“Simt ca ceea ce fac profesional nu are suficient sens pentru mine.”
“Lucrurile pe care le fac nu sunt suficient de meaningful.”
“Vreau sa fac lucruri meaningful, cu sens, care conteaza”
Daca iti spui sau ti-ai spus unul dintre lucrurile de mai sus, acest episod te va ajuta.
Daca cunosti pe altcineva la care ai auzit asta, recomanda-i-l si il vei ajuta pe el.
Ce vei gasi in el:
– o structura usor de inteles, in 3 pasi, pe care o poti folosi ca sa generezi mai mult sens in viata ta personala si profesionala
– 4 recomandari de carti bune si practice care sa te ajute
– o recomandare de Assessment/Test gratuit pe care il poti face pentru a iti descoperi si prioritiza valorile personale
– 2 exercitii practice pe care le poti face pe loc pentru a iti schimba modul in care te uiti la problemele din viata ta
Daca stii pe cineva pe care l-ar putea ajuta acest episod, ar insemna mult pentru mine sa i-l trimiti!
Multumesc.
Andrei
Poți asculta episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
”Adevăratul sens al vieții este să plantăm copaci la umbra cărora nu ne așteptăm să stăm vreodată”.
În cei aproape 8 ani de când lucrez cu oameni unu la unu și niște zeci de ani de când trăiesc, au fost câteva subiecte care mi-au tot revenit în atenție.
Printre cele mai insistente a fost problema lipsei complete sau parțiale de sens în viața personală sau profesională a oamenilor. Clienți care veneau la mine fiindcă, citez: „Simt că ceea ce fac nu are suficient sens pentru mine.” sau „Aș vrea să mă ajuți să găsesc ceva care să aibă sens pentru mine.” sau direct „Vreau să-mi găsesc un job sau o carieră care să-mi și placă, să aibă sens, dar din care să pot să și câștig bani.”
Sunt doar câteva exemple.
Există o carte, Man’s Search for Meaning a lui Viktor Frankl și există și la noi tradusă, „Omul în căutarea sensului vieții”, care tratează subiectul sensului.
Spun că îl tratează dar de fapt nu face decât să-l zgândăre.
Am recomandat cartea multor clienți de-a lungul timpului și am primit același feedback: „E o carte super mișto, m-a prins, povestea omului e incredibilă dar eu acum practic ce fac? Jobul meu în continuare nu mai are sens, simt că nu e meaningful, simt că în viața personală fac lucruri care nu îmi mai aduc sens, meaning, purpose”.
Mi-a plăcut cartea și o recomand, însă am realizat și că e prea puțin aplicabilă direct.
Într-o lume în care se spune să vezi și partea pozitivă a lucrurilor și că o să fie bine, îmi place să cred că pragmatismul, mai ales în munca asta pe care o fac eu de change strategy, de lucrat unu la unu cu oameni, de coaching, pragmatismul e un diferențiator puternic.
Îmi place să cred că nu doar vorbim ci că avem și niște strategii, avem și niște abordări practice, niște primi pași măcar, pe care oamenii să-i poată face și să simtă că viața lor începe să se miște în direcția în care își doresc să se miște. Așa că am citit cam tot ce se putea pe subiectul generării de sens. Cum facem să generăm mai mult sens în viața noastră?
Am citit niște zeci de cărți, am făcut scheme, am structurat, am restructurat, apoi am încercat să găsesc exerciții punctuale care să ne ajute să aplicăm diverse bucăți ale acestei structuri și cred că am ajuns acum câțiva ani la o formulă destul de clară la cum putem aborda subiectul sensului.
Astăzi vreau să povestesc despre această structură. Dacă ți-ai pus întrebarea cum poți genera mai mult sens în viața ta sau cum găsești sensul în ceea ce faci, atunci înarmează-te cu un pic de răbdare. Doar nu credeai că o să fie ușor.
Promit că o să fie structurat și că la sfârșitul acestei discuții o să ai o idee clară despre care sunt butoanele pe care poți să apeși ca să poți să speri că viața ta personală sau profesională poate începe să aibă mai mult sens sau și mai mult sens dacă deja are.
Să nu ne păcălim! Ascultarea unui podcast/citirea unui text nu poate să facă minuni. Cel mai probabil vei termina de ascultat/de citit ce povestesc eu aici și vei simți că încă mai ai de lucru. E și normal să se întâmple asta pentru că a înțelege o informație e un pas important, dar e doar un pas.
Un pas mult mai important este să și aplicăm și să și acționăm, motiv pentru care te încurajez să mergi pe recomandările pe care le dau aici, să faci micile exerciții, să intri pe site-urile pe care le recomand, poate să și pui mâna pe o carte și să aprofundezi dacă simți nevoia, acolo unde simți nevoia.
Nu rămâne doar un spectator!
Dacă e important pentru tine ca în viața ta să găsești mai mult sens, atunci ai nevoie să și aplici, nu doar să asculți.
Astea fiind spuse, am să intru direct în partea practică, nu înainte de a face mențiunea că nu am în nici un caz așteptarea ca acesta să fie singurul framework, singura modalitate prin care să generăm sens. Sunt convins că există și altele.
Mărturisesc că nu am găsit una suficient de structurată, de aceea am avut nevoie să mi-o construiesc pe a mea și apoi să lucrez cu ea împreună cu clienții mei.
Cred că-i simplu, nu și ușor.
E simplu de înțeles. Sunt trei părți mari, trei butoane pe care cu cât apăsăm mai mult, cu atât se generează mai mult sens.
Le voi descrie imediat, nu înainte de a sublinia cuvântul “generează”, pentru că atunci când veneau la mine clienții mei, veneau aproape întotdeauna cu o întrebare un pic diferită.
Întrebarea era mai degrabă din unghiul „Cum fac să-mi găsesc sensul?”. E ca și cum am așteptarea ca umblând prin viață ceva să se întâmple și să găsesc pe jos sau pe lângă mine sau să mă lovească de undeva de sus, niște sens.
Știu că e amuzant, nu vreau să fiu ironic, însă cred în puterea cuvintelor și cred că modul în care ne formulăm întrebările determină de cele mai multe ori răspunsurile pe care le primim. De multe ori nu găsim răspunsuri la problemele noastre nu fiindcă nu știm să găsim un răspuns ci fiindcă întrebarea a fost pusă prost.
Motiv pentru care simt nevoia încă de la început să subliniez că o formulare mai corectă ar fi „cum aducem mai mult sens în viața noastră” sau „cum generăm mai mult sens în viața noastră”. Nu „cum îl găsim!”
A genera sens presupune că eu am nevoie să fac ceva. Necesită proactivitate. Nu pot avea așteptarea ca la un moment dat pur și simplu ceva să se alinieze și eu să simt că sunt la locul potrivit și că am jobul potrivit în mijlocul vieții mele perfecte. E o așteptare complet nerealistă.
Avem nevoie să preluăm controlul, să ne asumăm responsabilitatea și să ne cârnim propria viață către niște locuri cu mai mult sens.
De aceea, cele trei părți despre care vom vorbi necesită toate o abordare proactivă din partea noastră. Avem nevoie să facem ceva ca să putem spera că viitorul va fi diferit din punctul de vedere al sensului.
Am să încep cu prima parte. Prima este alinierea cu propriile VALORI. Alinierea cu propriile valori e fundamentală. Este cea mai importantă din punctul meu de vedere și cea mai greu de făcut. Spuneam că procesul e simplu dar nu e ușor.
Alinierea cu propriile valori teoretic este simplu. Hai să luăm decizii care sunt mai aliniate cu lucrurile care contează pentru noi. Doar că în practică asta necesită niște pași pe care mare parte din oameni nu i-au făcut.
Și nu vreau acum să intru într-o discuție despre sistemul educațional, dar poate că ar fi mai util ca în loc să învățăm date la istorie și nume de munți la geografie, să ne pună cineva în față un exercițiu, cum e cel pe care o să vi-l recomand, cel la care m-am gândit, prin care să aflăm care sunt valorile noastre.
Aprofundez un pic! Ce înseamnă valori?
Sunt multe definiții, dar cea mai simplă este așa: „Valorile noastre sau valorile de bază sunt răspunsurile la întrebarea: Ce contează pentru tine în viață?” Despre ce e viața asta, pare o întrebare filosofică și este până la un punct, doar că devine repede foarte practică. Care sunt lucrurile care îți vin în minte acum? Ce contează pentru tine în viață? Spune repede!
Familie.
Dragoste.
Bani?
Sănătatea?
Poate contează să fiu fericit. Poate contează prietenia.
Orice răspuns este corect. Poate fi un cuvânt, gen: sănătate, familie, prietenie, dragoste. Poate să fie o frază chiar, sau o expresie. „Contează să mă înțeleg bine cu oamenii din jurul meu!” și asta este corectă.
Deci, orice răspuns la întrebarea „Ce contează pentru tine în viață?”, orice formă ar avea răspunsul, este un răspuns corect.
Fiecare dintre noi are propriile răspunsuri la întrebarea asta. Unele sunt de suprafață, ca acelea care ne vin prima dată în minte. Și te invit să le scrii pe foaie. Și unele mai profunde.
Cu cât săpăm mai mult în aceste valori, cu atât ne dăm seama că poate nu e despre familie neapărat. E despre sentimentul ăla de căldură pe care îl am când sunt în mijlocul familiei. Și de fapt nu-i despre sentimentul de căldură ci despre faptul că mă simt iubit. E doar un exemplu!
Și atunci, valoarea mea de bază este să mă simt iubit. În cazul ăsta este și o nevoie, dar din nou, răspunsul poate avea orice formă. Hai să nu-i punem constrângeri! Este răspunsul la întrebarea: „Ce contează pentru tine în viață?”
Sunt multe modele de a ajunge la aceste valori, de a elicita aceste valori, de a le găsi în noi.
Un change strategist cu care lucrezi sau un psihoterapeut te pot ajuta prin procese specifice să îți identifici aceste valori și apoi să le prioritizezi. Sigur, toate sunt importante pentru tine, dar poate că unele sunt mai importante decât altele.
Subiectul valorilor este foarte important pentru că, de cele mai multe ori atunci când avem decizii grele de luat în viață, le percepem ca fiind decizii grele.
Și vreau să te duci înapoi în trecutul tău și să te gândești la o decizie complicată din viața ta. Doar să o ai în minte. O decizie unde ți-a fost greu să te hotărăști.
Cel mai probabil a fost o decizie în care două dintre valorile tale de bază se băteau cap în cap. Ai simțit că ești nevoit/nevoită să alegi între ele.
Poate că valorizai ceva dar în același timp te vedeai forțat/forțată să iei o altă decizie care o contrazicea pe prima.
Sunt multe exemple. Nu vreau să stau în zona asta abstractă foarte mult. Vreau doar să subliniez că scopul principal, din punctul meu de vedere, motivul principal pentru care e bine să ne știm valorile, este că ne ajută să luăm decizii.
Dacă ne știm valorile, deciziile sunt luate mai ușor. Aceasta este o aplicație practică a cunoașterii valorilor.
O altă aplicație însă, care ne privește pe noi astăzi, este faptul că atunci când ne dezaliniem de valorile noastre, simțim o scădere de sens în viața noastră.
De exemplu poate eu valorizez onestitatea, e o valoare pentru mine, și în același timp am un job în care mă văd constrâns să fac niște lucruri care nu sunt tocmai oneste. Să mint, să fiu presat de șeful meu să dau mai departe niște lucruri care nu-s tocmai adevărate sau poate sunt adevărate dar nu-s tocmai morale. Se întâmplă în prea multe locuri de muncă.
Asta reprezintă o dezaliniere cu una dintre valorile mele. Eu valorizez onestitatea dar în același timp acțiunile mele în lumea reală nu spun asta. Sunt fix în direcția opusă. Eu numai onest nu sunt. Sigur, sunt constrâns, nu e alegerea mea, aparent, dar în același timp subconștientul meu înregistrează că eu una spun că e important deep inside pentru mine, și alta fac.
Și cu cât stau mai mult în niște situații în care zic că ceva este important și știu că acel ceva este important dar în practică mă comport în sens opus, cu atât voi percepe o scădere a sensului. Ce fac nu mai are sens, nu mai este le fel de meaningful pentru mine. Și ăsta este doar un exemplu.
Sunt atâtea locuri în viața noastră, în viața ta, în care faci lucruri dar tu deep inside știi că altceva contează pentru tine decât lucrurile pe care le faci. Iei decizii într-o direcție dar deep inside ți-ai fi dorit să le fi luat în cealaltă direcție.
Și astea sunt dezalinieri. Ne dezaliniem intern de la valorile noastre. Nu mai suntem aliniați valorilor noastre. Ne-am dezaliniat.
Dacă simți că există părți în viața ta unde ești dezaliniat, și cel mai probabil există, pentru că niciodată nu suntem perfect aliniați dar tindem către a fi aliniați, dacă sunt părți unde simți că ești nealiniat sau pur și simplu încă nu ți-e clar care sunt valorile tale, ca să poți să spui dacă ești aliniat sau nu, ce-ți recomand acum este varianta mai scurtă la alternativa de a lucra cu cineva care cu asta se ocupă și te-ar putea ghida prin proces.
Varianta mai scurtă și suficient de bună inițial este să intri pe drdemartini.com și vei găsi acolo un test de valori. Dacă cauți pe Google Dr Demartini Value Test, vei găsi acest test. Este gratuit.
E un loc în care vei găsi un proces ghidat de a-ți descoperi valorile. Îți pune o serie de întrebări și tu răspunzi la ele, apoi îți mai pune o serie de întrebări și la sfârșitul acestui proces, care pregătește-te să dureze o jumătate de oră, chiar o oră, în funcție de cât de repede te miști, la sfârșit vei termina cu o listă de valori personale prioritizate.
Întotdeauna un proces făcut față în față cu cineva va da rezultate mai deep, mai profunde. Deci, dacă poți și ai pe cineva cu care lucrez, lucrează cu acel cineva, fie că e psihoterapeut sau coach sau change strategist.
Dacă nu poți sau vrei mai repede, intri pe acest site și faci acest exercițiu.
După ce faci acest exercițiu te invit să te uiți la fiecare dintre valorile astea și să te întrebi „Cât de aliniat sunt eu în viața mea de cuplu cu această valoare?”.
Valoarea mea poate este onestitatea. Trăiesc eu în viața de cuplu aliniat cu valoarea asta? Da? Great! Treci la următoarea valoare. Următoarea valoare să zicem că este să contribui la planetă. Ok. Se aplică în viața de cuplu? Da, s-ar putea aplica. Am putea face împreună niște lucruri în direcția asta. Ia să vorbesc cu partenerul meu.
Ideea de bază este să nu fi profund dezaliniat. Adică, de exemplu sănătatea este o valoare pentru mine dar în același timp eu îmi dau seama că în viața mea personală beau alcool în fiecare seară până când leșin. Nu-i prea sănătos, nu? Astea nu pot să coexiste în mine. Nu pot să știu că sănătatea este importantă pentru mine și în același timp să îmi fac rău în fiecare seară conștient. Ele pot să coexiste. În exemplul ăsta coexistă, dar nu fără consecințe. Consecințele există. Deep inside dezalinierea asta, cu cât durează mai mult, cu atât mă face să simt că lucrurile nu mai au sens.
Și atunci am nevoie să mă realiniez. Să iau niște micro decizii sau chiar niște decizii mari care să mă facă să fiu un pic mai aliniat astăzi decât ieri. Poate tai un pic din zahăr. Poate nu consum alcool chiar în fiecare seară. Și sunt o grămadă de alte exemple.
Și luăm fiecare dintre valorile astea și ne uităm unde sunt profund dezaliniat.
În ultima vreme am vorbit cu clienți care simt o dezaliniere majoră pe partea de viață profesională.
Din păcate suntem crescuți într-un fel și societatea e de așa natură încât mulți dintre noi nu și-au pus întrebarea „Ce job mi-ar plăcea mie și care ar fi mai aliniat cu propriile valori?” Mai degrabă mulți au nimerit în locurile de muncă în care se află, sau au luat decizii bazate pe alte considerente, de exemplu pe nevoi.
Nevoie de predictibilitate, de certitudine. Am nevoie de bani, am nevoie să mănânc. Iau primul job care îmi apare sau singurul job care îmi apare acum. E o nevoie pe care am dreptul să o am. Nu e greșit că am avut-o și aveam nevoie să o bifez dar de multe ori în alergarea noastră după a ne bifa nevoile, ne trezim dezaliniați de valori.
Valorile sunt mai abstracte și mulți dintre noi nu le cunoaștem, și chiar dacă le-am cunoaște, nu suntem tot timpul cu ele în minte. Nu sunt top of mind pentru noi. Uităm de ele o lună, un an. Ele trec pe locul doi și prioritizăm mai degrabă nevoi de moment.
“Da, dar mi-ar plăcea să am niște bani în plus, să merg în excursie sau să mă plimb prin alte țări, așa că o să iau jobul ăsta”. Da, dar luând jobul ăsta tu te dezaliniezi de trei din cele 4-5 valori ale tate. Că uite, ai ca valoarea de bază timp cu familia și n-o să mai ai timp cu familia. Ai ca valoare de bază relaxarea și o să muncești în weekend-uri. Ai ca valoare de bază onestitatea și lucrezi într-o industrie în care știi că lucrurile nu sunt cele mai etice și morale.
Și cu toate astea, nu suntem atenți la valorile noastre sau nu le știm și luăm decizia de a ne angaja acolo. Și acum ne trezim în acest mediu în care nu înțelegem ce căutăm și de multe ori nici măcar nu conștientizăm că e de la o dezaliniere. Pur și simplu simțim că lucrurile au din ce în ce mai puțin sens.
Și lipsa asta de sens are și un caracter pervaziv. Se scurge în celelalte arii ale vieții noastre. Faptul că am un job care nu îmi aduce nimic la nivelul ăsta de meaning, ușor ușor mă face ca și în viața personală să am atitudinea ca și cum lucrurile nu contează neapărat și oricum mare lucru nu e pe planeta asta ci doar suferință. E pervaziv, a contaminat viața personală.
Și se poate, bineînțeles, și invers, din viața personală spre viața profesională.
Bun! So, rezumăm!
Avem nevoie să ne știm valorile, să le avem prioritizate și să știm care-s mai importante pentru noi și care-s mai puțin importante și avem nevoie să ne întrebăm cu care dintre valorile astea suntem dezaliniați puternic acum, în momentul ăsta al vieții noastre și pe ce plan al vieții. Întrebarea e care e valoarea pe care ne-o încălcăm.
Și apoi avem niște decizii, grele de obicei, care să ne ducă către o aliniere mai mare. Partea bună e că nu e nevoie să ne aliniem complet și perfect. Nici nu cred că se poate perfect, dar nu avem nevoie să ne aliniem complet și perfect ca să vedem rezultate și să simțim că are mai mult sens ceea ce facem zi de zi.
Mici schimbări, incrementale, pot să facă minuni și în scurt timp să simțim că din aceste micro adjustments, ajustări, lucrurile deja devin mai bune și ne recăpătăm entuziasmul și motivația de a face lucruri.
Astea au fost valorile, prima rotiță din ce înseamnă lucratul la a aduce mai mult sens în viața noastră.
A două bucată și bucata în care Viktor Frankl a avut cea mai mare contribuție este partea de ATITUDINE.
Povestesc imediat ce e cu atitudinea și ce putem face practic, însă înainte de asta vreau să spun trei cuvinte despre Viktor Frankl, ca să vă dau un pic de context.
Viktor Frankl, neurolog, psihiatru, în al doilea război mondial, a fost prizonier în timpul holocaustului. Toată familia lui a murit în lagăre iar el a fost prizonier prin vreo trei lagăre, dacă nu mă înșel, dar a supraviețuit. S-a terminat războiul, a fost eliberat, însă fiindcă făcea ceea ce făcea, era psihiatru, a intrat în lagărele astea un pic mai atent decât alți oameni și cu un spirit de observație mai antrenat. Și a văzut lucruri acolo. A văzut că unii oameni deznădăjduiau și își pierdeau speranța, pentru că nu se raportau suficient la viitor, pentru că nu aveau un motiv real pentru a trăi. E ca și cum refuzau să mai trăiască și să mai lupte. Și aceștia erau prizonierii care mureau în lagăre. Și apoi mai erau cei care reușeau să supraviețuiască și i-a observat atent pe ăștia. Și a văzut că există niște lucruri care pot genera sens în mijlocul unui context atât de gol de sens. Era prizonier confruntat cu cruzimea gărzilor care îi persecutau și îi puneau la muncă și îi tratau ca și cum nu ar fi oameni. În mijlocul acestui gol de sens unii oameni își găseau sensul. El, de altfel, și-a găsit sensul prin a scrie o carte. A scris o carte, i-au fost distruse notițele, după care a rescris-o. Când a ieșit din lagăr a publicat această carte, și cartea asta este “Omul în căutarea sensului vieții”. Man’s Search for Meaning. O găsiți, v-o recomand!
O parte din carte descrie ce a observat el, povestea lui din lagăre. A doua parte a cărții reprezintă baza pentru o școală de psihoterapie pe care el a fondat-o imediat după, care se numește logoterapie, și care e o școală de psihoterapie construită în jurul acestei idei, că oamenii au nevoie de un sens și că asta facem de fapt, căutăm sens și căutăm modalități prin care să generăm sens în viața noastră.
Doar că Viktor Frankl a mai zis ceva care este esențial pentru discuția noastră de astăzi. A zis „între stimul și răspuns există un spațiu și în acest spațiu stă libertatea și puterea noastră de a ne alege răspunsul iar în răspunsul nostru stă dezvoltarea și fericirea noastră”.
Reiau! Între stimul și răspuns există un spațiu. Ce înseamnă asta? Înseamnă că atunci când suntem stimulați de ceva din exteriorul nostru, cum ar fi când șeful nostru ridică vocea la noi, sau cineva în trafic ne taie calea, sau ne certăm cu o persoană dragă, toți ăștia sunt niște stimul emoționali. Când se întâmplă asta, cei mai mulți dintre noi avem un răspuns la asta. Uneori răspunsul ăsta este intern. Mă simt într-un fel în interior pentru că ai ridicat vocea la mine. De multe ori există și un răspuns extern. Mă enervez, mă înroșesc la față, atac și eu la rândul meu pentru că mă simt atacat, scot capul pe geam și îl înjur pe ăsta din trafic, claxonez. Am niște reacții externe, deci și un răspuns extern.
În ambele cazuri există un răspuns. Deci stimulul generează un răspuns în mine. Și ce a zis Frankl, și cu cât trec anii mi se pare mai revoluționară ideea asta și cum a sumarizat-o într-o frază, a zis că între stimul și răspuns există un spațiu.
Adică, fii atent că pare că nu există, pare că eu am ridicat vocea la tine și tu brusc te-ai simțit atacat, judecat și ai început să urili și tu la rândul tău. Sau să plângi, sau să tremuri, sau te-ai blocat. Toate sunt răspunsuri. Dar nu e așa! Între stimul și răspuns există un spațiu întotdeauna. Mic! De cele mai multe ori e o fracțiune de secundă între stimul și răspuns.
Și simplul fapt că știi acum că între orice stimul și orice răspuns există un spațiu, va face ca dățile următoare când ești stimulat sau stimulată, să existe o șansă ca în momentul ăla să conștientizezi că poți să îți alegi răspunsul. Deci în acest spațiu stă libertatea noastră și puterea noastră de a ne alege răspunsul.
Adică, răspunsul acesta care pare că vine pur și simplu, nu vine pur și simplu. Avem capacitatea de a ni-l alege. Putem alege cum vrem să răspundem la faptul că omul ăla ne-a tăiat calea în trafic. Pot răspunde cum vreau eu la faptul că cineva se comportă nedrept cu mine sau ridică vocea la mine.
Pare că nu pot, pare că e un reflex automat, că se întâmplă, dar totuși există această fracțiune de secundă pe care putem să o expandăm, putem să o creștem. Cum? Simplu!
În primul rând conștientizăm că există și ne dăm seama că de cele mai multe ori la noi distanța asta dintre stimul și răspuns e doar jumătate de secundă, după care explodăm.
Dar în următoarele șapte interacțiuni care ne vor stimula, vom încerca să prindem o secundă, două secunde în care să spunem „Știi ceva? Eu nu o să mă mai enervez acum. O să aleg să spun: Hai să vorbim mâine despre asta! și o să mă întorc și o să plec”. E doar un exemplu.
Sau o să aleg să mă uit la omul ăsta care mi-a tăiat calea în trafic și să zic, „Ok! răspunsul standard ar fi să-l judec și să o iau personal și să simt că nu mă respectă și să mă enervez, dar pot să aleg să mă uit la el și să-mi fie milă că unii oameni sunt atât de iresponsabili. Nu au învățat responsabilitatea”.
Sau poate că nu sunt dispus să mă duc către compasiune și pot să mă gândesc la faptul că se grăbește fiindcă soția lui naște sau fiindcă are nevoie să ducă pe cineva la spital.
E o alegere asta. E real? Nu știu! Dar e o alegere, așa cum alegere e să cred că a făcut-o special pentru că nu mă respectă. E tot la mine. Eu am ales asta.
Și înțelegem că există acest spațiu în care putem să decidem care vrem să fie răspunsul nostru.
Și cu cât suntem mai aware și încercăm să ne oprim pentru a da un alt răspuns, probabil că la început nu o să ne iasă. Lucrurile nu sunt așa de ușoare!
Doar pentru că am auzit informația, nu înseamnă că de mâine nu o să ne ma trigeruim. Nu așa funcționează!
Însă din următoarele zece dăți când se întâmplă asta, poate că o dată reușim să lărgim acel timp de la jumătate de secundă la trei secunde. Și poate că nu e suficient pentru a da un alt răspuns. Poate că reușim să rămânem calmi o secundă, două, trei și ne gândim „Ok, care vreau să fie răspunsul meu?” și cu toate astea, ce iese poate să fie același răspuns ca în trecut și poate iarăși ne blocăm și iarăși plângem și iarăși ne enervăm și pare că nu s-a rezolvat nimic.
Dar de fapt am progresat pentru că am lărgit spațiul ăla de la jumătate de secundă la trei secunde.
Și dacă încercăm în continuare să lărgim spațiul, poate că data viitoare vor fi două secunde apoi trei apoi patru și cinci și la un moment dat poate că vom avea suficiente secunde ca să zicem “Ia să respir eu o dată înainte să răspund!” și tragem aer în piept, apoi îl dăm afară și e suficient ca răspunsul pe care îl avem să fie un pic diferit față de data trecută.
Și e un proces. E un proces în care avem nevoie să lucrăm cu noi ca să ne educăm să creștem spațiul dintre stimul și răspuns.
Asta este partea de atitudine, este abilitatea noastră de a ne schimba atitudinea față de ce ni se întâmplă.
Ideea este că se întâmplă lucruri în viață și nu toate-s plăcute. Avem un model în mintea noastră despre cum ar trebui să funcționeze lumea și apoi, din când în când, realitatea ne lovește în față și ne arată că nu funcționează ca în capul nostru.
Știu că tu crezi că meritai promovarea asta, dar ghici ce, nu o s-o primești, nu acum. Știu că tu îți imaginezi că la vârsta asta și după cât ai muncit ar trebui să ai în fața casei un ferrari roșu, dar ghici ce, ai o bicicletă.
Știu că îți imaginai că relația ta de cuplu ar trebui să fie într-un fel, și uite că nu-i chiar așa.
Toate lucrurile astea arată o diferență între cum ne-ar plăcea să fie lucrurile și cum sunt, între modelul din capul nostru și realitate.
Iar asta generează durere, ceea ce ne duce către un concept despre care se vorbește prea puțin, suferința, și diferența dintre durere și suferință.
Durerea e parte din viață, că e fizică, că e emoțională de cele mai multe ori, e parte din viață. S-a filosofat mult pe tema asta, nu o s-o mai fac și eu, dar ideea e că sunt mulți oameni care au ajuns la concluzia, cu care eu personal nu sunt de acord dar vreau să o menționez, că Life is Suffering! Viața înseamnă suferință.
E ca și cum am fost aruncați în această arenă și ni se întâmplă lucruri și noi avem nevoie să le gestionăm.
Sau, cum zicea un personaj fictiv într-un film, When you grow old in life, things start to get taken from you! Atunci când îmbătrânești, încep să ți se ia lucruri. Mai niște sănătate, mai un prieten. Ți se iau lucruri. E semi amuzant dar cred că reflectă într-o oarecare măsură modul în care funcționează viața și că ne aduce și durere. E evident.
Însă durerea e una și suferința e alta. Suferința e durere peste care punem niște layere, niște straturi de interpretare. Durerea este: „Mi s-a întâmplat asta!”.
Suferința vine din „Mi s-a întâmplat asta și nu trebuia să mi se întâmple!” și „de ce mie?” și „vreau să nu se fi întâmplat”, și „vreau să dispară acum!”
Dacă în ce privește durerea, de multe ori capacitatea noastră, a oamenilor, de a o gestiona este limitată, în ceea ce privește suferința, nu e limitată.
Tony Robbins zicea că Pain is mandatory, suffering is optional! Sau poate nu era mandatory, că nu e obligatorie, dar e inevitabilă. E inevitabil să nu ți se întâmple niște durere. În orice caz este greu de evitat, însă suferința nu.
Ceea ce ne duce la întrebarea: „Cum fac să nu mai sufăr atunci când doare?”
Iarăși e un răspuns simplu care nu e neapărat ușor de pus în practică și necesită muncă.
E simplu pentru că unul dintre răspunsurile pe care eu l-am găsit este „Hai să ne imaginăm că emoțiile negativ vin către noi”. Ceva vine către noi și pare că o să doară. Anticipez că o să doară, o văd venind. Ăsta e un fact, se întâmplă. „Ce fac cu faptul că vine ceva către mine?” este întrebarea care determină atitudinea.
Ce încearcă mulți oameni să facă și e greșit, în sensul că e dureros pentru ei, este că se fac că nu vine. Inclusiv în curentul ăsta de gândire pozitivă există niște alunecări majore.
Vine ceva către tine și ori te uiți la ea și zici „Nu vine! Nu vine! Nu vine! Nu e nimic, o să fim bine, totul o să fie ok!” dar o vezi totuși că vine către tine sau, pur și simplu te uiți în altă parte. Cu coada ochiului ai văzut-o că vine dar ai zis „Ne întoarcem în partea astalaltă și ne prefacem că nu vine nimic!” și vine și te lovește în plin și doare.
Modul în care putem gestiona lucrurile astea care vin către noi este prin a accepta că vine și că probabil o să doară. „Nu îmi place că vine dar uite că vine. Anticipez niște durere”. Apoi a accepta că am nevoie să transform asta în ceva. E o energie care vine către mine, faptul că mă fac că nu o văd nu o să rezolve, deci am nevoie să iau această energie și să o canalizez, să-i dau un sens, să-i dau o altă direcție, să o pun în ceva astfel încât să nu mai fie negativă sau să nu mai fie atât de negativă. Să mă ajute.
Cum pot să iau lucrul ăsta negativ care mi s-a întâmplat sau care tocmai mi se întâmplă și să-i dau un sens, să scot ceva din el ca să aibă un sens, că n-are. Nu are nici un sens să suferim. Nu are nici un sens să suferim până când dăm un sens suferinței.
Cum pot face asta? Sunt o mie de metode de a face asta. Practic se rezumă la capacitatea noastră de a gestiona emoțiile negative. Cum putem să ne auto reglăm emoțional? Și ăsta e un skill care se antrenează.
În general noi suntem vraiște la asta.
Cei care avem trăsătura de stabilitate emoțională mai ridicată gestionăm asta mai ușor, cei care o avem mai scăzută suntem mai nevrotici, neurotics, o gestionăm mai greu. Adică sunt mai multe lucruri care ne supără și când ne supără, ne supără un pic mai tare decât pe alții și când ne trece, ne trece un pic mai greu. Și pentru unii într-adevăr este mai ușor și pentru alții un pic mai greu, în funcție de trăsătura asta de personalitate, însă partea super bună este că asta e una dintre trăsăturile de personalitate pe care chiar se poate lucra.
Există trăsături de personalitate unde lucrurile sunt destul de fixe. Nu sunt chiar bătute în cuie dar trebuie să muncești foarte mult ca să vezi modificări mici. Asta nu e una dintre ele.
Pe zona de stabilitate emoțională sunt o grămadă de lucruri pe care le putem face, de la meditație, la sport, la tehnici super practice din psihoterapie, din coach, din change strategy. Sunt exerciții punctuale care se pot face și vă dau un singur exemplu acum.
Vezi venind gândul negativ încărcat cu emoție. Ai nevoie să marchezi momentul ăsta cu un snap din deget, sau dai cu palma în masă, dar nu tare ca să nu sperii vecinii, și apoi imediat te gândești sau și mai bine îți spui în mintea ta ceva pozitiv. Nu e positiv thinking! Atenție, e mai mult de atât, e neuroplasticitate.
Hai să dăm un exemplu.
Să spunem că știu că anumiți oameni mă enervează și în momentele în care știu că urmează să mă văd cu ei, îmi vine în minte gândul „iarăși o să mă simt ultimul om, iarăși o să mă facă să mă simt prost” și asta mă duce într-o spirală în care gândesc că poate n-ar trebui să fiu aici și că ar trebui să am mai multă încredere în mine și de ce nu am încredere în mine. Poate că nu sunt suficient de bun și poate că nu ar trebui să fiu în genul ăsta de companie dacă nu sunt în stare să le țin piept oamenilor ăstora. Și e o spirală emoțională descendentă în care încep să-mi rotesc în capul meu gânduri care de cele mai multe ori vin la pachet. Vine unul care îl aduce pe celălalt. Și fiecare dintre noi avem spirale de genul ăsta.
În momentul în care îmi vine pentru prima dată gândul „Iarăși o să iasă prost!” sau „Iarăși nu o să pot să le țin piept oamenilor ăstora!”, în momentul ăla am nevoie să-i spun minții mele unde să se ducă, pentru că, în mod evident, ea se duce unde are ea chef. Și acum are chef să se ducă într-un loc în care nu e deloc productiv pentru mine și știu că îmi face rău. Știu că o să mă blochez, că o să am emoții, că o să mă simt prost și poate că o să mă comport ca să fac mai probabil să se întâmple ce nu vreau să se întâmple. Și atunci, vreau ca mintea mea să fie focusată, concentrată, direcționată într-un loc productiv pentru mine.
Ce ar fi productiv pentru mine? Poate că ar fi productiv să-mi aduc aminte cât de bine a ieșit prezentarea de anul trecut și cum m-a aplaudat toată lumea la sfârșitul ei. E doar un exemplu!
Problema este că în mijlocul acestei furtuni în care gândurile încep să vină, eu nu am timpul emoțional, nu am capacitatea emoțională ca să zic „Stop! Acum mărim spațiul de la stimul la răspuns de la jumătate de secundă la o oră jumate și acum hai să ne gândim ce am vrea să punem în locul chestiei ăsteia”.
De obicei nu merge așa pentru că suntem prea atinși, trigger-uiți emoțional în momentul ăla. Așa că noi ne gândi dinainte.
Cum fac eu ca data viitoare în contexte similare să am alt răspuns? Deci voi vrea să direcționez mintea mea către ceva pozitiv. Păi cam ce să fie? Uite, un exemplu bun ar fi prezentarea aia de anul trecut. M-am simțit bine, m-am simțit mândru și încrezător că mi se recunoaște munca. Ok!
Deci data viitoare, în momentul în care îmi vine gândul ăla negativ și recunosc că iar o iau pe spirala aia, pe panta aia descendentă, în momentul ăla marchez momentul cu un gest, un un snap din deget, o bătaie din palme, cu orice și imediat după, încep să mă gândesc conștient la prezentarea de anul trecut care a mers minunat și cât de mișto a fost atunci acolo. Dacă e nevoie să-mi repet în cap cuvintele astea, over and over again, o fac. Fac orice pot face astfel încât, măcar pentru zece, douăzeci de secunde, mintea mea să fie concentrată pe ceva pozitiv.
Și aici se întâmplă ceva incredibil. În momentul în care direcționăm mintea, ea nu poate fi în două locuri în același timp. Mai mult decât atât, dacă o direcționăm către o emoție pozitivă cum ar fi recunoștință pentru faptul că am simțit chestia aia, dragoste, sunt doar două exemple, se întâmplă ceva și mai mișto. Noi nu avem capacitatea de a fi recunoscători și anxioși în același timp. Emoțiile astea două sunt incompatibile. Așa că, pentru douăzeci de secunde suntem recunoscători, suntem mândri de noi, suntem încrezători, suntem mulțumiți cu nivelul la care am livrat.
E o amintire, am făcut recall la amintirea aia, nu e realitate, dar ghici ce, mintea nu face diferența între un eveniment care se întâmplă acum și un eveniment din trecut pe care noi îl retrăim acum în capul nostru. Avem aproape aceleași reacții inclusiv la nivelul creierului, e ca și cum se întâmplă.
Ce se întâmplă aici din punct de vedere al neuroplasticității este că dacă facem asta o dată, nu o să fie diferențe foarte mari. Poate doar că ne-am simțit zece sau douăzeci de secunde bine după care s-ar putea să vină din nou gândul ăla negativ. E ok! Nu aveam așteptarea ca făcând exercițiul ăsta o dată să se rezolve toate problemele din viața noastră, fiindcă nu ar fi fost o așteptare corectă, nici măcar realistă. Dar o facem pentru că după ce facem asta de mai multe ori, de câte ori vine gândul ăla negativ eu fac gestul stabilit și apoi mă gândesc la faptul că mă simțeam recunoscător și încrezător și mă vizualizez acolo aplaudat de oameni. De câte ori fac asta, niște căi neuronale se rescriu în capul meu. Creierul învață ceva foarte simplu, că de câte ori vine gândul negativ, el există pentru o secundă, două, după care este întrerupt de gestul nostru și imediat după, vin niște gânduri și niște imagini asociate cu emoții pozitive care mă fac să mă simt bine.
Și după ce facem acest drum, după ce luăm frumos creierul de mânuță și zicem „Nu pe-acolo! Vino un pic cu mine. Și acum pe aici!” După ce facem asta de suficiente ori, din experiența mea niște zeci de ori, creierul, că el e deștept și nu vrea să muncească foarte mult, el înțelege că de câte ori apare gândul negativ, noi oricum ajungem în zona aia pozitivă. Deci de ce naibii să mai generăm gândul ăsta negativ, că știm unde o să ajungem. Hai mai bine mergem direct acolo!
Și în felul ăsta, spațiul mental ocupat de setul ăla de gânduri negative devine din ce în ce mai mic, și spațiul mental ocupat de gândurile și emoțiile pozitive devine din ce în ce mai mare. Creierul își rescrie aceste căi neuronale.
Era un citat legat de partea asta de atitudine care spunea că viața nu este despre a aștepta ca furtunile să treacă, viața este despre a învăța să dansezi în ploaie.
Și dacă citești asta, îți doresc fix ce-mi doresc și mie, să poți să înveți să dansezi în ploaie, să te uiți la fiecare moment de suferință și să înveți ce poți din momentul ăla și apoi să-i dai drumul. Să mergi mai departe și să faci tot ce ține de tine să dansezi.
E o metaforă bună pentru că are succesiunea asta de a învăța, și asta e o idee tot de la Viktor Frankl, că avem nevoie să învățăm câte ceva din fiecare bucată din viață, mai ales din momentele de suferință. Avem nevoie să învățăm și apoi să ne dăm voie să trăim emoțiile alea chiar dacă-s negative, să învățăm ceva din ele și apoi să le lăsăm și să mergem mai departe.
Sunt conștient când spun lucrurile astea că pentru mare parte din noi e un drum lung de la a înțelege asta la a face asta. Dar din nou, sper că nu aveam așteptarea ca podcastul ăsta să ne rezolve viața. Însă intenția mea este să ne dea un mimi manual pentru cum abordăm în viața noastră problema sensului.
Și în funcție de unde, dintre cele trei etape (am vorbit despre două până acum: valori și atitudine, urmează a treia), în funcție de unde dintre cele trei butoane simți că ai mai mult de lucru și ai beneficia mai mult, să faci mai mulți pași în direcția aia.
Nu îți știi suficient de bine care îți sunt valorile? Ok! Hai să lucrăm un pic pe valori. Hai să vedem care sunt, hai să ne aliniem un pic mai mult cu ele.
Simți că la modul în care gestionezi părțile mai grele, mai negative din viața ta, mai ai de lucru? Ok! Hai să lucrăm un pic acolo. Hai să vedem ce metode avem în a lucra cu atitudinea și cu gândurile și cu emoțiile generate de gândurile pe care le avem.
Și mai dau aici un exercițiu practic. Ia o experiență negativă din viața ta, acum, pune-o pe foaie și scrie zece lucruri bune care au ieșit din ea. Caută-le! Știu că nu-s evidente dar caută-ți-le, forțează-te să le găsești. Zece lucruri bune, mici, mari, care au ieșit în urma acestei experiențe negative din viața ta. Așează-te să scrii și nu te ridica până nu le scrii. Luptă! E genul ăla de exercițiu în care o să zici „Da, da o să fac! Scriu două că am înțeles despre ce e vorba și după aia mai continui”. Fă-o acum, că dacă nu o faci acum, citești degeaba.
Ai nevoie să vezi cât e de puternic exercițiul ăsta. Ai nevoie să vezi cum te simți după ce ai făcut exercițiul ăsta, chiar dacă ți-a luat jumătate de oră sau trei ore. Ai nevoie să vezi cât de diferit te simți la sfârșitul exercițiilor, ca să internalizezi asta. Și data viitoare când o să ți se întâmple ceva ce percepi ca fiind negativ, să ai reflexul să zici „Hai mă, să scriem și 5 părți pozitive la experiența asta!” și în acel moment ai modificat percepția pe care o ai despre evenimentul ăla. Că nu e doar negativ, nu e doar durere acolo. Da, a fost durere dar uite că am învățat și asta, a ieșit și asta. Mă ajută în viitor în felul ăsta, m-am maturizat, am fost forțată să lucrez cu mine și uite acum îmi servește la alte lucruri. Da, a fost rău, dar poate nu aș fi ajuns în locul ăsta, mult mai bun acum, dacă nu treceam prin asta.
Și lucrurile astea fac diferența. E o alternativă la exercițiul de mai devreme. Sunt zeci, sute de moduri de a lucra cu partea asta emoțională.
E departe de mine să spun că unul dintre ele este mai bun decât altele sau că acesta e un silver bullet care rezolvă orice. Nu există nimic care să rezolve orice.
Dar există zeci de tehnici, și cu cât suntem mai antrenați și știm mai multe, cu atât putem să gestionăm mai bine situațiile și emoțiile care nu ne plac.
Mai există niște resurse. Poți lucra cu cineva și aici, cu un change strategist, cu un coach. Iar dacă emoțiile sunt foarte puternice și te încurcă, probabil că ai nevoie mai degrabă să lucrezi cu un psihoterapeut.
Fă ce ai nevoie să faci astfel încât să înveți să-ți gestionezi singur emoțiile și în felul ăsta o să poți să schimbi atitudinea pe care o ai față de lucrurile negative care ți se întâmplă.
Pentru că atunci când se întâmplă lucruri fucked up în viața noastră, bucăți din viața noastră nu mai au sens. Simțim noi că nu mai au sens.
Dacă reușim să le reinterpretăm, nu mai generează aceeași cădere de sens și brusc viața noastră sau bucata aia din viața noastră este mai meaningful, are mai mult sens.
—–
Recomand și niște cărți aici, pentru a lucra mai mult cu zona de atitudine. Mind Your Mood, Dan Miller, sau When Panic Attacks a lui David Burns.
When Panic Attacks este o carte de CBT (Cognitive Behavioral Therapy), terapie cognitiv-comportamentală, care e o școală de psihoterapie. Nu e o carte ușoară, e plină de exerciții și e genul de carte prin care treci în probabil două luni, dacă și faci exercițiile. Și dacă nu ai de gând să faci exercițiile, nu-ți bate capul cu ea, că o s-o citești fix degeaba. Dar dacă vrei să folosești CBT, aceasta e foarte bună ca terapie, pentru a învăța să gestionezi atât gândurile cât și emoțiile ca urmare a gândurilor.
Și nu în ultimul rând Escape From Freedom a lui Erich Fromm care cred că există tradusă și la noi ca „Fuga de Libertate”. E o carte bună, mai puțin pragmatică, dar vorbește foarte mult despre responsabilitate și despre de ce fugim de multe ori de responsabilitate, responsabilitatea fiind unul dintre pârghiile pe care le putem folosi pentru a genera sens.
Din punctul meu de vedere responsabilitatea e conținută în partea de atitudine și dacă tot sunt la capitolul recomandări de cărți, Alex Pattakos, Prisoners Of Our Thoughts.
Alex Pattakos este unul dintre studenții lui Viktor Frankl și a scris această carte, „Prizonierii gândurilor noastre”, care este mult mai pragmatică și care are o aplicabilitate pe zona de viață profesională.
Și de asemenea „Meditații” a lui Marcus Aurelius iarăși este o carte mai meta, e filosofie pură din punctul meu de vedere, dar e interesantă pentru că își pune niște probleme despre sensul vieții și despre de ce trăim și e foarte mult despre modul în care gestionează el lucrurile fucked up care i se întâmplă și are abordarea asta stoică.
Nu în ultimul rând aș vrea să mai spun că am menționat mai devreme stabilitatea emoțională ca trăsătură de personalitate și spuneam că partea asta de atitudine este corelată cu stabilitatea emoțională și spuneam că în același timp se poate lucra foarte ușor cu antrenarea stabilității emoționale.
Și unul din modurile de a face asta este prin meditație. Practica de meditație ajută foarte mult la lărgirea acelui spațiu dintre stimul și răspuns.
Probabil că dacă sunt oameni care meditează, le este foarte familiar exercițiul cu lucrurile care vin către noi, le conștientizăm, le luăm și le redirecționăm, le punem în ceva pozitiv, pentru că seamănă cu meditația. Ca proces este foarte similar.
În meditație ce facem? Ne concentrăm de obicei pe respirație sau pe un obiect al meditației și în timp ce facem asta apar gânduri. Și noi nu vrem să ne gândim la ele că voiam să medităm acum, voiam să ne concentrăm pe respirație. Și apare un gând undeva în colțul minții noastre, în dreapta sus poate, și etichetăm gândul, adică îl acceptăm că este și nu ne facem că nu există, nu spunem „Nu mă gândesc la asta, nu mă gândesc la asta, nu mă gândesc la un elefant roz” (tocmai te gândești la un elefant roz). Nu negăm gândul, îl vedem, îl acceptăm, îl etichetăm „A! ăsta e gândul despre ce o să fac după ce termin să meditez” și apoi ne reconcentrăm pe ce făceam „Ce făceam eu aici? A, da! Inspir expir, inspir expir”. Și apare alt gând. Ăsta e gândul despre „Mi-e foame și o să mănânc pizza aia după ce termin meditația”. Ok! Hai să ne întoarcem! „Inspir expir, inspir expir, inspir expir”. Și tot ce fac este să acknowledge, să accept să identific și să recunosc gândul pentru că dacă îl recunosc înainte să mă întorc la „inspir expir” mi-e mai ușor să mă întorc, decât dacă mă fac că nu-l văd sau că nu-i acolo. E similar. Meditația ajută.
Apoi avem a treia parte. A treia parte e despre A CONTRIBUI, despre a ajuta pe alții, despre a da.
Am lăsat-o la sfârșit pentru că nu e neapărat cea mai puternică.
Cred că cele mai puternice sunt alinierea cu valorile și apoi atitudinea și abilitatea noastră de a ne antrena în a ne alege atitudinea.
Dar contribuția, ideea de a contribui, este în mod cert cea mai aplicabilă și cu rezultatele rapide.
So! Până învățăm noi să ne antrenăm noi mai mult partea de atitudine și până reușim să ne luăm deciziile de micro aliniere cu valorile noastre, ce putem face de mâine și de azi chiar este să ne orientăm către afara noastră. Să nu mai fie despre noi.
Când ne spunem că nu avem sens în viața noastră, că ce facem nu are sens sau nu are suficient sens, suntem foarte focusați pe noi. Și cumva e natural. Simțim că avem nevoie de lucruri în plus însă, paradoxal, când ne orientăm către ceilalți, asta generează sens.
Contribuția este acest panaceu de a ajuta pe altcineva ca să te ajuți pe tine. Aici este citatul de mai devreme care mi se pare că rezumă foarte bine zona de contribuție. „Adevăratul sens al vieții este să plantăm copaci la umbra cărora nu ne așteptăm să stăm vreodată”. E despre a da fără să așteptăm ceva înapoi. Și poate să aibă nuanțe diferite pentru fiecare dintre noi.
Poate că pentru unii este de a-și ajuta partenerul de viață, poate că pentru alții nu e suficient asta și este despre a-și ajuta familia extinsă sau poate prietenii sau țara, orașul, planeta. Să salvăm planeta, natura, prin ecologie. Poate că să salvăm rasa trimițând rachete în spațiu și colonizând Marte? Nu știu. Avem nuanțe diferite.
Ideea e că uneori asta poate fi făcută cu acțiuni atât de mici cum ar fi donat niște bani la un adăpost de câini sau pisici sau bătrâni sau copii sau orice cauză care contează pentru noi.
Hai să ne conectăm la cauza aia! Și în momentul ăla, nu doar că ne-am conectat la ceva ce e meaningful pentru noi, dar noi am contat. Ce am făcut este meaningful.
În oaza asta de lipsă de sens în care poate că ne găseam, a apărut o flacără de meaning. Și nu doar a apărut, am aprins-o noi. Am generat sens, am adus sens.
Și asta e accesibilă oricând. Nu avem nevoie de nimic ca să facem asta. Ok! Nu putem dona bani? Poate putem dona jumătate de oră din timpul nostru, poate niște haine vechi, poate ne putem lua timp să învățăm ceva pe altcineva și în felul ăsta să ajutăm. Poate că vrem să ajutăm un prieten dând un forward la un email sau la un newsletter sau la un podcast din care noi am învățat ceva.
Sunt chestii mici dar care pot genera sens repede.
Pentru partea asta de a contribui, în afară de ce am spus deja, nu am nici o recomandare de carte ci doar un exercițiu scurt.
Du-te acum în fața unei oglinzi, așează-te la maxim 20 cm de ea, pornește un cronometru și uită-te fix în ochii tăi pentru 5 minute. Nu te uiți în stânga, nu în dreapta, nu la cronometru, nu la trăsăturile feței tale ci în ochii tăi. Și când ai terminat, spune cu voce tare: „Nu sunt o picătură într-un ocean, sunt întregul ocean într-o picătură!”
Dacă ți-a fost greu să faci asta, fă-o zilnic pentru 5 minute. Fă-o zilnic până când într-o zi va deveni evident că nu putem iubi cu adevărat pe alții până când nu învățăm să ne iubim cu adevărat pe noi. E greu să ne orientăm către alții când nu ne e clar cum să ne orientăm către noi.
În viețile noastre dureroase, grele, imperfecte și demne de un Oscar de cele mai multe ori, ideea asta de a învăța să ne iubim pe noi e un proces prin care cu toții avem nevoie să trecem. Avem nevoie să trecem pentru ca viața să aibă și mai mult sens față de cât a avut până acum.
Și putem să începem cu asta, cu exerciții de a ne conecta cu noi, care pot fi atât de simple cum ar fi 5 minute uitându-ne în ochii noștri și amintindu-ne că nu e doar despre noi și că experiența noastră care pare de multe ori atât de singură și unică nu e atât de izolată.
Nu suntem insule. No man is an island! Avem în jurul nostru oameni către care ne putem duce și cu care ne putem conecta pentru ca viața să aibă mai mult sens chiar și când credem că nu o putem face, chiar și când credem că nu e nimeni acolo. De fapt există oameni acolo.
Și spun asta din experiența omului care a lucrat mii de ore cu clienți, oameni, care s-au deschis în fața mea și mi-au spus lucruri pe care de multe ori nu le spun nici prietenilor, nici partenerului de viață, pentru că e un cadru safe ăsta în care lucrăm noi.
Dacă pun 10 oameni într-o cameră, cel mai probabil mare parte din ei o să simtă că experiența lor de viață prin care trec atunci este unică și are componente dureroase și s-ar simți ca și cum nimeni nu-i poate înțelege.
Dar de fapt, dacă unul dintre ei ar avea curajul să vorbească și să share-uiască cu ceilalți, ce ar descoperi cu toții ar fi că experiențele lor nu-s chiar atât de diferite, că în ciuda varietății și unicității noastre avem niște părți care ne unesc și care sunt atât de similare.
Suntem cu toții în chestia asta. Nu am fost aruncați individual în lumea asta și ni se cere să supraviețuim.
Și asta e meaningful, asta ne poate da sens.
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
