Shownotes / Timestamps:
- 05:35 Care sunt abilitățile nefolosite ale românilor
- 08:50 Cum s-a reinventat Doru
- 14:17 Care e principala problemă a românilor
- 17:26 Ce ne lipsește pentru a avea comunități mai bune
- 19:01 Ce facem după ce protestăm
- 20:36 Avem mentalitatea reflexivului pasiv?
- 23:06 Dacă mediul politic nu se implică, ce facem?
- 24:00 Ai destinul în propriile mâini, sau ai nevoie ca cineva să te susțină?
- 29:27 Care sunt efectele unei societăți polarizate
- 34:45 Doru, de ce mai ești în țară?
- 45:54 Cum să nu rămâi în poziția de mediocritate
- 48:56 Cum vezi partea plină a paharului și totuși reacționezi la incorectitudine?
- 54:51 Taci când ai ceva de spus?
- 59:47 Care e prețul libertății noastre
- 1:06:58 Care sunt 4 ingrediente pentru o lume mai bună
- 1:10:57 Ce nu ne place la democrații
- 1:19:52 De ce nu ești politician?
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Andrei: Bună ziua!
Astăzi îl am pe Doru Șupeală cu mine.
Salut, Doru!
Doru: Servus, Andrei!
Andrei: Îți mulțumesc frumos că ai acceptat să ne auzim astăzi.
Doru: Eu îți mulțumesc!
E o onoare și o bucurie să ajungem la publicul tău și să vorbim despre lucruri care cred că ne preocupă pe amândoi.
Andrei: Da, asta mi-am propus. Am văzut că sunt niște locuri în care ne intersectăm la nivel de valori, mindset, și aș vrea să le explorăm un pic.
Vreau să zic două cuvinte despre Doru pentru probabil puținii oameni care nu știu despre el. O să citesc aici niște lucruri și mă ajută Doru să completez dacă omit ceva esențial.
Doru este consultant de marketing, management și business, Manager Director al SPOR, Școala Pentru Oameni Responsabili, realizatorul podcastului Hacking Work – aici cred că e multă lume care s-a lovit de niște episoade făcute de voi – și lector al modulului de Marketing din cadrul programului Executive MBA al Transilvania Executive Education.
Și am mai găsit niște lucruri pe care eu nu le știam. Faptul că ai scris niște cărți. Nu știam asta. Câte ai scris? Două sau mai multe?
Doru: Două sunt publicate și încă trei scriu acum.
Experiența face diferența este o carte mai de nișă, de marketing, de micro localizare folosind aplicații mobile și tot felul de tehnologii, senzori, lucruri de genul ăsta.
Și cartea care a avut succes și mi-a adus cumva celebritate sau autoritate în domeniu este Employer Branding 100%, pe care am scos-o în 2021 în septembrie la Curtea Veche.
Și știu data precis pentru că tocmai lucrez să o traduc în engleză și în germană ca să o public internațional. Editura mi-a dat înapoi drepturile pentru că le cedasem pentru publicarea internațională și nu am reușit să o publicăm așa. Dar acum încerc să o public pentru că e cerere. Am foarte mulți oameni din lume care mi-au scris „Ce bine ar fi să o avem și în engleză și în germană”.
Andrei: Da, e foarte interesant procesul ăsta. Și eu sunt în cursul lansării unei cărți. Nu am povestit încă despre asta, dar am început deja să mă gândesc și la pașii următori și e o lume foarte complicată acolo. Și cu publicarea efectivă dar și după aia. Dacă vrei să o faci la nivel internațional, se complică lucrurile. Deci mi se pare foarte mișto că vrei să faci asta.
Întrebare! Dintre toate lucrurile astea pe care le-am spus eu despre tine și pe care le-am găsit și la tine pe site, cu care simți că te identifici cel mai mult în perioada asta?
Doru: E foarte ciudat, pentru că cu absolut toate. Eu cred că e un continuum. Nu sunt roluri diferite ci fiecare e o bucățică din identitatea mea actuală și la care am muncit, cred, câteva decenii. Și nu aș putea renunța la nici una din ele.
De multe ori am discuții acasă cu soția mea care îmi spune: „Încearcă să mai lași din ele pentru că te-ai băgat în atâtea, cânți la atâtea instrumente deodată, ești orchestră dar s-ar putea să te ardă treaba asta!”. Și am pățit-o, adică am avut momente când am fost în burnout. Însă toate îmi plac atât de tare și toate contribuie la ceea ce cred eu că e misiunea mea curentă: să aduc mai multă educație și stare de bine pentru oameni. Cred că asta este.
Adică, mi se pare că avem oportunități uriașe în față și nu le valorificăm, mi se pare că am putea să facem niște lucruri senzaționale, inclusiv pentru oameni, inclusiv pentru organizații și nu reușim să facem asta suficient de bine.
Și asta este dorința mea, prin informație, prin cercetare, prin ceea ce descopăr citind și făcând eu cercetări, să pot să le dau oamenilor idei și rețete, soluții, metode, acces la informație, care să le facă viața mult mai bună.
Nu înseamnă că nu trăim bine în România, suntem probabil astăzi, chiar dacă sunt foarte mulți oameni săraci, în cea mai bun moment al istoriei noastre. Dar asta nu înseamnă că este suficient. Eu cred că putem să fim și mai bine, pentru că avem foarte multe lucruri care ne dau dreptul ăsta.
Chiar am descoperit zilele trecute o treabă și încerc să o pun în valoare tot mai frecvent. Uite! Există o cercetare pe care o face Gallup în lume despre nivelul de motivație al oamenilor la muncă.
Andrei: O știu!
Doru: Și nivelul ăsta este destul de jos în lume, undeva la 22% – 23%. Țările din Vestul Europei fac undeva la 16%-17%, America face douăzeci și ceva, dar oricum e foarte puțin. Asta înseamnă că vreo 70% din oamenii care merg la muncă în lumea asta se duc la scârbiciu. Fac un compromis.
Însă surpriza este că în cercetarea de anul ăsta România face 35% și este campioană mondială.
Andrei: Nu știam asta!
Doru: Nu știu cum au făcut calculul. Mie mi se pare că e o extorsiune a unui degajament acolo, în sensul că ceva nu a fost în regulă acolo. Nu știu ce ne face așa de deosebiți, însă aș lua-o ca un om de business pragmatic. Există cifra asta? Este oficială? Hai să o folosim!
Andrei: Ca o încurajare.
Doru: Și aș mai pune ceva aici. Uite, suntem lideri mondiali în videochat. Am făcut un episod de podcast despre asta. Dincolo de discuțiile despre etică, morală, psihologia oamenilor care sunt acolo, care sunt foarte interesante, complexe și necesare, trebuie să înțelegem că suntem lideri mondiali. Ei, asta înseamnă că avem niște abilități, niște atribute care ne fac valoroși. Trebuie să le identificăm și să vedem cum să le folosim ca să le vindem mai bine.
Încă ceva! Avem 7, 8, 9 milioane de români care au plecat din țara asta în ultimii 15-20 de ani, care în general cei mai mulți dintre ei nu știau limba țării unde s-au dus, nu prea aveau vreo calificare profesională care să-i facă valoroși în piața muncii, au luat-o de jos, au făcut eforturi uriașe, au fost foarte flexibili, au avut o putere de sacrificiu și de efort uriașă.
Și astea sunt niște atribute ale noastre pe care nu le conștientizăm și nu le valorificăm. Suntem foarte capabili să muncim din greu, să ne adaptăm, să învățăm repede, și astea sunt lucruri care ne pot poziționa sau repoziționa în imaginea din lume, altfel decât suntem astăzi văzuți.
Și asta cred că ne poate ajuta inclusiv să înțelegem că avem valoare și că putem să ne vindem mai bine munca și contribuția la societate, mai ales în cazul celor care lucrează pe salarii foarte mici și care nu primesc respect de la angajatorii lor.
Asta e ceva descoperit recent, am conectat aceste puncte și mi se pare că e rău că nu le folosim și e o oportunitate pe care ar trebui să o valorificăm mai bine.
Andrei: Știi ce mi se pare mie interesant? Eu aud două lucruri din ce-mi spui. Pe deoparte am auzit încă de la început că te raportezi foarte mult la potențial, ceea ce știu din proprie experiență că poate să fie dureros de foarte multe ori pentru că putem ajunge, și ni se întâmplă să ajungem în contexte în care noi ne raportăm la potențialul oamenilor sau grupurilor de oameni sau țării, mai mult decât se raportează oamenii ăia la potențialul lor, și discrepanța asta, cel puțin în experiența mea, poate să fie dureroasă.
Dar mai e ceva. Te aud foarte mult vorbind, și nu doar în discuția noastră de astăzi, inclusiv în podcast, te aud foarte mult vorbind din perspectiva poporului, culturii, țării. E atipic asta pentru un român. Nu crezi?
Doru: Da și nu. Eu nu știu dacă sunt românul tipic și nici nu mă preocupă subiectul ăsta. Pe mine mă interesează foarte tare oamenii din jurul meu. Și am șansa să fiu în foarte multe ipostaze diferite.
În general sunt în Cluj, într-un mediu universitar și de business de cel mai înalt nivel, mă întâlnesc cu oameni care fac performanță în țara asta, dar acum când vorbim locuiesc la țară într-un sat din Maramureș, unde m-am căsătorit și trăiesc foarte bine, am o familie minunată.
Însă văd și problemele cu care se confruntă vecinii mei, cunoscuții mei de aici și practic cunosc problemele de la firul ierbii dintr-o comunitate semi rurală, că noi suntem la 35 km de Baia Mare. Mulți dintre vecinii mei lucrează în oraș prin industrie, prin instituțiile statului, alții sunt în general oameni care merg la muncă 3 luni, 6 luni afară și în rest își văd de gospodăria lor. Și înțeleg lucrurile astea.
Și mi se pare că e necesar, atunci când putem, când avem capacitatea asta intelectuală și energia, să ne ocupăm și de cei din jur, să facem treaba asta. Eu cumva asta am făcut toată viața, dar nu mi-am dar seama.
Eu eram un elev foarte bun la liceul de informatică din Brașov, eram în primii 10% și am ales să fac facultatea de filologie doar pentru faptul că în 1992 când am terminat eu liceul, prioritatea mea era să se facă dreptate în țara asta.
Văzusem mineriadele și ticăloșiile de la revoluție și am zis: „Cum fac eu chestia asta? Mă fac ziarist! Și încep să scriu adevărul și după ce o să scriu adevărul o să ajungă în pușcărie toți ticăloșii ăștia”. Bineînțeles că am fost naiv, dar așa mi-am ales cariera.
Ulterior m-am mai maturizat și mi-am dar seama că s-a cam terminat cu libertatea de expresie și cu adevărul prin presa românească și m-am dus spre marketing pentru că era singurul lucru care mă atrăgea foarte tare și pe care îl făcusem.
Cât am stat în presă vreo 10 ani am condus radiouri, televiziuni, ziare și în anii ăia nu existau agenții de publicitate și veneau clienții la noi: „Băi, vreau și eu o reclamă la radio, la tv. Fă-mi și mie!” Și cine să o scrie? Păi ăsta că e la filologie și o are cu vorbele. Și am început să scriu reclame.
După care mi-am dat seama că foarte mulți aveau aceleași oferte, erau identice. Aveam șapte restaurante în Brașov și toate vindeau ciorbă de burtă și coaste. Și le-am zis:„ Băi băieți, haideți să începeți să vă diferențiați!” fără să-mi dau seama că eu fac marketing și strategie de marketing, dar am început să îi conving. „Uite, tu ar bine să îți faci și produse mexicane, uite, tu ar fi bine să îți faci și alt tip de bucătărie”. Și am început să îi ajut să-și construiască o altă politică de marketing.
După ce am făcut o grămadă de reclame și strategii de marketing fără să știu, când am decis să plec din presă am ales exact chestia asta și am început să fac marketing fără să am vreo educație.
După care am zis: „Hai să mă educ!” Și șansa mea – ăsta este lucrul care cred că ne poate transforma pe toți în România – este educația. Și asta mi-a fost șansa, că m-am căsătorit și m-am reinventat.
Soția mea m-a sprijinit încă din 2010 de când ne-am cunoscut, am făcut de la zero facultatea de marketing la Babeș Bolyai, cea mai bună din România, după care am zis „Stai că nu e suficient!” și am făcut un MBA.
De fapt am candidat patru ani la rând și după patru ani mi-au dat bursă, pentru că nu îmi permiteam să plătesc taxa la momentul ăla și am făcut un MBA britanic care m-a ajutat enorm. Practic îi datorez mare parte din ceea ce știu astăzi și din ceea ce fac astăzi acestui program.
Și după aia am zis că dacă tot am intrat în dans, să fac și un doctorat. Și acum sunt pe calea de a finaliza teza de doctorat.
Ei bine, investiția asta în educația mea m-a transformat și eu cred că asta este calea pe care ar trebui să o parcurgă cei mai mulți dintre semenii noștri.
Sigur, nu toată lumea trebuie să ajungă la MBA și la doctorat, însă eu cred foarte tare că putem să construim programe care să-i facă pe oameni mai valoroși în piața muncii, pentru că asta e principala problemă a românilor.
Cei mai mulți români sunt plecați de acasă, trăiesc în familii rupte, împrăștiate, cu copii parcați pe la rude, pe la bunici, se separă oamenii pentru că unul e în Italia, unul e în Marea Britanie, e o tragedie, dar se duc acolo pentru că munca pe care o prestează este mai bine răsplătită.
Iar ceea ce facem în România ca muncă, astăzi e plătit mizerabil în cele mai multe cazuri. Ai salariul minim pe economie plus bonuri pentru un efort uriaș, în general la angajatori care sunt destul de abuzatori.
Asta cred că este soluția, să le dăm oamenilor competențe și valoare mai mare în piața muncii, astfel încât să poată să trăiască decent aici și de acolo să începem să construim o comunitate care să fie mai atentă.
Mă întorc la ce ai întrebat tu. Da, pe mine mă interesează de ceilalți. Într-adevăr noi suntem foarte egoiști.
Are profesorul Alin Gavreliuc de la Timișoara o cercetare despre una dintre dimensiunile culturale care ne caracterizează: individualism autarhic, adică o mentalitate de gașcă. Eu și cu ai mei să fim bine, restul, dă-i naibii!
El a făcut niște experimente în Piața Unirii din Timișoara. Era un bătrân care își pierdea banii din buzunar și i-a filmat pe toți cei care găseau banii. Mare parte din ei nu i-au returnat și au explicat că „Băi, toată viața mi-am luat-o, toată viața am pățit să iau țepe. Acum am fost și eu norocos, de ce să-i dau banii la fraierul ăsta!”.
Asta e mentalitatea noastră și este o mentalitate de junglă, dar cred că am ajuns în mentalitatea asta și în zona asta de gândire din cauza dificultăților cu care ne întâlnim zi de zi și din cauza lipsei unor modele.
De aia cred că educația ne poate salva și nu cred că putem să începem să fim comunități, să fim cetățeni, să încercăm să ne gândim și la ceilalți, decât după ce trecem de primul etaj al piramidei lui Maslow, să avem lucrurile sigure în privința mâncării, adăpostului. Adică nu poți să-i ceri omului să se gândească la semeni și să fie generos și să fie cetățean și să participe la viața comunității decât după ce nu-i mai e foame și își știe copiii în regulă la școală.
Andrei: Îi poți cere. Nu știu dacă are el resursele.
Deci tu zici că educația este modul în care putem să schimbăm un pic niște indicatori culturali care ne fac să stăm în niște zone mai nefericite.
Doru: Cu siguranță! Știința ne arată că nu poți să produci o schimbare radicală într-o singură generație și că sunt multe lucruri care se transmit genetic, însă eu cred că e nevoie de treaba asta și că avem nevoie de o schimbare de mentalitate colectivă.
Și uite, avem exemple. Avem câteva insule de normalitate. Comunitatea din Ciugud de exemplu, unde am avut un politician competent, cinstit și capabil, care a construit un alt model acolo și oamenii din comunitate s-au dus după el. Asta ne lipsește. Ne lipsește leadership-ul. Nu avem leadership de calitate. Asta trebuie să căutăm.
De asta, una dintre temele mele fundamentale în toate discuțiile este leadership și cât de ușor se transformă în „leadershit”. Cred că asta e direcția corectă: educație și conducători care să ne arate drumul. Și astfel, prezentând modele bune, oamenii se vor adapta.
Oamenii nu sunt răi prin definiție. Eu cred că oamenii sunt buni prin definiție.
Andrei: Da, de acord!
Doru: Pot să facă asta și dacă văd că în jurul lor lucrurile încep să funcționeze, se adaptează. Uită-te că deocamdată suntem încă în faza în care doar mergem să protestăm pentru tot felul de nenorociri care se întâmplă în jurul nostru.
Acum avem recent cazul de la Vama Veche cu accidentul, avem cazul de la Botoșani cu femeia care a murit cu zile nefiind ajutată de medici, adică avem tragedii, tragedii, tragedii, știm doar să protestăm, semnăm petiții, însă nu facem mai mult.
Andrei: Adică reacționăm. Asta zici? Că avem o problemă că doar reacționăm?
Doru: Da, doar ne enervăm și protestăm însă nu este suficient. Noi trebuie să construim o societate, trebuie să construim o comunitate, trebuie să avem activitate de cetățeni, să sprijinim ONG-uri, să construim organizații.
Andrei: Stai un pic să-mi dau seama, că sunt două variante aici și nu îmi dau seama despre care vorbești.
Tu zici că o alternativă mai fericită la aceste proteste să spunem ar fi ca reacția să fie diferită, sau o alternativă mai bună ar fi proactivitatea prin care să reparăm cumva sistemele, ca să nu se mai întâmple lucrurile astea.
Doru: Reacția să fie continuată, adică să ducă în niște rezultate.
Andrei: Aha! Ok! Să nu uităm!
Doru: Sigur că este firesc să protestezi prima dată. Dar după ce protestezi trebuie să-ți pui întrebarea: „Dar cum rezolvăm problema sistemică?” Pentru că ea se va repeta și poimâine și iar o să ieșim să protestăm și nu o să ne rezolve nimeni treaba. Tot noi trebuie să o rezolvăm.
Andrei: Asta e! Vezi? Cred că e interesant că ai subliniat asta, pentru că ai menționat mai devreme zona asta de indicatori culturali. Și cred că ideea protestelor care nu se duc către altceva este legat de credința asta că alții ar trebui să rezolve.
Ok, noi doar semnalizăm: „Băi, e o problemă aici! Dacă puteți să vă ocupați un pic să luați asta de pe trotuar!”. Și după aia noi ne vedem de treaba noastră și niște timp mai târziu suntem uimiți că nu a rezolvat nimeni problema.
Doru: Exact! Foarte bine ai găsit-o! Și eu am un mic fragment de curs când predau, în care vorbesc despre câte daune ne aduce această mentalitate a reflexivului pasiv.
Avem expresiile astea: Să se rezolve! Să se facă! Nu se dorește! Sunt interese mari la mijloc!
Andrei: Nu se vrea!
Doru: Și aruncăm tot gunoiul ăsta într-un nor care plutește și sperăm cumva să nu ne cadă înapoi în cap. Și nu se poate.
Aici mai e o chestie pe care voiam să o spun. Uite, exemplul meu este un exemplu norocos și cumva eu m-am putut construi singur. Mi-am ales traseul ăsta și am avut și resursele și sprijinul din familie ca să pot să-mi fac traseul ăsta singur.
Însă din păcate cei mai mulți dintre noi nu au aceste resurse. Nu au un fundament de educație din familie, nu au un fundament monetar, financiar, de avere din familie care să susțină asta, dar nici ghidaj. Nici nu știu ce să aleagă.
Multă lume îmi spune uneori că sunt comunist, socialist. Nu sunt deloc așa. Sunt antreprenor, sunt capitalist, fac bani, știu să fac business, mă bucur de libertate.
Însă cred că trebuie să înțelegem că nu toți suntem la fel, că nu toți ne naștem cu aceleași șanse și aceleași resurse și că foarte mulți oameni au nevoie de asistență.
Și de aia eu cred că un stat care este responsabil și atent la cetățeni, cum am avut și cum au și europenii în general, un stat care are grijă de oameni să aibă educație, un stat care are grijă de oameni să aibă servicii de sănătate, un stat care are grijă de serviciile astea de siguranță publică, este soluția. Însă ceea ce nu avem astăzi este acest design al unei Românii viitoare.
Eu am constatat din păcate de ceva vreme că promisiunea pe care am primit-o de la liderul nostru suprem acum 8 ani, a unei Românii normale, România educată, România normală, România lucrului bine făcut, a fost doar bullshit.
De acolo ar trebui să vină, din zona asta de leadership. Din păcate eu nu mai am speranțe din politică, însă cred că putem să construim altă zonă de influență, care să fie mai eficientă, care vine din zona de business, exact din zona societății civile.
Și am niște exemple. Uite, toată lumea se uită la Cluj ca la Mecca, în România. Este cel mai evoluat, cel mai occidental, cel mai bine văzut oraș din România. Și să știi că acolo tot ceea ce s-a întâmplat bun, s-a întâmplat din contribuția societății civile, a ONG-urilor și a mediului de business. Mediul politic nu are nici o implicare. Dimpotrivă, doar nu s-a opus.
Și eu cred că mediul politic nu se va opune dacă va exista organizare la nivelul societății. Și asta cred că putem să facem, să replicăm modelul bun și lucrurile bune care s-au întâmplat la Cluj, să le ducem la nivel național și să construim un plan de țară făcut de oamenii care se pricep să facă planificare, se pricep să facă strategie și au realism și totodată și optimismul ăsta cu care și eu mă afișez de multe ori.
Andrei: Suntem de acord! Eu niciodată nu am avut așteptări de la clasa politică. Asta poate fi și rău, dar nu am avut așteptări foarte mari de la clasa politică pentru că istoricul meu personal, probabil ca și al tău, mi-a spus că dacă vreau niște lucruri am nevoie să mă apuc să le fac și cred mult mai mult chiar în mediul de business, ca agent de schimbare.
Dar vreau să mă întorc un pic la ce ai spus, pentru că e un loc unde cred că vedem lucrurile un pic diferit și aș vrea să subliniem asta.
Când povesteai despre modul în care noi ne așteptăm să se facă și ne tot spunem că se vrea, că nu se vrea, este ceea ce noi în psihologie numim externalizarea controlului. E un external locus of control, e ca și cum universul, planeta, zodiacul, horoscopul, Dumnezeu, cineva din exteriorul nostru ar trebui să intervină aici să rezolve problema.
Această externalizare a controlului, care și mie mi se pare că este o problemă, poate să semene cu un alt lucru despre care vorbeai tu, și anume despre schimbările care ar putea să vină de undeva din mediul de business, sau din mediul politic să spunem, de la președinte, what ever. Mi-e teamă că există o tendință destul de mare a românilor să le confunde pe astea două.
Adică, când spui că există oameni care au nevoie de susținere pentru că nu plecăm cu aceleași baze, eu am niște dubii aici. Și chiar sunt dubii, adică nu am o părere opusă. Doar mă întreb dacă nu cumva are mai mult sens să le dăm putere mai multă, să-i convingem pe oameni să-și ia în propriile mâini destinul, versus a le sublinia că ar trebui făcut ceva de cineva, de stat, de alt mediu, care să-i susțină.
Doru: Da! Sunt sută la sută de acord cu tine că avem situația asta. Eu cred că ar trebui să gândim mai pragmatic și să ne dăm seama că nu toți suntem la fel și nu toți avem atributele și resursele de care avem nevoie.
Noi avem câteva dimensiuni culturale naționale care ne arată clar că trebuie să fim ceva mai realiști.
Adică, unu la mână, avem ceea ce se numește distance to power foarte mare. Noi avem un respect uriaș pentru autoritate, nu contestăm stăpânii, capul plecat sabia nu-l taie…
Andrei: Intrăm într-o cameră și ne întrebăm care e șeful aici.
Doru: Exact! Doi la mână, avem o credință profundă – și asta e transgenerațională și nu o s-o schimbăm de astăzi pe mâine – în faptul că din păcate sunt foarte mulți oameni în România care cred că succesul lor în viață sau bunăstarea lor nu depinde de ei ci depinde întotdeauna de un factor extern. Exact cum ai spus tu.
Adică avem și chestiile astea: „Să-ți dea Dumnezeu sănătate!” Păi, nu! Prima dată hai să mă îngrijesc eu de sănătatea mea.
Andrei: Hai să mâncăm mai sănătos!
Doru: Avem: „Dacă a dat bunul Dumnezeu!” Avem: „Doamne ajută!” Ceea ce nu e un lucru rău. Respect credința oamenilor, însă hai să ne gândim că întâi depinde de noi.
Însă nu toți oamenii pot să gândească așa și nu au instrumentele și nici argumentele ca să gândească așa. Și atunci, exact pentru categoria asta de oameni vorbesc. Cam aceeași categorie de oameni este aceea care se uită la viitor cu teamă, cu frică, care întâmpină orice fel de schimbare cu un uriaș stres. „Aoleu! Iar se schimbă ceva!” Și de aia apare nostalgia asta. „Ce bine era înainte, In illo tempore!” Știi? Ceaușescu ne dădea locuințe, ne dădea joburi.
Andrei: Uncertainty avoidance. Da? Despre asta zici ca indicator.
Doru: Da. Asta e dimensiunea de la Hofstede. Ne e frică de schimbare, de incertitudine.
Trebuie să fim pragmatici și să înțelegem că așa arată poporul în majoritatea lui. Nu o să poți să-i faci operație pe creier să-i bagi alte idei în cap, nu-i poți mufa un USB. Chiar dacă îi vaccinăm cu cipuri – atenție, e o glumă! – nu o să putem să le schimbăm softul.
Și atunci trebuie să înțelegem că ăștia care putem să gândim diferit, ăștia care putem să ne asumăm o poziție de leading responsabilă pentru întreaga comunitate, trebuie să gândim în felul ăsta, adică să gândim asistențialist, să gândim să-i sprijinim pe oameni.
Și de ce gândesc așa? Pentru că multă lume zice: „Băi, dar de ce îți pasă ție de ei? Dacă sunt needucați și vai de capul lor, aia e, asta le este soarta!”
Trebuie să înțelegem că nu putem să fim o societate civilizată și prosperă câtă vreme avem polarizare, adică îi uităm pe unii foarte departe de noi. Pentru că acelora o să li se facă foame și o să vină să ne dea în cap. Va trebui să cheltuim foarte mulți bani, neproductiv, în sisteme de siguranță, de pază, camere de luat vederi, pușcării, multă poliție, în loc să cheltuim banii ăștia pentru educație, pentru armonie, pentru cultură, pentru lucruri prin care să ne fie bine tuturor.
De aceea e foarte important să facem o redistribuire corectă a bunăstării comune, a averii comune, pentru că asta ne dă tuturor mai multă bunăstare. Este exemplul țărilor nordice, al Noii Zeelande, poate al Canadei. Adică, astfel de societăți – dacă ne uităm la exemplele curente, nu știu cum va fi peste 50 de ani sau 100 de ani – astfel de societăți ar trebui să ne dorim. Și ăsta este modelul pe care trebuie să-l facem.
Și nu e incorect să muncim noi mai mult, să câștigăm mai mult și să dăm mai mult. Este corect. Așa este pentru că în felul ăsta și copiii noștri vor fi mai în siguranță pe stradă, în felul ăsta ne putem saluta cu oamenii, ne putem respecta, chiar dacă ei nu au poziția socială pe care o avem noi.
Și în momentul ăla, când oamenii vor resimți chestia asta, vor reîncepe să aibă respect pentru merite și pentru elită.
Pentru că asta este una dintre suferințele globale astăzi. Cum a spus Umberto Eco, internetul a dat putere prostului satului. Oamenii nu mai au sisteme de valori. Ei nu înțeleg cum să facă diferența între un om capabil, competent și unul care este clown, care este impostor.
Nu au instrumentele la îndemână și atunci se iau după tot felul de saltimbanci care vin și le vând idei gata mestecate, le injectează promisiuni absolut irealiste. În general extremiștii, populiștii asta fac. Și ei cred în soluții de-astea magice.
Andrei: Da, Doru, dar știi care e chestia? Eu mă întreb uneori dacă nu cumva aspectul ăsta pe care tu l-ai subliniat acum și cu care sunt foarte de acord – cu incapacitatea asta a oamenilor de a mai discerne cine e cu adevărat valoros și cine nu, pe orice domeniu – eu mă întreb dacă nu cumva asta este și o consecință a ceea ce facem noi. Eu, tu, oamenii ca noi.
Ok! Nu fix noi, că e vorba și de sistemul de valori, dar oamenii care se preocupă de zona asta de marketing, sau oricum au experiență de marketing.
Pentru că de fapt ce spui tu, sau asta aud eu, e că a devenit o piață mult mai largă. Deci nu ne mai raportăm la cei 7 oameni de la noi din sat pe care îi vedeam – și acolo ierarhia era un pic mai clară și era mai ușor să ne dăm seama că ăla care învață mai mult poate are niște beneficii – și acum ne raportăm la o piață globală și avem toate canalele astea, inclusiv de social media prin care brusc putem să ne comparăm cu oricine din lumea asta.
Dar în același timp prin ele vin către noi tot felul de oameni care se împachetează cât de bine pot ei și prezintă o imagine și noi ne vedem forțați – noi doi poate mai puțin pentru că avem experiență în marketing – dar oamenii care nu au atât de multă experiență în marketing se văd forțați să ia decizii nu pe baza valorii pe care o vor primi ci pe baza impresiei pe care și-o fac. Și pare că este o problemă care este generată cumva dintr-o evoluție a artei de a împacheta lucruri.
Doru: Da și nu! Aici cred că sunt două răspunsuri.
Unul la mână, este cu siguranță educația. Pentru că pe măsură ce primesc mai multă informație și sunt expuși la mai multe situații și li se întâmplă ce se întâmplă, oamenii vor înțelege și își vor crea acești anticorpi.
Doi la mână, este vina noastră că nu suntem acolo unde trebuie. Jucăm pe alt teren.
Am de multe ori discuții, mă întreabă foarte multă lume: „De ce lași să fie tot felul de saltimbanci în zona asta de educație antreprenorială, tot felul de oameni care nu au pic de școală, nu au pic de responsabilitate și îi aruncă pe oameni în tot felul de aventuri de la criptomonede și investiții imobiliare prin Dubai și tot felul de tâmpenii, până la decizii absurde legate de cum își fac cash-flow-ul la firmă”.
Și multă vreme am zis: „Hai să ne luptăm cu impostorii ăștia!” Și am tot scris: „Vedeți că e impostor! Vedeți că-i țeapă!”
Dar nu e corect și nu este suficient asta. Este necesar ca noi, ăștia care facem lucrurile altfel, să ne ducem și să ocupăm terenul ăla. Adică să mergem cu alternativa acolo, deși e foarte greu, pentru că trebuie să împachetezi conținutul tău la fel de spectaculos și atrăgător și să-l vinzi ca pe o soluție magică.
Andrei: Exact! E glossy și e magic!
Doru: Da. Că altfel n-ai cum. Și atunci nu poți să-i condamni pe oameni pentru că ei sunt cumva captivi și sunt victime ale propriei necunoașteri și ale unui sistem pe care nu îl controlăm.
Andrei: Da, eu mă regăsesc foarte mult în ceea ce spui. Dacă înlocuim zona de business cu psihologia sau dezvoltarea personală este o problemă foarte mare și acolo.
Dar mă întreb totuși unde se termină responsabilitatea asta. Ce spui tu are sens și e foarte interesantă ideea asta, pentru că practic oamenii ăștia care exploatează lipsa de educație a altora și îi păcălesc de foarte multe ori, oamenii ăștia au prins un teren fertil și lăsat liber de oamenii care ar putea aduce cu adevărat valoare.
Nu e nimeni acolo și au zis: „A! Păi pe ăștia îi păcălim repede. Intrăm aici, le promitem cerul și luna și gata, o rezolvăm!” Ok!
În același timp e un pic dificil pentru oamenii care ar putea intra acolo pe piața aia, să dea valoare acelor oameni care au poate un nivel de educație puțin mai jos. E un pic dificil pentru că presupune un extra efort față de ce aș face eu sau tu în mod obișnuit pe zonele noastre, ceea ce mă duce la o întrebare pe care voiam să ți-o adresez și mai devreme.
Discursul tău per total este foarte interesant și e cum ai spus, este și optimism pe alocuri și e bine că e așa. Însă energia asta pe care tu o dezvolți, o desfășori, este alimentată de ce.
Sau o să te întreb altfel: De ce mai ești în țară?
Doru: Bună întrebare! Eu am emigrat. Mă rog, am vrut să plec din țară imediat după ce s-a întâmplat Colectiv.
Am și plecat un pic, în sensul că fratele meu este cetățean german, trăia în Elveția în momentul ăla și am circulat mult între România și Elveția și am lucrat cu niște prieteni din Germania, am reușit să strângem niște fonduri foarte mari pentru o plantație mare de nuci pecan în Argentina, mă rog.
Am făcut asta, dar am revenit, pentru că mi-am dat seama că nivelul pe care l-aș putea atinge în România este mult mai mare decât ce pot să fac afară. Afară mi-ar fi fost mult mai greu. Pragul de intrare este mai înalt, competiția este mai mare.
Doi la mână, aveam deja o vârstă și nu mai eram dispus să o iau de la zero.
Și cred în continuare că România este o arie de oportunitate mult mai generoasă decât în afară.
Andrei: De acord!
Doru: Și cred că aici pot să obțin satisfacția sensului mult mai ușor decât afară. Văd deja în fiecare zi rezultatele muncii mele.
Și revenind la ce spuneai tu, da, este nevoie de o investiție uriașă de energie în voluntariat sau în generozitate.
De aia am construit Școala Pentru Oameni Responsabili. Am numărat recent și am văzut că am atins cam 2000 de oameni. Din 2018 de când am început au fost 2000 de oameni la cursurile noastre.
Noi dăm acolo cel puțin 20% din locuri gratuit pentru cei care nu își permit să-și plătească cursurile și am văzut transformări ale oamenilor care au fost acolo, am văzut lucruri bune pe care le-am educat în organizații și în oamenii care au fost acolo.
Deci văd rezultate, văd efecte, văd evoluție spectaculoasă, rapidă în multe situații.
Apoi, fac foarte multe lucruri gratuite. De la newsletterul pe care îl scriem, și avem 6100 de abonați acum – care este gratuit în fiecare săptămână – până la articole de blog, podcastul, toate lucrurile astea sunt gratuite.
Încercăm să oferim exemple, modele, instrumente ca oamenii să evolueze. Văd că se construiește o comunitate.
Ceea ce îmi doresc foarte tare este ca oamenii să ia aceste informații, să înceapă să le aplice, să nu se uite la ele doar ca la o formă ideală. Aceste metode de management, aceste valori pe care să le cultive în echipele în care ei lucrează și astfel construind câteva modele sau construind insule de normalitate să facem apoi expansiunea lor și către restul. Și cred că putem să facem asta. Eu văd că se întâmplă deja. În comunitatea noastră de urmăritori, ceea ce spunem noi este deja normalitate.
Am fost prin fabrici din România, am fost prin orașe mai mici și mă duc și vorbesc despre lucrurile aste și oamenii se uită la mine din păcate în continuare ca la filme străine.
Andrei: Când ieși din bulă nu mai e la fel de real.
Doru: Da! „Nu ești sănătos la cap? Tu știi unde te afli? E frumos ce ne spui, dar sunt desene animate pentru noi, nu te supăra!”
Și cumva asta mă preocupă acum, să construiesc puntea între realitatea lor și realitatea noastră, să le arăt că există niște cărări pe care pot să o ia încet încet și în câțiva ani să ajungă acolo.
Sigur că nu există vreo șansă ca asta să se întâmple doar prin efortul meu. Însă ceea ce observ și mă bucură enorm este că încep să apară tot mai multe voci, canale, instrumente, surse de informație și de educație, tot mai mulți oameni care sunt interesați de subiectul ăsta.
Și eu cred foarte tare că în următorii 5-10 ani România va vedea o transformare spectaculoasă, exact venită din zona asta. Văd că a apărut o nouă generație de antreprenori români tineri, ambițioși, umblați mult pe afară, care au fost în corporații și au văzut ce e bine acolo dar au văzut și ce e rău, au un dinamism mult mai mare, au pragmatism, au flexibilitate mult mai mare și oamenii ăștia câștigă bătălii importante.
Uite, îi avem pe Dedeman care au bătut pe toți marii operatorii de DIY în România. I-a scos din piață. Avem Autonom care este în piață și i-a bătut pe toți ăștia care închiriază mașini și este lider în piață. Avem Banca Transilvania, o bancă românească care a bătut bănci gigantice europene.
Adică sunt foarte multe exemple de business-uri românești care arată că se poate face rezultat și performanță.
Avem tot mai mulți oameni care se ocupă de zona asta de educație. Aceste companii, acești antreprenori, și mulți dintre cei mai micuți, încep să investească, încep să doneze bani, încep să facă propriile programe de educație și construiesc fundații, asociații, încep să bage bani în inițiative neguvernamentale.
Uită-te că am construit cu toții un spital de copii de cancer. Toți am dat bani acolo. Mă rog, nu toți, dar toți cei care ascultă podcastul tău și al meu, cu siguranță. Am dat 2€ pe lună, 5€ pe lună, cât am putut.
Uită-te că începem să ne construim și ceea ce ne lipsește uriaș, presă independentă. Finanțăm Recorder, Rise Project, Press One, Să Fie Lumină, toate vehiculele astea.
Începem să ne dăm seama că pentru a avea o țară normală trebuie să facem acest efort. Și cei care ne permitem, cei care avem resurse, e cazul să alocăm banii ăștia.
Uite, există inițiative care duc cărți la țară. Este Book Truck-ul lui Victor Miron la Cluj. Are deja două dube care sunt amenajate ca biblioteci și în fiecare weekend se duce în câte un sat la copii care nu au văzut cărți în viața lor, stă cu ei acolo, se joacă cu baloane de săpun, citesc împreună, le lasă câte o carte, se întoarce peste o lună, ia cărțile gata citite și le lasă altele.
Lucruri de genul ăsta care sunt modele, pot să fie multiplicate. Și nu ne costă mult, dimpotrivă, ne dăm seama că câștigăm enorm, noi ca societate, ca și comunitate din toate lucrurile acestea.
Eu fac pe bucățica mea, tu faci pe bucățica ta.
Tu ai putea foarte bine să-ți vezi numai de business, să ai sesiuni cu oameni care te plătesc, și gata. Dar te chinui să faci un podcast, te chinui să dai un newsletter, adică muncești și faci un efort ca să duci informația asta către cei care pot să beneficieze de ea.
Toți facem treaba asta într-un fel sau altul și cred că a venit momentul să ne cunoaștem între noi, să construim o rețea de sprijin, să ne recomandăm unii pe ceilalți, să ne mutăm audiențele unii către ceilalți astfel încât să adunăm masa critică ce va produce schimbarea.
Eu cred că treaba asta se va întâmpla în următorii ani. De aia sunt în țară și cred că are foarte mult sens ce fac aici. Mă bucură enorm tot ceea ce fac.
Andrei: Nu ți-e teamă – că mie uneori îmi e – că oferind niște lucruri gratuite, echilibrând zona de business cu o zonă de generozitate, că ai folosit cuvântul mai devreme, nu ți-e teamă că generozitatea asta poate să fie interpretată un pic greșit?
În mod cert ajută pe niște oameni care nu și-ar permite și nu ar avea acces la lucrurile astea. Asta e clar! De asta o fac și eu și probabil că de asta o faci și tu.
În același timp, mi se pare că cel puțin piața asta de psihologie și dezvoltare personală, dar sunt convins că și în zona de business , în management, marketing, este la fel, este inundată în momentul ăsta de gratuități.
Unele sunt mascate, sunt un cal troian oferit pentru a încerca să-ți vândă ceva, dar alimentează percepția că educația este disponibilă gratuit, acolo pe internet, dar nu numai, e din ce în ce mai disponibilă, și ce văd eu – e adevărat că nu pot să zic că este generalizat, dar încerc să anticipez o potențială problemă – ce văd eu este că sunt o grămadă de oameni mai degrabă din bulele noastre care încep să aibă o formă de entitlement. E ca și cum li se cuvin lucrurile astea.
Și problema nu este faptul că muncesc eu sau muncești tu și nu este apreciată asta. Problema este că nici ei nu mai văd valoarea în zonele astea de educație pentru că au impresia că dacă este oricum acolo și pot să întind mâna și să o iau, atunci pot să o întind și mâine sau poimâine.
Doru: Da, înțeleg ce spui. Însă cred că cei care gândesc în felul ăsta – și există, nu contest lucrul ăsta, le respect decizia – sunt foarte superficiali și autosuficienți.
Dacă tu ai citit un newsletter și crezi că deja știi niște lucruri și cum să le aplici, da, e bine că crezi asta, îmi place optimismul tău, însă nu este ceea ce trebuie.
Andrei: Da, însă vezi că asta știm noi doi pentru că noi ne preocupăm de zona de educație.
Doru: Nu! Știu tot mai mulți oameni.
Andrei: Zici? Da?
Doru: Da! Eu văd asta! Adică, sunt mulți oameni care se apropie, descoperă și își propun să studieze mai mult. Eu am multe mesaje de la cei care citesc și care nu au știut cum să găsească mai multe.
Am avut oameni în vârstă care au văzut în newsletter anumite informații și li s-au părut foarte valoroase – o doamnă de 70 de ani mi-a scris zilele trecute – și zice: „Puteți să-mi dați mai multe detalii?” Ea nu știa că link-urile alea funcționează, nu știa tehnologic și i-am spus: „Vedeți că dacă apăsați pe chestia aia vă duce chiar în zona aia!”.
Andrei: Chiar pe detalii.
Doru: Da! I-am învățat. Cei mai mulți fac asta. Am semnale că cei mai mulți își dau click pe linkuri și se duc și citesc mai mult.
Mai mult decât atât, scriu: „Aveți mai multe referințe pe zona asta?” Și în ultimii ani am dat de atât de multe ori link spre scholar.google.com să caute articole academice, am dat atât de multe referințe de cărți, dau constat titluri de cărți și inclusiv anunț promoții.
Am semnalele astea cu Publica, cu Curtea Veche, Humanitas, cu editurile bune, anunț tot timpul: „Vedeți că e reducere acolo! Vedeți că astea sunt cărțile bune, luați-vi-le și citiți-le!”
Deci, recomand oamenilor să folosească Bookster și sunt multe companii la care le dau cărți cu Bookster la sediu și e un lucru foarte bun. Deci, oamenii caută mai mult.
Mai mult decât atât, eu văd un interes foarte mare către programele noastre. Noi nu putem să spunem că 100% facem lucrurile astea gratuit și din generozitate. Cu siguranță că ne ajută să ne construim brandul și să ne construim business-ul, în sensul că ne-am construit o autoritate, o reputație în domeniu, oamenii află că noi ne pricepem la subiectele astea și ne cheamă pentru intervenții în companiile lor, vin la cursurile noastre, vin la programele plătite, ceea ce cumva este o recompensă a efortului pe care îl facem. Și de aia cred că funcționează.
Nu pentru toată lumea. Cei care gândesc minimalist și cred că se poate să-mi dai toată știința asta într-o pastilă și o beau eu deseară, pot să se îmbete cu apă rece, dar o să descopere foarte curând că nu e suficient.
Andrei: Corect!
Doru: Dacă vor să evolueze, se vor strădui, dacă nu, vor rămâne în poziția de mediocritate care în timp nu o să-i mai ajute.
Andrei: Știi ce mi se pare mie interesant la tine, Doru?
Doru: Nu!
Andrei: Acum te ascultam și aud o preferință evidentă, nu știu de unde vine, dar e o preferință evidentă de a te uita la partea plină a paharului, pe deoparte, pentru că asta ai spus adineauri. Ai spus: „Păi da, dar eu mă uit la ăia și există și ceilalți dar hai să nu ne raportăm la ei că altfel nu ne mai facem treaba”. Și am mai auzit-o și mai devreme. E acea „naivitate” de care spuneai tu. Ok, nu e neapărat naivitate, e optimismul ăla.
Și în același timp – că asta mi se pare interesant – această poziție de whistleblower.
Doru: O! Da!
Andrei: Poziția de om care reacționează la lipsă de corectitudine, la inegalitate.
Am văzut-o de multe ori, în multe inițiative ale tale, care transmite: „Bă, chestia asta nu e ok și trebuie rezolvată, deci hai să vedem ce facem ca să o rezolvăm”.
Acum, oricare dintre lucrurile astea două luate separat, nu e nimic special în ele. Dar mă întreb cum coexistă astea? Nu știu dacă ai înțeles.
Doru: Eu nu cred că una o exclude pe cealaltă. Dimpotrivă. Cred că fundamentul unei gândiri sănătoase este gândirea critică, adică să te uiți la orice fel de situație, orice fel de problemă din mai multe perspective și să vezi și lucrurile bune și lucrurile rele și să poți să faci mereu un mini SWOT pe orice fel de situație și să-ți dai seama că nu există ideal și că întotdeauna vei alege ce este mai potrivit.
Da, eu am fitilul foarte scurt pe două zone, pe impostură și pe nedreptate.
Andrei: Valori!
Doru: Acolo explodez instantaneu.
Și mai am una dintre valorile mele care de multe ori nu-mi face bine. Este curajul!
Pun mâna pe paloș și mă duc la bătaie. Ce contează că mă bat cu Ikea, ce contează că mă bat cu Untold. Ăia sunt niște giganți și eu sunt un pitic dintr-un sat din Maramureș. Nu contează!
Contează că am argumente. Eu pentru tot ceea ce spun am argumente.
Am descoperit deseori – că multă lume a întrebat despre asta – colegii mei au fost întrebați: „Băi, Șupeală ăsta așa e el, hater de felul lui, sau e doar o imagine, doar marketing?” Și colegii au spus: „Nu, bă! Are fitilul scurt și reacționează, dar aia nu înseamnă că nu este generos în partea ailaltă, și că nu este foarte pozitiv, optimist și uman”.
Și am explicat: uite, avem 80 de episoade de podcast, avem sute de articole, avem 80 de ediții de newsletter, am făcut foarte multe lucruri. Dar, într-adevăr, lucrurile care s-au viralizat au fost bătălia mea recentă cu Untold, bătălia pe care am avut-o cu salariile mici de la Ikea și încă două trei cinci subiecte.
Asta este! Oamenii au reacționat la ele. Nu am fabricate eu audiența uriașă și din păcate multă lume m-a cunoscut doar din perspectiva aia. Eu nu sunt un scandalagiu prin definiție și nu cu asta mă ocup, însă mi se pare important să intervin atunci când este ceva grav.
Și în cazurile astea au fost niște exemple grave, pentru că fiecare dintre situații ascundea un fenomen foarte amplu care afectează foarte mulți oameni.
Am început cu cazul de la o firmă din Cluj de gaming care efectiv sclavagea niște sutdenți. Și era din domeniul IT. Foarte multă lume este atrasă de fascinația financiară a domeniului. Și am zis: „Băi, nu e în regulă că dacă acest model se instalează și se perpetuează, facem foarte mult rău societății, facem foarte mult rău oamenilor”.
Copiii ăia se obișnuiseră cu ideea că așa e la serviciu. Erau la primul lor job. Și am zis: „Băi, nu e în regulă, nu e normal să-i obișnuim pe copiii ăștia care au facultate la Babeș Bolyai să creadă că un șef care te abuzează în toate felurile este o situație normală”. Nu e în regulă și de aia am reacționat.
La fel, când am reacționat la salariile mici de la Ikea, nu am făcut-o pentru că aveam eu ceva cu Ikea. Am lucrat pentru Ikea și admir compania asta. Are o cultură uriașă și am învățat enorm acolo, însă cred că fenomenul ăsta este amplu în România.
Sunt tot felul de șmecherași care se așează în poziții de antreprenori sau manageri și care zic: ”Lasă că iau eu contractul și îi sclavagesc pe ai mei!” Adică se uită la membrii comunității din care ei provin ca la niște fraieri pe care ei pot să-i folosească precum o greblă sau o lopată, ceea ce nu este în regulă pentru că asta ne duce la o societate în care urmează să ne căsăpim unii pe ceilalți, o societate care urmează să voteze partide extremiste. Acolo ne duce.
Despre asta e vorba și atunci trebuie să reacționezi, trebuie să spui: ”Băi, dacă Ikea, care are celebritatea asta, nu înțelege că trebuie să acționeze și să plătească decent și să-și respecte oamenii, trebuie să semnalăm. Despre asta e vorba și cred că este spre binele întregii societăți.
Scriu foarte des despre Iohannis. Fac glume, că nu mai pot să fac altceva: „Vedeți că mai face câte o vizită oficială prin România”. Este limpede că trebuie să conștientizăm că avem leadership de cel mai mare rahat în țara asta și nu este normal să o luăm drept normalitate.
Andrei: Da. Dar vezi că astea sunt niște diferențe culturale. Cred că de aia și ies în evidență genul ăsta de acțiuni și de reacții pentru că în România e chestia aia de care vorbeai tu mai devreme cu capul plecat și cu distanța față de putere.
Eu mă gândeam acum în timp ce te ascultam că eu am un curs, un program de ascultare și ediția asta e pe final. E un program despre ascultare și fundamental despre a-ți educa skill-urile de ascultare și despre a fi un mai bun ascultător.
Și am avut un workshop zilele trecute și am terminat workshop-ul cu un citat din Jordan Peterson care spune: When you have something to say, silence is a lie! Pentru că cred foarte tare asta. Ok, e important să fim capabili să ascultăm și să dăm spațiu și să ne uităm din toate unghiurile, dar există momente când simți că e ceva acolo care trebuie spus, și în momentul în care taci devi complice.
Doru: Da, exact! Ăsta e sentimentul meu. Știi? Multă lume mi-a zis: „Băi, ce interese ai tu să te iei de Untold? Vrei să iei bani de la ei? Te-au jignit că nu ai primit invitație?” În fiecare an am primit invitație VIP acolo și nu m-am dus.
Eu chiar nu sufăr deloc din cauza Untold pentru că eu îmi permit să mă urc în mașină cu o săptămână înainte, să plec din Cluj și să revin la o săptămână după ce pleacă toată nebunia aia de acolo. La fel, nu mă duc acolo ca să-mi pună ei viața în pericol.
Însă au fost colegi de-ai mei, prieteni de-ai mei, semeni de-ai mei, sunt zeci de mii de oameni afectați.
Eu am descoperit fenomenul toxic când la birou au venit a doua zi colegii mei nedormiți și înjurau și ziceau: „Băi, ne-au bubuit toată casa, nu se poate să ne odihnim. Astăzi aveam treabă, aveam un delivery, o livrare de software importantă către un client și aia ne-a afectat”.
Și am sesizat că nu este în regulă și am început să caut în legislație. Și e ilegal să bubui noaptea. Despre asta e vorba. Respectă-mă, respectă regulile și nu am nimic cu tine. Despre asta este vorba. Nu îmi pune viața în pericol, nu strica viața altora.
Tu știi foarte bine și cei care ne ascultă știu că somnul este esențial pentru sănătate. Este esențial să te odihnești bine, să dormi cum trebuie, să ai perioada asta de refacere, de recreere. Și noi o încălcăm.
Și vin unii și spun: „Hai, mă! Mare lucru! Patru nopți într-o vară. Ce e mare lucru? Că poți să-ți închiriezi apartamentul și să pleci!”.
Nu! Unii pensionari nu pot. Nu ar închiria nimeni casele lor. Doi la mână, oamenii ăia nu au unde să se ducă. Trei la mână, nu știu să facă asta. Sunt o mulțime de oameni care nu au ajutor și nu sunt în situația noastră. Și cei mai mulți nu au empatia asta să înțeleagă că nu e în regulă.
Sunt oameni care ajung la urgență la spital și trebuie operați și trebuie să se odihnească. Iar, este incredibil să nu poți să fii empatic. Despre asta e vorba, despre nevoia de a reacționa, pentru că la un moment dat va ajunge la tine.
Noi asta nu înțelegem, că societatea este o sumă de legături, este o rețea socială. Astăzi poate nu te afectează pe tine, dar o să descoperi mâine că nu ai murit tu, nu a murit maică-ta, dar ți-a murit un prieten sau a avut de suferit ruda cuiva. Și toți plătim. Asta nu înțelegem, că toți plătim.
Faptul că se produc dezastre, arde o casă sau se întâmplă un accident, cu toții plătim. Plătim faptul că se folosesc servicii medicale care costă, plătim faptul că acea ambulanță nu a putut să ajungă la altul să-l ajute pentru că resursele sunt limitate. Cu toții plătim. De aia trebuie să înțelegem că e vorba de interesul nostru al tuturor și de aia trebuie să fim mai mult cetățeni.
Noi nu am știut să facem asta, nu știm, nu a venit nimeni la școală să ne învețe. Avem o singură materie în clasa a VII-a probabil, spirit civic sau ceva de genul ăsta.
Andrei: Educație civică.
Doru: Și din păcate sunt predate superficial sau se face cu totul altceva.
Andrei: Unul dintre filmele mele preferate este The Two Popes și în una dintre scenele finale zice că: When no one is to blame, everyone is to blame! Pe problemele astea mari, dacă nu putem să spunem că ăla e de vină, probabil că avem și noi o parte a noastră de vină în chestia asta și avem nevoie să reacționăm.
Doru: Eu de aia i-am spus școlii mele Școala Pentru Oameni Responsabili. Eu cred că responsabilitatea este esențială și responsabilitatea înseamnă să te gândești la toată lumea. Adică să te gândești că orice gest faci, orice decizie iei, în ce fel afectează asta pe ceilalți.
Eu sunt iubitor de libertate, libertatea este valoarea mea supremă, dar înțeleg că libertatea are niște limite. Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt. Despre asta este vorba, a fi liberi împreună dar a fi în armonie, nu fiecare prin jungla lui.
Andrei: Nu știu dacă ai citit Escape From Freedom a lui Erich Fromm.
Doru: Nu, n-am ajuns acolo.
Andrei: E foarte mișto. Vorbește foarte mult despre legătura dintre responsabilitate și libertate. Și mie mi se pare că dacă ar fi să luăm un lucru și să-l instilăm, să-l băgăm în mințile oamenilor în momentul de față, cel puțin în România, ar fi partea de responsabilitate și asumarea responsabilității, care implică și zona de care vorbeam mai devreme, de a nu externaliza responsabilitatea și controlul.
Să nu dăm libertatea nici la compania multinațională, să nu o dăm nici la partenerul de cuplu, nici lui Iohannis, hai să nu o mai dăm la alții. Sigur că fiecare dintre ei au și ei responsabilitățile lor, dar pur și simplu nu este productiv și sănătos pentru noi să o externalizăm și să ne gândim că este la altcineva. Nu iese bine pe termen lung.
Și Erich Fromm vorbește despre faptul că majoritatea oamenilor dacă îi întrebi în orice context, dacă îi oprești pe stradă și îi întrebi, zic că își doresc mai multă libertate, își doresc grade mai mari de libertate.
„Vreau să lucrez de oriunde din lume, vreau să nu mă mai duc la birou, vreau să-mi permit să am libertatea să mă duc în ce țară vreau eu și să stau cât vreau eu”.
Problema se complică în momentul în care ei conștientizează că asta vine la pachet cu responsabilitatea. Și bursuc zic: „A! Da! Nu țineam neapărat, e ok, fac cum faceți voi. E ok și cu libertatea pe care o am. Dacă pot și eu să fiu sclavul cuiva!” Exagerez un pic dar nu mult, în sensul că mi se pare că ne grăbim să nu ne asumăm responsabilități, chiar cu prețul libertății noastre.
Doru: Asta este real și eu de aia cred în necesitatea asta de intervenționism, pentru că oamenii simt că își doresc libertatea aia dar când văd că ea vine la pachet cu o serie de responsabilități își dau seama că poate nu au resursele ca să își asume acele responsabilități, și de aia e nevoie să-i sprijin.
Pentru că altfel, ei vor renunța la libertate, vor sta în zona aia de teoretic confort dar vor fi mereu frustrați și mereu nemulțumiți și vor fi exact în situația aia despre care am vorbit, 80% se duc la scârbiciu.
Nu le place ce fac, dar ăsta este compromisul pe care îl trăiesc 8 ore, 10 ore pe zi, cât muncesc ei, și care le otrăvește viața, care le produce celule canceroase fără să-și dea seama. Despre asta e vorba și de aia e nevoie de sprijin, pentru că nu toți suntem la fel de norocoși, nu toți avem acces la aceleași resurse și la aceeași libertate.
De multe ori spun asta și sună ciudat, sună urât: Eu sunt un pic norocos pentru că noi nu avem copii. Ne-am dorit copii, am făcut eforturi în direcția asta, nu a fost să fie și am reușit să parcurg traseul ăsta în zona de educație și să investesc atât de multă energie și timp în ceea ce fac pentru că nu am obligațiile astea neapărat în familie și pentru că am foarte multă libertate și încredere din partea soției mele.
Dar cu siguranță înțeleg că ceilalți au o lesă mai scurtă, adică sunt oameni care ar trebui să aibă grijă de copii și nu pot să investească atât de mult în a învăța, în a-și face mai multe studii, în a fi mai generoși, a face ceva pentru comunitate, a face un pic de voluntariat.
Înțeleg asta și de aia trebuie să le dăm sprijin. De aia eu cred că am ratat dar putem să recuperăm planul ăsta de țară.
Noi dacă investim deștept în educație, dacă finanțăm asta ca să-și permită oamenii să se retragă 3 luni sau 6 luni din ce muncesc astăzi, să primească sprijin, să învețe o meserie nouă, să descopere un domeniu nou, să poți să-i sprijini, să fie niște credite de learning care să poată fi duse.
Noi, de câte ori vorbim despre reforma în educație, ne referim până la facultate. Or, noi acolo acoperim maxim 20% din populația României.
Băi, oameni buni, trăim într-o epocă în care lucrurile se schimbă atât de mult în piața muncii încât dacă tu faci astăzi ce făceai acum doi ani în profesia ta, ești mort. Nu mai ai nici un pic de valoare. Tre’ să poți să înveți continu. Asta înseamnă efort, înseamnă resurse, înseamnă acces la tot felul de lucruri.
Unii sunt norocoși și primesc asta de la companiile lor într-o formulă în care compania își vede interesul și nu neapărat omul. Și acolo e de discutat foarte mult. Dar cei mai mulți nu au acces la asta. Noi suntem ultimii în Europa ca număr de companii și instituții, că aici intră și statul, care investesc în programe de educație pentru angajații lor. 18%. Următorii după noi sunt bulgarii cu 30 și ceva. Țările normale la cap din Vest au 80%-90%. Și atunci cum Dumnezeu să se producă o schimbare în mentalități și în bunăstarea oamenilor dacă nu le dai acces la învățare? Despre asta e vorba.
De aia sunt șocat că odată, avem o lege că dăm 6% din PIB la educație și dăm 2,1% și miniștrii spun că e minunat, e perfect și nici nu aveam cum să cheltuim banii altfel. Îmi vine să-i împușc. Sigur că nu îndemn la asta dar îmi vine să mă urc pe pereți când aud asta.
Deci, avem o lege, ar trebui să facem asta. Și ar trebui să alocăm cel puțin cât alocăm pentru învățământul clasic tradițional, pentru învățarea oamenilor din țara asta. Oamenii dacă vor învăța, unii să fie instalatori, unii să fie dulgheri, unii să facă mobilă, unii să crească animale, orice, să facă cosmetică, să facă traduceri, să facă videochat dacă își doresc, treaba lor, să învețe o limbă străină, să învețe un pic de empatie, să învețe un pic de comunicare, foarte bine.
Dacă oamenii ăia prin aceste proiecte de educație își cresc șansa de a avea venituri mai bună și drept urmare bunăstare mai multă și stabilitate mai mare pentru familiile lor, am făcut un lucru minunat. Ne reconstruim ca țară.
Avem niște atuuri și nu le folosim. Asta este o tâmpenie uriașă. Nu știu de ce nu facem.
Pe deoparte e limpede că asta trebuie să facem. Doi la mână, cu siguranță că asta se va întâmpla la un moment dat pentru că altfel nu funcționează.
Andrei: Aveam o ultimă întrebare pe listă și acum citind-o îmi dau seama că am răspuns cel puțin parțial la ea, dar eu ți-o adresez oricum.
E un exercițiu pe care îl mai fac din când în când, să îmi imaginez o lume complet nouă, o societate complet nouă, poate cum filmele de la Hollywood ne arată, o formă de apocalipsă sau de mers în spațiu și aterizat pe o altă planetă.
Nu trebuie să fie neapărat atât de drastic, dar poate ne-am retrage într-o zonă chiar și din România, într-o zonă mai remote și am putea să construim acolo o nouă societate, plecând de la 20, 30, 50 de oameni.
M-am întrebat de multe ori și mă întreb și acum, care ar fi câteva lucruri, să zicem trei, pe care le-am putea face diferit de la început față de cum funcționează lumea în care trăim, care să aibă șansele să ne ducă într-un loc mai bun. Care ar fi aceste trei lucruri?
Am vorbit deja despre câteva. Responsabilitate îmi vine în minte acum. Știi? Dar sunt curios cum ai răspunde tu la asta.
Doru: Înainte să răspund trebuie să zic că nu prea cred în social engineering și cumva nu cred că e cineva capabil să construiască o societate ideală. Eu cred că societățile se construiesc prin contribuția tuturor și că e vorba de armonie și armonizarea intențiilor tuturor.
Andrei: De acord!
Doru: Însă într-adevăr e interesant și util, ceea ce eu fac în organizații, să-ți stabilești un cod cultural de la bun început. „Băi, oameni buni, ăsta este scopul nostru, de acolo pornim. De ce suntem noi împreună? Ce urmărim? Care sunt principiile pe care le urmăm și regulile pe care noi ni le asumăm?”
Și când îți faci un chioșc să vinzi pufuleți, când ai orice fel de inițiativă, trebuie să spui: „Ăsta este scopul, ăsta este sensul muncii noastre” și apoi, „Uite, astea sunt regulile pe care trebuie să le respectăm ca să atingem acel obiectiv”.
Cred că într-adevăr este vorba despre libertate și responsabilitate. Eu aș mai pune transparență, adică să fie totul la vedere, deși sună destul de aiurea, dar în momentul în care ai transparență, nu are cum să nu funcționeze.
Eu o văd că funcționează micro. Nu știu cum funcționează la nivel macro, însă cred că adevărul nu are cum să facă rău.
Uite, în echipa mea toată lumea știe câți bani producem, câți bani câștigă fiecare, le-am spus: „Vă plătesc absolut egal și voi trebuie să aveți grijă să vă echilibrați efortul. Înțelegeți-vă între voi!”. Dacă tu poți să-ți privești colegii în ochi, este perfect. Eu nici nu vreau să știu cine ce face. Eu știu că astea sunt obiectivele și asta trebuie să facem și ei au grijă de asta.
De aia nu fac micromanagement, nu fac control, nu fac evaluări. Doar vin și dau feedback: „Aici am putea face mai bine, asta a fost minunat, excelent, hai să continuăm, hai să o dezvoltăm”. Atâta tot! Cred că transparența, onestitatea, adevărul pus pe masă este esențial.
Și la fel, aș mai pune ceva: să nu avem certitudini. Asta este una dintre problemele noastre, să gândim științific, adică să ne punem mereu întrebarea dacă ceea ce știm este corect și dacă e complet. Și asta vine la pachet cu respectul pentru oamenii care cercetează și pentru cei care fac știință. Știi?
Și asta poate să reconstruiască ierarhiile sociale, nu în sensul de a fi ăia mai bogați și a avea vila mai mare, ci în sensul de a primi mai mult respect și mai multă autoritate și implicit și o capacitate de decizie mai mare.
Mie asta nu îmi place de exemplu în democrații, deși sunt adeptul democrației, că avem vot egal unii care avem discernământ și unii care avem mai puțin discernământ. Știi?
Dar este o regulă a democrației și alt sistem mai bun nu există. Ea are multe imperfecțiuni, este cel mai bun lucru pe care am putut noi ca omenire să inventăm.
Dacă ar fi să o luăm de la zero, aș reinventa democrația asta în sensul că ar trebui ca puterea de decizie să fie distribuită în funcție de discernământ.
Andrei: Voturile alea să aibă greutăți diferite. Pentru că distribuția educației și a inteligenței nu este corectă.
Doru: Exact! Pentru că altfel ajungem să ne tâmpim.
Ceea ce se întâmplă astăzi de multe ori este să vezi că elita decizională est compusă de oameni care sunt incapabili să ia decizii corecte și nu au background, și-au falsificat istoricul, avem guverne la rând pline de impostori care e limpede că nu știu să citească de pe foaie dar ei au doctorate. Nu are cum să funcționeze.
Andrei: Asta se întâmplă pentru că pot manipula masele suficient de bine.
Doru: Sigur! Și își construiesc abuziv această autoritate.
Dacă ar fi să reconstruim societatea, aș insista să lăsăm puterea de decizie în mâna celor care au aptitudinea și capacitate pentru asta. Sigur, dezbătând cu toată lumea, dar arătându-le toate argumentele și gândind critic. Să luăm deciziile împreună, însă fiind conștienți, nu crezând că avem tuneluri dacice pe sub Bucegi, nu crezând că vaccinul conține microcipuri, și toate aberațiile care se vehiculează.
Da, arătându-le și ce au greșit, că aici este șmecheria. Întotdeauna suntem polarizați. Râdem de ăștia, îi arătăm cu degetul, că autoritățile au fost tâmpite. Virusul ăla când circula pe stradă era mai periculos noaptea, că de aia nu ne lăsau să ieșim din casă.
Adică au fost foarte multe aberații, foarte multe lucruri greșit făcute, foarte multe decizii tâmpite, care îi alimentează pe cei care gândesc în partea cealaltă. De aia e foarte important să pui tot adevărul pe masă.
Prioritate acordată adevărului, dar adevărului științific și vocilor care pot să dezbată lucruri. De aia Agora grecilor era bună și a construit atât de mult univers cultural pe care ne fundamentăm și astăzi. Ei dezbăteau lucrurile acolo și era deschis.
Andrei: Știi care e una dintre probleme, nu? Problema este că dacă adevărul ăsta nu este dublat de niște empatie, el este foarte greu de dus. Oamenii nu pot să gestioneze adevărul trântit pe masă. Ok! Clar trebuie să fie pe masă, dar ne-ar ajuta ca și noi să fim mai educați, mai capabili să comunicăm adevărul ăla într-un mod în care să nu devină prea dureros încât oamenii să-și bage picioarele și să nu le mai pese de adevăr.
Doru: Și nu numai. Și să punem distanțe scurte între membrii rețelei sociale, în sensul că să existe mereu plase de sprijin, plase de suport.
Pentru că dacă îi spui omului: „Băi, ai cancer și du-te și ascunde-te la tine în peșteră!” nu este ceea ce trebuie. Trebuie să-i spui „Ai cancer, dar uite, avem un spital pe care l-am construit, avem acest medic, avem această comunitate care se îngrijește de familia ta cât timp tu lipsești pentru că ești în tratament”. Așa ar trebui să fie. Despre asta e vorba. Despre comunități închegate.
La noi, distanțele astea între oamenii care compun rețeaua s-au lungit enorm, inclusiv între membrii familiilor și s-au rupt de cele mai multe ori. Noi avem societăți rupte. Noi nu avem conexiuni sociale. De cele mai multe ori sunt nefuncționale.
Îl știu pe ăla dar nu știu mare lucru despre viața lui, nu l-am ajutat vreodată, nu m-a ajutat vreodată ci doar știu că există. Or, asta e o societate disfuncțională și noi din păcate acolo suntem, pentru că nu ne-am construit vehiculele care să plimbe informația și să țină legăturile astea vii.
Acolo lipsește, dar cred că astea vor renaște în mod natural, progresiv. Nu o să fie ideal de la bun început, dar începe să se întâmple tot mai des.
Eu văd foarte mult asta în zonele unde mă plimb. Văd comunități profesionale, văd comunități de business. Oamenii care mă urmăresc se adună în jurul insulelor pe care noi le creem și produc intersecții între comunitățile astea. Încep să existe.
Nu toată lumea va fi acolo, însă cred că din momentul în care se va vedea că ăsta e un model care funcționează și care livrează beneficii, oamenii își vor dori să facă parte din astfel de cluburi, ca să zic așa.
Andrei: De acord!
Doru: Asta este direcția bună. Eu așa cred că reconstruim societatea.
Andrei: Am putea să vorbim încă trei zile, probabil.
Doru: Da! Putem să facem zece episoade.
Andrei: Da.
Unde pot să dea oamenii de tine? Dacă vor să dea de tine, unde te găsesc?
Doru: Mă găsesc pe Facebook, LinkedIn cu mesaj rapid. Apoi pe Haking Work avem și YouTube și Spotify și acolo au adrese de email: [email protected] sau [email protected].
Dar în general oamenii îmi scriu direct mesaje și ne împrietenim foarte repede.
Și să caute evenimentele pe unde mă duc. Am fost toată vara asta pe le festivaluri, la Smida, am fost la Zilele Nordului.
Mă duc la festivalurile astea micuțe de nișă unde chiar poți să vorbești cu oamenii, adică muzica nu-ți bubuie capul și unde ținta este și pe a vorbi, a ne și educa, a avea talk-uri, a avea dezbateri, nu doar cu băutură și cu zgomot.
Andrei: Nu doar entertainment.
Doru: Deci mă duc în zonele astea și cred că astea sunt zonele mai frumoase pentru că chiar se gândesc la comunitățile respective, aduc beneficii în comunitățile unde se întâmplă. Nu se folosesc de resursele comunității ca să facă unii profit, cum se întâmplă la alte festivaluri. Acolo sunt și în general oamenii să mă cheme.
Am un mare defect că nu știu să zic „Nu!” și asta e o tâmpenie, pentru că de multe ori promit mai mult decât pot să duc și mă epuizez, însă mă duc cu mare drag.
Mă duc prin facultăți pe la studenți, mă duc prin companii, îmi place să cunosc realitatea de peste tot. Am fost în firme de agricultură, am fost în fabrici. Mă duc în tot felul de lucruri ca să vorbesc cu oamenii. Am descoperit lucruri fascinante, frumoase în fabrici pe care nu le bănuiam a fi atât de umane.
Uite, îți dau un exemplu, există o firmă germană la Blaj, nu o să-i dau numele, o fabrică foarte mare. Am fost să țin un curs acolo pentru oameni și am descoperit că firma aia are grijă de oamenii săi în felul următor: o ciorbă este 1 leu și 10 bani, o friptură, un felul doi este 2 lei și 5 bani, astfel încât toți angajații, și cei care lucrează pe banda de producție dar și cei care sunt ingineri, să-și permită să-și ia o oră pauză la prânz și să mănânce bine ceva.
Asta mi s-a părut fantastic, să subvenționezi cantina. Era un serviciu privat făcut foarte bine, cu foarte multă calitate, cu niște doamne care găteau, care vorbeau foarte frumos cu tine, într-o fabrică din România. Am rămas super impresionat.
Andrei: Mișto!
Doru: Deci putem să fim umani, putem să facem lucrurile decent și firma aia făcea asta.
Dacă dai cifrele unui contabil ar spune: „Aoleu! Noi pierdem bani aici!”
Băi, nu! Noi de fapt câștigăm o comunitate. Oamenii la prânz vorbeau între ei, râdeau. Câștigi foarte multă motivație, conexiune, loialitate, câștigi atmosferă bună de lucru, de colaborare. Astea nu se pot transforma în banii unui contabil.
De aia îmi place să mă duc să descopăr. Și sunt povești pe care îmi place să le spun în felul ăsta.
Sunt exemple pe care le dau și altora și se șochează. „Aoleu! Cum?” Și după ce și-au făcut calculele, alte fabrici și-au dat seama că nu îi costă mai nimic să le dea oamenilor mâncare bună la prânz. Știi?
Andrei: Doru, tu ai fi putut fi politician, dar te încurcă valorile că sunt prea corecte.
Doru: Unu la mână, asta, doi la mână, nu mă lasă nevastă-mea!
Nu! Glumesc, glumesc!
Am încercat, să știi! Am fost și am stat fix jumate de oră într-un partid. Am fost de două ori.
Am fost odată în Partidul Național Liberal, asta după ce s-au despărțit de PSD la un moment dat, am crezut că și-au revenit și mi-am dat seama în fix jumătate de oră că nu s-a întâmplat nici o schimbare.
După care am zis: „Mamă, USR-ul, ce frumos, excelent, hai să-i ajut!” Și aproape doi ani am muncit să-i ajut. Nu am fost membru, dar era ca și cum aș fi fost membru. I-am ajutat și la Maramureș și la Cluj, ca să descopăr că până la urmă tot visul ăsta frumos l-au confiscat iarăși niște impostori și niște nemernici.
Mai sunt mici insule de normalitate, dar nu au nici o șansă de succes. Nu cred că sistemul politic tradițional mai funcționează. Mai degrabă cred în partide mici, adică partide locale, dacă e vorba de partide, și mai degrabă cred că schimbarea în țara asta o s-o producem noi, cei care venim din mediul privat și din societatea civilă.
Andrei: Da. Așa pare! De acord.
Doru: Este singura șansă, adică ăștia ne mai și pricepem. Ăia acolo, criteriul cu care reușești să ajungi la vârf într-un partid…
Andrei: Nu e competența!
Doru: Cu cât ești mai prost și cu cât ai dosarul mai gros, cu atât ai mai mare șansa să ajungi conducător. Și nu cred că funcționează. De aia cred că ne-am pierde vremea prin partide.
Andrei: Da, sunt de acord!
Doru: Sigur, trebuie să mergem la vot să alegem răul cel mai mic. Am renunțat să mai cred că există soluții ideale. Nu! Tre’ să alegem răul cel mai mic și să nu ne așteptăm ca de acolo să vină minuni.
E trist, dar ne uităm astăzi în urmă și s-ar putea ca anul viitor să fim șocați, să ni se pară excepțional să-i votăm pe Ponta și pe Geoană ca fiind cele mai bune opțiuni din oferta care ni se face. Vezi?
Andrei: Da, e trist. Dar dacă vedem adevărul ăsta trist astăzi, putem să avem un viitor mai fericit.
Doru: Exact! Adică să nu mai așteptăm minuni, să nu mai așteptăm să se facă și fiecare în curticica lui, pe strada lui, în organizația lui, să pună mâna pe mătură, pe făraș, pe cârpă, facem curat înainte, după aia pe ciocan și pe cuie și hai să construim ceva.
Și dacă fiecare acolo unde este face câte ceva bun și împărtășește și cu alții: „Uite cum am făcut eu. Tu cum ai făcut?” s-ar putea să descoperim că am reparat mașinăria asta care se cheamă țară și că nu prea mai avem nevoie de papagalii ăștia care ne ocupă televizoarele degeaba.
Andrei: Mulțumesc!
Doru: Și eu mulțumesc, Andrei! A fost o plăcere!
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
