***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Blocajele empatiei nu sunt altceva decat cuvinte de care ne folosim pentru a distrage pe cineva de la o situatie greu de gestionat din punct de vedere emotional.
Incercam sa il ajutam sa treaca peste ea, indiferent daca este pregatit sau nu sa faca acest lucru. Oamenii neantrenati in Ascultare le folosesc frecvent incercand sa protejeze pe altii de durere emotionala.
Intentia poate parea pozitiva dar, in practica, blocajele emotionale au un efect puternic negativ asupra modului in care oamenii proceseaza experientele prin care trec.
Si iti va fi mai usor sa intelegi de ce nu functioneaza daca te gandesti la cum ar percepe un copil astfel de fraze. Fiindca in fiecare dintre noi inca exista acel copil.
Atunci cand ii spui unui copil sa “nu se mai gandeasca la asta acum” sau ca “ar trebui sa accepte pur si simplu” si sa “treaca peste”, ce ii comunici de fapt este ca “nu ar trebui sa simta” ceea ce, in mod evident, simte.
Iar acum stii deja suficiente despre acest “ar trebui”. Este o judecata de valoare si arata mai mult despre cel care o zice decat despre cel care o primeste.
In plus, atunci cand folosim blocaje ale empatiei cu copii, le incetinim dezvoltarea emotionala. Iar viitorii adulti vor avea nevoie sa faca eforturi incredibile pentru a recupera.
Vrem sa le facem bine, dar le facem rau.
Are deci sens sa inventariem scurt cateva dintre principalele blocaje ale empatiei la copii. Se aplica la fel si adultilor.
Robin Grille le-a structurat in urmatoarele categorii:
Moderarea
Negarea
Argumentarea
Optimismul nefondat
Punerea la colt
Distragerea atentiei
Etichetarea
Moderarea apare atunci cand cineva foloseste un ton moderat, de temperare, si incearca sa calmeze situatia:
– Haide, nu mai plange…
sau
– Hai ca nu-i chiar atat de rau cum pare.
Frazele ca acestea vin dintr-o intentie pozitiva, nu-i asa? Vrem sa linistim pe cineva. Doar ca ceea ce fac aceste cuvinte de fapt este sa ii transmita acelei persoane ca “a plange nu este in regula” si ca desi ceea ce simte ea, emotional, este dureros, “nu ar trebui” sa fie asa!
Din nou, ajuta sa te gandesti la cum ar percepe copiii astfel de fraze.
Si, cel mai probabil, auzind “Haide, nu mai plange…” copiii invata credinte limitative, idei cum ar fi:
– Nu e in regula sa plangi – deci cu atat mai putin va fi in regula sa iti arati emotiile ca adult
sau
– Copii nu plang cand simt emotii negative – deci cu atat mai putin vei putea plange ca adult.
si, poate mai periculos decat cele de mai sus, “n-ar trebui sa simti ceea ce simti acum. E gresit sa o simti! Opreste-te din a simti ceea ce simti.”
Intelegi cu usurinta cum astfel de fraze, repetate pe parcursul copilariei, pot genera probleme in viata de adult? De fapt, ne blocheaza capacitatea de a simti si a accepta propriile emotii.
Si daca nu le putem identifica pe ale noastre, cu atat mai putin le vom putea identifica pe ale altora. Frazele ca acestea, desi vin din intentii pozitive, se aseaza una peste alta iar rezultatul este o inteligenta emotionala scazuta.
Pe care mai tarziu, ca adulti, avem nevoie sa o reparam. Ca sa putem fi oameni completi.
In viata de adult, atunci cand ii spunem unei persoane “haide, nu mai plange”, ii transmitem de fapt ca nu suntem confortabili cu faptul ca ea plange si ca noi am vrea sa se opreasca.
Rezultatul? Uneori se va opri, ca sa ne faca pe plac, ca sa nu ne mai faca sa ne simtim inconfortabil, desi pe ea poate ar fi ajutat-o sa mai planga, sa isi traiasca emotia, ca apoi sa se linisteasca.
Alteori va continua sa planga, fiindca nu se poate opri, dar se va simti rusinata si vinovata. Emotii care se aseaza peste cea de tristete pe care o avea deja.
In ambele cazuri, spunandu-i sa se opreasca, ii facem mai mult rau. Nu in ultimul rand, facem mai putin probabil ca ea sa se deschida in fata noastra din nou in viitor. Adica blocam empatia.
Inainte sa trecem la cea de-a doua categorie, permite-mi o scurta pauza.
Vreau sa am asigur ca stii ca in aceasta perioada am inceput inscrierile la super programul meu de ascultare. Acolo poti sa inveti si, mai ales, sa practici, arta si stiinta ascultarii. Te va ajuta sa construiesti relatii profunde in care sa te simtim conectat, sa iti cresti increderea in tine si sa simti ca apartii.
In plus, te va ajuta sa iti antrenezi empatia si sa iti faci prieteni noi cu valori similare cu ale tale!
Am anuntat deja toate detaliile pe www.change.ro/listening unde te poti si inscrie la un DEMO DAY, in care inveti deja lucruri super practice dar prezint si programul extins. Sper sa ne vedem acolo!
Dar sa revenim.
Cea de-a doua categorie de blocaje ale empatiei este Negarea. Atunci cand negam complet lucrul care il afecteaza emotional pe cel din fata noastra:
– Nu-i nimic in neregula cu tine!
– N-ai de ce sa fii suparat.
– Totul e perfect! Nu s-a intamplat nimic.
Sunt similare cu cele de la categoria “Moderare”, in sensul ca si ele incearca sa calmeze situatia. Doar ca de aceasta data il invitam pe celalalt sa faca acest lucru imaginandu-si ca problema nu exista.
Din nou, e usor de inteles daca facem o paralela cu rolul de copil.
“Nu-i nimic in neregula cu tine” este, de cele mai multe ori, tradusa de copil ca “ceea ce simt eu acum si anume ca ceva este in neregula cu mine, nu e real”.
Cu alte cuvinte, “eu simt ceva” iar ceea ce simt nu are si “nu ar trebui” sa aiba baze in realitate. “Totul e perfect” inseamna “perceptia ta e incorecta. Ar trebui sa nu simti asta”.
Ca adult, negarea realitatii e probabil cea mai disfunctionala problema pe care o poti avea.
Si vreau sa fiu clar aici, nu sa generez vina: Cu totii facem asta!
Uneori, reusim sa ne pacalim in mintea noastra ca lucrurile sunt intr-un fel, cand de fapt ele stau in cu totul alt fel. Ne mintim.
In munca mea, ajutand oameni sa isi schimbe viata in diferite moduri, foarte frecvent vad ca singurul lucru de care ar avea nevoie oamenii este sa se poata privi cu sinceritate in oglinda si sa recunoasca ca viata lor nu este cum ar vrea sa fie.
Pare banal, pare un fragment rupt dintr-o carte de self-help, nu? “Primul pas este sa poti privi realitatea in ochi.”
Dar gandeste-te: de ce m-as concentra cu adevarat pe a slabi, daca “sunt doar bine-facut sau poate un pic plinut”? Cand de fapt sunt obez si poate am risc de infarct miocardic, dar aleg sa nu recunosc aceste lucruri?
De ce as schimba relatia de cuplu disfunctionala in care sunt, daca imi spun mie si comunic altora toata ziua ca “noi avem o relatie buna; nu-i perfecta, dar e o relatie buna”.
Sigur e buna? Sau a devenit insuportabila si habar n-ai de ce nu iesi din ea?
“Beau si eu o bere seara, cand ajung acasa, ca fiecare om.” Sigur e o bere si nu trei? Sigur ai putea sa te opresti timp de o saptamana daca ai vrea? Sau ai dezvoltat o dependenta care incepe, usor-usor, sa iti afecteze toata viata?
Adevarul doare, de multe ori. Pe toti ne doare.
Insa faptul ca ceva doare nu face acel ceva mai putin adevarat.
De obicei, “n-ai de ce sa fii suparat” este o fraza gresita, o minciuna.
“Ai de ce sa fii suparat si merita sa schimbi ceva” e mai aproape de realitate.
Dar nu si daca ai fost invatat de mic ca ceea ce simti nu e real.
Sa nu mai negam oamenilor din viata noastra dreptul de a simti orice simt ei. E in regula sa fim fericiti. Si e in regula sa fim tristi. E in regula sa fim linistiti si e in regula sa simtim frica.Din cand in cand, e in regula sa simtim orice.
Si, desigur, putem sa ne propunem oricand sa schimbam ceea ce simtim, daca nu ne mai serveste. Dar atunci cand o facem, e o alegere, nu o facem fiindca “trebuie” si nu o facem prefacandu-ne ca ceea ce simtim acum nu este real.
Nu.
O atitudine mai sanatoasa ar fi: “Ma uit la ceea ce simt, accept ca simt acest lucru, este real, nu imi place. Apoi, cand emotia nu imi mai este utila si a ajuns doar sa ma incurce, pot sa imi propun sa actionez astfel incat sa fie mai putin probabil ca ea sa revina.”
Argumentarea
Atunci cand cineva vine la noi cu o problema si noi incercam sa ii dam motive care sa argumenteze ca “ceea ce simte nu e real fiindca nu are cum sa fie real”.
E o continuare a negarii, facuta atunci cand omului din fata noastra, pe buna dreptate, nu ii este usor sa accepte ca “ceea ce simte e ireal”.
Cu alte cuvinte, daca “n-ai de ce sa fii suparat” nu functioneaza, uneori, fara sa ne dam seama, incepem sa folosim puterea noastra de argumentare pentru a il convinge pe celalalta ca nu sunt motive sa creada ceea ce simte.
E ca si cum, ca parinte, i-am spune copilului:
– Nu e nevoie sa plangi. Nu iti dai seama ca celalalt copil nu a vrut sa iti faca rau?
Daca el n-a vrut sa iti faca rau, e clar ca n-ai de ce sa plangi, nu? NU?
Ei bine, nu.
Nu este nimic gresit in a incerca sa ii explicam copilului realitatea si modul in care functioneaza lumea. Ce este daunator este sa incercam sa il oprim din a simti.
Indiferent de argumente, indiferent de motive, indiferent cat de tare ne simtim activate propriile insecuritati si indiferent daca plansul si emotiile lor ne fac sa ne simtim parinti rai si imperfecti.
Stiu ca in acest punct e posibil ca unii dintre voi, adulti responsabili, parinti atenti, sa simta revolta. De aceea vreau sa spun ca nu va judec.
Nu sunt un expert in parenting.
Dar prin natura a ceea ce fac am lucrat cu mii de adulti. Si pot sa spun, cu mana pe inima, ca mai mult de 90% dintre problemele cu care ei se confrunta vin din copilarie.
Multe dintre aceste probleme sunt rezolvabile prin educatie. Cu toate acestea, fac tot ceea ce pot sa nu condamn parinti fiindca stiu ca daca as fi in locul lor, si eu as gresi.
Nu “cred” asta. O stiu! Stiu atat de multe despre psihologia umana, m-as documenta inca si mai mult, as reflecta la cum am facut ce am facut si, cu toate acestea, as gresi!
Fiindca oamenii sunt complecsi. Miza aici nu este sa fac pe cineva sa se simta vinovat pentru cum si-a crescut copilul. Nici sa ii fac pe adulti sa isi judece parintii, fiindca cel mai probabil, intentiile lor au fost pozitive.
Nu cred ca exista parinti care sa isi doreasca sa le faca rau copiilor lor. Exista insa multi parinti care, la acel moment, prin cine erau ei atunci si informatiile si resursele la care aveau acces, atat au putut!
Dar haide sa mergem un pic mai departe si sa ne intrebam: daca intentia lor in a isi creste copiii a fost pozitiva si, cu toate acestea, “atat au putut”, de ce au putut doar atat?
Sigur, uneori fiindca le-au lipsit mijloacele materiale. Alteori fiindca contextul social era de asa natura incat nu au avut acces la informatii.
Dar in cele mai multe cazuri mai exista o componenta esentiala. Si poate ca cea mai importanta: atat au putut fiindca nici parintii lor nu au putut cu mult mai mult.
Cu alte cuvinte, dezvoltarea emotionala pe care parintii nostri (nu) au avut-o ne limiteaza capacitatea de a creste proprii copii intr-un mod in care sa se dezvolte optim emotional.
Practic, atunci cand un copil plange si nu pare ca ii este foame si vedem ca nu a facut pe el, si nu intelegem ce l-a suparat, acest lucru activeaza in multi parinti sentimente pe care nu sunt pregatiti emotional sa le gestioneze.
Ca parinte nu stiu sa imi gestionez sentimentele de vina sau anxietate care apar impreuna cu ganduri cum ar fi “nu sunt o mama buna” si fiindca nu stiu sa gestionez aceste emotii, vreau sa se opreasca! Acum!
Ce imi genereaza aceste emotii neplacute? Copilul care plange. Daca doar s-ar opri din plans, n-as mai fi nevoita sa ma lupt cu aceste sentimente.
Deci ii zic: “haide, nu mai plange, n-ai de ce sa fii suparat, nu s-a intamplat nimic”…
Cu alte cuvinte, lipsa de dezvoltare emotionala a bunicilor genereaza lipsa de dezvoltare emotionala a parintilor care poate afecta dezvoltarea emotionala a copiilor.
De aceea avem nevoie sa invatam noi despre aceste blocaje emotionale. Ca sa nu mai dam propriile traume mai departe inca o generatie. “Trebuie” sa se opreasca aici.
Ca adulti, de multe ori incercam sa ajutam dar actionam cu niste reflexe pe care ni le-am creat atunci cand eram copii. Ni s-a spus si ni s-a aratat ca atunci cand simtim ceva ce nu vrem sa simtim, e mai bine sa fugim de acolo.
Iar acum, atunci cand ascultam un prieten pe care il doare ceva, ca un reflex, ne vin cuvinte prin care incercam sa il convingem ca nu-i adevarat.
Si avem nevoie sa oprim asta. Ca sa ne putem conecta real cu el. Altfel, blocam empatia.
In episodul urmator povestim si despre restul de patru moduri in care noi oamenii blocam, fara sa vrem, empatia atunci cand comunicam cu ceilalti. Si mai vorbim despre ce sa facem totusi, atunci cand nu spunem toate aceste lucruri?
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook
gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
