarea doliului. Dacă ai o idee care ți se părea fantastică, dar pur și simplu nu poți să o implenentezi din varii motive și zici că merită să nu o implementezi pentru că îți iese altceva mai bine, asta nu înseamnă că nu te doare faptul că nu poți. 

Andrei: Da! Clar!

Dan: Despre asta e. Despre această evitare și mecanismele de evitare ale acestei pierderi. Pentru că cumva merită. Nu zice nimeni că nu merită, dar asta nu înseamnă că nu te doare. Și probabil asta este o bucată de realitate pentru unii sau pentru mulți. Pentru mine personal este o bucată de realitate. 

Andrei: Că mai și plângem în timp ce trăim. 

Dan: Mai și plângem când trăim, dar mai și râdem. Plângem de obicei ca să putem râde după aia. 

Andrei: Exact!

Dan, îți mulțumesc frumos pentru discuția de astăzi. 

Vreau să mai aduc odată aminte că oamenii te găsesc și pe change.ro.

Vrei tu să mai spui ceva, să ne lași cu ceva? Doar dacă mai ai ceva de adăugat. 

Dan: Mă gândeam dacă aș putea să sintetizez și mai mult tot circuitul ăsta pe care l-am făcut. Dar deocamdată nu. 

Andrei: Hai că sintetizez eu: trebuie să mergeți la psiholog. Toți!

Acum nu vreau să pară doar o glumă asta. Eu chiar cred că majoritatea oamenilor, și zic majoritatea din politețe pentru că de fapt cred că toți ar avea de beneficiat din a merge niște ședințe măcar, probabil parte din voi mai mult, la un moment dat în viață să vorbească cu un psiholog sau cu un psohoterapeut. Chiar cred asta.

Dacă în zona de change strategy e o discuție despre cât de mult îți dorești să obții mai mult, în zona de psiholog, fiindcă suntem imperfecți și fiindcă am avut trecuturi imperfecte, toți cărăm cu noi niște lucruri și ar ajuta să deblocăm o parte din ele. Eu așa o simt. 

Dan: Da! E mai degrabă un exercițiu de acceptare, doar că, cum spuneam, câteodată avem de acceptat niște lucruri… 

Andrei: Inacceptabile!

Dan: Exact! Și ce te faci atunci? Asta cred că este o provocare de obicei: cum să accepți inacceptabilul. 

Andrei: Mulțumesc frumos, Dan!

Dan: Cu drag! Plăcerea mea! 

***

Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.

Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:

Join 0+ Insider

Newsletterul 0+ Insider este cel mai bun loc unde să ne urmărești. Vei avea acces la insight-uri utile într-un proces de schimbare, informații de culise legate de ce punem la cale (inclusiv workshopuri pe care le anunțăm doar pe mail), recomandări de cărți și altele. Ce NU vei primi? Informații superficiale, pline de cuvinte stufoase, concepte obosite și deja super-reciclate, “tips & tricks” sau “growth hacks”. Îți vom scrie doar când avem ceva valoros de împărtășit.

S-ar putea să te intereseze și:
Meniu