Cum am ajuns să spun asumat “Nu știu”

CLARITYKNOWLEDGE MANAGEMENT

9 minute read

Dacă vrei să lucrăm împreună, programează o sesiune aici.

”Dar de ce trebuie să le știi tu pe toate?”

Eram în 2015 iar viața mea era haotică și plină de nesiguranțe deoarece tocmai avansasem în carieră. ”O să mă descurc?”, ”Merit?”, ”Sunt pregătită?” erau întrebări la care încercam să găsesc un răspuns în fiecare zi. În aceeași perioadă, mă luptam și cu probleme personale care îmi consumau toată energia pe care o aveam. Faptul că am reușit să promovez în acele condiții a însemnat foarte mult pentru mine, dar a adăugat și această presiune că trebuie să demonstrez că am meritat să avansez.

Să spun ”Nu știu” a fost dintotdeauna greu spre imposibil. Când eram copil, nu a existat context unde aș fi putut spune asta și să mă simt în siguranță. La școală ar fi însemnat din start să mă fac de râs, să fiu criticată, judecată, iar acasă reacția obișnuită era ”Cum adică nu știi?”. Bănuiala mea este că mulți am trecut prin aceste situații dar cu toate acestea eu mergeam înainte închizând ochii, convinsă că așteptările celorlalți reflectă realitatea și că așa ar trebui să fiu.

Abia târziu, în 2015, când tot efortul meu era concentrat pe muncă, am început să realizez cât de bine mi se întipărise în minte ideea de a nu recunoaște niciodată când nu știu ceva. Se instalase lent, subtil dar sigur.

Îmi doream foarte mult să avansez în carieră, să învăț lucruri din toate domeniile posibile începând cu psihologia și terminând cu astrofizica (nu din curiozitate însă), precum și să excelez în tot ce fac. Simțeam că aveam niște oportunități pe care poate nu le voi mai avea, așa că arătam o față de expertă în tot.Mă luam de ceilalți dacă îi vedeam că nu se ridică la nivelul meu – un nivel subiectiv de altfel, nu avea deloc legătură cu performanța lor, cu nivelul lor de cunoștințe sau orice altceva.

De exemplu, într-o conversație obișnuită la watercooler eu căutam ocazia să spun ceva, orice, doar să arăt că știu mai bine sau că înțeleg perfect despre ce vorbește persoana respectivă. Într-o ședință eram prima care își dădea cu părerea, la o ieșire cu colegii sau prietenii întotdeauna aduceam vorba de muncă și căutam ocazii să îmi validez ideea că eu am progresat și că ceilalți stagnează.

Privind înapoi, nu e de mirare că mă simțeam mereu obosită și lipsită de sens în perioada respectivă din viața mea. Eram în goana după perfecțiune și validare. Nu mai era despre Growth, era despre ”eu trebuie să am locul meu în lumea asta și îl pot obține doar dacă știu mai multe decât ceilalți sau îi fac pe ei să creadă că eu știu mai multe”. Nimic nu mi se părea mai înfricoșător decât să fiu vulnerabilă și să spun ”Nu știu”.

Eram proaspăt promovată, așa că am făcut ce am crezut că e mai bine pentru cineva la început de carieră – mi-am pus armura .

Brené Brown, o profesoară și cercetătoare la University of Houston, a studiat în ultimii 20 de ani subiecte ca vulnerabilitatea, curajul și empatia. În cea mai recentă carte a ei, Dare to Lead, dezbate pe larg subiectul armurii pe care și-o pun leaderii și menționează că a fi persoana care știe tot (a knower) este comun și că toți avem un grad de knower în noi. De asemenea, a fi knower poate salva oamenii care se află într-o situație dificilă și e ușor să ajungem să credem că asta e singura valoare pe care o aducem în relațiile de la muncă, mai ales în culturile în care oamenii sunt valorificați pentru cât de multe știu.

Cu armura pe mine, am continuat să încerc să acumulez cunoștințe despre toate subiectele posibile. Cineva menționa ceva, notam instant și mă apucam să citesc despre acel lucru, convinsă că manifest o minte deschisă când de fapt tot ce făceam era să adun robotic informații. Sau mă uitam la videos, ascultam podcasts, orice care să mă țină într-o perpetuă acumulare de knowledge. Nu voiam să mă întrebe cineva ceva iar eu să nu știu răspunsul.

Știam de toate dar totuși, nu știam nimic.

Jeff Stibel, antreprenor și brain scientist, menționează două fenomene care pot apărea atunci când tot ce facem este să acumulăm informații:

  1. Knowledge Trap – prea multă informație va suprima experiențele din trecut, astfel încât ne comportăm ca niște roboți atunci când trebuie să luăm o decizie.
  2. Analysis Paralysis – prea multă informație de analizat ne paralizează astfel încât nu mai putem lua nicio decizie,

Ce spune Stibel reflectă și experiența mea și ce am aflat în urma multor discuții cu persoane care au trecut prin același lucru. În cazul meu, s-au manifestat ambele fenomene și nu a fost plăcut.
Cu toate astea, mă agățam de Growth și Validare ca și cum viața mea depindea de asta.

Până într-o zi, când cineva mi-a spus direct: ”Dar de ce trebuie să le știi tu pe toate?” și mi-a oferit un feedback bazat pe observațiile personale, precum și informații adunate de la alți colegi.

Ai primit vreodată un feedback care să îți schimbe lumea? La mine așa s-a simțit. A fost direct, fără supraîncărcare cu informații și compus din exemple concrete. Iar eu, deși am intrat în defensivă, am reținut tot ce mi-a spus persoana respectivă și am digerat pentru o perioadă lungă de timp. Cert este că nu știam de fapt de ce vreau să știu totul, de ce simțeam nevoia să ies în evidență prin păreri și cunoștințe, nu mai știam nici măcar dacă se lega în vreun fel de valorile mele. Tot ce știam era că vreau să demonstrez că merit să fiu sus, pentru că până la urmă cum puteam să am pretenția ca oamenii să mă urmeze dacă eu nu știam să le răspund la întrebări?

În momentul când îmi dădeam seama că nu știu răspunsul, aveam de ales: Să recunosc că nu am răspunsul și să promit că investighez și revin sau să dau un răspuns care credeam eu că e corect și să pară că știu despre ce e vorba. Fără doar și poate eu alegeam mereu a doua variantă.

Acumularea continuă de informatii, precum si refuzul de a spune ”Nu știu” se pot manifesta în multe feluri, iar pentru mine impactul a fost în mai multe direcții:

  1. PersonalPracticând același lucru ani de zile, devenise deja parte din mine și se manifesta automat. Dacă îmi dădeam seama că nu știu ceva, reacția mea era similară cu Fight or Flight response. Mă panicam că tot ce reprezint eu e în pericol, astfel încât preferam să mă păcălesc pe mine și pe ceilalți, să fug de realitate.Tot acest joc mi-a afectat relațiile cu oamenii, pentru că o atitudine arogantă de știe-tot nu a contribuit la cultivarea prieteniilor și a colaborării, iar oferirea de informații incorecte/incomplete mi-a scăzut credibilitatea.
  2. ProfesionalCând eram într-o sală plină de oameni deștepți unde fiecare era expert pe câte ceva, putea să fie intimidant. În acel moment era important tot ce spuneam, precum și cum o făceam, deoarece totul se întâmpla în timp real, nu mă puteam ridica să plec pur și simplu sau să șterg memoria oamenilor.Simțind nevoia să îmi dau cu părerea mereu, pentru că eram sigură că am informația și că știu despre ce e vorba, mă băgam peste oameni care sigur știau mai multe decât mine. Imaginea pe care și-au format-o ceilalți despre mine în perioada aceea a rămas mult timp cu mine până am început să o reconstruiesc, deci mi-a fost afectată credibilitatea precum și networkingul.

Procesul meu de acceptare și de schimbare a fost de lungă durată și mi-am asumat acest lucru deoarece era nerealist să mă aștept să schimb ceva ce dăinuie de când eram copil, într-un timp scurt.

Procesul poate fi accelerat însă în momentul când m-am uitat la avantaje:

  1. Curiozitate și DeschidereFrica de a spune ”Nu știu” însemna că blochez subiectul respectiv și nu eram curioasă să aflu mai multe. De asemenea, dorința de a aduna informații era doar ca să bifez ceva, nu pentru că manifestam interes concret pentru acel subiect. Reversul era să fiu curioasă, să înțeleg, nu să memorez. Odată ce mi-am asumat, am deblocat calea către a întreba și a afla informația.
  2. Conexiune cu ceilalțiRelațiile atât personale cât și profesionale au avut de câștigat atunci când am putut să recunosc că nu știu ceva și am putut evita să am o atitudine arogantă de știe-tot. Tot conform studiilor făcute de Brené Brown, oamenii se deschid mai mult și se simt mai apropiați de persoane care arată vulnerabilitate, iar a recunoaște când eu nu știu ceva este o formă de vulnerabilitate care poate contribui la formarea unor relații mai profunde și mai semnificative pentru mine.
  3. Angrenare în realitateMi-am dat seama că nu le pot ști pe toate. Acest lucru este evidențiat și în filosofie prin citatul celebru al lui Socrate: “The only true wisdom is in knowing you know nothing”. Pot aduna informații și să le folosesc într-un mod concret, a ajutat să rămân umilă în fața multitudinii de lucruri pe care nu le știu și nu le voi putea ști vreodată. Este o presiune care s-a ameliorat în momentul în care am realizat că nu suntem singuri în această realitate.
  4. AutenticitateEra obositor să pretind că eram ceva ce nu sunt. Să trăiesc autentic înseamnă să fiu eu însămi fără presiuni că am ceva de demonstrat, lucru aliniat cu valorile mele. Asta a însemnat să îmi dau voie să spun ”Nu știu” atunci când chiar nu știam ceva, să pot recunoaște unde am nevoie de ajutor.
  5. EficiențăTimpul pe care îl am la dispoziție este limitat. Cu toate astea, pentru că nu voiam să recunosc că nu știam ceva, refuzam să caut informații și preferam să fac eu de la zero. Cu alte cuvinte, muncă dublă sau degeaba. A trebuit să conștientizez că nu am de ce să reinventez roata dacă aceasta deja există.

Tot procesul meu de schimbare a durat aproximativ 1 an, timp în care am urmat niște pași specifici și am cerut feedback pe parcurs. Uitându-mă înapoi și știind ce știu astăzi, pot spune că am folosit concepte din Change Strategy Method într-o formă mai rudimentară.

Uite cum a decurs pentru mine drumul către a spune ”Nu știu” asumat:

Am luat în considerare feedbackul primit

Primul trigger al schimbării a fost feedbackul primit. Cineva a decis că mai bine îmi spune ce impact are faptul că eram knower, decât să mă lase să continui așa, iar pentru asta sunt și azi recunoscătoare.

Inițial am fost defensivă și am cerut explicații legat de faptul că m-a observat fix pe mine când toată lumea era așa în jurul nostru. Eram convinsă că e ceva personal, nu un feedback obiectiv, așa că m-am dus direct în a mă compara cu ceilalți.

Din fericire, după ce a trecut prima reacție, am stat și am analizat ce mi-a spus și am observat în timp real când făceam exact acele lucruri din feedback – dat mereu cu părerea, vorbit la absolut ca și cum am dreptatea supremă precum și o atitudine de superioritate. Eu le știam pe toate.

Deși m-am simțit tristă când am acceptat realitatea, a fost și liniștitor. A fost impulsul de care aveam nevoie să mă pun pe treabă.

Mi-am revizuit valorile, nevoile și ”De ce?”-ul

Chiar dacă atunci nu le spusesem chiar așa. Tony Robbins, coach, speaker, autor și co-dezvoltator împreună cu Cloé Madanes al Intervențiilor Strategice, încă nu intrase în viața mea.

Simon Sinek, autor și speaker, era însă deja prezent și îi văzusem o parte din discursuri. Inspirată de ideea lui Simon despre companii care știu să-și articuleze ”De ce?”-ul și nu doar cum și ce fac ca să aibă succes, mi-am pus întrebări.Am folosit un jurnal și am scris de mână deoarece așa am putut să privesc informația raw și să o sedimentez.

M-am întrebat de ce simt nevoia sa fiu knower în primul rând, lucru ce a dus la a afla ce mă motivează și ce nevoi am de fapt. Pentru mine atunci era important să mă simt validată și să nu pierd ce câștigasem după ani de muncă iar acest insight m-a ajutat să văd cum felul în care mă raportam la asta nu era cel potrivit.

De atunci, am păstrat acest obicei și în multe momente de self-reflection îmi pun întrebări care să mă ajute să înțeleg ce e important pentru mine, ce valorific și ce este necesar să pot să trăiesc autentic.

M-am concentrat pe ideea de învățare

John C. Maxwell, autor, pastor și speaker specializat în Leadership, are un citat: “Live to learn, and you will really learn to live”.

Mi-a fost greu la început să accept asta, simțeam că sunt limitată de timp. Când o să reușesc eu să învăț tot dacă o să mă dedic anumitor subiecte și încetinesc ritmul? Răspunsul a venit imediat: Nu o fac.

Nu pot învăța totul, pentru că nimeni nu poate ști tot. A fost dureros de acceptat că multe lucruri nu le voi ști, nu le voi afla, nu le voi vedea sau auzi în viața asta. A fost însă liberator pentru mine să accept asta. A fost pasul datorită căruia în fiecare zi sunt deschisă la idei și învăț fără presiunea că trebuie sa fac totul imediat.

Am lucrat la reacții și perspectivă

Ca să pot aplica conceptele pe care le-am văzut și înțeles, era important să mă observ în timp ce arătam unul din comportamentele pe care voiam să le schimb. Tehnica folosită aici este de Cognitive Reframing, o tehnică prin care gândurile despre o situație sunt chestionate și schimbate.Cel mai important aspect aici era consistența. Încercam să mă prind fix înainte să deschid gura de fiecare dată când simțeam nevoia să-mi dau cu părerea pe ceva ce doar credeam că știu și să mă întreb dacă urma să aduc valoare în discuție. Dacă răspunsul era nu, tăceam și notam mental acest lucru.

Țin să menționez că am putut să-mi dau seama în toate situațiile dacă ce urma să spun se baza pe o expertiză reală sau era doar o altă manifestare a comportamentului de knower. Atunci când știam despre ce vorbesc, nu ezitam să mă implic activ în discuție și să îmi spun părerea. Făcând acest lucru consistent, credibilitatea mi-a crescut iar oamenii nu mai ezitau să apeleze la mine.

Am cerut feedback și am asumat o postură obiectivă

Ca în orice situație când e vorba de schimbat ceva sau atins un obiectiv, am încercat să măsor rezultatele. M-a ajutat foarte mult să cer feedback de la oamenii cu care vorbeam sau colaboram des. Făcând asta recurent, puteam să aflu în timp real cum se vede din exterior, și să ascult mai multe perspective ca să evit biasuri.

De asemenea, să mă uit obiectiv la situație m-a ajutat să progresez și să mențin consistența. Am făcut asta prin intermediul obiectivelor concrete. Mi-am propus, de exemplu, ca în decursul unei zile să spun măcar o data ”Nu știu dar voi încerca să aflu/mă voi interesa”. Orice obiectiv care funcționa pentru mine era bun atâta timp cât puteam să îl măsor.

În încheiere vreau să menționez că am scris în acest articol călătoria mea personală, precum și detalii ce au reieșit în urma studiului făcut pe acest subiect. Orice schimbare înseamnă exercițiu, iar pentru a putea spune ”Nu știu” asumat a trebuit să o fac constant și în public. Doar așa am putut vedea rezultatele și să măsor impactul progresului.

Sper că acest articol te-a ajutat să îți pui întrebări și să explorezi acest subiect într-un mod productiv.

Resurse:

  1. Brené Brown – Dare to Lead (cartea)
  2. Brené Brown – Armored versus Daring Leadership (podcast)
  3. Jeff Stibel – Why Wise Leaders Don’t Know Too Much (HBR)
  4. Simon Sinek – How Great Leaders Inspire Action (TED talk)
  5. John C. Maxwell – Leadership Podcast

Dacă vrei să lucrăm împreună, programează o sesiune aici.

Join 0+ Insider

Newsletterul 0+ Insider este cel mai bun loc unde să ne urmărești. Vei avea acces la insight-uri utile într-un proces de schimbare, informații de culise legate de ce punem la cale (inclusiv workshopuri pe care le anunțăm doar pe mail), recomandări de cărți și altele.

Ce NU vei primi? Informații superficiale, pline de cuvinte stufoase, concepte obosite și deja super-reciclate, “tips & tricks” sau “growth hacks”. Îți vom scrie doar când avem ceva valoros de împărtășit.

S-ar putea să te intereseze și:
Meniu
Powered By MemberPress WooCommerce Plus Integration