*** Foloseste codul “ascultator-fidel” si ai 10% discount pentru orice program de dezvoltare de pe zeroplus.ro ***
Mă gândeam zilele astea la cât de mult (sau puțin) au contat liceul și școala pentru mine și de la niște povești din liceu am ajuns la sociologul Charles Cooley și teoria lui “The Looking Glass Self”. “I am not who you think I am; I am not who I think I am; I am who I think you think I am.” […]
Ascultă episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Cred că la Irvin Yalom am citit pentru prima dată, acum mai mulți ani, despre un experiment pe care le-a făcut cu una din clientele lui de psihoterapie. Au luat notițe în același timp, după fiecare ședință. Yalom scria câteva pagini despre ce și-a luat din ședința respectivă, el din perspectiva de psihoterapeut, iar ea din perspectiva de clientă, și evident că sunt diferențe foarte mari.
Terapeutul (și este valabil și pentru coach) se concentrează mai mult pe momentele de inflexiune, breakthrough moments. Momente pe care din perspectiva de coach sau terapeut le vezi ca fiind momente critice de schimbare, în care clientul schimbă percepția.
De aici, lucrurile au început cu adevărat să se schimbe, fiindcă de multe ori ne uităm la proces dintr-o perspectivă un pic mai tehnică și e cumva natural ca clienții să nu aibă acest background, să nu înțeleagă ce se întâmplă acolo. În același timp, însă, chiar dacă nu înțeleg din punct de vedere tehnic ce se întâmplă, sunt momente care rămân mai puternic cu ei, mai mult timp.
Ce a reieșit din povestea lui Yalom (și ce am văzut și eu în practica proprie de coaching) este că de cele mai multe ori clienții nici nu observă aceste momente de inflexiune, de breakthrough, momente în care lucrurile încep să se schimbe. Ce rețin ei de cele mai multe ori sunt micile gesturi, gesturi de bunătate sau reacții ale coach-ului sau terapeutului.
Inclusiv din practica mea de client de coaching și terapie, când mă uit înapoi la momentele în care am lucrat cu diverși oameni, astea sunt momentele care mi-au rămas în minte și care simt că au avut un efect aproape de vindecare, de healing. Sunt momente în care m-am simțit văzut și auzit și am auzit asta inclusiv de la clienții mei, ulterior. Mă întâlneam după un an-doi cu ei și îmi spuneau “Știi, îți mai aduci aminte ședința aia în care…” Era întotdeauna o ședință în care au simțit conectare, căldură, s-au simțit ascultați. Nu momente în care din punct de vedere tehnic am reușit să creez cadrul în care să se întâmple această mare transformare.
Asta nu înseamnă că unul are mai multă dreptate decât celălalt. Sunt pur și simplu două perspective. De altfel, e destul de demonstrat științific că alianța terapeutică, relația dintre terapeut sau coach și client, are un efect foarte puternic, chiar cea mai mare pondere în schimbarea care se petrece în viața clientului.
Mă gândeam la lucrurile astea zilele trecute și mi-am adus aminte de niște momente din școală, din liceu. Fiindcă școala, liceul, sistemele educaționale în general ne formează sau ar trebui să ne formeze. Mă gândeam că pe mine clar m-a influențat, n-aș zice că super mult, dar nici puțin.
Am fost influențat de sistemul educațional prin care am trecut. De fapt, am fost influențat de oameni, în special de profesori. Nu de toți, ba chiar de foarte puțini. Mă gândeam care sunt momentele care mi-au rămas în minte, pentru că probabil astea sunt momente cu o încărcătură emoțională destul de puternică pentru mine. Mi-au venit în minte câteva și despre asta voiam de fapt să vorbesc. Am avut mai mulți profesori care m-au influențat. O să vorbesc doar despre doi dintre ei astăzi.
Îmi aduc aminte mai multe momente cu profesoara de franceză Hălăceanu. Unul foarte devreme, prin clasa a 5a. Tocmai mă mutasem de la o școală de cartier la acest liceu bilingv, de limba engleză, și avea niște clase pregătitoare de 5-8 în cadrul liceului. Era un liceu care avea niște standarde mult mai ridicate și erau acolo copii care învățau mai bine și, de principiu, din familii mai bune sau cel puțin mai înstărite. Când am ajuns acolo a fost o ruptură, un șoc cultural destul de mare pentru mine.
Îmi aduc aminte și acum că prin clasa a 5a sau a 6a, într-o pauză, ne-am luat o pungă de semințe. Eram cu niște colegi și nu mi se părea nimic anormal. Acum mi-e și rușine când povestesc despre asta dar, mă rog, pe atunci eram mic. Nu mi se părea nimic anormal să sparg semințele și să las cojile să cadă pe jos, fiindcă la mine în cartier asta făceam. Cred că nu doar în cartier, dar cred că mâncam semințe pe holurile școlii până în clasa a 5a. Ideea este că am intrat în clădirea liceului și scuipam niște semințe sau le lăsam să cadă pe jos. Nu simțeam niciun fel de reflex de nimic, nici că nu ar trebuit. Pur și simplu nu-mi pusesem problema că nu este normal. Poate și fiindcă acasă nu mi se întâmplase, nu prea mâncam semințe acasă și cumva percepeam asta ca fiind un alt mediu și nu mă ajustasem.
Nu făceam doar eu asta, dar într-o pauză m-a văzut profesoara de franceză pe mine. Pe un ton foarte, foarte calm (așa era ea, vorbea și foarte calm, și foarte ferm în același timp, avea o postură impecabilă) mi-a explicat că are pretenții un pic mai mari de la mine. Că nu aruncăm pe jos lucruri și, de principiu, nu aruncăm pe jos semințe în liceu, nici măcar pe stradă, și poate că este momentul să devenim mai civilizați. Mi-a zis asta în franceză – fiindcă ea nu vorbea decât în franceză – și pe stradă dacă te întâlneai cu ea vorbea doar în franceză.
Evident că mi-a fost super rușine și am conștientizat că nu este normal. Adică pur și simplu atunci mi-am pus pentru prima dată problema și nu am mai făcut asta niciodată. Sunt convins că mare parte din grija mea pentru a nu arunca lucruri pe stradă vine din acel moment. Am mai avut parte de educație și acasă, atât înainte cât și după chestia asta, dar cumva momentul ăla a fost foarte încărcat emoțional. Poate și fiindcă mai erau și alții de față.
Mi-a crescut respectul pentru ea, nu doar fiindcă mi-a atras atenția, ci fiindcă a știut să facă asta într-un mod special. Probabil că dacă ar fi venit și mi-ar fi spus “nesimțitule, nu mai arunca semințe, nu ai cei 7 ani de acasă!”, probabil că nu s-ar fi schimbat foarte mult. Probabil că dintr-o răzvrătire pur și simplu aș fi dat dismiss la acest episod. Dar nu a făcut asta. Mai degrabă a fost: “înțeleg că mai ai nevoie să fii civilizat un pic, să-ți explic cam cum se face”, dar nu dintr-o poziție superioară, ci dintr-o poziție de “m-aș aștepta să fii și tu la nivelul ăsta, nu știu ce se întâmplă cu tine.” Așa am perceput-o.
Apoi niște ani mai târziu, poate doi sau trei ani, eram în clasă la limba franceză. Aveam note de 7, 8, ceva de genul ăsta. Profesoara era destul de pushy și exigentă, dar cam pe acolo luam note. Într-o zi m-am pregătit destul de bine și m-a ascultat. Avea obiceiul de a asculta de față cu toată lumea, după care spunea cu voce tare numele, prenumele și nota. Gen: Andrei Roșca, 10. Spunea asta tare în timp ce trecea nota în catalog. Era cu public. Majoritatea profesorilor doar îți puneau nota și poate aflai mai târziu, poate o scriau pe o foaie. Ea o spunea cu voce tare. Și a spus asta, a mai stat câteva secunde, ca și cum a ezitat un pic, după care a zis la fel, cu voce tare de la catedră: “Îi iubesc pe oamenii care nu au tot timpul note foarte mari și apoi, într-o zi, fac ceva de genul ăsta.”
Tot în franceză a zis-o, clar, și m-a lovit atât de tare. Am simțit că cineva apreciază efortul mai mult poate decât rezultatul. Ce a spus este: “Îi apreciez pe oamenii care nu fac asta de obicei, adică nu au tot timpul 10. Tu nu ai 10 tot timpul și azi ai obținut un 10 și l-ai obținut fiindcă ai muncit.”
Asta a contribuit și mai mult la respectul pe care l-am avut și îl am față de ea. În același timp, m-a făcut să-mi doresc să fac asta mai des.
Sunt mai multe momente cu Hălăceanu, dar apoi, mai târziu, am avut o grămadă de momente de recunoștință pentru că mi-am dat seama că am învățat franceza la un nivel la care nu simțeam că am învățat franceza. Încă mă simt capabil să citesc cărți în limba franceză și să înțeleg foarte bine. Vorbesc average, să zicem, dar de înțeles înțeleg bine, de citit pot să citesc. S-a întâmplat așa, pe nesimțite, pur și simplu m-am trezit într-o zi că eu știu franceză. Sunt convins că aici a contribuit și modul ei de a fi.
Un alt profesor care m-a influențat foarte mult a fost Iambor, de matematică. Cu Iambor la fel, am avut o experiență interesantă inițial, cred că tot prin clasa a 5a. M-am dus la concurs la Cangurul, nu știu dacă mai există, era un concurs de matematică și m-am înscris la el pentru că eram bunicel la matematică – sau mi se părea că sunt bunicel. Iambor era supraveghetor, nu îmi era încă profesor.
Era o clasă cu vreo 30 de copii și ne-a făcut un instructaj la început. Era pe vremea în care încă nu se dădeau prea multe teste grilă. Cangurul era un concurs pe format grilă și ne-a explicat cum la sfârșit, după ce rezolvăm pe ciorne problemele și exercițiile, să trecem rezultatele pe foaia finală, să hașurăm niște a, b, c, ca la grile.
Ne-a zis o chestie: “chiar dacă nu știți, dacă găsiți o problemă pe care nu știți să o rezolvați, hașurați totuși ceva acolo, nu o lăsați goală, există statistic niște șanse.” Intrase el în niște calcule matematice și mi-a rămas în minte asta.
În fine, am trecut prin testul ăla și din greșeală nu am fost atent când am trecut răspunsurile la probleme, am omis să hașurez unul. M-am ridicat înainte să se termine examenul cu câteva minute, m-am dus la catedră să las foaia și să plec. Am lăsat foaia și el a început să verifice dacă sunt toate bifate, hașurate, și mi-a zis “la problema 27 văd că nu ai hașurat nimic.” Din rușine, probabil, în loc să-i zic că am fost neatent, am zis “Da, cred că n-am știut să răspund la asta.”
S-a activat în trei secunde și a zis: “Aaa, nu ai știut… ia loc.” Deși era profesor supraveghetor mi-a zis să iau loc lângă el la catedră, a luat o coală albă, a căutat problema nr. 27, a citit-o, s-a gândit un pic și a început să o rezolve de față cu mine. Încet, să nu ne audă ceilalți și nu s-a lăsat până nu mi-a explicat. “Ăsta era răspunsul B și uite cum s-a ajuns la el. Acum ai înțeles?”
Evident că pe foaia de examen, de răspuns, a rămas nebifată acea întrebare, dar nu despre asta era vorba. Ideea era că a vrut ca eu să înțeleg. M-a crezut pe cuvânt că nu am știut să o rezolv și a vrut să-mi arate cum se rezolvă și am înțeles. Am înțeles nu neapărat problema, dar ce am înțeles este că îi păsa.
Că-i păsa de matematică, că-i păsa de mine, unul dintre cei 30 de elevi din sală, sincer, nici nu contează. Era unul dintre profesorii cărora le păsa. Asta a fost suficient pentru mine și a rămas cu mine mulți ani după.
Mai târziu, mulți ani mai târziu, prin liceu, mi-a devenit profesor. A fost profesorul nostru de matematică. Era și el foarte exigent și au fost niște momente care au venit peste mine și care cumva reîntăresc aceleași idei de până acum.
Unul foarte similar cu ce s-a întâmplat la franceză. Eu luam 5 și 6 într-o veselie la matematică. Cam astea sunt notele. Mai luam un 7 din când în când. Îmi aduc aminte că am luat și vreo 2 de 2 pentru teme nefăcute. Ideea este că era o clasă bună, de real, cu mulți elevi care învățau bine și care se pricepeau și la matematică și la fizică. Eu eram cumva peste medie, adică aveam capacitate de a fi peste medie, așa mă simțeam eu, că sunt peste medie la matematică, dar nu mă pregăteam cât aș fi putut. Motiv pentru care notele mele erau astea: 6, 7, 5.
Deja ne știam de ceva timp, el știa cam care e nivelul meu la lucrări, la teste, ne mai asculta la tablă să rezolvăm ceva, iar într-o zi m-am pregătit. M-am pregătit mai mult decât de obicei fiindcă bănuiam că o să ne asculte și urmam să fiu ascultat cândva, în viitorul apropiat. M-am pregătit, m-a scos la tablă, mi-a dat o problemă sau două destul de complicate și am făcut perfect. Am făcut fără niciun fel de împotmolire, fără să mă întrebe, să-mi spună, să mă ajute, să întrebe pe cineva din sală să mă ajute. Am reușit și am rezolvat, am umplut vreo trei table, una după alta, și am reușit să fac perfect ceva greu. La modul că eram uimit și eu de mine. Apoi în pauză mai vorbeam cu colegii mi-au zis “chiar te-ai descurcat super bine, nu ne așteptam.”
Termin tot, el verifică, se uită, se întoarce la catalog. Era cumva cu spatele la mine, eu încă eram la tablă cu creta în mână, și zice: “Bravo. 7.”
Eram șocat, nu prea aveam curaj să-i spun nimic pe față. M-am uitat la el întrebător și am bâjbâit ceva în genul: “Dar am rezolvat-o?” Jumate întrebător, jumate ca un statement, și el zice: “Normal că ai rezolvat-o, dar știi foarte bine că poți mai repede de atât dacă muncești mai mult.”
În momentul ăla l-am urât, dar apoi am muncit mai mult. Fiindcă ce-am înțeles din ce a spus el a fost: “Știm amândoi foarte bine că poți mai repede de atât. Adică ok, le-ai rezolvat, dar cam încet.” Ceea ce era adevărat. Și el, în viteza mea redusă de a rezolva, a știut, a simțit că tot nu prea lucrez pe acasă, pentru că altfel ar fi mers mult mai repede. În același timp mi-a transmis “Am încredere în tine că poți mai mult.” Nu a spus-o în cuvintele astea dar eu asta am înțeles, și din momentul ăla am muncit mai mult la matematică. Nu mai știu ce efect a avut pe note, dar știu că m-am străduit mai mult.
Dacă tot sunt la capitolul matematică, mă gândesc acum că a mai fost o fază tare. La un moment dat se zvonea că va asculta în ora următoare la matematică, erau alte clase pe care le ascultase și dăduse niște teste. Se zvonea că se va întâmpla asta și la noi ora următoare și am decis să chiulesc.
Liceul ăsta era un liceu destul de mic, ușor claustrofob. Nu prea aveai unde să te ascunzi. În fine, am chiulit, nu cred că singur. Am stat undeva într-un colț al liceului, nu știu ce făceam, probabil copiam temele la o altă materie. A fost un moment în care el mergea către clasă pentru că trebuia să înceapă ora, tocmai se termina pauza, și a trecut așa pe undeva, prin raza mea vizuală. Am avut pentru trei secunde senzația “Dacă m-a văzut? Ok, nu sunt în clasă, deci oricum nu mai am ce să fac, hai să ne prefacem că nu ne-a văzut.” Nu m-am dus la oră, a ascultat.
M-am dus la ora următoare de matematică și, în timp ce striga catalogul și se mai uita pe acolo, fără să ridice ochii din catalog zice: “Roșca, unde ai fost data trecută?” Răspunsul meu reflex a fost cum era pentru majoritatea oamenilor în contexte de genul ăsta: “Am fost răcit, domn’ profesor.” Și zice: “Ai fost răcit?” Am tăcut, nu răspund nimic, și zice în continuare: “Ai fost răcit acolo, lângă D-uri?” (erau niște săli la subsol care se numeau D). “Lângă D-uri, pe calorifer, acolo ai fost răcit?” Realizez că probabil m-a văzut și tac, că ce să mai zic? El continua să-și vadă de treabă acolo, în clasă era liniște, și după 5-10 secunde de tăcere am acest impuls să zic, poate un pic mai tare decât mi-am dorit: “Am chiulit, domn’ profesor. Credeam că mă ascultați.”
S-a făcut parcă și mai liniște în clasă. Înghețaseră. Și ăsta a ridicat capul din catalog, se uită la mine și zice: “Păi da, parcă eu nu știu de ce lipsiți.” Și atât.
A mers mai departe și, evident, îmi era frică de faptul că o să mă asculte, tocmai fiindcă îl mințisem inițial. Doar că nu a făcut-o. A tăcut și a mers mai departe. În gestul ăsta am simțit cumva că a apreciat că am avut curajul să-i spun adevărul, chiar dacă în ultimă instanță, când oricum cam știam cu toții adevărul. Dar m-am expus. Știa și el că e riscant pentru mine să o spun așa pe față. Mai bine tac și stau acolo liniștit.
Este un moment care a stat cu mine pentru că am conștientizat atunci că uneori are sens să spui adevărul și să te realiniezi cu tine și cu ceilalți, să le arăți celorlalți că poți fi sincer, chiar dacă e riscant. Că există oameni care apreciază asta. Ok, nu m-a aplaudat, nu m-a bătut pe spate, dar știam că poate să mă pedepsească și a ales să nu o mai facă. Asta a contat pentru mine.
Pentru cei mai mulți dintre noi contează atât de mult să simțim că suntem suficient de …, că suntem enough, încât devenim rezultatul așteptărilor pe care cei din jurul nostru le au de la noi. În special cei pe care îi iubim sau respectăm.
A existat un sociolog, Charles Cooley, care prin 1900 și ceva a venit cu o teorie care se numește The Looking-Glass Self. A zis că: “Nu sunt cine cred că eu că sunt și nu sunt nici măcar cine crezi tu că sunt. Sunt cine cred eu că crezi tu despre mine că sunt.”
Ușor-ușor, în timp, ca o consecință a acestui lucru, devin interpretarea pe care eu o dau lucrurilor care rezultă din interacțiunea noastră. Tu devii interpretarea pe care o dai lucrurilor care rezultă din interacțiunea voastră.
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
