“How much of life have I missed, simply by failing to look? Or by looking and not seeing.”
Eram în mașină zilele trecute, cu un prieten, pe la 12 noaptea și îmi zice, dintr-o dată:
– Auzi, eu cred că după ce murim nu mai există nimic. Cred că se termină.
Am vorbit în podcast fix despre asta. Și dacă n-ar mai fi nimic, ce?
Ascultă episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
How much of life have I missed simply by failing to look or by looking and not seeing?
Ieri mă întorceam de la un concert cu un prieten. Eram în mașină, fiecare cu gândurile lui, cred că era vreo 12 noaptea, și îmi zice din senin: “Auzi, eu cred că după ce murim nu mai există nimic, cred că se termină.”, și zic: “Nici eu nu sunt convins că mai urmează ceva.”
Am început să vorbim despre asta. Cu păreri, nu cu certitudini, nici măcar cu convingeri. Nu e ca și cum am știi ceva, nu știm, dar avem o părere cât de cât formată despre viață și despre ce înseamnă viața pentru fiecare dintre noi.
Mi-am adus aminte că în copilărie (adică până la 30 de ani) mă jucam destul de mult pe calculator, pe Xbox și tot așa. Am învățat foarte multe din jocuri și poate o să vorbesc odată despre câte lecții practice de viață pe care le-am folosit mai târziu mi-am luat astfel. Însă, în perioada aia, la un moment dat, am observat o diferență majoră între cum mă jucam eu și cum se jucau mulți dintre apropiații mei.
Erau jocuri în care erai în rolul unui personaj care avea o misiune, pe care de obicei o aflai la începutul acestuia. Exista un fir epic care te ducea spre a-ți atinge această misiune, iar pe acest drum, la stânga și la dreapta lui, erau misiuni secundare. Erau părți din joc pe care nu erai obligat să le faci ca să poți să termini jocul, dar pe care le puteai alege să le explorezi, totuși.
Mulți dintre cunoscuții mei se raportau doar la misiunea finală și jucau astfel încât să treacă prin joc cât mai repede, să reușească să termine jocul, terminau jocul fără să fi explorat totul. De cele mai multe ori, vorbind, ne dădeam seama că au omis părți mari din joc, chiar 30-40% din el. Nu l-au jucat, nu l-au explorat, nu l-au văzut. Ajungeam să le povestesc despre ce experiențe am avut eu acolo ca și cum am fi jucat jocuri diferite.
Mă frapa mereu fiindcă nu înțelegeam cum de le este suficient să termine jocul și atât. Părțile alea au fost introduse în joc cu un scop, au un sens, erau parte din experiență. Cineva le-a gândit ca fiind parte din experiență și alegeau să le ignore doar ca să poată să spună că au ajuns la final și că au terminat.
Sincer, îi judecam. Simțeam că au jucat jocul, au atins obiectivul, dar nu au înțeles nimic. Sau, în orice caz, nu au înțeles tot ce puteau înțelege.
Apoi am vrut să văd cât de mult din filosofia noastră de viață punem în modul în care ne jucăm orice. Am început să văd că, și în viață, mulți dintre oamenii ăștia făceau cam la fel, aveau aceeași filosofie.
Acum, niște ani mai târziu, înțeleg că lucrurile nu sunt chiar atât de clare, sunt mult mai nuanțate. Noi, ca oameni, suntem la fel în atât de multe privințe, dar cu toate astea suntem diferiți și vedem lucrurile diferit. Înțeleg că faptul că îi judecam îmi spune mai multe despre mine decât despre ceilalți. Poate și acum îi judec uneori pe alții din motive similare.
Sigur, unii din ei vor ajunge la sfârșitul jocului, la sfârșitul vieții, și își vor da seama că a rămas foarte mult neexplorat din viață. Poate ei nu au o problemă cu asta, poate că doar eu am. Fiindcă mi-a fost mereu și încă mi-e frică de asta: dacă nu sunt suficient de atent sau dacă aleg conștient să nu mă uit în anumite zone, voi rata bucăți esențiale din viață.
Simt că sunt mai mereu conștient că avem un timp limitat aici, în viața asta, și că trebuie să scot maximul din el. Să călătoresc, să explorez cât pot de mult, să iubesc cât pot de mult, să învăț, să cresc cât pot de mult, să mă bucur cât pot de mult, să înțeleg cât pot de mult. Ca atunci când inevitabil se va termina, mai devreme sau mai târziu, să nu cumva să aflu că asta a fost singura șansă și am ales conștient sau nu să îmi bat joc de ea. Fiindcă, poate că doar pentru mine, asta ar fi complet inacceptabil.
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
