Am vorbit despre una dintre cele 5 mari trăsături de personalitate și despre cum influențează ea deciziile, bune sau rele, pe care le luăm.
Ascultă episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Vreau să vorbesc despre o trăsătură de personalitate care se numește agreeableness și m-am gândit să camuflez asta într-o poveste despre mine, cu încrederea că mulți se vor regăsi în bucăți din povestea asta și că vă veți putea prelua idei de aici.
Agreeableness este una dintre cele cinci trăsături mari de personalitate. Un om cu agreeableness mare este un om care se face plăcut ușor și pentru care este important să fie plăcut. Este asociat cu bunătatea, cu modestia, cu compasiunea: îți pasă de ceilalți și arăți că îți pasă, ești un om cald și empatic.
Ca toate trăsăturile de personalitate, agreeableness-ul se poate măsura printr-o știință care se cheamă psihometrie, cu teste. Din testele astea, îți iese un scor între 1-100. Cu cât ești mai aproape de 100, ești mai agreeable ca personalitate. Cu cât ești mai spre 0, cu atât ești mai puțin agreeable, adică toate lucrurile pe care le-am zis mai devreme sunt la un nivel foarte scăzut.
Ca să vă faceți o idee, oamenii care ajung să facă performanță în client service, account management, în lucrul direct cu clienții și cu relații, sunt mai degrabă oameni în zona de sus, spre 100. Poate pe la 70-80.
Mulți dintre oamenii care ajung să facă performanță în management se află în zona de jos. Adică sunt mai degrabă spre 30, poate 40. Nu am căutat să văd dacă există un studiu dar Steve Jobs, de exemplu, ai zice că era pe la un 25-30. De ce? Pentru că managementul (și mai sunt și alte poziții, ăsta este doar un exemplu) este o poziție în care ești forțat să iei foarte multe decizii care nu sunt populare, pentru care oamenii nu o să te iubească foarte mult. Ba din contră, nu o să fii plăcut, și ar fi bine să poți să gestionezi chestia asta. Oamenii care o gestionează mai bine sunt oameni cu agreeableness-ul mai jos.
În partea cealaltă este opus. În client service este important să poți să creezi legături și relații calde cu oamenii, să eviți conflictele, să nu-ți placă conflictele, să încerci întotdeauna să aplanezi orice situație tensionată. De aceea, în multe situații, joburi, poziții care au de-a face cu relațiile interumane, un agreeableness mare este de dorit, față de unul mai mic.
Însă peste un anumit scor, cam peste 80 din 100, din experiența mea, acest agreeableness vine la pachet cu niște probleme. Pentru că oamenii cu scor peste 80, care sunt foarte agreeable și pentru care contează foarte mult să fie plăcuți, încep să aibă o problemă de submission. De a fi submisivi în fața autorității.
Când spun autoritate nu mă refer la autoritate ierarhică. Sunt mai ușor de împins, de push around. Adică atunci când vor interacționa cu niște oameni care au agreeableness-ul mai mic și cărora nu le pasă în mod deosebit că nu o să fie plăcuți, o să aibă un dezavantaj major. Iar unii vor profita de ei, ca să o spun direct.
Sigur, se poate antrena, poți să lucrezi la asta. Unii oameni sunt mai buni la a spune nu, la a trasa limite, boundaries. Alții nu au lucrat cu ei suficient de mult pe subiectul ăsta și, fiindcă au un agreeableness mare, le este foarte greu. Se trezesc foarte frecvent în situații în care poate îi sună un client la 8 seara și spune “Auzi, poți să faci și tu asta până mâine la prima oră?” Iar dacă nu ai lucrat suficient cu tine și preocuparea ta principală este cum fac să ies din asta într-un mod în care să fiu în continuare plăcut și să evit conflictele, atunci o să ai de suferit.
Cam ăsta este agreeableness-ul, foarte pe scurt. Când lucrez cu clienții unu la unu pe partea de schimbare ne ducem de obicei mult mai adânc cu asta, dar am vrut să dau o imagine de suprafață.
Voiam să spun experiența mea personală cu asta. Dacă nu mă înșel, eu am un scor de 76 pe scală de agreeableness. Asta înseamnă că sunt o persoană agreeable, nu neapărat în extremă, dar destul de agreeable. Înseamnă că de principiu este important pentru mine să fiu plăcut, mi-ar plăcea să nu existe tensiuni, să pot să evit conflictele tot timpul, să fiu cald, empatic tot timpul.
Însă realitatea este că în ultimii ani (și cred că sunt cel puțin șase-șapte ani), funcționez mai degrabă ca un om care este poate pe la un 50, uneori poate chiar mai jos, în unele dintre relații.
Ok, nu în coaching – acolo e mai simplu pentru că pot să fiu autentic, este important să creez o relație autentică, oamenii au nevoie de căldură și atunci pot să fiu foarte aproape de cum sunt de fapt. Însă chiar și în coaching sunt momente în care ai nevoie să le dai feedback oamenilor – am nevoie să le dau feedback și să le spun în față “Eu văd altceva la tine, pare că ai o părere, eu văd cu totul altceva.” În momentele alea am nevoie să pot să fiu sincer, pentru că de asta au venit la mine, fără să mă preocupe că nu o să mă mai placă dacă le spun în felul ăsta, hai să le-o spun mai drăguț.
Chiar și în coaching, în lucrul cu oamenii unu la unu ai nevoie să fii și disagreeable din când în când. Însă cu atât mai mult în alte zone, de exemplu în management, aș spune că sunt mult mai multe momentele în care ai nevoie să nu te lași copleșit de faptul că ți-ar plăcea să nu existe momente în care să te cerți cu ceilalți sau să te contrezi (poate “ceartă” este un cuvânt puternic, nu cred că cearta e bună neapărat). Însă e important să-ți asumi niște decizii care nu vor fi populare.
Aici e o chestie tricky. E o chestie personală, dar am vorbit în ultima vreme cu câțiva prieteni și câțiva clienți și am văzut că e un pattern comun: faptul că doare. Doare chestia asta. M-a durut și probabil că o să mă mai doară în anumite momente faptul că fiindcă sunt într-un context în care îmi propun să fac performanță și mă trezesc constrâns între a fi agreeable, cum mi-ar plăcea să fiu, și a fi un pic mai puțin agreeable, pentru că am nevoie să trasez niște limite, pentru că am nevoie să obțin rezultate.
De multe ori, agreeableness-ul foarte mare stă în calea rezultatelor și e nasol că trebuie să spun asta și că e o realitate. Mă deranjează realitatea asta. Mi-ar plăcea să fie adevărat că dacă suntem prieteni și dacă suntem super calzi unii cu alții și super atenți, lucrurile întotdeauna se vor rezolva de la sine. Realitatea este că lucrurile nu stau așa și sub nicio formă.
Nu vreau să pară că încurajez ideea de a fi dur sau agresiv. În niciun caz nu mi se pare că agresivitatea rezolvă ceva pe lumea asta. Este vorba de momentele acelea în care ai de ales între a spune adevărul direct, chiar dacă știi că lumea nu o să te placă pentru asta, și a împacheta adevărul ăla în șapte straturi, ca să sune mai frumos, să fie mai empatic, să nu-l deranjezi prea tare pe omul din fața ta.
Sunt mai multe momente în care ai de ales între astea două, în care eu am avut de ales între astea două. Și sunt super recunoscător că în ultimii ani am lucrat suficient de mult cu asta încât să pot să bypass, să pot să trec peste modul meu natural de a face lucrurile, să pot să spun adevărul atunci când îl văd, fără să mă mai preocup atât de mult de imaginea mea și de “dar oare cum o să pară, oare oamenii ăștia nu o să-și facă o părere proastă despre mine sau o părere greșită?”
Realitatea este că sunt absolut convins că o să-și facă. Este și frustrant, dar este și un moment de luciditate când îți dai seama că oamenii te vor judeca pentru lucrurile pe care le faci sau nu le faci, fără să se întrebe dacă ăsta ești tu cu adevărat, dacă nu cumva ăsta e doar un episod în care ales să fii așa și, de fapt, ești mult mai complex ca om, ai momente în care ești altfel și poate că default-ul tău este să fii mult mai agreeable de atât, cum e în cazul meu.
Te vor judeca, vor crede că te cunosc pe baza a două-trei interacțiuni în care, în cazul ăsta, ai fost mai puțin agreeable. Sunt absolut convins că unii oameni m-au etichetat și au spus “ăsta e genul ăla de om, cred că are 25 agreeableness.” Și știți ce? Este normal să o facă.
Nu e problema lor că judecă așa. Cu toții o facem, cu toții avem nevoie să judecăm, să etichetăm. Toată lumea vorbește că nu e frumos să punem etichete. Nu e frumos, dar e sănătos și este o chestie foarte naturală pe care o facem. Dacă sunt pe o stradă întunecată și văd că vine cineva către mine și are o bâtă în mână, am nevoie să pot să etichetez omul acela ca fiind un potențial pericol, fiindcă s-ar putea să-mi salveze viața.
Asta nu înseamnă că lipim etichetele cu aracet și nu se mai dezlipesc niciodată – acolo poate e locul în care greșim des. Că punem etichetele pe baza unor informații superficiale și nu le mai dezlipim niciodată. “Gata, m-am lămurit cu ăsta, este așa.” Acolo este un pericol, asta încerc să nu fac. Este o chestie care ține, din punctul meu de vedere, de o altă trăsătură de personalitate importantă: openness – deschiderea către lucruri noi, informații, către a te răzgândi, către a accepta că ai greșit. Fiindcă greșim frecvent cu toții și e important să ne dăm seama că, deși am etichetat într-un fel, poate am avut informații superficiale sau insuficiente și acum poți să reconsideri asta.
Cred că, de fapt, toată asta poate fi rezumată la o idee din drepturile omului, ideea că drepturile tale se opresc acolo unde încep drepturile celuilalt. Adică am dreptul la o bucată de teren, să am proprietatea mea, dar se oprește în momentul în care începe gardul vecinului. Faptul că eu am dreptul la proprietate se invalidează în momentul în care ajungem la gard și ne dăm seama că și celălalt are dreptul și de aici începe proprietatea lui. Am dreptul să ascult muzică cât de tare vreau la mine în casă până când prin faptul că ascult muzică prea tare încep să încalc dreptul vecinului meu de a avea liniște la el în casă.
E importantă ideea asta, pentru că de multe ori vom avea nevoie să ne apărăm drepturile și în acele momente s-ar putea să supărăm niște oameni. Poate ei voiau să parcheze pe trei locuri de parcare, dintre care unul era al meu. Acum ce să fac? Să mă duc și să mă comport ca și cum aș fi un om super agreeable, ceea ce sunt, și să-i spun “Știi, eu chiar te apreciez și mi-ar plăcea foarte mult să mă anunți, să-mi spui ‘parchez în locul tău’?”
Exagerez special. Ideea este că uneori a fi drăguț nu o să rezolve problema. Fiindcă unii oameni vor profita că ești drăguț și în momentele alea ai nevoie să fii asertiv, să pui piciorul în prag și să spui “Prietene, ai parcat pe locul meu, hai să vedem cum facem să nu se mai întâmple asta.” Nu cu scandal, nu cu violență.
Dacă asta înseamnă că îți asumi că niște oameni nu o să te placă, well, ai nevoie să poți să faci asta. Iar asta presupune să lucrezi cu tine.
Nu cred că există un răspuns corect despre unde ar trebui să fii sau unde ar fi bine să fii – mai degrabă agreeable sau disagreeable, cred că asta este o non-discuție. Discuția este, mai degrabă, despre a te uita la viața ta, a te întreba cum ai fost în majoritatea cazurilor și a te întreba dacă ți-a fost și îți este bine.
Dacă ești cel mai agreeable om din lume și ești fericit cu chestia asta, by all means, stai acolo.
Dacă ești cel mai disagreeable om din lume și ai de suferit din cauza asta fiindcă ți se pare că nimeni nu te place, că nimeni nu vrea să petreacă timp cu tine, că ești un monstru, well, poate vrei să schimb asta și să te comporți ca și cum ai fi un pic mai agreeable.
Partea interesantă și uneori poate un pic tristă cu trăsăturile de personalitate este că sunt formate foarte devreme în viață, până la șase-șapte ani sunt aproape bătute în cuie, și e destul de greu să le mai schimbi. Poți lucra la comportamente, la ce faci cu ele, însă ai nevoie să înțelegi unde ești ca personalitate, unde ești tu natural, după cei șapte ani de educație, și să ajungi să te pui în situații, în poziții în care poți să te comporți cât mai autentic de cum ești de fapt.
Asta poate să însemne că dacă ești mai puțin agreeable s-ar putea să vrei niște locuri în care vei avea beneficii din faptul că ești mai puțin agreeable ca personalitate. Dacă ești super agreeable vrei să cauți locuri în care asta este un avantaj.
Asteriscul mare este că extremele sunt întotdeauna o problemă. La fel cum extrema de a fi disagreeable este cunoscută de toată lumea – știm oamenii aceia care sunt absolut antipatici pentru toată lumea, așa este și cu a fi excesiv de agreeable și a încerca să mulțumești pe toată lumea.
Este o problemă reală și, dacă ești acolo, probabil că nu o să se schimbe fundamental ca trăsătură de personalitate niciodată. Dar poți să înveți ca din când în când, atunci când este vorba de a-ți apăra drepturile, de a fi asertiv, de a împinge lucrurile, de a face ca lucrurile să se întâmple, să poți să te comporți ca și când ai fi un pic mai jos.
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
