Asumarea schimbă totul. Asumare unei relații, asumarea unui nou proiect, asumarea unui mod de a fi. Și nu e vorba neapărat de asumarea publică, deși asta duce de obicei lucrurile la un alt nivel. Și, totuși, de ce nu o facem?
Ascultă episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Acum vreo 11 ani manageriam Bookblog.ro, cel mai important site cu review-uri de carte din România. Împreună cu câțiva colegi ne-am gândit să organizăm o strângere de cărți pe care să le donăm unor case de copii din jurul Bucureștiului.
Scriam un articol prin care să anunțăm că vrem să facem asta și îmi aduc aminte că după câteva draft-uri mă uitam pe varianta finală și tot simțeam că parcă lipsește ceva. Am mai adăugat o frază pe la jumătatea articolului, m-am uitat mulțumit la rezultat și i l-am trimis unui prieten, să-l întreb cum îi sună asta. “Foarte mișto dacă vă iese”, mi-a zis, “însă parcă nu aș pune fraza asta, totuși…”
Era fix fraza pe care o adăugasem ultima: “Ne propunem ca în cele două zile să strângem cel puțin 5000 de cărți.” Habar nu aveam cum arată 5000 de cărți. Eram un puști de 23 de ani care se întreba mai degrabă ce am putea face și cum am putea face, decât dacă se poate face.
Din fericire, nu am strâns doar 5000, ci 6000 și ceva de cărți în cele două zile, deci a funcționat.
Însă, mult mai important decât asta, atunci am învățat o lecție pe care am folosit-o cu succes în cam tot ce am făcut după acel moment. Am învățat că asumarea schimbă totul.
Am realizat de ce prietenul meu a avut reflexul de a scoate acea frază din articol: fiindcă realitatea este că era mai safe să nu fie acolo, să nu existe. Era mai safe să nu fie spusă o frază în care spuneam atât de clar ce-mi propun să facem, fără posibilitate de reinterpretare sau de a o da la întors. Să nu fie spusă nici măcar în mintea mea, cu atât mai puțin asumată public.
Asumarea schimbă totul. Asumarea unei relații, asumarea unui nou proiect, asumarea unui mod de a fi.
Nu e vorba neapărat de asumarea publică, deși asta duce de obicei lucrurile la un alt nivel. La prima vedere, asumarea este un concept destul de vag, este greu de apucat, fiindcă granița dintre a-ți asuma și a nu-ți asuma este foarte fină, foarte subtilă.
“Dacă am crezut suficient de mult pentru a mă implica în proiectul X, atunci pot zice că mi l-am asumat, nu?” Ei bine, nu. Așa cum văd eu lucrurile, pot spune că un gest sau o decizie e asumată atunci când îi dai greutatea unei consecințe. Cu alte cuvinte, asumarea reală presupune conștientizarea eventualelor consecințe și continuarea în ciuda lor.
De obicei, nu fugim de asumarea deciziilor. Fugim de asumarea unui eventual eșec, de consecințele nedorite ale deciziei. Dacă totul merge bine, problema asumării nu se mai pune, toată lumea este fericită. Dacă însă mi l-am asumat public și am greșit, atunci va trebui să gestionăm niște consecințe. Dacă nu a fost public dar a fost asumat la nivel personal, intim, va trebui să ne explicăm nouă de ce am dat-o în bară, de ce am luat o decizie prin care ne-am dezamăgit pe noi. Adică very heavy stuff pentru majoritatea oamenilor.
Riscul e mare fiindcă miza este stima noastră de sine și, în funcție de caz, poate fi imaginea pe care ceilalți o au despre noi.
Brusc, asumarea asta vine la pachet cu un potențial pericol iar asta este ceea ce îi dă greutate. Tocmai faptul că vine la pachet cu un potențial pericol îi dă greutate. Altfel ar fi doar încă o dovadă că suntem iresponsabili.
Același lucru însă face din asumare un instrument foarte puternic. Faptul că ți-ai asumat ceva și ți-a ieșit poate fi o dovadă pentru tine sau alții că nu a fost o întâmplare. Faptul că ți-ai asumat o decizie și, cu toate astea, ai dat-o în bară, poate fi dureros.
De cele mai multe ori chiar este. Nu te mai poți păcăli că poate nu ți-ai dorit chiar asta sau poate da, am încercat, însă nu am dat chiar tot ce puteam. Nu, ai dat tot ce puteai, ai vrut, ai încercat și ai dat-o în bară. Și asta doare.
În același timp, făcând asta ai avut curajul să-ți asumi, ai avut curajul să trăiești o experiență fiind perfect aliniat cu lucrurile în care credeai. Ai avut curajul să fii vulnerabil, să te arăți oamenilor așa cum ești, adică ai fost om. Cred că asta ar trebui să fie cam singura calitate care contează cu adevărat, restul chiar sunt detalii.
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
