Nu cred că mai vreau sa am angajați ( jurnal audio #4 )

Shownotes / Timestamps: 

00:00 Intro
01:45 De ce nu mai am încredere în a construi companii
04:04 Vrem mai multe sau mai puține responsabilități
05:10 Cum vedeam companiile la 19 ani, și cum le văd acum
07:38 Care a fost o etapă intermediară în construirea sistemelor
09:11 Cum construiesc acum sistemele
13:25 Pe cine nu prea vreau în viața mea
16:06 Ce nu vreau de fapt în relațiile mele
18:00 De ce nu mă înțeleg cu politica
19:27 De ce am ales să nu îmi mai asum atât de mult inițiativa
22:24 Productivitatea și nefericirea multinaționalelor
26:48 Îți monitorizezi libertățile și responsabilitățile?

***

Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.

Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).

Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!

***

Ziua a patra din jurnalul meu audio, în care am promis că testez să văd cum merge chestia asta cu a înregistra niște podcasturi ad-hoc, mai fără structură, dar pe o singură idee care în ziua respectivă are sens pentru mine sau mi-a ocupat mintea și o consider într-un fel valoroasă și pentru oamenii care ascultă podcastul. 

Astăzi am avut o dimineață în care am tot planificat lucruri și proiecte și apoi am avut o discuție cu colega mea Iulia Tonu, căreia îi mulțumesc pe această cale. 

Și povesteam despre niște proiecte, niște idei, și a doua parte a discuției s-a dus un pic către experiența mea de management și experiența mea de lucrat cu sisteme, și a ei, și s-a așezat peste lucrurile la care mă gândisem dimineață. 

Și, mă rog, la care mă gândisem de multe ori înainte, doar că povestindu-i ei și încercând să-i explic cum mă uit eu la niște lucruri acum în ultimii ani, am simțit că s-au așezat un pic mai structurat decât până acum. 

Și cum am terminat discuția cu ea acum vreun sfert de oră, m-am gândit că e un subiect bun pentru podcast. 

Ideea e că mi-am dat seama că în ultimii ani am din ce în ce mai puțină încredere în organizații, în companii. Încredere în a construi organizații și companii. Nu că nu am încredere în companii în general, dar am din ce în ce mai puțină încredere în a construi eu companii și organizații, pentru că am făcut asta 17-18 ani și i-am văzut limitele. 

Am văzut și părțile bune și ce poate să iasă în momentul în care niște oameni se adună și fac proiecte în comun într-o formă din asta de organizare structurată, în care ai un antreprenor care de multe ori e și manager și care angajează niște oameni și-i direcționează cumva pe un scop comun, astfel încât să genereze mai mult. Bani, de obicei, dar nu neapărat bani, că mă refer aici și la ONG-uri. Bani, impact, ce vor ei să genereze acolo. 

Și după aia, oamenii ăia își primesc salariile și antreprenorul sau managerul, dacă lucrurile funcționează bine, are și el de câștigat, îi rămân și lui niște lucruri acolo și merită să o facă per total. 

Și mă gândeam la sistemele de genul ăsta și mi-am dat seama că am din ce în ce mai puțină încredere în funcționarea lor. Mi se pare că nu mai sunt adaptate societății și vremurilor în care trăim, mai ales după ce punem peste vremurile în care trăim încă un strat d-ăsta de valori. 

Adică, prin munca pe care am făcut-o în ultimii mulți ani, asta de a lucra 1 la 1 cu oamenii, eu m-am raportat din ce în ce mai mult la valori, la sens, la ce contează cu adevărat, din ce își iau oamenii energia, ce fel de viață are sens să trăiești și merită trăită viața într-un anumit fel. Evident că mi-am pus întrebările astea pentru mine, dar am început să mi le pun și legat de ceilalți oameni. 

Și din ce în ce mai mult, când mă uit la organizații și la sisteme care implică oameni, îmi dau seama că nu-s foarte echitabile. 

O să sune foarte urât ce spun acum și știți că conștientizez că este o generalizare și că nu se aplică tuturor, dar am nevoie să o zic. 

Mi se pare că în foarte multe cazuri oamenii se înregimentează în niște sisteme – aș putea să zic că se angajează, dar sunt și alte tipuri de sisteme, nu trebuie neapărat să fii angajat, în care tot ca o înregimentare e – oamenii se înregimentează în niște sisteme și cedează din libertățile lor, și se lasă conduși de alții. 

Asta nu e rău. Nu toți avem drive-ul sau nevoia de a conduce. Unii pur și simplu vrem să ne asumăm un pic mai puține lucruri și să ne luăm alte beneficii din munca pe care o facem. Vrem mai puțină responsabilitate, cu alte cuvinte. Și, again, nu e nimic rău în asta. 

Doar că pe mine nu mă mai reprezintă sistemele astea. Eu mi-am dorit din ce în ce mai mult în ultimii ani să lucrez cu oameni pe care pot să-i văd ca fiind egalii mei. 

Am avut și eu la 17 ani, la 19 ani, poate și la 20 și ceva, cred că îmi luam niște significance, niște importanță din faptul că eu am angajați și le plătesc salarii și … Nu am fost niciodată în extrema aia să-mi placă să dau ordine și să văd că le execută cineva, acolo nu am fost, dar probabil că era niște mândrie acolo din faptul că plătesc salariile nu știu câtor angajați, care au familii unii dintre ei. 

Nu mai e! În ultimii 10 ani nu am mai simțit asta nici o secundă. Nu mi se pare deloc o mare șmecherie să fii manager sau să ai angajați. Deloc! 

Și fiindcă nu îmi iau mare lucru din asta, dar și fiindcă am început să-mi doresc mai mult parteneri, am început să modific modul în care funcționează sistemele pe care le creez. 

De câte ori mă gândesc la a construi ceva, nu mai am în minte modelul ăla de: Luăm aici 3 angajați, îi punem pe pozițiile astea, noi le plătim salariile și după aia încercăm să-i exploatăm. Între ghilimele cuvântul, nu vreau neapărat să aibă o conotație negativă. Dar încercăm să îi punem la muncă, să le folosim skill-urile astfel încât organizația să câștige bani și alte beneficii și le dăm și lor un pic și ne rămâne și nouă. 

Modelul ăsta, care în mod evident el funcționează, pentru că îl vedem în jurul nostru, e un model în care eu nu mai cred. Eu nu mai cred, la modul că nu mi-l mai doresc în viața mea. 

Nu mă mai satisface să știu că am construit un sistem în care am dat de muncă unor oameni și eu sunt cel care ia mare parte din beneficii dar și cel care are responsabilitatea mai mare, pentru că mi-am dat seama că sunt și alte modalități prin care pot să fac lucruri să se întâmple. 

Și anume, să construiesc niște parteneriate în care, poate că nu suntem în aceeași organizație. 

Am trecut și prin etapa asta în care am încercat să adun 3, 4, 5 asociați. O să vă povestesc odată. 

Acum foarte mulți ani am fost într-o firmă care avea 100 de asociați. Este o nebunie! E o poveste pentru un alt episod. 

Erau două SRL-uri legate între ele, că nici nu aveai voie – nu știu dacă s-a schimbat asta, dar acum mulți ani nu era voie să ai mai mult de 50 de asociați într-un SRL și a trebuit să facem două și să le legăm între ele. Nu știu, avocații s-au ocupat de asta. 

Bineînțeles că a fost hell, nu a funcționat chestia aia. A fost o nebunie. Presupuneam că nu o să funcționeze, dar eram: Tre’ să fiu eu acolo să văd cum bubuie asta! 

În fine, am trecut și prin genul ăsta de asocieri în care intrăm acționari mai mulți în firmă. Și acolo, în unele cazuri a mers mai bine, în altele mai prost, dar nu e un sistem pe care mi-l doresc pentru că e aproape imposibil ca oamenii ăia să fie la fel de muncitori, să aibă drive-ul la fel de mare, și inevitabil unii ajung să muncească mai mult decât alții și să-i care pe ceilalți în spate, ceea ce e prost, în oricare dintre roluri ai fi. Și dacă îi cari în spate pe ceilalți, și dacă ești cărat în spate, tot iese prost, pentru că nu e un parteneriat fundamental. 

Și apoi, după ce am trecut de etapa aia și nici aia nu mi s-a părut că este extraordinară, am zis: Ok! Hai să construim niște parteneriate în care entități diferite, SRL-uri diferite, PFA-uri diferite, indivizi, decid împreună că fac un proiect, colaborează la un proiect, și își împart foarte clar responsabilitățile și beneficiile și încearcă să facă asta să se întâmple. 

Avantajul major al sistemelor ăstora de gen rețea este că în momentul în care e o colaborare între două companii, SRL-uri, entități, PFA-uri, ce vrei, ele se comportă un pic diferit față de doi oameni care sunt în aceeași firmă și foarte diferit față de doi oameni în care unul este angajator și celălalt este angajat. 

În zona ast de parteneriate de tip rețea, cum le numesc eu acum în mintea mea, poți să fii mult mai tranșant. 

Oamenii, fiindcă vin din poziții egale – fiecare dintre noi are proiectul lui, compania lui, treaba lui și atunci nici unul nu-i face un serviciu celuilalt la modul că: Hai că te angajez, dacă trebuie! sau Hai că îți dau 20% din companie. Deci nu e nici un fel de sacrificiu acolo, ambii au nevoie să se gândească serios și să decidă dacă pentru ei are sens să se apuce de acest joint venture. Cred că acesta ar fi termenul cel mai apropiat de ce am eu în minte acum. Deci e un venture, un proiect nou, doar că e joint, e făcut împreună de două entități care fiecare oricum avea drumul ei. 

Deci nici unul nu-i datorează celuilalt ceva și ambii au nevoie să se gândească serios dacă merită să-și pună pe hold sau să-și deprioritizeze alte proiecte pe care le aveau individual de făcut, și dacă nu are sens nu o fac. Dar dacă are sens, atunci proiectul ăsta e un proiect căruia fiecare dintre oamenii ăștia îi acordă importanță. Și asta crește probabilitatea ca proiectul să funcționeze. 

Mai mult decât atât, fiindcă este o relație între două entități, oamenii sunt mult mai interesați în a pune pe foaie ce se întâmplă în momentul în care proiectul ăsta nu mai funcționează, din diverse motive. 

Unul se plictisește sau i se naște un copil sau naște un copil sau își dă seama că are niște probleme de sănătate sau vrea să-și petreacă mai mult timp cu familia sau orice altceva. Și unul dintre ei se hotărăște că nu mai poate să facă proiectul. 

Ei bine, pentru contexte de genul ăsta vrei să te pregătești, atunci când ai companie. Și atunci trasezi mult mai clar de la început. Worst case scenario: unul dintre noi renunță după o lună, după un an, după 5 ani. Ok, ce se întâmplă atunci? 

Și ambii se gândesc serios la asta, pentru că altfel pot fi trași la răspundere. Se pot da companii în judecată, se pot întâmpla lucruri pe care ai nevoie să le prevezi, și asta din nou adaugă un layer de seriozitate. 

Și dacă acoperi worst case scenarios de la începutul proiectului, poți după aia să te duci cu încredere înainte să zici: Băi, acum facem tot ce ține de noi pentru că worst case scenario e acoperit și nu stau să mă întreb la fiecare două săptămâni: Dar ce se întâmplă dacă aia, dar ce se întâmplă dacă cealaltă. Nu lasă să vină anxietatea peste mine la fel de mult. 

Nu în ultimul rând, cred în sisteme de genul ăsta în care nu e nici unul șeful celuilalt și nu e nici unul privilegiat, pentru că încurajează asumarea responsabilității de către oameni. Și înțeleg că, așa cum spuneam mai devreme, fiecare dintre noi avem niveluri de toleranță mai mici sau mai mari față de responsabilitate. Unii suntem ok cu mai multă, alții cu mai puțină. Dar din păcate, sau din fericire pentru mine, eu cu cât au trecut anii, cu atât am ajuns să-mi doresc din ce în ce mai mult oameni în jurul meu care sunt responsabili. 

Înțeleg că nu toată lumea e așa, e ok să nu fie așa, dar eu nu prea îi vreau în viața mea. 

E o alegere, așa cum fiecare dintre noi avem criteriile noastre de a ne alege oamenii din jurul nostru, eu mi-am dat seama că responsabilitatea și partea asta de accountability, de a face ce ai spus că faci, pentru mine contează și îmi face viața mai ușoară. Și vreau o viață mai ușoară. 

Adică, dacă pot să obțin niște lucruri în două feluri, mai greu sau mai ușor, vreau să le obțin mai ușor. Asta nu înseamnă că mă sperie greul, dar am o preferință către a-mi fi mai degrabă mai ușor decât mai greu. Și cred că fiecare dintre noi e la fel. 

Și eu mi-am dat seama că de câte ori mă înconjor de oameni care nu sunt dispuși să-și asume niveluri similare, nu identice, nu mă aștept ca toată lumea să fie ca mine, dar de câte ori mă înconjor cu oameni care nu sunt dispuși să-și asume niveluri similare de responsabilitate cu mine, eu ajung să sufăr. 

Ajung în contexte mai grele, deși eu mi-am făcut treaba. Ajunge să mi se pară că nu e fair schimbul. Ajung în situații în care pun presiune pe ceilalți. Nu îmi place asta, dar o fac. Pun presiune pentru că încerc să egalizez. Băi, stai puțin! Ai promis niște lucruri. Și eu am promis niște lucruri. Eu mă țin de ale mele. Tu de ce nu te ții de ale tale? Și ajung în situații din astea care nu îmi plac. 

Și atunci, am observat că pentru a mă asigura că-s mai puține situațiile de genul ăsta, ajută ca oamenii cu care lucrez să își asume responsabilitatea pentru ceea ce fac și pentru modul în care îl fac. 

Și ce înseamnă asta în practică? Înseamnă că vreau să construiesc cu ei de pe poziții de egalitate, pe cât posibil. Îmi dau seama că nu există egalitate perfectă, dar cât de mult putem noi, să ne poziționăm ca egali în parteneriatul ăsta. 

Și asta se întâmplă și în restul vieții mele, nu doar în plan profesional. Vreau egalitate în relația mea de cuplu, vreau egalitate în relația cu prietenii mei. Vreau egalitate. 

Nu vreau să am prieteni pe care să-i desconsider, nu vreau să fiu prietenul fraier al unuia mai șmecher. Nu îmi plac comparațiile în zonele astea, nu îmi place să mă văd cu oameni și să știu că ne ducem acolo să ne măsurăm care e mai deștept, puternic. Nu îmi doresc asta! 

Înțeleg că e inerent. În toate relațiile apar uneori niște lucruri de genul ăsta, că suntem oameni, dar dacă pot să aleg, atunci nu vreau oamenii ăia în jurul meu. 

În relația de cuplu, la fel. Îmi doresc o relație egală și fac tot ce ține de mine să susțin chestia asta, pentru că am învățat în timp că, ca să putem obține apartenență, să simțim că aparținem, să generăm sens în viața noastră, avem nevoie să izolăm cumva conceptul ăsta de putere. Nu vreau ca unul să aibă putere asupra celuilalt. 

Bine, noi avem oricum unii asupra celorlalți. E prost spus. 

Nu vreau ca vreunul să vină acolo cu intenția de a fi mai puternic decât celălalt. Mi se pare profund greșit. Probabil că de aia nu mă înțeleg cu politica. 

Iarăși, o altă poveste amuzantă va fi… Poate vorbesc zilele viitoare despre asta. 

Am avut vreo două-trei interacțiuni cu oameni politici în viața asta, una singură a fost ok, adică neutră cu un pic de pozitiv în ea, dar în general oameni cu care nu am avut de altfel relații strânse, am avut interacțiuni punctuale, m-am văzut o dată sau de două ori cu ei, au fost oameni cu care nu m-am conectat deloc pentru că valorile noastre erau atât de diferite. 

Și erau atât de diferite în primul rând din cauza modului în care ei se raportau la putere. Și mie îmi displace chestia asta cu puterea și cu poziționarea astfel încât să fiu mai puternic. 

E o realitate a vieții, țin cont de ea, înțeleg că mai ales în mediul de business e ceva ce nu pot să ignor și am nevoie să fiu atent la ea, dar în același timp îmi displace major. 

Da! Rentul se apropie de sfârșit. 

Cred că e o concluzie, care nu e bătută în cuie. Așa cum spuneam, ăsta e un fel de jurnal, ceea ce înseamnă că ideile astea nu sunt concluzii bătute în cuie și pe care nu le mai revizuiesc niciodată. De obicei sunt niște gânduri încă în curs de formare, pe niște subiecte unde nu am tras încă toate concluziile și pot chiar să mă răzgândesc fundamental. 

Dar în momentul de față nu îmi mai doresc să construiesc organizații în care eu să am angajați și niște oameni să zică: „Dă-mi de muncă! Eu ce fac astăzi?” și îmi doresc niște parteneriate mai degrabă, în care cineva care are o idee și crede că ar putea să o construiască împreună cu mine, să vină și să spună: „Am această idee și dintr-o poziție de egali, hai să vedem dacă vrei să te implici, dacă vrem să construim asta împreună”. 

Și asta e mult mai rewarding pentru mine și este motivul pentru care din ce în ce mai mult în ultimii ani am ales să nu-mi mai asum eu inițiativa atât de mult cum o făceam înainte în a lua oameni, a-i pune pe poziții, a le da task-uri și muncă de făcut și a organiza sisteme, pentru că nu mai este ceva care îmi aduce suficiente satisfacții. Nu îmi mai aduce deloc bucurie în viață chestia asta. Mi-a adus ani de zile. 

Și mi se pare că sunt niște sisteme mai echitabile, mai fair, acestea în care oamenii care sunt dispuși să-și asume mai multă responsabilitate și să vină dintr-un rol de partener, e ok să aibă beneficii mai mari și să iasă chestii și să câștige lucruri, inclusiv bani. 

Și oamenii care nu sunt dispuși să-și asume și vor să li se dea și au o formă din asta de entitlement, de mie mi se cuvine, mie să-mi dea altcineva „Eu sunt aici, sunt o resursă, folosește-mă!” Abordările de genul ăsta eu nu mi le mai doresc în viața mea. 

Sunt convins că sunt alți oameni care și le doresc și cu ei se poate lucra, cineva care vrea să-și asume mai puțină responsabilitate. Dar eu nu prea mă mai regăsesc, pentru că nu cred că genul ăsta de sisteme cu dezechilibru de responsabilitate între parteneri poate să funcționeze într-un mod în care ambii oameni să fie fericiți. Nu mai cred asta. 

Sigur, avem tot timpul extrema multinaționalelor care fac niște lucruri extraordinar de bune pe productivitate. Cine a făcut management înțelege că e un miracol ca o companie să existe 50, 60, 70 de ani, ca multe multinaționale, și să genereze din ce în ce mai mult profit și să fie stabilă. Este aproape un miracol. 

Deci multinaționalele sunt organizate într-un fel care e foarte productiv și eficient și ele face să existe în timp, deci au niște beneficii, dar în ceea ce privește modul în care sunt organizate și modul în care se raportează la oameni, cele mai multe dintre ele au niște găuri majore, pentru că realitatea despre care foarte puțină lume vorbește dar pe care orice om care a făcut management câțiva ani o înțelege, este că sistemele cele mai eficiente și cele mai productive sunt sistemele în care oamenii sunt înlocuibili repede. 

Când construiești o multinațională ai nevoie să o construiești astfel încât majoritatea oamenilor, că nu poți toți, să fie înlocuibili în două secunde, fără să existe probleme majore pentru multinațională. Că dacă de câte ori când își pleacă un om, îți scade profitul cu 30%, nu ai făcut nici o treabă, e un sistem instabil. 

Și atunci, prim procese, prin proceduri, prin modul în care e construit sistemul ăla, încerci să te asiguri că oamenii sunt înlocuibili. Și ca să faci asta – și by the way, este o practică bună de management, fundamental, doar că nu e bună pentru oameni, nu e umană, pentru că oamenii ăia în timp devin nefericiți acolo, nu mai are sens munca aia pentru ei, au zile în care nu vor să vină la muncă, vor să stea cu familia, dar ce să vezi, trebuie să vină la muncă pentru că există acolo niște pârghii care îi obligă să vină la muncă, pentru că dacă nu vin la muncă s-ar putea să fii dat afară și creditul ăla cine-l plătește și copiii ăia cum se duc la școală, și mâncarea de unde o cumperi? 

Sunt niște sisteme care îi forțează cumva pe oameni să stea aliniați pe un obiectiv, indiferent dacă le place sau nu și indiferent dacă într-o zi se trezesc într-un fel sau altul. 

Ceea ce, din nou, fundamental este destul de rău pentru oameni, excelent din punct de vedere al productivității și al ideii de a face lucruri să se întâmple zeci de ani, consistent, predictibil, eficient, profitabil. 

Doar că eu în sistemele astea nu mă mai regăsesc. Bine, în multinaționale nu m-am regăsit niciodată. Dar nu mă regăsesc pentru că îmi este extrem de greu să mă mai implic în a construi eu un sistem sau a lucra într-unul în care valorile oamenilor și ce contează pentru oameni, nu este luat în seamă. 

Ideea asta de a produce, de a genera lucruri și a construi lucruri eficiente, îmi place. Dar ideea de a face lucruri eficiente cu prețul fericirii oamenilor implicați, îmi displace major. 

Și vreau să dau un reminder că asta e doar părerea mea, nu e vreun mod de a-mi exprima o viziune pentru viitor. Cred că funcționăm într-o societate în care lucrurile vor mai rămâne așa cum sunt, o perioadă lungă, dar în același timp eu pot să aleg ce vreau să fac în viața mea și în organizațiile pe care le conduc eu și în modul în care vreau să cresc organizațiile astea. 

Și ce mi-e clar acum este faptul că vreau să le cresc prin parteneriate, cu alți oameni sau alte organizații externe, în care găsim formule care să ne ajute pe ambii.

Cam asta! 

Cred că m-am lungit astăzi și cred că acum că am terminat, o să ajute mai mult pe oamenii care au experiență de management sau de antreprenoriat. 

Dar poate că și cei care sunt în rol de angajați o să înțeleagă un pic și plusurile și minusurile acelei poziții. Că ele există. Sunt pachete. 

Nu cred deloc că a fi angajat e o problemă și pentru unii oameni e chiar o poziție foarte bună, dar – cu un „dar” mare – toți oamenii care sunt în poziție de angajați au nevoie, din punctul meu de vedere, să-și monitorizeze foarte atent libertățile și responsabilitatea și echilibrul dintre astea două. Pentru că în multe companii poți ajunge să fii nefericit ca angajat. 

Și în același timp știu și sunt convins că există și companii în care poți fii angajat și cu toate astea să ai o viață, și chiar să te sprijine în a avea o viață echilibrată și fericită. 

Deci până la urmă ține tot de modul în care fiecare dintre noi alege să-și gestioneze responsabilitatea și viața. 

Și e bine că-i așa, pentru că suntem diferiți, vedem lucrurile diferit și ne dorim stiluri de viață diferite.  

Și poate că singurul lucru critic este să ne întrebăm, așa cum fac și eu acum și cum am făcut-o de multe ori, să ne întrebăm din când în când: Noi ce fel de viață ne dorim, ce fel de beneficii vrem să avem în viață și ce fel de prețuri suntem dispuși să plătim pentru a obține lucrurile pe care vrem să le obținem de la viață?

***

Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.

Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:

Join 0+ Insider

Newsletterul 0+ Insider este cel mai bun loc unde să ne urmărești. Vei avea acces la insight-uri utile într-un proces de schimbare, informații de culise legate de ce punem la cale (inclusiv workshopuri pe care le anunțăm doar pe mail), recomandări de cărți și altele.

Ce NU vei primi? Informații superficiale, pline de cuvinte stufoase, concepte obosite și deja super-reciclate, “tips & tricks” sau “growth hacks”. Îți vom scrie doar când avem ceva valoros de împărtășit.

S-ar putea să te intereseze și:
Meniu
Powered By MemberPress WooCommerce Plus Integration