Shownotes / Timestamps:
00:00 Intro
01:02 De ce scorul dat de participanți nu e egal cu scorul dat de mine
01:51 Ce fac după ce pun viziunea mea pe foaie, într-un plan
02:36 Când arunc un proiect la coș
04:38 Ce mă ajută să nu mă atașez de propriile proiecte
04:59 Factorul self confidence
06:00 Factorul non identificare
09:02 Iluzia controlului continuă
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Zilele astea m-am gândit foarte mult la modul în care îmi abordez eu proiectele pe care le fac, pentru care aleg să-mi investesc energia. În primul rând fiindcă am ținut workshop-ul ăsta, „Iluzia controlului”, care a fost foarte special. Special la modul că e diferit de ce am făcut până acum și m-a challenge-uit în mai multe moduri, m-a provocat.
În al doilea rând, mai am unul zilele viitoare, îl mai țin o dată.
Și m-am tot găsit în situația de a compara cum a ieșit primul cu cum aș vrea să iasă al doilea. Și evident că sunt multe lucruri care au ieșit foarte bine, dar sunt și lucruri care ar putea fi îmbunătățite.
Și mă întreba cineva zilele trecute cum mi se pare că a ieșit. Și îi spuneam: Dacă îi întrebi pe participanți – că eu i-am întrebat și mi-au dat și niște scoruri și feedback calitativ și cantitativ – a ieșit foarte bine. A ieșit 9-10 din 10.
Dacă mă întrebi pe mine, a ieșit 7,5 din 10.
Și asta pentru că eu văd lucruri pe care aș fi putut să le fac mai bine și pe care cel mai probabil le voi îmbunătăți de la următorul. Și ăsta e un parcurs normal al oricărui workshop.
Însă mă gândeam la asta pentru că atunci când m-am apucat și am gândit programul ăsta, la fel ca multe alte programe, partea de viziune a fost foarte puternică și m-am gândit foarte departe și în general mă gândesc foarte departe. Adică nu mă gândesc să fac un workshop. Nu mă gândesc: Fac workshop-ul ăsta și îl fac de câteva ori și îl îmbunătățesc de la o ediție la alta și după aia, dacă totul e ok și îmi place și mă simt mișto și oamenii sunt fericiți cu ce primesc acolo, mergem la etapa a doua, și după aia facem etapa a doua super bine și poate că o să dureze niște luni sau poate niște ani și apoi mergem la etapa a treia. Majoritatea lucrurilor pe care le fac sunt planificate așa.
Însă, și la asta m-a tot gândit, în același timp, după ce pun viziunea asta pe foaie într-un plan, pare că reușesc să fac o chestie pe care mulți oameni nu prea o fac. Și la asta m-am tot gândit, pentru că încerc să-mi explic cum o fac eu, că poate îi ajut și pe alții să o facă, după aia.
Ce fac eu este că mă detașez. E ca și cum mă deconectez. Adică nu mă culc și mă trezesc cu viziunea în cap. Ok, am făcut planul ăsta, mi-ar plăcea să iasă așa. Acum, în momentul în care am terminat de făcut planul și am viziunea, mi se pare foarte mișto să reușesc să fac asta. Și în același timp, dacă nu iese, nu iese.
Adică, nu sunt atașat de asta. Sunt la modul: Ok! S-ar putea ca după primul workshop sau al doilea sau al treilea, să-mi dau seama că nu e chiar așa mișto cum era la mine în cap, sau că oamenii nu-l apreciază, sau, cel mai probabil, că eu nu mă simt mișto făcând aia, și atunci sigur I’ll drop it! Adică formatul ăla, viziunea aia nu o să mai stea în picioare, aruncăm totul la coș.
Poate că fac altul care e apropiat, poate că mă gândesc la un alt unghi din care să atac problema. Asta se întâmplă de multe ori. Dar știu și am încredere că nu o să mă cramponez în ideile alea și să zic: A! Nu, trebuia să fie așa, trebuia să iasă așa, trebuia să mă simt așa!
Nu trebuie nimic! Cred că o să fie așa, sper să fie așa, dar dacă nu e așa, atunci o să fie altfel.
Și asta fundamental e non atașament față de propriile proiecte sau mai degrabă de un anumit mod de a face propriile proiecte.
Și am observat la oameni care sunt în situații similare și care încearcă să construiască lucruri: training-uri, programe, workshop-uri, dar nu numai – cred că se aplică foarte bine și în alte industrii – că se agață cu mâinile de chestia aia ca și cum: „Domne, tre’ să iasă fix așa și dacă nu iese așa e sfârșitul lumii!”
Și m-am întrebat de unde vine asta.
Și cred că la mine vine în primul rând din încredere. Cred că partea asta de self confidence mă ajută, pentru că faptul că nu-mi iese nu spune neapărat ceva despre mine.
Sigur că probabil am făcut eu niște lucruri acolo care nu au ieșit, dacă cumva nu iese. Și întotdeauna după un astfel de eveniment stau și fac journaling și îmi notez tot ce poate fi îmbunătățit – și am făcut-o și acum – și de asemenea îmi notez și toate lucrurile care mi se pare că au ieșit foarte bine, ca să echilibrez, dar nu mi se pare că e sfârșitul lumii. O să încep alt proiect. Asta o să fac, dacă unul nu se potrivește și nu iese cum am vrut eu.
Deci, odată e self confidence, care simt că mă ajută foarte mult, și care evident a fost educat, crescut în timp. Nu m-am născut cu self confidence. Dar mai e ceva.
Mai este și o non identificare. O s-o numesc așa. Nu știu dacă termenul există.
E la modul că eu nu simt că sunt proiectele pe care le fac. Modul în care mă văd eu pe mine e un pic mai holistic, mai complex.
Adică, eu Andrei, sunt un băiat care are niște chestii, n-are alte chestii, per total e implicat în niște proiecte și nu e implicat în altele, dar eu în primul rând nu sunt doar viața mea profesională, sunt mult mai mult de atât. Și sincer, mi se pare mai valoroasă partea non profesională din viața mea și din cine sunt eu.
Mie mi se pare, nu tre’ să fie nimeni de acord cu asta.
Dar mai mult decât atât, nici măcar în viața profesională nu mă identific 100% cu nici un proiect. Eu sunt Andrei, care în perioada asta a vieții vrea să facă proiectele astea, și le face, și în același timp poate face și alte proiecte. Mai multe în același timp, sau pe rând, dar nu pun egal între mine, Andrei, și oricare dintre proiectele astea. Și atunci, eșecul unui proiect nu este eșecul lui Andrei.
Ok, e generat și de Andrei, sau poate de Andrei în primul rând, dar faptul că un proiect se dovedește a fi fără valoare, nu înseamnă că Andrei e fără valoare.
Și asta se leagă foarte puternic de conceptul din psihologie performance based self worth. Adică valoarea noastră este sau nu dată de modul în care performăm.
Și la mine este doar parțial. Contează să fac lucrurile la un nivel foarte ridicat, contează ca oamenii să aprecieze ce fac, contează să fiu mândru de munca mea, dar în același timp, fiindcă sunt mai mult de atât și nu mă identific 100% și nu pun egal între mine și munca mea, pot să am o perioadă în care munca mea nu iese chiar cum am vrut și în același timp să simt că contez și-s valoros și pot să mă întreb: Ce altceva vreau să fac? care poate are mai multe șanse să iasă, sau care e mai aliniat cu mine.
Da! Cred că ăștia-s factorii care influențează acest non atașament față de proiecte, care îmi permite să am viziune, să mă gândesc departe, să planific chestii care mi se par foarte mișto, și în același timp să nu mă țin cu dinții și cu mâinile strânse de proiectul ăla, ca și cum e proiectul vieții mele.
Da! Atât pentru astăzi!
Acestea fiind spuse, „Iluzia controlului” a ieșit foarte bine și sunt convins că ăsta de peste două zile o să iasă și mai bine și abia aștept să-l țin.
Nu e o promovare, sunt ocupate toate locurile. Din păcate în momentul ăsta nu am programat un următor workshop, dar cel mai probabil se va întâmpla, pentru că mi-a plăcut foarte mult și mi se pare că oamenii și-au luat valoare și eu m-am simțit bine făcându-l. Și o să anunț pe newsletter când îl fac pe următorul.
Atât pentru azi!
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
