Talentul se creează, nu se moștenește. Iar ideile se plimbă prin lume așteptând ca cineva (tu?) să le materializeze. […]
Ascultă episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Am ales să vorbesc astăzi despre două cărți care ne pot ajuta să fim mai creativi. Și să vă povestesc un pic ce am învățat eu din fiecare. Și încep prin a mărturisi că am trișat un pic. Sunt două cărți care nu par a fi despre creativitate, cel puțin una din ele nu pare deloc, însă este.
Motivul pentru care le-am ales pe acestea este că există foarte multe resurse. Dacă vă apucați să dați un search pe Google pentru Top Books on Creativity puteți să găsiți o tonă de cărți și sunt foarte la îndemână, însă viziunea mea despre creativitate este că o avem cu toții. Este ca un mușchi pe care cu cât îl lucrezi mai mult, cu atât îl poți accesa/folosi mai ușor.
Și în munca mea de a ajuta oameni să se schimbe am lucrat și cu artiști, pictori, scriitori, directori de creație în agenții și inclusiv cu oameni care nu știau că sunt artiști dar erau pe cale să descopere.
Și sunt două lucruri de care ai nevoie pentru a-ți manifesta creativitatea și a crește sau a o dezvolta: să știi că poți, că o ai, că există în tine creativitatea și să accepți că ai nevoie de structură și limite pentru a genera creativitate într-un mod sustenabil.
Și cred că asta este problema principală. Foarte mulți dintre oamenii cu care am lucrat și cu care am interacționat au cumva construită ideea asta, nu mi-am dat seama de unde au luat-o, cred că e un mit despre cum ar trebui să fie un artist. Și au împrumutat de acolo ideea că nu poți să forțezi creativitatea. Ceea ce este adevărat până la un punct dar asta nu înseamnă că nu poți să creezi o structură, un framework, să pui niște baze care să facă mai probabil să-ți poți accesa partea de creativitate, de inspirație.
Foarte mulți dintre oamenii ăștia, care sunt foarte talentați (o să discutăm un pic și despre talent) sunt ca și cum umblă prin viață și speră ca din când în când să le coboare o rază din cer, deasupra capului și aia să fie inspirația. Și brusc, când îi lovește inspirația, atunci creează.
Dacă te lovește de 4 ori pe zi, e perfect, nu trebuie să faci nimic. Problema este că uneori nu te lovește o zi, nu te lovește o săptămână, nu te lovește două luni.
Și îmi aduc aminte de o carte despre care nu am să povestesc astăzi dar pe care v-o recomand și se cheamă How Artists Work. E foarte mișto. Este o colecție de obiceiuri ale artiștilor (câteva sute de artiști) de-a lungul istoriei, iar cineva s-a apucat și a strâns toate bucățile de informație care se găsesc despre cum generau ei artă. Și sunt niște povești foarte mișto acolo, spulberă o grămadă de mituri despre cum vine și cum nu vine inspirația.
Îmi aduc aminte și acum că era un scriitor celebru (dar tot îmi scapă din minte numele lui) care povestea că a scris un roman care a devenit foarte cunoscut și de succes și după aia tot a așteptat să-i vină inspirația și a zis: Hai să nu forțez, să o las să curgă. Și am așteptat vreo 7 ani. După 7 ani când nu mai reușeam să scriu nimic mi-am zis că ar trebui să ne apucăm să facem ceva. Poate că trebuie să fiu și proactiv în descoperirea acestei inspirații pentru o nouă carte.
Și a pus niște structură iar după aia a mai scos niște cărți care au ajuns la fel de cunoscute. Dar vă spuneam despre How Artists Work fiindcă spulberă o grămadă de mituri, inclusiv pe ăsta cu ”așteptăm să ne vină inspirația.” Uneori trebuie să punem și niște structură.
Este nevoie de structură ca să avem sustenabilitate, să avem un fel de formă de predictibilitate. Că altfel, din când în când, da, ne vor mai ieși chestii dar de cele mai multe ori nu e suficient.
Cărțile de care am ales să vorbesc astăzi sunt Big Magic – Elizabeth Gilbert și The Talent Code – Daniel Coyle.
Am să încep cu Talent Code fiindcă nu este direct despre creativitate însă atacă exact această limitare cu care mare parte dintre noi pornim. Pentru că ne gândim sau ni se spune uneori, din păcate, că nu avem talent, că noi nu știm să facem X sau Y. De exemplu la scris aud asta foarte frecvent. Eu nu am talent la scris sau Eu nu am talent la desen sau la un sport sau la cântat la un instrument.
Este foarte interesant pentru că The Talent Code abordează foarte pragmatic tema talentului și practic dovedește aproape matematic că talentul nu se moștenește, cum crede mare parte dintre noi, ci se creează. Într-adevăr, e mai ușor să-l creezi mai devreme în viață dar nu este niciodată prea târziu și nu numai că demonstrează asta dar îl sparge și în bucăți. Explică exact ce înseamnă talentul ăsta, care sunt etapele prin care se formează și cum poți să o faci.
Este o carte foarte bună și înainte să vă spun cam care sunt părțile care mi-au rămas în minte, e o poveste mișto…După ce am citit cartea asta (acum un an – doi) am postat pe Facebook. Mai postez din când în când vreo 3-4 rânduri după ce termin de citit o carte. Și am primit un mesaj de la cineva, un prieten de pe Facebook pe care sincer nici nu-l cunoșteam. Cred că fusese la un curs de-al meu acum mult timp și așa am ajuns prieteni.
Și am primit un mesaj privat în care îmi zicea ”mișto cele câteva idei pe care le-ai pus despre Talent Code și voiam să-ți povestesc o chestie. Tatăl meu are talent la desen și la pictură și am crescut cu o grămadă de oameni în jurul meu care mi-au spus că și eu am talent la desen. L-am văzut și pe tata în timp ce creșteam și ușor-ușor am început să investesc timp și energie în asta și am ajuns să cultiv talentul. Apoi am ajuns să fac design”. E grafician, îi place foarte mult, simte că asta e ce a vrut să facă în viață și e foarte bucuros că a moștenit acest talent de la tatăl lui.
Și îmi zice ”Până de curând, acum vreo 2-3 luni, am aflat că nu e tatăl meu. Că eu de fapt am fost adoptat. Și asta naște întrebarea: talentul ăsta pe care îl moștenisem de la tata, cum l-am moștenit mai exact?”
Și e foarte mișto povestea pentru că se leagă foarte mult de ce spun oamenii ăștia în Talent Code și a venit într-un moment foarte potrivit fiindcă ei zic că sunt 3 părți importante când vine vorba despre a-ți dezvolta un talent.
Prima fază este Ignition. Adică un fel de inițializare. Este partea în care tu, de obicei copil fiind dar se aplică și mai târziu în viață, vezi că ceva se poate și îți dorești și tu să fii parte din acel ceva.
În sport se întâmplă foarte frecvent asta. Apare o jucătoare de tenis dintr-o țară mai nevăzută de lume și începe să aibă succes, apare pe la televizor, câștigă tot felul de turnee și brusc, la o perioadă de timp după, uneori e de la câteva luni dar de obicei câțiva ani mai târziu (3 – 4 – 5 ani), încep să apară oameni foarte talentați în țara aia la același sport. Și toată lumea începe să se uite și să se întrebe: De unde au apărut oamenii ăștia? Ce s-a întâmplat cu boxul în România? Ce s-a întâmplat cu fotbalul în Brazilia? Ce s-a întâmplat cu tenisul în România?
Adică de ce până la un moment dat aproape că nu aveam oameni care să sară din medie iar acum, pur și simplu au explodat. Au apărut foarte mulți oameni, copii, care își doresc să facă asta și care o fac bine.
Și explicația este exact acest ignition. Trece această perioadă de câțiva ani pentru că atât durează pentru ca puștii aceia care erau copii și care se uitau la televizor și vedeau pe cineva (fotbalist, jucător de tenis etc.) care era aplaudat și făcea performanță să-și spună ”vreau și eu asta.” Și asta a născut în ei un drive. I-a făcut să-și dorească să ajungă acolo.
Evident, nu e suficient să-ți dorești să ajungi acolo. Ceea ce ne duce către a doua etapă a formării de talent care este: Deep Practice.
Deep Practice este un anumit tip de a exersa. Este partea de muncă din dezvoltarea unui talent. Am mai vorbit un pic despre asta într-un podcast care se numește 10.000 de ore. Fiindcă și Gladwell vorbește despre cele 10.000 de ore de care ai nevoie ca să ajungi expert într-un domeniu, doar că ce face Coyle este că vine cu niște lucruri în plus și zice: sunt 10.000 de ore dar sunt 10.000 de ore de muncă într-un anumit fel. E un anumit tip de muncă.
Părțile esențiale ale tipului ăsta de muncă sunt: ai nevoie să te uiți la proces (ce înseamnă că cânți la pian, ce înseamnă să scrii, ce înseamnă să joci tenis) ca un întreg. Să înțelegi ce înseamnă tenisul per total.
După aceea faci chunking. Adică iei procesul, îl spargi în bucăți cât de mici poți (cum ții racheta, cum servești, cum te miști pe teren) pe care apoi le exersezi ca disperatul. Structurat, organizat dar foarte – foarte mult timp (în sensul ăsta ca disperatul), până când îți ies perfect. Pe bucăți. Și apoi le pui la un loc una lângă alta și recompui tot procesul.
Asta e o variantă foarte scurtă fiindcă mare parte din carte este doar despre cum dezvolți acest tip de deep practice însă este foarte backed up științific. Au descoperit că asta ajută la a pune mielină pe legăturile dintre neuroni și pur și simplu face ca niște legături din creier să conducă mai rapid informația, ceea ce creează niște reflexe care după aceea te fac să ai performanță.
Este foarte mișto. Din păcate nu am timp aici să povestesc tot dar sper că v-am făcut suficient de interesați încât să citiți cartea.
Un ultim aspect legat de acest deep practice și diferența față de ce spune Malcolm Gladwell este că ai nevoie să te concentrezi pe lucrurile pe care le faci greșit. Ceea ce e foarte contraintuitiv. Ni se tot spune, mai ales în partea asta de psihologie intuitivă că ”te concentrezi întotdeauna pe ce faci bine, pe your strengths”. Da, pentru starea ta emoțională și pentru moral de cele mai multe ori este bine să faci asta. Însă atunci când vorbim despre performanță și despre a dezvolta un talent la un nivel foarte înalt, ai nevoie să te uiți la un proces. Să zici ”ok, m-am descurcat super la asta, asta și asta. La ce nu m-am descurcat super?” Și apoi să te concentrezi fix pe bucata aia și să începi să lucrezi acolo până când o perfecționezi. Iar după aceea să te întrebi ”la ce sunt încă slab?”
Iar chestia asta nu este ușoară. Ai nevoie de o inteligență emoțională mult peste medie ca să poți accepta că întotdeauna greșești, întotdeauna este ceva ce poți să faci și mai bine și să poți să-ți gestionezi starea emoțională astfel încât să poți face asta sustenabil, o perioadă lungă de timp. Pe scurt ăsta este Deep Practice.
A treia parte din dezvoltarea de talent este Master Coaching. Este coaching dar nu e coaching pur. Este vorba de a găsi un om care are un anumit set de trăsături descrise în carte și care într-adevăr, te poate ghida, îți poate da o formă de coaching în funcție de zona în care ești. Iar omul ăsta are nevoie să fie într-un anumit fel ca să te poată conduce către un nivel ridicat de performanță și maximizarea talentului.
Bottom line, poți să dezvolți talente oricând, nu este ușor, de aceea nu toată lumea o face. Dar se poate și asta este foarte util atunci când ne raportăm la creativitate. Pentru că înțelegem că este în controlul nostru și putem face lucruri ca să dezvoltăm asta și nu este suficient să ne așezăm în fund și să spunem ”eu nu sunt genul care scrie așa…” Ok, poate că nu ești genul. Dar nu ești genul pentru că nu ți-ai propus să fii genul. Însă odată ce lucrezi la asta e esențial să înțelegi că se poate dezvolta.
Ceea ce ne duce către a doua carte despre care voiam să vorbesc: Big Magic. Elizabeth Gilbert a scris Eat.Pray.Love (Mănâncă.Roagă-te.Iubește) pe care nu am citit-o. Nu știu ce am pierdut exact. Pur și simplu am dat peste cartea asta și este mișto fiindcă e mai atipică. Vorbește foarte mult despre ce înseamnă să fii scriitor și procesele prin care a trecut ea ca să scrie mai multe cărți și să ajungă autor de bestsellers și să trăiască, până la urmă, din scris.
Big Magic are o abordare mai romantică. Dacă sunteți genul foarte analitici, foarte pragmatici, s-ar putea să vă fie un pic greu la început. Dați-i timp și luați-o ca atare. Adică fără așteptări extraordinare și cred că o să vă surprindă plăcut. Pe mine clar m-a surprins.
Una dintre ideile principale din carte este că ideile au o viață a lor. Și asta e ceva ce e mai greu de apucat. Zice că dacă te concentrezi pe propriile drame, pe anxietate, pe insecuritățile tale, atunci nu ești receptiv la inspirație. Dar inspirația există. Ideile au o viață a lor, circulă, se plimbă prin lume și așteaptă să ajungă la cineva care să le materializeze, să le facă să se întâmple.
Mai vorbește și despre relația dintre frică și creativitate. Ea zice că frica și creativitatea merg mână în mână și ai nevoie să accepți asta. Să lucrezi cu frica și să te expui în ciuda fricilor. Hai să nu mai așteptăm ziua în care nu o să ne mai fie frică să creăm sau că lumea va arăta cu degetul la ce-am făcut noi sau nu suntem suficient de buni, talentați, inspirați… Și să acceptăm că majoritatea oamenilor care aleg să se exprime poate prin artă, prin a scrie, să se arate lumii așa cum sunt ei, o fac în ciuda fricii, nu în lipsa ei.
De asemenea, Big Magic spulberă niște mituri. De exemplu, Gilbert nu recomandă oamenilor să-și dea demisia de la actualul job ca să încerce să trăiască din scris. Și asta este iarăși o chestie cumva tipică în zona artiștilor și a oamenilor care lucrează mai mult cu creativitatea. Faptul că au acest urge: ”de mâine renunț la tot și fac chestia asta pe care mi-am dorit să o fac dintotdeauna.”
Iar Gilbert spune ceva de genul: ”Nu vrei să pui tipul ăsta de presiune pe pasiunea ta. Nu vrei să-i ceri pasiunii tale să te susțină financiar fiindcă în felul ăsta s-ar putea să o omori.”
În lucrul meu cu oamenii am văzut des asta. Am văzut oameni care au așteptări foarte mari de la partea creativă a vieții lor și una din așteptările comune este ”ar trebui să mă pot întreține din asta”. Și nu spun că nu se poate. Se poate și am avut destui clienți care au făcut și fac asta, însă ai nevoie să etapizezi lucrurile astea.
Adică nu poți avea pretenția ca din prima să te poți susține financiar și de cele mai multe ori are sens să o crești treptat, în timpul liber până când ușor – ușor o scalezi la un nivel la care ți-e mai ușor să faci saltul de la ce făceai înainte, your day job, la ce vrei să faci cu adevărat. Cred că și atunci ai nevoie să o faci cu grijă, să nu cumva să înceapă să se bată cap în cap nevoia de a te exprima sincer, direct, de a pune o parte din tine în ceea ce creezi cu nevoia de a face și bani pentru a cumpăra pâine sau broccoli (râde).
Fiindcă de cele mai multe ori valorile sociale, societatea în care funcționăm are niște valori care se bat puternic cap în cap cu valorile care ne ajută să creăm. De cele mai multe ori, a pune suflet și inimă și inspirație în societate nu se traduce imediat în a avea ce să mănânci mâine dimineață. Și ai nevoie să balansezi asta într-un fel care să nu-ți afecteze pasiunea și drive-ul pentru a crea. Iar dacă pentru asta ai nevoie să păstrezi un day job, fie el și part-time, o perioadă de timp, ok, ai nevoie să faci asta.
Cartea se termină cu o idee, după ce vorbește foarte mult despre frică și legătura dintre frică și creativitate: ”Now that we are done talking about fear, we can finally talk about magic”. Și cred că rezumă foarte mult spiritul cărții.
Citiți-o, chiar merită. Este o abordare foarte fresh și în același timp vine de la un om care a ajuns să trăiască din asta, e apreciat worldwide, are bestseller-uri. Este altceva decât dacă ar veni de la un om care face doar wishful thinking și își dorește să creadă că așa sunt lucrurile, că zboară ideile și că se așază pe la urechea noastră. E interesant.
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
