Shownotes / Timestamps:
- 02:03 Amintiri despre prima mea carte
- 09:16 Când mi-a venit ideea să scriu această carte despre ascultare
- 21:22 De ce ascultarea îmbunătățește comunicarea
- 23:03 Cui i se adresează această carte
- 28:53 Cât de importantă a fost planificarea
- 36:22 Disciplinat sau flexibil?
- 39:57 Ce am făcut atunci când am scris prea mult la un capitol
- 43:55 Cum am depășit blocajele de inspirație
- 52:58 Hai mai repede, până nu se trezește creierul!
- 58:47 Ce a fost critic pentru succesul scrierii acestei cărți
- 1:12:19 De ce am hotărât ca mai întâi să apară audiobook
- 1:14:53 De ce cartea se numește Acum, Aici, Contezi
- 1:17:26 Empatici sau pragmatici?
- 1:27:29 Ce poți face când o carte îți impactează viața
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Cristina: Salut!
Sunt Cristina și am făcut un pic de takeover pe podcastul lui Andrei.
Salut, Andrei!
Andrei: Hello!
Cristina: Cu voia ta, bineînțeles.
Andrei: Da, da!
Cristina: Mă gândeam că n-am mai făcut de mult un book club. Mă rog, am fi putut să facem dacă am fi discutat desprea subiecte legate de etică, masterul care mi-a ocupat tot timpul în ultimul an, dar nu ar fi fost foarte interesant.
Acum însă avem o ocazie specială pentru care înregistrăm acest episod și anume faptul că ai scris o carte și este în curs de publicare. Și vreau să discutăm despre tot procesul creativ din spatele acestei cărți.
Nu o să vorbim foarte mult desprea carte în sine, deci nu e nici book club, nu e nici episod de promo, ci este strict despre procesul creativ, despre scris în sine.
Andrei: Yes!
Mulțumesc frumos că facem asta. Mi se pare că este o formă mult mai potrivită decât alternativa de a vorbi eu singur despre propria carte.
Eu cred că poate fi valoros poate în mod deosebit pentru oamenii care se gândesc și ei să scrie sau sunt în curs de a scrie o carte sau s-au întrebat cum ar fi să scrie, ca proces, dar și pentru oamenii care sunt curioși de ce înseamnă un proces de genul ăsta.
Eu mărturisesc că deși mi se părea că știam destul de multe despre a scrie o carte, a fost un proces mult mai complex decât mă așteptam.
Deci, cu atât mai mult s-ar putea să fie interesant și pentru alți oameni.
Cristina: Da! Sper!
Mie mi se pare că sunt foarte multe mituri în zona asta legată de scris și lăsând toate miturile astea la o parte, până nu te apuci tu efectiv chiar să faci asta, nu ai de unde să știi cum merge, cum se întâmplă și așa mai departe.
Dar, nu este prima ta carte!
Andrei: Iș! Păi da. Eu am mai scris o carte acum mulți ani. Cât să fie? Oricum, mai mult de 10. Cred că vreo 15. Însă mintea mea de atunci funcționa altfel și aveam mult mai puține cunoștințe despre cum se scrie o carte.
Aia a fost mai degrabă un pretext pentru mine să pot să scriu niște lucruri despre cum m-am format eu poate. Și a fost un fel de spin off, dacă vrei, dintr-un blog pe care îl aveam în perioada aia. Am luat de acolo niște lucruri pe care după aia le-am mai dezvoltat și am scris acea carte.
Dar acum, uitându-mă în urmă, mi se pare amuzant pentru că ce a ieșit atunci e mai degrabă ce aș numi acum un e-book. El nu a ieșit e-book, a ieșit tot o carte tipărită care a ajuns la foarte mulți oameni. De altfel, poate este o altă discuție pentru altă dată, dar cartea aia a ajuns în diverse forme și fiindcă a fost distribuită gratuit, atât în format print cât și în online. A ajuns în total la aproximativ 100.000 de oameni.
Cristina: Hai să punem un pic în context.
În mod normal – poate că nu există normalitate pentru industria asta – dar cele mai multe cărți sunt tipărite poate în 500 de exemplare.
Andrei: Da! 500, 1000. Pe la 2000 deja, din câte știu eu, dar nu mai sunt atât de conectat la piața asta, era multicel. Începea să fie o carte care se vinde binișor pe la 1000, 2000 în sus.
Cristina: Pentru România.
Andrei: Pentru România, exact!
Mai trebuie spus ceva. Cartea pe care am scris-o eu acum este mai degrabă în zona de non fiction. Adică este o carte mai… nici nu știu cum să-i zic. Mai practică? Nu literatură. Hai să o luăm așa! Nu beletristică, ci e din zona de cărți care își propune să-i ajute pe oameni să învețe niște lucruri, să-și dezvolte niște skill-uri, chiar dacă are și elemente destul de mari și de poveste.
Și piețele astea sunt diferite. De asta spun. Adică, piața de cărți de beletristică e una și piața de, să-i zicem self-help mai generic vorbind, sau non fiction, e un pic diferită. Și atunci și tirajele sunt diferite și erau diferite și acum 10, 15 ani. Și și cartea de atunci a fost cumva în aceeași zonă. Adică nu am scris literatură, nu am scris un roman.
În același timp vreau să mai subliniez odată că modelul pe care l-am folosit atunci a fost că eu mi-am dorit foarte mult ca acea carte să ajungă la cât mai mulți oameni. Nu m-a preocupat vânzarea ei, ci efectiv m-a preocupat cum să ajungă la mai mulți oameni care să o citească. Și au fost acești aproape 100.000, de fapt cred că a depășit 100.000 între timp.
În ultimii ani nu am mai împins-o în față, pentru că sincer standardele mele au crescut atât de mult încât mi-e și greu să vorbesc despre ea ca despre o carte.
Ok! Nu mi-e rușine, pentru că mi se pare că ce am pus acolo e încă valoros și contează și astăzi și sunt lucruri pe care le cred și astăzi, dar stilul de a scrie, preocuparea pentru omul care citește, rigoare în a intra a șaptea oară și a corecta pe acolo, nu le aveam. Nu că nu le aveam, dar erau foarte diferite.
Acum standardele mele sunt mult mai ridicate și mi se pare chiar amuzant că am avut curajul să numesc aia o carte. Vorbește foarte mult despre vârsta pe care o aveam atunci.
Cristina: Și ar fi fost ciudat dacă nu îți creșteau standardele în acești 15 ani.
Andrei: Da! De acord!
Și ăsta e un lucru de care mă tot lovesc. Și eu cred că dacă ne uităm înapoi la noi de acum doi ani, ar trebui să ne fie rușine, să ne facă să ne simțim un pic awkward, așa.
Și asta într-adevăr arată, cum zici tu, că ne-am dezvoltat și este un indicator al creșterii. Dar în același timp, dacă ești ca mine, ca tine, și ne propunem constant să creștem, nu face decât ca lucrurile să fie și mai awkward tot timpul.
Avem foarte multe motive constant să spunem: „Mda! Nu a fost aia neapărat cea mai bună versiune a mea!” Dar per total asta înseamnă procesul de creștere, nu? Ne schimbăm!
Cristina: Exact! Forever working progress!
Andrei: Da!
Deci cartea aia, prima pe care am scris-o, a fost despre antreprenoriat, despre mindset și despre cum vedeam eu antreprenoriatul și mindsetul antreprenoriatului.
Again, nu o mai văd super actuală, dar a fost un exercițiu de a scrie și a fost un exercițiu destul de greu din punct de vedere al procesului de a începe și de a și termina un e-book, o carte.
Hai să zicem, dacă ne raportăm la un e-book, și dacă îl văd ca pe un e-book, e un e-book de niște sute de pagini, nu e ca și cum facem acum repede o chestie de 3 pagini.
Și mi se pare că problema principală cu orice lucrare, nu neapărat carte, care implică mai mult de 100, 200 de pagini, devine complicat să o și termini. Că începutul e ușor. Dar e un proces de consistență, conștiinciozitate, grit, a sta acolo.
Și din punctul ăsta de vedere, aia a fost mai grea. Chiar dacă a fost o carte mai scurtă, a fost mai greu de scris pentru mine.
Cristina: Intrăm în detaliu imediat pe toată partea asta de proces în sine. Recunosc că eu văd împărțit în trei etape complet separate. Este procesul de planificare, înainte de a te apuca efectiv de scris, este procesul de scris, și o să dăm zoom in și pe ăsta, și mai este o etapă foarte importantă și care mie mi se pare extrem de ignorată, este partea de revizuire și de feedback.
Cred că Daniel Zărnescu spunea că nu există cărți proaste, există doar cărți la care nu s-a stat suficient în partea de revizuire și de editare. Și acolo le este cel mai greu oamenilor să stea.
Dar hai să o luăm un pic în ordine cronologică. Mă întrebam ce se întâmpla în viața ta când ți-a venit ideea legată de această carte.
Și hai să spunem un pic și despre ce este. Ai vorbit despre prima, dar la a doua am tot făcut teasing pe ea și am rămas acolo.
Andrei: Da! Cartea pe care am scris-o acum se numește Acum, Aici, Contezi.
Este un ghid destul de practic de conectare prin ascultare. Dacă vrei, te învață cum să asculți, cum să fii un ascultător mai bun într-un mod care este și foarte practic, adică structurat, cu tehnici, în ordine, dar în același timp are și o dimensiune de povești, exemple, din lucrul cu clienții mei, din viața mea personală, care să facă digestia cărții un pic mai ușoară.
Oamenii care au citit-o deja mi-au spus că este destul de entertaining și că îi ține acolo și deci nu se citește ca un manual.
Da, deci asta este! E o carte despre cum să ne creștem abilitățile de ascultare, astfel încât să putem să ne conectăm mai ușor și mai profund cu oamenii care contează în viața noastră, fie că e personal sau profesional.
Cristina: Și cum ți-a venit ideea să abordezi subiectul ăsta?
Andrei: Mi se pare amuzant că întrebi asta, pentru că în momentul în care noi înregistrăm acest podcast, eu tocmai m-am întors de la Change Strategists Gathering, care este adunarea anuală a oamenilor care au făcut cu mine formarea de Change Strategy.
Și le spuneam acolo că ideea mi-a venit fix acum un an la Ghatering-ul de anul trecut.
Da. Adică, ideea de a scrie o carte eu o aveam de ceva timp, dar era un lucru interesant pe care poate o să-l fac odată. Cam pe acolo eram, că mi-ar plăcea, dar nu aveam nici temă stabilită nici nimic.
Mă gândeam așa, că ar fi interesant ca proces, dar nu făcusem pași. Pentru că nu cred că e suficient să fie interesant ca proces, vreau să am și o idee care să mi se pară meaningful.
Ce s-a întâmplat acolo este că discutând cu oamenii și ce am mai făcut pe acolo ca activități, s-a cristalizat.
Nu pot să zic că a fost un moment concret, dar știu că atunci când am plecat de la Gathering-ul de anul trecut aveam foarte accentuată chestia asta în minte că „Băi, gata, scriu o carte și cred că ar trebui să fie despre ascultare”.
Mi se pare că acolo am și suficiente lucruri de spus, și poate mai mult decât atât, eu nu știam nici o carte și în continuare nu știu o carte care să intre atât de profund pe zona de ascultare. Nici în România, nici în afară.
Și am citit pe subiectul ăsta, pentru că țin de câțiva ani niște programe: Supernatural Listening pe zona de training de ascultare, m-a preocupat în munca de change strategist, predau ascultarea în formare și m-a preocupat subiectul, dar nu știam nici o carte care să abordeze zona asta complet, Mă rog, aproape de ce înseamnă complet.
Și mi se pare că este unul dintre subiectele care, și atunci când m-am gândit să o scriu, dar și acum, mă animă, mă pasionează, mă uit în jur și mi se pare că poate fi îmbunătățit.
În munca noastră pe care o facem ca change strategiști mie îmi place să folosesc metafora asta foarte fracvent.
E ca și cum vezi pe un perete în fața ta proiectată mintea omului cu care lucrezi și sunt foarte multe rotițe zimțate ca de ceas, unele mai mici, unele mai mari, care intră unele în altele și atunci când un client vine la noi și are ceva de accelerat, rezolvat, înțeles în viața lui, unul dintre rolurile noastre principale este să identificăm în tot angrenajul ăsta, acea rotiță care de multe ori e una mică, pe care putem să o mutăm câteva grade mai la stânga sau mai la dreapta, de multe ori o schimbare fină, dar care apoi duce la reconfigurarea sistemului întreg.
Și asta e cum văd eu zona de intervenție strategică. Că asta mi se pare că e.
Ok! Aplici minimum de efort ca să produci un rezultat mare, disproporționat, important în viața unui om.
Și gândindu-mă la metafora asta, cred că zona de ascultare este genul ăsta de rotiță la noi, ca oameni în general.
Adică, mi se pare că atât de multe lucruri ar sta mai bine în viețile noastre dacă am fi mai capabili și mai antrenați să ascultăm, încât este disproporționat.
Oamenii se străduiesc să îmbunătățească de exemplu relații de cuplu sau cu prietenii, să se simtă conectați, să simtă că aparțin, să fie mai eficienți la locurile de muncă, colaborativ cu colegii dar și cu clienții lor, inclusiv în zona de business, să genereze mai mult impact, mai mulți bani.
Se străduiesc să facă toate lucrurile astea în o mie de feluri, când de fapt dacă ar putea să-și îmbunătățească cu 30% abilitățile de ascultare, multe dintre lucrurile astea s-ar îmbunătăți doar ca o consecință a acestei creșteri a skill-urilor de ascultare.
Și ce e și mai fascinant e că majoritatea oamenilor nu conștientizează asta. Că după aia te întrebi: „Dar e posibil să ascult cu 30% mai bine?” Nu! Probabil că poți să asculți cu 1000% mai bine.
Adică, cred că majoritatea oamenilor nu sunt conștienți de cât de mult mai bine se poate asculta și de cât de mult mai buni pot fi ei la a asculta.
Știi? E ca în programare la developeri – și probabil că mai sunt și în alte domenii. Este o diferență enormă între un programator junior și un programator cu 15 ani de experiență, bun la ce face.
Nu este o chestie că ăla bun e cu 15% mai eficient decât ăla care începe. E de 5000 de ori mai eficient.
Eu am avut experiențe de-astea lucrând cu programatori, în care întrebam pe cineva: „Cât durează să faci modificările astea?”, la un app, la un soft, la ceva și ăla spunea: „Asta e muncă între 20 și 30 de ore!”.
După aia vorbeam cu altcineva care clar era la un alt nivel și plătit cu niște zerouri în plus în ceea ce făcea și îl întrebam și pe el, și întrebam poate pe WhatsApp și într-un sfert de oră primeam înapoi: „E gata!” și mergea.
Și eu eram: „Băi! Dar cum e posibil? Cum e posibil ca tu să o faci într-un sfert de oră și ăluia să-i ia zeci de ore?”
Și nu s-a întâmplat o dată. Am văzut asta în multe contexte.
Și la fel mi se pare cu ascultarea. Mi se pare că diferența dintre oamenii care s-au preocupat să învețe să asculte și oamenii care au o abilitate de ascultare, mai mult sau mai puțin dezvoltată dar aia e la ei by default, diferența este colosală.
Și cred că oamenii nu conștientizează asta și sper să ajute și la asta cartea, să ridice un pic nivelul de conștientizare.
Cristina: Da! Îmi pare că mai ales în ultimii ani, în special odată cu pandemia, am observat un grad de ascultare mult mai scăzut. Parcă s-a transformat mai mult în monolog decât în ascultare.
Oamenii vorbesc mai mult despre comunicare decât despre ascultare. Și pe partea de ascultare nu se pune atât de mult accentul, deși este primul pas în comunicare până la urmă.
Adică fără skill-uri de ascultare nu poți să comunici mai departe. Și este ceva ce eu personal am simțit că s-a amplificat odată cu pandemia, în rău, apropo de cât de mult poți să crești.
A scăzut foarte mult nivelul per total, deci este loc suficient de creștere.
Andrei: Apropo de ce ai spus tu acum, ce zic eu și în carte și prin cursuri este că, comunicarea este o succesiune de ascultare, vorbire, ascultare, vorbire, ascultare, vorbire. De fapt astea sunt cumva cărămizile care construiesc comunicarea.
Acum te ascult pe tine și după aia zic și eu ceva și tu mă asculți pe mine și după aia se tot rotesc etapele asta și așa iese un dialog și per total iese ceea ce înseamnă comunicarea.
Cristina: Fiecare o construiește pe cealaltă.
Andrei: Da. Și bineînțeles că în momentul în care noi suntem slabi la una dintre ele, sacadăm procesul comunicării, îl blocăm. E ca și cum nu are suficient combustibil ca să meargă înainte.
Și într-adevăr, cred că oamenii se concentrează mai degrabă pe: „Cum să spun lucrurile pe care vreau să le spun astfel încât să ajungă la omul din fața mea, mai clar, mai eficient, mai aproape de cum era la mine în cap?” sau în inimă sau de unde vin.
Și paradoxal, răspunsul de cele mai multe ori este în partea în care celălalt vorbește.
Pentru că dacă atunci când celălalt vorbește, tu faci lucrurile potrivite astfel încât să construiești o relație de încredere și un cadru safe și omul ăla să se simtă și el ascultat, paradoxal asta rezolvă mare parte din problemele tale de comunicare, de vorbire.
Pentru că atunci când îți vine rândul să vorbești, omul celălalt chiar te va asculta și el, și atunci nu mai contează că ai tu niște ineficiențe pe ici pe colo în a te exprima.
Omul ăla chiar vrea să înțeleagă ce ai tu de zis. Și dacă nu înțelege din prima, o să te întrebe și o să ai oportunitatea să vorbești încă o dată.
Altfel, dacă el nu se simte ascultat, îți va permite mai puțin să vorbești și atunci crește presiunea ca tu să nimerești din prima și cât mai eficient ce ai tu de zis, că s-ar putea să nu mai apuci a doua frază. Că are și ăla ceva de zis.
Cam așa e ascultarea, ca parte a procesului de comunicare as a whole.
Cristina: În momentul când ai gândit cartea, ai avut în minte vreun cititor ideal cu anumite probleme la care te-ai gândit?
Andrei: Da, m-am gândit. Na! Omul de marketing din mine nu doarme niciodată. Și are păreri.
Da, mi-am dorit în primul rând să fie o carte pe care să o poată citi oricine e interesat.
Nu cred că se adresează oricui, dar în mod cert nu am vrut să pun niște bariere de intrare.
De exemplu nu am vrut să fie doar pentru specialiști. În psihoterapie, change strategy, coaching, unde în mod evident oamenii văd un beneficiu foarte clar în munca lor, foarte repede. E clar că-i face mai buni la ceea ce fac și îi ajută să-și ajute clienții, dar nu am vrut să fie doar pentru ei.
Am vrut să fie accesibilă și oamenilor care fac alte joburi, au și ei relații care contează pentru ei.
Și m-am gândit că dacă oamenii dau peste cartea asta undeva și rezonează cu ideea: „Cred că aș vrea să lucrez un pic la a mă conecta mai bine cu alții!” sau la a asculta efectiv, să poată să pună mâna pe ea și să nu se simtă depășiți de nivel.
Să simtă că sunt luați ușor de mână, de la baze, și că merg într-o zonă foarte avansată și că la sfârșitul cărții pot să spună că le-au crescut deja semnificativ și înțelegerea dar și skill-urile de ascultare.
Asta pe de o parte, deci am vrut să fie accesibilă.
Atunci când m-am dus un pas mai departe am zis: „Ok, deci cam care sunt categoriile de oameni care vor beneficia totuși cel mai mult?” Și cred că-s două.
Cred că pe de o parte unde vor vedea oamenii beneficii majore sunt în îmbunătățirea relațiilor.
Deci dacă oricine care simte că are cel puțin o relație importantă în viața lui care nu funcționează chiar cum ar vrea el, sau ea, unde nu se conectează cum ar vrea și simte că e un pic și la el cauza, adică și el sau ea ar putea să facă niște lucruri mai bune, și nu doar dă vina pe celălalt, atunci ok, ăștia-s oamenii.
Deci, pe de-o parte sunt oamenii care știu clar că au niște relații în viața lor și alea contează și vor să le îmbunătățească și cred că prin conectare și ascultare pot să facă asta.
Vreau să mai fac o paranteză aici. Din ce am văzut până acum la puținii oameni cărora le-am dat deja cartea s-o citească, cred că relațiile către care se duc oamenii cel mai frecvent sunt relațiile de cuplu și relațiile cu copii lor. Cred că acolo se îmbunătățește foarte repede și foarte vizibil și foarte evident.
Și apoi mai există o categorie de oameni, cei care văd asta din punct de vedere profesional. Ok, coach, terapeuți, change strategiști, dar și oameni care în munca lor au nevoie să construiască relații și le este evidentă nevoia asta de comunicare: project manageri, account manageri, oameni de vânzări, oameni care fac negociere, manageri.
De principiu poziții în care eficiența ta la locul de muncă și performanța ta la locul de muncă depinde de modul în care te conectezi cu niște oameni din companie sau cu clienții.
Și aceasta e cea de a doua categorie, pentru că cred că acolo este mult mai evident și mult mai ușor pentru oameni să-și imagineze cum asta o să le întoarcă niște beneficii rapide. Adică, poată să vadă legătura.
Ok, dacă eu din cartea asta îmi iau două trei tehnici prin care atunci când în fiecare zi mă văd cu clienții de la compania la care lucrez sau pe care o am, dacă eu găsesc trei tehnici prin care pot să mă conectez mai bine să strâng relațiile cu clienții ăștia cu care oricum mă văd în fiecare zi, atunci pot să văd destul de ușor cum asta o să fie o investiție destul de profitabilă de timp și de energie să învăț să ascult.
Și atunci, oamenii mai pragmatici cel mai probabil o să se uite în zona asta profesională.
Iar pentru oamenii care valorizează mai mult zona de relații de dragul relațiilor și a apartenenței pe care o obțin de acolo și a conectării, cel mai probabil se vor uita mai degrabă către relațiile esențiale din viața lor.
Eu personal cred că acolo este valoare mult mai mare, dar fiecare are dreptul să-și ia ce vrea din cartea asta.
Sunt convins că vor fi niște oameni care îmi vor spune că și-au luat lucruri la care eu nici nu m-am gândit, și m-ar bucura să se întâmple asta.
Cristina: Așa se întâmplă.
Bun. Avem aceste două categorii mari. Și mie mi se pare că la cea de-a doua categorie, la cea de muncă, probabil că o să le fie lor mai clar ce s-ar putea să-și ia, deși prima este evident mult mai valoroasă.
Spune-mi cât de mult te-ai gândit la partea de structură.
Deci spuneai că ți-a venit ideea….
Andrei: În septembrie anul trecut.
Cristina: În septembrie anul trecut, deci în urmă cu fix un an când eram în retreat.
Cât de mult ai stat în partea de planificare până când te-ai apucat efectiv de scris?
Andrei: Am stat! Cred că am stat o lună, o lună și ceva în planificarea foarte high level.
Ok! Mi-am răspuns la întrebările: De ce scriu cartea asta? Ce vreau să obțin cu ea? Ce lucruri vreau să ating? Care ar fi lucrurile pe care știu deja că vreau să le pun în carte? Cum le-aș putea aranja astfel încât să aibă cel mai mult sens? Care ar fi capitolele? Care ar fi subcapitolele? Pe unde simt că sunt zone neacoperite perfect și aș avea nevoie să mă mai gândesc ca să am o abordare coerentă acolo?
Și rezultatul a fost o structură de capitole și subcapitole și cu niște idei legate de cam cât de lungi o să fie fiecare dintre aceste capitole, ca să-mi dau seama în ce fel ar putea fi dezechilibrată cartea.
Nu am vrut să pun focus pe un anumit pas din ascultare pentru că mi se pare mie mai interesant. Am vrut să fie de echilibrată, și oameni care poate sunt interesați de alte zone decât mine, să-și ia la fel de multă valoare de acolo, ca cei care au aceleași interese cu mine.
Am vrut să fie echilibrată și bineînțeles că pe unele dintre capitole mi-a fost mai ușor să le scriu și să explic și să descriu și să găsesc exemple relevante, iar la altele a fost cu muncă mai multă.
Deci cam o lună, o lună jumate de planificare, până am început să scriu efectiv.
Am mai lucrat la planificarea asta și după. În timp ce scriam mi-am dat seama că aici ar mai trebui băgat un capitol, capitolul ăsta nu e potrivit aici ci mai degrabă dincolo, am nevoie de trei povești bune aici și nu știu care sunt alea încă. Dar până am simțit că e suficient de structurat încât să încep să torn conținut…
Cristina: Să pui cărniță pe schelet.
Andrei: Exact!
Cam atât a durat, cam o lună și ceva.
Cristina: Te-am întrebat asta pentru că foarte mulți oameni rămân blocați în etapa de: „Da, vreau să scriu o carte!” și pe urmă poate sar direct la a scrie și se apucă să scrie la ea, dar nu stau absolut deloc să se gândească la nici unul din lucrurile pe care tocmai le-ai menționat tu. Să aibă un „de ce” puternic. Ok! Ce vreau să obțin cu asta?
Andrei: Să aibă claritate!
Cristina: Da, claritate. Partea asta mi se pare importantă pentru că după aia, în momentul când devine greu pe parcurs, când chiar scri, este mult mai ușor să renunți dacă nu îți este suficient de clar acel „de ce”, să ai motivația aia.
Și la fel și scheletul, structura pe care se construiește. Ok! Păi și cât o să scriu? Până când? Cât o să iasă? Tot așa, când devine greu, dacă nu ai scheletul ăsta riști să renunți foarte ușor.
Andrei: Eu cred că oamenii au nevoie de milestone-uri, de niște puncte intermediare, mai ales în procese lungi. Și procesul de a scrie o carte este un proces nu lung ci extraordinar de lung pentru majoritatea oamenilor.
Este incredibil. Pentru că suntem atât de obișnuiți să obținem acum gratification, să ne luăm acum doza de ce neurotransmițători avem noi nevoie, încât ideea de a întârzia momentul în care ne vom lua niște lucruri de acolo și a întârzia cu luni sau cu ani este pentru majoritatea oamenilor extrem de complicat.
Și la început e entuziasmul ăla, și te apuci și scri, doar că inevitabil pe un drum atât de lung de luni sau de ani, la un moment dat sun momente în care te demotivezi sau devine greu sau te blochezi.
Și structura ajută din punctul meu de vedere și pentru că dacă eu am stabilit că am aceste 7, 8, 10 capitole și acum eu sunt la capitolul 3 și știu că am nevoie să ating punctele astea, 1, 2, 3 și sunt la punctul 2 și sunt blocat la punctul 2, mă ajută să știu că odată ce deblochez asta și mai fac încă un punct, mai închid o parte importantă din ce înseamnă capitolul ăsta.
Îmi iau niște milestone-uri și pot să mă raportez altfel. Pare că bolovanul ăla nu mai trebuie împins încă un an sau cât cred eu că o să mai dureze cartea asta, ci mai am nevoie să împing 3 zile de scris, ca să termin capitolul ăsta, și după aia mai vedem noi.
Și cred că și de asta ajută setarea asta de milestone-uri. Și cele mai ușor de setat sunt capitolele efectiv care sunt parte din structura cărții.
Acum vreau să menționez ceva. În timp ce te ascultam mi-a venit în minte asta. Probabil că a fost evident de la început dar vreau să mai subliniez odată.
Eu nu vorbesc acum din perspectiva unui expert în scris cărți ci a unui om care a scris o carte și vrea să share-uiască un pic din experiența lui, că poate mai ajută pe cineva.
Deci, orice spun eu aici în mod cert a fost relevant pentru mine și sper să ajute și pe alții, dar în același timp pot exista lucruri care s-ar fi putut face mai eficient sau mai bine. Atât am putut eu cu această carte. Și mi se pare important ca lumea să înțeleagă că nu e un adevăr absolut orice zicem noi aici, ci sunt părerile noastre.
Cristina: Cu acest disclaimer în minte aș menționa eu o chestia aici, pentru că te știu de … habar n-am!
Andrei: „Te știu de când erai mic!”
Cristina: Te știu de când erai mic, da! Habar n-am! 20 de ani să zicem. Ceva pe acolo, nu vreau să stau să calculez.
Dar mi se pare că o superputere pe care o ai și pe care eu nu o prea întâlnesc, că de aia o numesc superputere, este partea de disciplină, indiferent pe ce este aplicată.
De data asta vorbim despre cum ai aplicat-o în zona asta de scris, dar am văzut-o în toate proiectele în care te-ai implicat în acești ani. Și de asta te și întreb și stau atât de mult în zona asta de planificare și de organizare, că mi se pare că este ceva special la nivelul ăsta de detaliu la care te-ai dus.
Andrei: Mulțumesc! Da, cred că sunt mai disciplinat decât o parte semnificativă din oameni.
Cristina: Cu flexibilitate, evident, cum ai zis și tu. „Ok! Am făcut structura asta dar după aia mi-am dat seama în timp ce lucram că mai am nevoie să mai schimb niște lucruri”. Nu înseamnă rigiditate.
Andrei: Da! E important că ai zis asta acum, pentru că cred într-adevăr că se face frecvent confuzia între disciplină și rigiditate.
Cel puțin pentru mine, care sunt mai aproape de extrema disciplinată decât de cealaltă, pentru mine munca majoră de-a lungul anilor a fost de a flexibiliza modul în care fac lucrurile și în același timp să păstrez mare parte din disciplină.
Dacă vorbim despre avantajele pe care le-aș putea avea, mi se pare că e mai valoros faptul că sunt destul de disciplinat, dar nu las asta să mă oprească din cauze care țin de rigiditate.
Ok, am stabilit că sunt 7 capitole și acum sunt 7 capitole.
Nu! Sunt 7 capitole, dar hai să-i dăm drumul și la un moment dat s-ar putea să ne dăm seama că sunt 5 sau 9 și vedem, ne descurcăm. Am flexibilitatea asta.
Și s-a întâmplat și în cazul cărții și m-a ajutat că am putut să fac asta, pentru că simt că foarte mulți oameni se duc în extreme. Ori nu au disciplină și zic „Hai că ne descurcăm noi cumva, vedem noi câte ies”. Ceea ce poate să funcționeze pentru unii oameni, pentru mine nu ar fi funcționat în mod cert, sau se duc în partea cealaltă: „Băi, am zis că-s 7, sunt 7 și acum dacă îmi mai vine o idee nu știu ce fac cu asta, o arunc la coș pentru că trebuie să iasă 7”. De ce? Pentru că până la urmă tu construiești chestia asta.
Mi se pare că e important că ai menționat asta, pentru ca oamenii să înțeleagă că e de fapt o disciplină dar care nu îți crează credințe limitative în plus, ca să te blochezi singur.
Cristina: Mi se pare că am mai scăpat o chestie și o s-o spun eu acum.
Andrei: Te rog!
Cristina: Ai stat în procesul de planificare o lună și jumătate dar tu deja aveai foarte mult research făcut pe parcursul anilor.
Andrei: True!
Cristina: Și ai avut foarte multă experiență. Nu ai luat-o de la zero. Și, mă rog, ar fi fost dubios până la urmă.
Andrei: Exact! Te apuci și scri despre un subiect despre care habar n-ai.
Da! E important într-adevăr. Când m-am gândit să scriu cartea, ăsta a fost și unul din argumentele din capul meu: „Ok! Eu cam știu subiectul ăsta, îl știu destul de bine, e o ocazie bună să-mi structurez și mai bine ceea ce știu și să văd pe unde mai am gap-uri și să mai completez dacă e nevoie, dar am ce spune!”.
Simțeam că conținutul îl am, doar că am nevoie să îl pun într-o formă digerabilă, accesibilă, cu cap și cu coadă.
Ce s-a dovedit, a fost că nu era chiar așa. Au fost capitole care au curs foarte ușor, efectiv am scris foarte ușor, mai ales lucruri pe care le mai explicasem în anumite training-uri și aveam exemple deja în minte.
Dar în același timp au fost și capitole unde mi-am dat seama că există mai multă profunzime acolo și că aș putea să mă duc și mai în profunzime și am avut nevoie să decid până la ce nivel de profunzime mă duc. În mod cert sunt capitole în carte care ar fi putut fi cărți de sine stătătoare, ca subiecte.
Cristina: Puteai să te pierzi atât de mult în ele.
Andrei: Da! Nu numai că puteam, dar în unele s-a și întâmplat. Adică am scris la capitolul despre prezență.
Nu vreau să intru foarte mult în conținut, dar la capitolul despre prezență am scris foarte mult și când m-am uitat la partea asta de echilibru, de cum sunt capitolele unele față de celelalte și câtă atenție și câtă energie am pus pe fiecare, mi-am dat seama că am nevoie să reduc capitolul ăla pentru că ar fi fost disproporționat.
Și subiectul în sine nu este neapărat disproporționat. În ceea ce înseamnă ascultarea, prezența este esențială. E unul dintre primii pași și este esențial, dar sunt și alții cel puțin la fel de importanți. Nu este ca și cum dacă ești prezent, gata, s-a rezolvat. Și nu are nici un sens ca jumătate de carte să fie despre prezență și după aia ceilalți pași să fie grăbiți doar pentru că altfel îmi iese o carte de 2000 de pagini. Știi?
Cristina: Da!
Andrei: Și am avut nevoie ca la unele dintre subiecte să reduc și să tai bucăți pe care le-am scris și la care am muncit să le scriu și a fost un proces de renunțare acolo, dintr-o loialitate față de proiectul final.
Vreau să iasă într-un anumit fel, vreau să respecte elementele alea de calitate de care spuneai tu mai devreme și de ce mi-am setat la început, de ce o fac, pentru cine o fac, cum vreau să iasă.
Mă tot întorceam la ele și eram: „Da, Andrei, ok, am înțeles că îți place ție zona asta de prezență, dar te depărtezi de la obiectivele cărții dacă o faci așa. Deci, hai să ne întoarcem la carte și după aia scrie tu altă carte despre prezență dacă vrei”.
Cristina: Exact! Poți oricând să le refolosești.
Andrei: Da! Cam asta!
Cristina: Hai să trecem la etapa următoare, în partea de scris efectiv.
Zi-mi dacă au existat blocaje. Zi-mi și de obstacole de care te-ai lovit.
Andrei: Păi m-am lovit de mai tot ce auzisem că o să mă lovesc.
Mi-am propus să scriu aproape zilnic. Ce înseamnă aproape zilnic? Înseamnă exact ce spuneam, disciplină cu flexibilitate.
Adică de principiu zilnic, dar dacă nu se întâmplă chiar zilnic, e ok. Am încercat să nu fie mai mult de două-trei zile în care nu scriu, una după alta, pentru că mi se părea că o să devină mai greu să reintru în flow.
Am încercat să scriu dimineața și mi-a ieșit în mare parte să fie primul lucru pe care îl fac în zi.
Cristina: Ca să nu fi întrerupt, sau de ce?
Andrei: Ca să mă asigur că se întâmplă!
Problema nu a fost neapărat de întreruperi, deși am lucrat destul de mult la a-mi găsi niște locuri și niște contexte potrivite, dar problema nu a fost neapărat de întreruperi ci pur și simplu știam că sunt și alte lucruri importante pe care le am în calendar sau care mie îmi apar și care uneori se mai prelungesc și riscam ca dacă o las pe a doua parte a zilei să fiu mai fără energie sau să nu mai am timp în ziua aia.
Și riscul cu proiectele de genul ăsta care necesită muncă zilnică pe perioadă foarte lungă de timp este că oricând, dacă sunt obosit sau stresat, pot să zic: „Mai am niște luni de zile până când o să se termine cartea asta, nu se întâmplă nimic dacă nu scriu azi!”
Și ca să nu ajung în contextul ăla, eram: „Hai să scriem noi azi și după aia mai vedem ce mai intră”. Și în mare parte din zile mi-a ieșit asta, în unele nu mi-a ieșit.
Deci blocaje. Au fost bucăți care au curs, mă așezam la laptop și începeam să scriu și mă trezeam două ore mai târziu, mă uitam la ceas și nu îmi dădeam seama cum a trecut timpul. Și mi s-a întâmplat foarte frecvent chestia asta.
Cristina: Intrai în flow! Mă rog, în flux, cum e tradus la noi.
Andrei: Da, exact, stare de flux! Ceea ce pentru mine e foarte mișto.
Sunt foarte puține lucruri care mă fac să pierd noțiunea timpului. În mare parte din cazuri zici că am un ceas în cap și pot să spun destul de precis cât e ora, câte secunde sau câte minute au trecut, fără să mă uit la ceas. Și apreciez activitățile care mă scot din zona aia și mi se pare că mă relaxez.
Și ăsta îl luam ca pe un semn bun întotdeauna. Când mă uitam și vedeam că trecuseră două sau trei ore și eu nu îmi dădusem seama, mi se părea că e un semn bun.
Dar erau și momente și subiecte în care mă așezam în fața laptopului și eram: „Ok, știu despre ce am nevoie să scriu dar habar n-am cum să încep și cum abordez asta”. Și mergea greu.
Scriam în medie 2000 de cuvinte. Câte cuvinte sunt pe o pagină?
Cristina: Nu știu, dar pentru două-trei ore are sens să fie cam pe acolo.
Andrei: Da, cam două 2000-3000 de cuvinte. Target-ul pe care mi-l setasem eu era de 2000. Și uneori ieșeau 2500 sau 3000.
Am văzut că peste 3000 nu săream. Oboseam fizic, simțeam nevoia să mă ridic și să fac ceva, era ca și cum se epuiza o resursă acolo.
Dar erau și zile în care mă chinuiam să scot 800 de cuvinte. Efectiv începeam să scriu, scriam 200, 500 și mă uitam după o oră și ceva și eram la 7-800 de cuvinte și nu mai știam unde să mă duc cu asta. Era ceea ce oamenii ar numi pană de inspirație.
Cristina: Writer’s block.
Andrei: Da, poate un writer’s block.
Și după aia, am observat că atunci aveam nevoie să fiu cel mai atent, pentru că era ca o formă mică de demoralizare. Nu atunci. Atunci eram: „Ok! Astăzi a fost o zi mai proastă, hai să ne vedem de treabă și scriem mâine mai mult”.
Doar că după aia, mâine era mai puțin probabil să mă apuc sau să mă apuc la ora aia, pentru că aveam istoricul ăsta de „Băi, ieri nu a fost foarte fun! Adică, nu a fost cu flow, a fost cu muncă și atât. Și acum ar trebui să mă apuc iar de muncă!” și dacă nici astăzi nu mergea foarte bine începea să genereze un ciclu în care a treia zi era și mai puțin probabil.
Și în blocajele astea am simțit că am avut nevoie de mai multe ori să… care e cuvântul? Să îi dau un jolt de-ăsta de energie, să scurtcircuitez ceva, să schimb ceva în sistem, astfel încât să păcălesc creierul și să zic: „Nu mai facem ce am făcut ieri și alaltăier, e altceva acuma. Mă rog, tot cu scris e, dar e altfel acum!”.
Cristina: Asta înseamnă că ai schimbat mediul sau ai dat skip și ai zis: „Trec de capitolul ăsta și mă apuc de altul”?
Andrei: Da! Și și! Toate!
Au fost capitole în care fiindcă m-am blocat și au trecut mai multe zile și tot nu puteam să înaintez eram: „Ok, eu înaintez la cartea asta și dacă nu înaintez liniar la ea. Adică nu am nevoie să scriu capitolele asta într-o anumită ordine. Hai să vedem care e un alt capitol la care simt că aș scrie ușor”. Și mă apucam și scriam la capitolul ăla, și mergea.
Și după aia ulterior aveam nevoie să mă întorc să termin capitolul lăsat în aer.
Și am făcut asta de mai multe ori și aia nu a fost neapărat ușor, dar măcar în timpul ăla am înaintat cu cartea.
Și au fost și momente multe în care am lucrat la a schimba mediul. Adică, simțeam cumva că cadrul începe să mă încurce.
Am scris inițial acasă la biroul meu la care și lucrez, după care am avut o perioadă în care mi-am schimbat laptopul pentru că mi se părea că mă distrag foarte multe chestii de pe laptopul meu, eu neavând deloc notificări sau chestii de felul ăsta nici la mail nici la nimic.
Dar pur și simplu cred că îmi aminteau prea multe lucruri de alte proiecte și chestii la care aș putea să lucrez.
„Eu acum vreau să scriu dar am aici două icon-uri pe desktop despre proiectul la care știu că tre’ să lucrez astăzi mai târziu”
Și pur și simplu devenea prea distracting, dar asta pentru că obosisem, eu. Adică începeau să mă sâcâie lucrurile astea.
Și atunci mi-am schimbat laptopul. Aveam un laptop mai vechi și l-am luat pe ăla și a fost doar de scris. Și eram: „Aici doar scriem, altceva nu mai există pe laptopul ăsta”.
Cristina: Mișto asta!
Andrei: Și a funcționat bine!
După care am început să schimb locul prin casă. Eram: „Hai să scriu mâine stând pe canapea, să vedem cum e, nu mai stăm la birou, să vedem ce se întâmplă”. „Hai să scriem stând pe canapea cu geamul deschis, ca să pară că stau și eu mai la aer”. Mă rog, nu a mers bine pentru că… claxoane și ambulanțe în București.
Aveam perioade în care mergea, după care iarăși nimeream într-un block de vreun fel și simțeam că am nevoie să lucrez mult mai mult ca să mă motivez din nou și să mai împing la acest proiect și în momentele alea testam varianta a doua cu laptopul ăla mai vechi, și vedeam că nu mai merge nici cu ăla.
Era ca și cum nu mai funcționa, deși în trecut funcționase simplul fapt că am schimbat laptopul. Acum era: „Da, cred că s-a obișnuit creierul și cu faptul că lucrăm pe laptopul ăsta și nu mai e un nivel de noutate atât de puternică”. Așa am simțit-o.
Și apoi am început să schimb cadrul cu totul. „Ok! Dar dacă lucrăm noi de la KFC?” Am unul vizavi de mine. Era singurul loc unde ajungeam suficient de repede, că și asta era chestia, aveam nevoie să mă apuc repede.
Cristina: Ca să nu faci două ore până ajungi undeva și înapoi.
Andrei: Da! Asta e o chestie foarte mișto de productivitate pe care eu am folosit-o și în alte contexte.
Am folosit-o și în sport, când alergam zilnic și alergam dimineața. Și mă întreba lumea, „Băi, dar nu ești obosit? Cum ai chef în fiecare dimineață? Am înțeles că în multe ai, dar în fiecare dimineață?” Și răspundeam: „Băi, știi care e chestia? În diminețile în care mă trezesc și simt că e probabil să nu mă duc și e un efort de motivație mai mare decât în alte zile, accelerez tot ce fac astfel încât să ies pe ușă până se trezește creierul!”.
Cristina: Și eu fac la fel! „Hai cât mai repede!”
Andrei: Mă știu pe mine! Dacă deja sunt afară încălțat în adidași și am început să alerg, zic: „Hai frate să alerg, că nu am ieșit degeaba până aici. Mai alerg un pic”.
Dar asta tre’ să se întâmple până când mintea începe să argumenteze cu rahaturi despre de ce ar fi mai bine diseară, poate mâine, poate acuma plouă, ninge.
„Hai, lasă! Nu ninge! Hai să mergem afară, că vedem noi!”
Cristina: Să fie mintea încă amorțită!
Andrei: Ăsta este și unul dintre motivele pentru care eu cu munca în general, nu doar cu scrisul ăsta, la mine între momentul în care mă ridic dimineața din pat și momentul în care deja lucrez la ceva, e sub jumătate de oră. De obicei sub 20 de minute. Mă duc pe la baie, eventual îmi iau o cafea și în timp ce iau cafeaua aprind și laptopul și sunt un pic buimac când încep să lucrez dimineața: „Băi, dar nici nu m-am trezit bine!”
Dar realitatea este că asta îmi dă o ușurință în a aborda task-urile complicate pe care de obicei le pun în prima parte a dimineții.
Am mai încercat și altfel. „Hai să ne luăm jumate de oră, o oră, să ne plimbăm un pic, să citim dintr-o carte”, că știu că sunt oameni care fac genul ăsta de lucruri și am testat și eu, dar la mine nu funcționează.
Adică, nu e că nu o mai fac, dar mi se pare că după aia mi-e mult mai greu să mă mai mobilizez, să mă apuc de muncă cu o oră mai târziu după ce m-am trezit, pentru că creierul începe: „A! E task-ul ăla și e complicat, că de-aia l-am pus dimineața!” Și nu am chef să am această discuție în fiecare dimineață în capul meu.
Cristina: Negociere.
Andrei: Da! Hai să nu! „Noi acum lucrăm, lucrăm deja de zece minute, e neproductiv să ne mai gândim la asta. Hai să terminăm task-ul!”
Și la carte am făcut la fel. Încercam să sar cât mai repede în scris efectiv pentru că știam că dacă intru în flow, după aia lucrurile sunt mai ușoare. Adică în capul meu era mai greu ce urmează, decât realitatea.
Și de asta am încercat să-mi găsesc locuri pe lângă casă. Că dacă tre’ să merg 45 de minute cu Uber-ul prin București, se schimbă lucrurile. Ok, scriu pentru că nu am ieșit degeaba din casă. Dar voiam să mă apuc cât mai repede și să fiu productiv.
Și atunci am schimbat așa câteva locuri. Mai o cafenea, mai KFC-ul de peste drum.
Mai târziu, în unele cazuri nu îmi luam cu mine încărcătorul la laptop. Știam cât ține bateria și eram: „Ok, noi dacă suntem productivi, cam atât tre’ să scriem azi, o oră jumate, două. Adică nu ai de ce să-ți iei încărcătorul, atâta timp cât scri!”.
Și ajungeam acolo și efectiv nu știam dacă să-mi comand cafeaua sau să-mi deschid mai repede laptopul pentru că pierdeam două minute de baterie. Știi?
Și în alte cazuri a fost cu: „Hai să luăm noi trenul până la Iași și înapoi și să scriem!”. Și am făcut asta de multe ori, nu neapărat doar Iași. Iași e un exemplu pentru că e o distanță mai lungă cu trenul.
Cristina: Da! Tu ai mai povestit că faci asta destul de des cu Brașovul.
Andrei: Da! Și să știi că am progresat mult. Am avut momente în care eram: „Ok! Sunt 5, 6 ore acolo cu încă 5, 6 ore acolo pe distanțe mai lungi. Dacă eu plec astăzi și mă duc acolo…!” Și ok, nu mă duceam doar să mă plimb. Îmi organizam programul astfel încât să am niște beneficii din faptul că merg în orașul ăla, mă mai văd cu niște oameni.
Dar motivația principală era să pot să scriu. Era faptul că știam că eu în următoarele două zile, dacă plec azi și mă întorc mâine, am 10 ore în care scriu și practic recuperez probabil 5 zile bune de scris, pentru că în tren știam că scriu. Nu prea aveam altceva de făcut, nu aveam internet, eram „Băi, dacă tot ai luat trenul și stai 5, 6 ore în tren, o să scri. Hai să facem ceva cu ele, că nu mă plimb în fiecare zi atâta”. Știi?
Da! Am mai făcut de-astea și a funcționat. În avion! În drum spre vacanță, întorcându-mă din vacanță. Cam astea au fost blocajele principale.
Și a mai fost ceva. Faptul că în procesul de scriere la început am avut o perioadă în care am scris și nu am spus la nimeni nici măcar că scriu o carte. Și mi s-a părut critic pentru succesul acestui proiect.
Cristina: Detaliază!
Andrei: Mi se pare că oamenii vorbesc prea mult despre proiectele pe care vor să le facă, se gândesc să le facă. „Dar nu vrei tu să taci și să faci? Taci din gură și scrie acolo!”
E mult mai rewarding să le zici oamenilor: „By the way, am scris o carte!” și să se întrebe de unde a venit asta.
Cristina: Surpriză!
Andrei: Am 400 de pagini scrise. Surpriză! Știi?
Dar nu e vorba doar despre surpriza asta, că nu contează atât de mult cât de surprinși sunt oamenii. Contează însă faptul că mie mi se pare că cu cât vorbești mai mult despre ce faci sau ce o să faci, cu atât disipezi energia aiurea.
Nu vreau nici măcar să aud părerile oamenilor despre dacă ar trebui să scriu cartea sau nu, ce ar trebui să fie în ea. Și toți avem chestia asta, să ne dăm cu părerea: „Da! Interesant, mi-ar plăcea dar mi se pare greu!”
„Stai, dude, că nu aveam nevoie să aud că o să fie greu!”
Cristina: „Nu te-am întrebat!”
Andrei: Dar nu aveam nevoie să aud că o să fie greu. „Nu o scrie, e ok, lasă-mă pe mine să-mi văd de treabă!”. Știi?
Și am avut o perioadă de câteva luni chiar, alea de structurare dar și începusem să scriu câteva capitole bune, până în momentul în care am început să vorbesc cu puținii oameni, și au fost vreo 3, 4 oameni care au știut pentru următoarele 6 luni.
Deci a durat cred, 8 luni să scriu cartea. O lună și ceva structurarea și pe urmă 6, 7 luni să o scriu efectiv până la primul draft, când a început partea de review-uri și alte lucruri, care parte a mai durat încă 2, 3 luni. Deci să zic în total aproape 11 luni tot procesul.
Și încă nu am lansat-o pentru că după aia au fost niște lucruri tehnice, de pregătit cum lansăm, unde o facem, audiobook și tot așa.
Ei! Din aceste luni în care am structurat și apoi am scris, au fost câteva luni în care doar am structurat și am scris și nu am share-uit cu nimeni asta și apoi am început să spun câtorva oameni. 3, 4 au știut, pe tot parcursul, până am terminat scrisul.
Și au știut pentru că i-am rugat să citească, more or less în timp real. În timp real tehnic, dar eu aveam un mic avantaj pentru că scrisesem deja niște capitole înainte.
Cristina: Le dădeai capitole pe rând.
Andrei: Da, am dat capitole pe rând să-mi dea feedback de cititor, de la doi oameni apropiați și am mai vorbit și cu Daniel Zărnescu, despre care vorbeai mai devreme, cu care eu am tot lucrat în diverse forme de-a lungul anilor și am lucrat foarte bine împreună și căruia i-am cerut de principiu feedback ca expert în scris. Mi-a dat un alt tip de feedback foarte util, în special pe zona de structură, de părți care lipsesc, de arhitectură de carte, dar la fel, destul de în timp real, în timp ce scriam.
Și au fost aceste trei persoane. Scriam un capitol, îl trimiteam către ei, primeam feedback, după care modificam, adaptam pe baza feedback-ului lor și în timpul ăsta eu scriam și în continuare.
Cristina: Sunt curioasă concret ce le-ai cerut ca feedback. Dacă spui oamenilor: „Dă-mi feedback!”, este ceva foarte generalist acolo. Și vreau să știu dacă le-ai dat un brief sau ceva.
Andrei: Da! Le-am dat!
Cu Daniel deal-ul a fost: „Zi-mi orice îți apare, care este relevant din experiența ta!” La el m-am bazat mai mult că știe el ce feedback să dea și nu am încercat să-l îngrădesc în nici un fel.
Însă pe ceilalți i-am rugat să-mi dea feedback strict de cititori, adică nu mă interesează nici typo-uri, nici că ai fi zis tu altfel. Mă interesează de principiu cum te-a făcut să te simți, dacă te-a ținut acolo sau te-a pierdut, dacă e un loc deosebit unde te-ai deconectat sau nu ai înțeles sau a provocat vreo emoție puternică. Adică m-a interesat mai degrabă experiența cititorului. Cum se simte pentru tine?
Cristina: Din punct de vedere emoțional!
Andrei: Da, emoțional, cum se simte pentru tine. Cred că chiar am menționat să nu fie cu sugestii.
Cristina: „Nu-mi spune cum să repar!”
Andrei: Da! Nu-mi spune cum să repar, pentru că știu că noi, oamenii avem tendința de a face asta. „Eu cred că…!” Da, dar nu tu scrii cartea!
Și dacă e o sugestie bună, s-ar putea ca eu să nu pot să implementezi. Deci, zi-mi doar cum s-a simțit, că după aia mă descurc eu să văd ce fac cu asta ca să rezolv, să repar.
Și cu unele am fost de acord și cu altele nu. Dar m-a ajutat, pentru că am văzut lucruri la care toți trei oamenii mi-au zis: „Băi, aici nu e ok!” Deci nu e ok! Știu că mie mi se părea ceva, dar în mod evident nu e cum mi se părea mie. Deci hai să mă mai gândesc.
De exemplu: „Aici devine un pic prea tehnică. Mi se pare interesantă informația dar devine cam greu de parcurs”. Ok, deci aici am nevoie să vin cu niște exemple clare, personale, cu niște povești. Le puneam acolo și după aia îmi dădeam seama că e mai bine per total. Era evident!
Și i-am mai rugat un lucru, să-mi dea un scor per total per capitol. Între 1 și 10 cum a fost? Nu neapărat super argumentat. Vreau doar un scor.
Și m-am străduit foarte mult să fie scoruri mari, adică să nu rămână capitole cu scoruri sub 8, 9. Dacă era unul la care primeam 7 eram: „Ok! Aici clar tre’ să mai lucrez ceva”. Încercam să iau feedback-ul pe care l-am primit, mă mai gândeam eu cum pot să îmbunătățesc, dar știam că mai trebuie lucrat.
Și asta m-a ajutat destul de mult, că am gândit cam cum pot să fac un sistem de feedback care să fie util dar să nu mă blocheze, să nu stau după ei – că fiecare are viața lui – nu puteau să-mi dea instantaneu feedback când voiam eu.
Cristina: Da, normal!
Andrei: M-au ajutat discuțiile în mod special cu Daniel. Că el având experiență de făcut asta cu mult mai multe cărți la editura lui, am știut de la început că am nevoie să lucrez și cu un om care face asta mai profi decât o fac eu. Că până la urmă, e prima carte serioasă pe care o scriu eu. Faptul că mai știu niște idei nu înseamnă că mă pricep la asta.
Și simt că m-a ajutat foarte mult tot sistemul ăsta de feedback. Și discuțiile cu Daniel, și feedback-ul de la cititori. Și după aia am terminat un prim draft.
Cristina: La acest prim draft te referi inclusiv la modificările făcute pe parcurs pe măsură ce venea feedback-ul de la cele două trei persoane?
Andrei: Da! Asta zic!
Cristina: Deci nu e un prim draft doar tu cu tine.
Andrei: Nu e! Dar nici n-aș face asta vreodată. Apropo de cartea aia din trecut.
Și asta înțeleg că e o greșeală mare în general. Acum mi-e foarte evident, dar acum 15 ani nu îmi era deloc evident, nici nu m-aș fi gândit la asta. Dar acum îmi este evident de ce nu pot să scriu ceva doar din capul meu și să cred că o să iasă bine. Este evident! Este evident!
Mi se pare mie că am scris acest text minunat și o să fie lumea dată pe spate! Nu așa funcționează lucrurile.
Bun, tot eu am decis tot ce intră și ce nu intră în cartea asta și am avut libertatea să ignor păreri de la oamenii ăștia, și am făcut-o pe alocuri pentru că am crezut că părerea mea este mai relevantă sau mai bună pentru ce am eu în minte să construiesc, dar au fost totuși niște păreri modificate de feedback-ul pe care l-am primit.
Adică l-am luat în considerare, m-am întrebat dacă au dreptate. Uneori am stat și am argumentat singur, analizând ce au zis ei cu care e părerea mea, ca să văd care este soluția ideală.
Deci, a fost un proces de scriere, dar nu doar eu cu mine ci eu cu mine și cu câțiva oameni care m-au ajutat să nu rămân doar în capul meu și să nu fiu delusional. Știi?
Probabil că ideal ar fi fost să pot să fac asta cu 20 de oameni care îmi dădeau feedback în același timp. Oricând se poate mai bine. E doar un număr, poate 10, poate nu 3. Știi?
Cu cât ar fi fost mai mulți și mai diferiți, cu atât ar fi fost mai relevant. Și am încercat să-i aleg să fie destul de diferiți ca tipare de personalitate, ca să nu facă overlap.
Cristina: Asta e interesant!
Andrei: Da, m-am gândit foarte clar să fie și introverți și extroverți, și bărbați și femei. Adică să fie destul de relevantă distribuția, dar e evident că ar fi fost mult mai relevantă dacă erau și de 10 vârste diferite și din 10 orașe diferite. Dar nu mai este practic. Ideea este că trebuie să se și scrie cartea aia, și dacă stau toată ziua după feedback-uri, probabil că ar fi luat 5 ani.
Și a iești ceea ce eu am numit primul draft. După care am dat acest prim draft la alți oameni, care să o citească pentru prima dată așa cum este ea acum. Și care mi-au dat iarăși feedback, chiar mai detaliat aș zice, pe baza cărora am făcut iarăși modificări, adăugiri și tot așa.
Cristina: Au mai fost lucruri mari aici, sau deja grosul venise de la primii?
Andrei: Nu, nu au mai fost lucruri foarte mari, dar au fost lucruri importante. Pentru că e altfel de tip de citit. Dealtfel de asta am și ales să-l dau la alți oameni, pentru că …
Cristina: E diferit atunci când citești fragmentat decât atunci când citești complet?
Andrei: Da! Mi se pare că noi oamenii – cu toții și eu în primul rând sunt cel mai biased – noi suntem biased pentru că am mai citit textul ăla o dată.
Am înțeles că tu ai făcut modificări pe două paragrafe, dar eu cred că l-am mai citit. Și atunci o să-l citesc un pic mai superficial decât l-aș fi citit dacă îl vedeam pentru prima dată.
Și de asemenea, în urma feedback-ului primit de la oamenii ăștia care m-au ajutat inițial, eu am făcut modificări destul de mari inclusiv pe structură, pe capitole. Și în special de la feedback-ul de la Daniel.
Am mutat povești de la începutul cărții la sfârșitul cărții. Adică am făcut niște chestii de genul ăsta pe care am avut grijă să le fac cu atenție, dar în realitate făcusem tâmpenii.
Adică menționam pe cineva în primul capitol dar după aia de fapt omul ăla era introdus doar în capitolul al patrulea. Știi?
Cristina: Da!
Andrei: Și eu nu îmi mai dădeam seama. Uitasem că făcusem referire la el. Și a trebuit să citească cineva care citea pentru prima dată ca să zică: „Băi, cine e ăsta?”
Cristina: „De unde a apărut?”
Andrei: Ok, am știut în secunda doi cum s-a întâmplat și cum mi-a scăpat asta, dar nu aș fi știut.
Imaginează-ți că eu după fiecare serie din asta mi-am mai citit cartea o dată. Știi? Și am încercat să o citesc ca pentru prima dată și totuși mi-au scăpat lucrurile alea.
Cristina: Da! Oricât timp ai lăsa între ele, tot nu ai cum.
Andrei: Da! Și după aia typos, după aia diacritice, după care m-am hotărât că o să fac audiobook întâi.
Voiam oricum să fac și audiobook, dar m-am hotărât să fac audiobook inițial pentru că mi-am dat seama că va mai dura mult până va ieși cartea, pentru că sistemul e de așa natură încât durează cu lunile și am zis că nu vreau să aștept.
Oricum am deja câteva luni de când am terminat cartea și stau cu ultimul manuscris și mă uit la ea. Mă rog, nu mă uit la ea, că lucrez la alte lucruri, dar zic în sensul că nu am putut să o lansez, să o fac publică.
Și atunci m-am hotărât că o să fac audiobook-ul, ceea ce a presupus un alt proces întreg, pentru că l-am înregistrat în studio, l-am tras cu vocea mea, ceea ce a fost un alt set de experiențe.
Că una este să vorbești podcasturi și alta e să citești cartea și alta e să-ți citești propria carte pe care ai mai citit-o de opt ori înainte. Și după aia să o asculți de vreo trei ori ca să vezi dacă a fost editată bine.
E un proces în care pot să văd cu ușurință cum pe mulți oameni ar putea să-i facă cu capul doar această ultimă parte de citit și recitit și ascultat propria carte. Clar, poate să o ia pe arătură, fără scrisul cărții.
Cristina: Te ascultam ce zici și simțeam și eu!…
Andrei: A ieșit lung. Varianta audio a ieșit aproape 7 ore. Chesta aia trasă în studio…
Cristina: Și cartea câte pagini are?
Andrei: Fiind în etapa asta de așezări în pagină pentru formatul de tipografie, e un pic tricky să-ți zic, dar cel mai probabil vreo 350. Pe acolo cred că o să iasă. Și în funcție de font și de alte lucruri ce mai decidem pe acolo. Știi?
Cristina: Da!
Andrei: Sigur o să fie lansat mai întâi audiobook-ul și apoi peste niște luni va fi lansată cartea. Încerc să grăbesc procesul, dar tehnic probabil va dura.
Cristina: Acum, aici, contezi! Cum ai ales titlul?
Andrei: Am vrut să surprind esența cărții. E o referință la o bucată din carte în mod particular, dar cred că despre asta este conectarea.
Cred că conectarea aia pe care ne-o dorim cu toții, profundă, cu apartenență, în care să te simți văzut, ține foarte mult de capacitatea noastră de a-i transmite celuilalt, când suntem față în față cu el, de a-i transmite exact lucrurile astea: „Acum, în momentul ăsta, în spațiul ăsta în care suntem noi, pentru mine contezi”.
Pentru că eu cred că noi oamenii avem nevoia asta. Cred că e cea mai puternică nevoie a noastră să simțim că suntem importanți pentru oameni, dar în mod particular sperăm să contăm pentru cineva. Avem constant sentimentul ăsta că: „Dacă nu suntem suficient de…?”
Suficient de frumoși, interesanți, demni de dragoste și tot așa. Și dacă reușim să îi transmitem, nu neapărat în cuvinte, cu atât mai complicat e – că vrei să poți să-i transmiți omului, nu să-i zici – că în momentul ăsta, indiferent ce se întâmplă în restul vieții lui, indiferent ce se întâmplă în restul relațiilor lui, acum, aici pentru mine contezi.
Și cum îi transmiți asta cel mai ușor? Păi ascultându-l, păsându-ți de ce zice, și de principiu prin acești pași ai ascultării care încep cu prezență, dar se duc în lucruri mult mai fine.
Uite, ce am încercat să fac și nu a fost ușor, a fost să am o abordare echilibrată per total în carte între două zone pe care eu le-am mai văzut tratate în părți diferite, nu cred că atât de complet, dar bine tratate.
Pe deoparte zona asta de care vorbeam de conectare umană, empatică, în care îmi pasă de tine și de aia te ascult și vreau să înțeleg și cuvintele pe care le spui și ce e în spatele lor, ce simți și să te văd ca om, și pe de altă parte o altă abordare, ceea ce în carte e numită ascultare reductivă, care de fapt sunt tot niște skill-uri de ascultare, sunt chiar mai practice decât acestea primele, dar care se uită mai degrabă la keywords, la cuvinte cheie pe care oamenii le folosesc, la identificarea nevoilor pe bază de cuvinte cheie, la ce rămâne nespus, la modul în care de exemplu body language-ul completează lucrurile pe care oamenii le spun în cuvinte.
Asta este o parte mai tehnică, de ascultare reductivă, ascultare expansivă, și multe alte lucruri, pe care o caută mai degrabă oameni din zonele tehnice: oameni de vânzări, în negociere, în recrutare, manageri, și care îți dau un fel de avantaj competitiv chiar, pentru că tu vezi și auzi și înțelegi niște lucuri pe care majoritatea oamenilor nu le văd și nu le aud.
Doar că astea sunt două părți. Prima este din zona empatică, umană, umanistă dacă vrei, cealaltă este din zona mai degrabă pragmatică, poate de business chiar. Și oamenii în general se poziționează într-una dintre extreme și au un pic de alergie la cealaltă.
Cristina: Da!
Andrei: Adică, oamenii care sunt în zona asta de conectare umană sunt la modul: „Hai frate! Dar ce facem acum? Suntem roboți? Ne uităm după fiecare cuvânt pe care îl spune omul?”
Oamenii din partea cealaltă sunt: „Băi, mă lași cu bulshit-urile astea de conectare? Zi-mi efectiv care-s cuvintele pe care le zice omul și ce face!”.
Și eu cred că beneficiul real este dacă reușești să înțelegi ascultarea ca o chestie completă, în care ambele abordări există și le putem folosi în contexte diferite.
Și în mediul de business putem să ne uităm mai degrabă la lucruri foarte pragmatice, dar în același timp, în relațiile importante din viața noastră s-ar putea să ne dorim mai degrabă conectare și să o facem într-un mod mai fluid și să nu simțim că e forțat, să nu simțim că trebuie să facem un efort constant. Știi?
Și asta a fost destul de complicat, să reușesc să echilibrez per total cartea astfel încât indiferent din care dintre extremele astea vii, să-ți iei valoare pe zona la care te raportai tu până atunci la ascultare, dar în același timp să poți să te deschizi un pic și către partea cealaltă și să îți iei beneficiile și de acolo, ca să poți să ai o abordare un pic mai holistică asupra ascultării.
Și de asta cred că este o carte utilă pentru majoritatea oamenilor, pentru că sunt convins că din orice zonă vii, găsești niște părți acolo de care nici nu știai că există. Nu am nici un dubiu legat de asta.
De altfel este și feedback-ul pe care l-am primit de la oamenii care au citit sau au ascultat cartea deja.
Cristina: De-abia aștept și eu să o citesc, sau să o ascult.
Andrei: Da!
Cristina: Zii tu, dacă mai vrei să mai adaugi ceva de încheiere legat de ea, dacă mai vrei să mai divulgi orice ți se pare important.
Andrei: Nu am stabilit exact când vom publica acest episod de podcast, dar cel mai probabil oamenii în momentul în care vor asculta acest podcast, audiobook-ul va fi deja lansat sau în curs de lansare, ceea ce înseamnă că o să-l poată găsi pe change.ro/audiobook și mi-ar plăcea să primesc feedback de orice fel, să văd cum i-a ajutat. De altfel există acolo și varianta de a face cartea cadou.
Cristina: Un mod subtil de a spune: „Hei! Ai nevoie de skill-urile astea!”.
Andrei: Știi care e chestia? Din training-urile pe care le-am ținut în zona asta de ascultare, asta e ce am auzit frecvent. La sfârșitul training-urilor oamenii zic: „A fost valoros, este valoros pentru mine, simt că m-a ajutat!”
De multe ori oameni din jurul meu îmi spun că m-am schimbat, sau că îi ascult mai bine, sau unii dintre ei nu își dau seama exact ce s-a întâmplat, dar se conectează altfel la mine.
Dar în același timp ce aud de multe ori este: „Băi, dacă ar face cursul ăsta mai multă lume, dacă ar învăța mai multă lume despre ascultare – nu neapărat prin curs sau training – ce bine ar fi!” Și evident, în primul rând oamenii se gândesc la oameni din jurul lor.
Ok, eu acum știu niște lucruri, beneficiez de ele, în mod cert cu câțiva oameni din jurul meu mi-am îmbunătățit relația, dar în același timp lucrez cu alți oameni din viața mea, poate viața profesională, poate alții din viața personală și e un pic mai greu acum. Eu ascult, dar nu mă simt la fel de ascultat.
Și cred că genul ăsta de cărți facilitează destul de mult comunicarea între oameni, dar pot să ajute mult mai mult în momentul în care faci cartea cadou unor oameni, nu neapărat ca o sugestie.
E cumva natural. Dacă eu citesc o carte, mă ajută, îmi place și vorbesc cu oameni apropiați și zic: „Băi, eu am citit cartea asta și e foarte mișto!” sau „Uite ce mi-am luat dintr-o carte!” pe care am citit-o sau am ascultat-o. Ok! Oamenii ăia poate că se duc și ei să cumpere cartea aia, caută pentru că a fost suficient de interesant ce le-ai zis, sau nu. Poate că rămân cu bucata pe care le-ai zis-o, le place, li se pare interesantă, dar nu se duc neapărat mai departe. Ok!
În afară de oamenii foarte apropiați de noi, nu știu dacă nouă ne pasă în mod deosebit de asta. Nu ne gândim: „Ok, eu am zis la 6 oameni despre cartea asta și nici unul dintre ei nu a cumpărat-o. What ever! Treaba lor! Dacă vor să o cumpere, să o cumpere, dacă nu, nu!
Dar cu genul ăsta de cărți este diferit, pentru că dacă îți place și dacă îți iei valoare din ea, poți să apreciezi cu adevărat cum s-ar schimba viața ta în primul rând dar și a oamenilor ălora, dacă ar parcurge și ei cartea asta.
Și atunci, m-am gândit în mod deosebit la cum pot să fac astfel încât oamenii să folosească asta ca pe un cadou.
Oricând poți să te duci la șeful tău și să-i spui – e un exemplu extrem cu șeful: „Cartea asta mi-a îmbunătățit relația cu copilul meu și ți-o dau cadou!” de Crăciun, de Paște sau când vrei tu. Sau colegilor, sau prietenilor.
Și partea mișto este că omul ăla o s-o ia poate ca să-și îmbunătățească și el relația cu copilul cu care poate nu petrece suficient timp sau poate că nu are o comunicare foarte bună, dar în practică ce se va întâmpla este că după ce o să înțeleagă niște lucruri de acolo, în primul rând în interacțiunile cu tine o să aprecieze capacitatea ta de a asculta și în al doilea rând se va îmbunătății și relația șefului cu tine, chiar dacă tu nu asta ai vrut în mod deosebit.
Oamenii când se schimbă în bine, asta se vede în toate părțile vieții lor. Și cumva asta a fost rațiunea mea. M-am gândit că e o carte care aș vrea să ajungă la cât mai mulți oameni, în mod evident eu sunt interesat să ajungă la cât mai mulți oameni, dar în același timp e genul de carte pe care după ce o experimentează, hopefully, oamenii o vor aprecia suficient încât să zică: „Băi, dar ar fi și mai mișto dacă oamenii din viața mea ar citi-o sau ar asculta-o și ei!”. Știi?
Deci, cumva idealul pentru mine este ca audiobook-ul ăsta în primă fază să fie o carte care să circule în comunități de oameni. Adică fiecare în bula lui să se ducă și să zică: „Există această carte, o s-o las aici pe masă!” sau din contră: „Am vrut să-ți fac un cadou!”
Mi-a rămas în minte de acum câțiva ani un prieten care mi-a zis: „Băi, eu am descoperit o carte – sincer îmi pare rău că nu mai știu care era, dar era ceva de self-help – o carte mișto și eu de trei ani fac cartea asta cadou la toată lumea. Ăsta e cadoul meu de Crăciun la toată lumea. Zeci de exemplare am dat până acum!”
Nu mai știu despre ce carte este vorba, este irelevant dacă cartea e bună sau nu, dar ideea că omul ăsta a citit o carte și pe el l-a atins atât de mult încât a zis: „Băi, dacă pe mine m-a atins atât de mult, atunci cel mai bun cadou pe care eu pot să-l fac altcuiva este chestia asta care pe mine m-a atins atât de mult și poate mai atinge pe cineva”.
Chestie asta mi se pare mișto și m-a inspirat să țin cont de asta și să subliniez pe unde pot în discuții despre carte, că este o opțiune.
Că mi se pare că oamenii nu se gândesc la asta. Oamenii se gândesc: „Mi-am luat-o pentru mine, sper să mă ajute, și după ce mă ajută, gata, m-a ajutat”. Da, dar vezi că poate mai ajută și pe alții.
Cristina: Poate generează un ripple effect!
Andrei: Da, e un ripple effect!
Cristina: Eu înțeleg, pentru că și eu fac chestia asta cu cărțile de Crăciun. Doar că eu de obicei aleg cartea aia care a avut cel mai mare impact în anul respectiv. E un mod de a spune „Ăsta a fost anul acestei cărți!” și cumpăr super multe exemplare și le dau de Crăciun, pe lângă alte cadouri. Dar mi se pare o chestie mișto.
Da! Păi mulțumim celor care au avut răbdare să ne asculte. Sperăm că și-au luat lucruri interesante și să sperăm că o să asculte cartea și își vor dori să o dea mai departe și așa o să se ducă cât mai mult.
Andrei: Să ți-o trimit și ție, nu?
Cristina: Da! Ai putea!
Andrei: Ar trebui să spunem că noi am discutat despre asta înainte și am căzut de acord, amândoi am avut aceeași părere, că Cristina nu ar trebui să asculte sau să citească cartea înainte de acest podcast, ca să nu facem biased pe proces, ca să poată să fie un podcast despre procesul de a scrie cartea, nu despre conținutul cărții.
Dar am să ți-o trimit imediat ce terminăm. Sper să-ți placă!
Cristina: Sunt sigură!
Oricum mai știu lucruri din formarea de change strategist și sunt tare curioasă cum le-ai pus cap la cap, dar nu mi s-a părut deloc o idee bună să o citesc înainte, tocmai ca să nu mă influențeze.
Bun!
Mulțumesc Andrei pentru conversație!
Andrei: Mulțumesc și eu de ajutor!
Cristina: Și mulțumesc tututor celor care ne-au ascultat!
Andrei: O zi bună!
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
