Cum am început să muncesc pentru pasiunea mea

CREATIVITYEMOTIONS

10 minute read

Dacă vrei să lucrăm împreună, programează o sesiune aici.

“As much as talent counts, effort counts twice.”
― Angela Duckworth

Pentru mine, muzica a fost mereu un refugiu dar și o formă prin care mă simțeam mai puțin singură. M-a ajutat să învăț lucruri noi ca adult, sa schimb obiceiuri și să îmi urmez pasiunea.

În ultimii ani am produs schimbări majore în viața mea, schimbări importante care mi-au schimbat calea cu totul. Schimbări care s-au întâmplat pentru că eu am început să nu mai renunț.

Când eram mică, pe la 7-8 ani, deja începusem să înțeleg muzica. Puteam să imit sunetele pe care le auzeam și puteam să cânt melodiile care îmi plăceau. Dacă ar fi fost după mine, aș fi cântat toată ziua și aș fi uitat de școală.

Mă simțeam vie, mă simțeam plină de speranță, eram liberă atunci când cântam.

Auzeam uneori de la oamenii din jur că aș avea talent, dar nu prea înțelegeam eu cum funcționează și mai ales, cât de important era să și muncesc zilnic pentru muzică, nu doar să mă bucur de ce pot face natural.

La 11 ani am avut oportunitatea să intru în corul școlii, și am fost în cor inclusiv la liceu atât cât a existat. Faptul că am fost primită, mi-a validat ipoteza conform căreia eu asta trebuie să fac, să cânt, și nimic altceva nu contează. Practic, am început să depun efort pentru a fi mai bună la ceva pentru care aveam o înclinație nativă.

Liceul și facultatea au reprezentat incursiunea mea în lumea concertelor și a autenticității. Începusem să cânt din nou, aveam și chitară, aveam cu cine să cânt la tot felul de reuniuni de grup. Începusem să mă gândesc că ar fi frumos să-mi fac o trupă având în vedere că mulți prieteni făceau asta.

Familia nu era de acord cu ce planuri aveam eu, așa că tot ce am primit de aici a fost: “nu te mai chinui atâta”, “nu ai voce, tu nu te auzi?”, “în loc să înveți, tu stai să cânți”, “tu nu ar trebui să cânți, vocea ta e prea fragilă”.

Într-un final, când am început primul meu job, am renunțat la ideea de a cânta în public. Am continuat să cresc, să evoluez personal și profesional, iar muzica a rămas doar un soundtrack pe fundal.

Când am încetat să mai cred în mine din punct de vedere muzical, și ea a renunțat să mă mai caute.

Brené Brown este o profesoară și cercetătoare la University of Houston care a studiat în ultimii 20 de ani subiecte ca vulnerabilitatea, curajul și empatia. Ea a definit procesul de Rising Strong ca unul prin care ne ridicăm după ce am căzut, trecem peste greșelile pe care le-am făcut și înfruntăm suferința devenind mai înțelepți și trăind din toată inima.

Conform cercetărilor ei, modul prin care putem face asta este Călătoria Eroului, formată din 3 pași:

  • The Reckoning – momentul când intrăm în povestea noastră, ne recunoaștem emoțiile asociate și devenim curioși cu privire la ele și de ce le simțim
  • The Rumble – momentul când ne asumăm poveștile, acceptăm ceea ce ne spunem despre situație și începem să contracarăm discursul
  • The Revolution – momentul în care scriem un alt deznodământ pentru povestea noastră bazat pe ce învățăm din The Rumble și ne schimbăm modul în care interacționăm cu lumea din jur

Am spus “momentul”, dar de fapt toată această călătorie poate să dureze ani de zile, cum a fost cazul meu. Inconștient, am urmat acești pași atunci când am început să mă întorc la muzică.

The Reckoning – Cum am început să-mi ascult emoțiile

În 2018, după o perioadă destul de încărcată și obositoare, am cumpărat bilet la concertul unei trupe locale. Nu mai mersesem de ceva ani la concerte cu artiști locali și am zis că e momentul să mai văd ce se întâmplă cu trupele care îmi plăceau. În timp ce mă bucuram de momentul acustic și îmi spuneam că despre asta e muzica, s-a întâmplat.

Momentul la care Brené se referă ca “face down in the arena”. Acest moment este definit ca începutul Călătoriei Eroului, atunci când un trigger (concertul) m-a făcut să mă simt nesigură și să-mi pun întrebări despre punctul în care mă aflam în viața mea. Un moment în care eu mi-am dat seama că nu sunt împăcată cu mine însămi, iar răspunsul emoțional a fost sinonim cu faptul că mă simțeam în pericol, identitatea fiindu-mi amenințată.

Un moment ca ăsta nu a ținut cont dacă eram pregătită sau nu. A apărut oricum și s-a bazat pe anii în care nu am făcut nimic pentru ceea ce-mi plăcea.

Ascultam piesele pe care le știam atât de bine și nu înțelegeam de ce, în loc să mă bucur de moment, eu sunt într-o stare atât de proastă. Dar odată ce am căzut cu fața la pământ în arenă, călătoria eroului a început.

1. Am fugit ca să mă protejez

Când am intrat în starea aceea, primul meu instinct a fost să fug. N-am plecat fizic de la concert, dar mi-am dat la o parte tot ce simțeam. Nu vedeam cum ar fi putut să mă ajute faptul că mă enervez pe mine pentru ceva ce nu am cum să repar. Nu m-am gândit o clipă că ce simt și gândesc despre asta nu o să dispară. Nu m-am gândit că indiferent dacă eu îmi doresc sau nu, o să-mi rămână în minte până o să bag în seamă. Încercam să mă protejez, deoarece odată ce aș fi acceptat ceea ce simțeam, nu ar fi fost cale de întoarcere iar eu nu eram pregătită să înfrunt asta. Încă.

2. Am început să mă lupt cu ce simt

După concert a urmat o perioadă în care mă simțeam tristă constant și, uneori, chiar nervoasă. Se observa mai ales când reacțiile mele nu erau mereu potrivite contextului și mă descărcam pe ceilalți pentru că în continuare nu voiam să accept ce-mi trecea prin cap. Mă gândeam că am îngropat adânc ceea ce simt dar de fapt chiar și cel mai mic lucru mă enerva și mă făcea să reacționez disproporționat. Este ceva ce Brené a descoperit în studiile ei, și anume că durerea nu dispare. Din contră. Cu cât o ascundem mai mult, cu atât iese la suprafață în cele mai nepotrivite momente și riscă să distrugă relațiile pe care le avem cu ceilalți.

3. Am devenit curioasă

Când am văzut că emoțiile și gândurile nu dispar, oricât aș fi încercat eu să amorțesc prin a mă ține tot timpul ocupată, am început să mă gândesc cum am reușit să ajung în situația asta. Ce m-a adus aici? Ce înseamnă acest aici? Ce simt de fapt? Când am pus o întrebare, multe altele au urmat. M-au obligat să stau cu ele și să răspund cât de bine pot în momentul respectiv.

Un studiu publicat în 2014 în jurnalul științific Neuron arată cum curiozitatea schimbă chimia din creier și duce la o experiență de învățare mai bună, îmbunătățind memoria asociată cu subiectele despre care suntem curioși. Este cheia cu care eu am reușit să trec peste frică și să încep să învăț lucruri despre mine. Pas care a dus la asumarea poveștii proprii și am început să fac ceva cu ea.

The Rumble – Cum am explorat poveștile pe care mi le spun

“Whoever fights monsters should see to it that in the process he does not become a monster. And if you gaze long enough into an abyss, the abyss will gaze back into you.”
― Friedrich Nietzsche

Aici este jumătatea poveștii, locul unde începe schimbarea. Ca să ajung la schimbare, a fost nevoie să fac ceva concret cu acea curiozitate pe care am descoperit-o la mine.

În primul rând am început să pun în cuvinte ce simt și ce gândesc despre momentul meu de “face down in the arena”. Am început să scriu în fiecare zi, să vorbesc cu oameni cu care rezonam și să încerc să-mi dau seama ce am de făcut cu concluziile la care am ajuns.

1. Jumătatea poveștii este cea mai întunecată și haotică parte

Stând în fața caietului în care scriam, am avut sentimentul că urmează să mă arunc în vid. Era complet întuneric și simțeam că o să mă pierd acolo. Și, bineînțeles, îmi era teamă de ce anume pot descoperi despre mine.

Necunoscutul și regretele mă pot face să mă simt copleșită, dar mi-am dat seama că nu pot avansa fără să le înfrunt. Este o parte din proces care nu poate fi negociată.

2. Ce-mi spun despre mine?

Mi-am pus multe întrebări, dar cea mai importantă cred că a fost: “Care e primul gând în cea mai crudă formă care-mi trece prin cap?”. Am avut nevoie de curaj să accept răspunsul la întrebarea asta, dar știam că nu am de ales.

Primul răspuns a fost “mi-am ratat viața”. Mi s-a părut ciudat să gândesc așa, pentru că totuși îmi plăcea ceea ce făceam în viața profesională. Am continuat să sap în jurul acestui gând. Da, e adevărat că îmi plăcea, dar nu mă simțeam eu însămi. Aici era de fapt răspunsul. Zilnic, de-a lungul anilor, mi-am zis că nu e de mine muzica pentru că sigur nu mă pricep. După care am început să-mi zic că oricum e prea târziu, deci de ce să mă mai chinui?

3. Ce-mi spun despre oamenii implicați și despre poveste în sine?

Dr. Robert Burton, neurolog, spune despre creier că ne recompensează cu dopamină atunci când descoperim pattern-uri incomplete dintr-o poveste. Când avem acel moment de “aha”, devenim fericiți ca și cum am descoperit cele mai adânci secrete despre lume.

Mi-am dat seama că în mintea mea m-am victimizat mult timp și dădeam vina pe cei care nu m-au susținut la timp. Îmi spuneam că povestea mea cu muzica s-a încheiat. M-am simțit liniștită când am avut realizarea asta, poate chiar optimistă că încă pot repara ceva.

Adevărul este că, deși familia mea sau cei apropiați mă pot influența, de la un punct încolo nu prea mai aveau ce să facă pentru a împiedica să cânt și să studiez muzica. Ah, uite, întunericul de care mi-era frică! Aș fi putut să rămân eu însămi și să fac ceea ce simt, indiferent de cine sau ce ar fi zis.

Am lucrat mult cu mine să pot spune că nu am fost o victimă, ci pur și simplu am făcut cu toții ce am putut, cu tool-urile pe care le aveam disponibile atunci. E destul de ușor să pic în capcana judecății, să mă acuz că sunt de vină pentru tot și că merit să nu am parte de ce-mi doresc.Însă scopul acestui pas este să accept ce s-a întâmplat, să-mi asum povestea și rolul meu în ea, ca să pot merge mai departe și prin acțiuni concrete să mă ridic de jos.

A durut să cad. Ar durea și mai rău dacă aș rămâne jos.

The Revolution – Cum am implementat ce am învățat

Procesul anterior, The Rumble, a durat cam un an și ceva, dar uneori simt că încă mai continuă și în ziua de azi.

Mi-am pus multe întrebări care au tot reapărut de-a lungul anilor. Nu este un proces care se întâmplă o dată, ci reapare de fiecare dată când am îndoieli sau întrebări noi. De asemenea, mai reapare și când îmi iese ceva bine, deoarece mă întreb “Deci chiar pot?”, întrebare care vine la pachet cu o presiune.

În The Revolution rămâne să pun în aplicare tot ce am învățat în The Rumble.

1. Cum vreau să se termine povestea mea?

Odată ce mi-am asumat povestea, îi pot scrie și finalul. Ce impact vreau să aibă pasiunea mea? Cum integrez muzica în ceea ce deja fac cu viața și cariera mea?

A fost intimidant pentru că nu prea știam de unde să încep, nu cunoșteam oameni din industrie, nu aveam acces la multe informații importante. Așa că mi-am asumat că o să dureze ceva și am început să-mi scriu concret ce vreau să fac mai departe.

2. Ce mă poate ajuta să-mi pun în aplicare planul?

M-am gândit concret la următorii pași și mi-am dat seama că vrea să învăț teorie muzicală, pentru ca eventual să pot compune și să pot scoate piese. Pe urmă am început să văd cum pun asta în aplicare.

Am început cu niște cursuri online de teorie muzicală și, deși acopereau subiectul, nu simțeam că rezonez cu stilul impersonal de predare. Imediat după, am descoperit că sunt și artiști care oferă cursuri, am rezonat cu unul dintre ei și i-am scris direct. Am primit răspuns și în scurt timp am început cursuri de chitară pe care încă le fac.

Am continuat să învăț, am cunoscut mai multe persoane din lumea din care vreau să fac parte, persoane care mă ajută enorm să evoluez, am început să compun muzică și să învăț cum funcționează software-ul de înregistrat și editat. Am continuat să descopăr cât mai multe, ca să pot aplica și exersa zilnic ceea ce este important pentru mine.

3. Panta nu e dreaptă și nici abruptă

În timpul procesului mi-am dat seama că ritmul învățării nu este pe măsura așteptărilor mele. În primul rând pentru că am alte activități full time care-mi ocupă timp și energie mentală. În al doilea rând, răbdarea mea fluctuează.Am momente când pot sta cu instrumentul sau cu piesa la care lucrez, iar în alte momente nu pot.

Am decis că cel mai important lucru este să continui să lucrez la asta, indiferent dacă mai lent sau cu opriri. M-am confruntat cu multe frustrări și mi-am zis de multe ori că aveau dreptate toți cei care nu m-au susținut sau spuneau că nu mă pricep, dar am rămas în proces.

Zilnic, am continuat să fac ce-mi place, chiar și câteva minute pe zi. Pentru că oricât de mult am încercat să fug, m-am întors mereu la muzică. Și pare că de data asta am rămas.

Pentru mine, vulnerabilitatea a jucat un rol foarte important în tot ce am reușit să fac. Faptul că m-am confruntat cu emoțiile și gândurile despre povestea mea și mi-am asumat rolul au fost doar primii pași.

Brené menționează în poveștile pe care le spune că acest proces se aplică în orice situație ne simțim la pământ, fie că e vorba de a învăța ceva nou ca adult, fie că e vorba de ceva mai dureros ca pierderea cuiva drag sau probleme în familie. E important ca atunci când suntem jos să spunem ce simțim, să ne întrebăm de ce simțim ce simțim și să începem să ne ridicăm cu ajutorul a ceea ce învățăm atunci când stăm cu emoțiile și gândurile noastre.

Curiozitatea e un gest nobil pe care îl pot face pentru mine însămi, și este ceea ce mă readuce în prezent și mă face să găsesc răspuns la întrebări importante.

Termenul de resilience este definit ca abilitatea de a te ridica cât mai repede după o cădere, perseverența în ceea ce faci (uneori chiar și ani de zile) sau ca adaptabilitatea în fața adversității.

Aceste concepte nu au rezonat cu mine inițial. Eu aveam în minte doar anii în care am renunțat când am dat de greu și nu am reușit să duc la capăt multe lucruri pe care mi le-am propus atunci.

De abia acum realizez de ce este important conceptul de resilience pentru mine.

Toată această călătorie m-a făcut să-mi dau seama că există în mine un grad de reziliență de care nu eram conștientă înainte. Faptul că nu renunț, deși sunt momente când lucrurile nu-mi ies, când poate sunt la pământ și mă gândesc că nu o să reușesc dar totuși mă ridic și continui, toate lucrurile astea îmi arată că sunt mai puternică decât credeam. Am început să mă dedic pasiunii mele, ceea ce m-a ajutat să descopăr și această latură.

Am profitat de această descoperire și, ca să am ceva la care să revin în momentele când mă simt jos, mi-am făcut propriul set de principii pentru Resilience:

  1. Când se întâmplă ceva care mă afectează, imediat spun ce simt și dau nume emoției care mă copleșește.
  2. Dacă nu îndrăznesc eu să acționez, nu o va face nimeni altcineva pentru mine și nu va veni nimeni să mă salveze.
  3. Cum percep lucrurile determină cum mă simt și cum reacționez – “Choose not to be harmed and you won’t feel harmed. Don’t feel harmed and you haven’t been.” de Marcus Aurelius.
  4. Fiecare eșec înseamnă o oportunitate de a învăța atâta timp cât nu-l îmbrățișez orbește ci chiar înțeleg și accept ce s-a întâmplat precum și consecințele aferente.
  5. Este important pentru mine să fiu curioasă și să învăț constant – “The important thing is not to stop questioning. Curiosity has its own reason for existing.” de Albert Einstein
  6. Îmi asum poveștile ca pe ceva din care fac parte, nu ca pe ceva ce doar mi se întâmplă și în care eu sunt o victimă.
  7. Nu mă compar cu ceilalți, fiecare are propria poveste pe care o navighează cum poate mai bine.

Pe mine mă ajută să revin la aceste principii, este un reminder despre munca pe care am depus-o și curiozitatea pe care am învățat să o folosesc.

În încheiere, îți sugerez să iei povestea ta și să o explorezi folosind acest articol ca un guideline.

Sunt curioasă, cum muncești pentru pasiunea ta și ce principii de Resilience ți-ai pune după ce explorezi povestea personală?

Resurse

Dacă vrei să lucrăm împreună, programează o sesiune aici.

Join 0+ Insider

Newsletterul 0+ Insider este cel mai bun loc unde să ne urmărești. Vei avea acces la insight-uri utile într-un proces de schimbare, informații de culise legate de ce punem la cale (inclusiv workshopuri pe care le anunțăm doar pe mail), recomandări de cărți și altele.

Ce NU vei primi? Informații superficiale, pline de cuvinte stufoase, concepte obosite și deja super-reciclate, “tips & tricks” sau “growth hacks”. Îți vom scrie doar când avem ceva valoros de împărtășit.

S-ar putea să te intereseze și:
Meniu
Powered By MemberPress WooCommerce Plus Integration