Mi-am construit niște zeci de obiceiuri în viața asta și unele m-au ajutat mai mult decât altele. Cel care m-a ajutat însă cei mai mult nu ține nici de productivitate, nici de meditație, nici măcar de mâncat sănătos sau alergat maratoane. E vorba despre […]
Ascultă episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Am avut tentația de a spune că cel mai util obicei pe care mi l-am făcut în viață este cititul, asta mi-a venit prima dată în minte atunci când mă gândeam la acest subiect, apoi m-am gândit la meditație și la sport. Nu este niciunul dintre ele.
Însă, înainte de asta, ce este interesant legat de aceste trei obiceiuri (cititul, meditația și sportul) este că sunt mega-obiceiuri: un anumit tip de obicei care, odată ce apare în viața ta, începe să se scurgă în toate ariile vieții.
Sportul e un exemplu bun. Nu prea poți să mergi să alergi astăzi sau să mergi la sală, să faci sport, și imediat după să te duci acasă, să mănânci două pizza, să bei bere și să mănânci prăjituri, fiindcă știi că prin sport ți-ai făcut bine și e foarte greu ca imediat după să iei niște decizii care sunt evident proaste pentru tine, să mănânci prost și să-ți faci rău.
Automat, chiar dacă focusul tău nu este neapărat pe mâncat sănătos, ci pe “vreau să fac mult sport”, va începe ușor-ușor să-ți afecteze într-un mod pozitiv micro-deciziile legate de mâncat, de sănătate, de a avea mai multă energie și tot așa.
Mersul pe jos cred că este lucrul care m-a influențat cel mai mult, pozitiv, în viață. Merg mult pe jos din copilărie. De pe la 10-12 ani mă plimbam pe niște străduțe din cartierul Pantelimon din București, câte cinci sau chiar șase ore pe zi. Cu aceiași doi-trei prieteni. Cinci-șase ore pe zi cu aceiași oameni. Ne mai opream, mai stăteam pe o bordură, mai spărgeam niște semințe, nu știu ce făceam noi la vârsta aia, apoi mai mergeam două-trei ore și vorbeam. Tot timpul ăsta vorbeam. Mult.
Nu mă întrebați despre ce vorbeam, că habar n-am, cert e că am ajuns să-i cunosc pe oamenii ăștia atât de bine încât mă sperie câteodată. Am construit prietenii care stau în picioare 20 și ceva de ani mai târziu. Puțină lume are asta și mă simt super recunoscător, simt că mi s-a dat ceva mișto în viață.
Realitatea însă este că nu cred că mi s-a dat, ci am construit-o împreună, iar unul din modurile prin care am construit-o împreună este acel mers și vorbit.
Am început să merg pe jos acum 20 și ceva de ani și asta îl face clar cel mai longeviv obicei al meu, mai vechi chiar decât cititul. Și citesc de mic. Nu simt că am început pe bune să citesc lucruri de calitate decât pe la 16, poate chiar 18 ani.
Însă de mers, merg de mai mult timp pe jos. Încă merg foarte mult, cel puțin o oră și ceva pe zi, în fiecare zi, iar în unele zile sar de trei ore. Zile normale de muncă, nu de weekend. Când merg în excursii sau concedii sar lejer de zece kilometri pe zi de mers pe jos. Oricând am de ales, prefer să merg în loc să iau metrou sau Uber sau orice variante de transport mai sunt prin locurile în care merg. Am chiar clienți de coaching cu care toate ședințele se întâmplă în mers prin parcuri. Și evident, am prieteni cu care fac același lucru.
Este unul dintre multele motive pentru care nu am permis de conducere. Știu că m-ar face să aleg mașina din multe contexte de comoditate și nu vreau asta. Mersul pe jos îmi place prea mult și îmi aduce prea mult ca să mă gândesc să-l sacrific.
Îmi place fiindcă simt că gândesc mai bine în mișcare. Îmi place fiindcă e una dintre activitățile pe care pot să le cuplez ușor cu altceva: pot să mă mișc, ceea ce face bine corpului, îmi oxigenez creierul, ajută la focus și în același timp pot asculta cărți pe Audible sau, dacă sunt stresat, pot asculta muzică.
Mișcarea asta, atunci când vine la pachet cu muzica, pe mine personal mă bagă în niște filme sau creează în mintea mea niște filme mișto. Nu doar o dată mi s-a întâmplat să mă opresc, să scot căștile din urechi și să mă apuc să scriu un articol sau să înregistrez niște idei pentru un viitor podcast. Mersul pe jos și muzica mă inspiră. Mă ajută să accesez niște zone din subconștient care îmi aduc multă valoare în viață.
De altfel, soluțiile pentru majoritatea problemelor de business pe care le-am avut în cei 16-17 ani de făcut asta au venit din aceste două direcții: ori stând cu o coală de hârtie și un creion în mână, cu intenția de a rezolva problema, ori în timp ce mă plimbam pe străzi, cu sau fără căști în urechi.
Mersul ajută la problem solving și ajută creativitatea. Nu doar eu spun asta. Rousseau și Nietzsche se plimbau pe străzi cu scopul de a gândi. Cu singurul scop de a gândi. De altfel, chiar Nietzsche a zis la un moment dat că toate gândurile cu adevărat valoroase apar în mers. Gândiți-vă la asta.
Kant, pe de altă parte, se plimba ca să evadeze. O vedea ca pe o pauză de la a gândi, ca pe o meditație. Sunt moduri diferite, dar toți își luau lucruri din asta. Și nu sunt doar aceste trei exemple, sunt foarte mulți oameni mișto care au vorbit sau au scris despre valoarea pe care mersul pe jos le-a adus-o în viață.
Evident, nu știam asta la 12 ani, însă nu m-a oprit din a-mi lua beneficii din mersul pe jos. Îmi place mersul pentru că, deși în general merg în ritm destul de alert (și asta ajută la condiția fizică), pot alege ca uneori să merg încet, foarte încet. Când fac asta simt că îmi încetinesc ritmul vieții. După o zi aglomerată, în care am făcut multitasking și zoom-in și zoom-out constant, de la strategie la operațional și de la operațional la strategie, mersul încet mă liniștește. Îmi transmit eu mie că am tot timpul din lume, că nu mă grăbesc nicăieri.
Trebuie să recunosc: atunci când mă uit în jur și toată lumea în afară de mine se grăbește undeva, asta mă face uneori să mă simt chiar un pic superior. Știu că sună arogant, dar e ca și cum eu am înțeles ceva. Eu mi-am așezat viața într-un mod în care îmi permit acum să nu alerg, să nu mă grăbesc. E un merit în asta, fiindcă e un lucru care nu se întâmplă natural.
Dacă lăsăm lucrurile să curgă natural, societatea și contextele profesionale și toate lucrurile astea în care trăim nu ne fac să încetinim, ne fac să accelerăm, ne fac să alergăm, ne fac să eficientizăm.
“De ce să merg pe jos și să fac jumătate de oră până acolo când pot să iau un Uber și să fac șapte minute?” Pentru că uneori miza nu este eficiența. Uneori miza nu este să reușești să faci cât mai multe lucruri într-o zi. Uneori miza este să reușești să faci cât mai puține. Fiindcă asta, pe termen lung, te ajută să poți să faci mai multe și să rămâi centrat.
Mersul încet mă face să simt că am înțeles niște lucruri. Că fericirea vine uneori din lucruri simple. Că nu am nevoie de nimic pentru a merge și pentru a mă gândi la ceva. Sau pentru a merge și a alege să nu mă gândesc la nimic. Nici de încălțăminte specială, nici de cine știe ce condiție fizică, nici de ore în plus. Fiindcă pot face și altceva în acest timp, nu am nevoie nici măcar de un drum.
Nu am nevoie de nimic și îmi sunt suficient.
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
