Sunt în vacanță, m-am întors de la o plimbare pe străzi de două ore și am apăsat pe “Record” fără să fiu hotărât dacă voi publica asta vreodată sau nu. Oh well… 🙂 Despre cum e să fii overachiever, imperfect și despre cum arată uneori înregistrările audio și textele pe care le fac doar pentru mine, ca să le pot reasculta sau reciti și să obțin claritate.
Ascultă episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
În fiecare an în perioada asta de sfârșit de decembrie, cred că m-am obișnuit, de fapt cred că mulți ne-am obișnuit să facem retrospective ale anului care tocmai a trecut. Sărbătorirea noul an ne forțează cumva să realizăm că a mai trecut unul și pentru mine, cel puțin, este întotdeauna ca o permisiune de a mă opri și de a mă uita un pic în urmă și la prezent și a mă întreba: ”what’s next?”
Și acest ”what’s next” începe întotdeauna cu ”ce s-a întâmplat pozitiv anul ăsta? Ce s-a întâmplat negativ? Ce mi-aș fi dorit să fie altfel? Cumva review-ul anului trecut îmi dă startul pentru a mă putea gândi la anii care urmează?”.
Și sunt într-o dispoziție destul de mellow, melancolică, cred că de vreo săptămână sau două. Am și încetinit foarte mult ritmul pe partea profesională, în special. Am vrut să-mi dau mai mult timp să mă plimb pe străzi cu căștile în urechi, să mă gândesc la lucruri, să mă mai întorc la birou sau acasă și să mai scriu o pagină sau două despre cum a fost, cum vreau să fie, ce aș vrea să schimb și tocmai vin de la o plimbare de genul ăsta.
O oră – două pe străzi prin București aiurea, așa cum mă plimb de multe ori și mă gândeam că aș vrea să identific o temă a anului ăsta și tema pe care o simt ca fiind cea mai vie în mine este faptul că cred că m-am plictisit să alerg.
Asta e o temă recurentă de mulți ani la mine. Deși din afară și în realitate pare că muncesc mai puțin decât unii oameni (n-ai zice puțin dar oricum, nu mai sunt de mulți ani în extrema aia de nedormit nopțile și băgat 14 ore pe zi, în anii de început ale antreprenoriatului.
Cred că am cel puțin 5-6 ani, dacă nu mai mult, de când nu simt că mai muncesc atât de mult (din punct de vedere al timpului investit), însă cu toate astea simt că alerg de multe ori. Nu constant, dar mă trezesc uneori, cum e sfârșitul ăsta de an, spunându-mi: „parcă am mers cam repede, totuși. Parcă mă simt un pic obosit dar poate nu neapărat fizic, cât mental ca și cum …Andrei, iar ai jonglat cu un pic prea multe proiecte, un pic prea multe idei, un pic prea mulți clienți, un pic prea mult..”.
E o temă recurentă de câțiva ani. Am lucrat la ea, am reglat chestii și am îmbunătățit și cu toate astea (poate și fiindcă trec anii și încep să devin din ce în ce mai conștient că nu sunt chiar nelimitați, poate că și de asta) ideea este că am început să mă întreb din ce în ce mai frecvent în ultimii ani de ce alerg? De ce ar trebui să alerg atât de mult? Ce mă face să cred că ar trebui pentru că evident, nu ar trebui.
Sunt multe aici. Sunt și multe lucruri bune care au ieșit. Unul dintre motivele pentru care am reușit să mă concentrez pe a lucra 1 la 1 cu oamenii pe partea de coaching în ultimii ani a fost că mi-am luat timp, m-am gândit și mi-am dat seama că asta cu business-ul (cel puțin modul în care am făcut business mulți ani) deși mi-a plăcut atunci (oricând m-ar fi întrebat cineva în anii ăia dacă îmi place ce fac le-aș fi zis că da. Încă mi se pare că au fost niște chestii foarte mișto acolo. Chiar și acum când mă uit înapoi, nu aș schimba foarte multe, nu regret) la un moment dat mi-am dat seamă că poate sunt niște lucruri chiar și mai meaningful, de impact, pentru mine în primul rând și apoi pentru alți oameni, pentru lumea asta și așa am început să mă distanțez un pic de zona de business și să mă duc mai degrabă în zona de lucrat cu oamenii în procesele de schimbare.
Și mă bucur, ăsta este unul dintre lucrurile mișto. Și am luat și mai multe lucruri mișto din timpii ăștia pe care mi-am dat să mă gândesc. Hobby-uri noi, complet noi, care acum câțiva ani nu existau și care îmi aduc super multă bucurie și relaxare.
Dar în același timp, cu toate că au ieșit lucrurile astea pozitive, simt că este și un rodaj. Cumva, chiar dacă am ales să schimb ceea ce fac, lucruri cu mai mult sens, mai meaningful pentru mine, am continuat să le fac cu mindset-ul ăsta de performanță. „Trebuie să iasă, trebuie să fie bine. Dacă o faci, fă-o calumea. Nu poți să o faci ca diletanții ăia.” Sunt convins că uneori chiar așa au fost gândurile (râde).
Adică dacă tot ne apucăm să facem ceva, hai să o facem la standardele cele mai înalte. Și chestia asta îmi place, e cumva parte din personalitatea mea de Type A sau Lions sau Overachievers. Cumva sunt la o intersecție din asta de pattern-uri de personalitate care mă fac să-mi pese de achievments și este un pic contraintuitivă pentru că nu-mi pasă de realizări așa cum le pasă multora. La mine nu e doar despre a primi apreciere din exterior. Mulți oameni asta înțeleg prin realizări. Să te aplaude societatea, să te aplaude oamenii din jur, să zică „bravo, Andrei, uite ce ai făcut.”
Sigur, contează. Îmi aduce bucurie și asta. Dar în primul rând, la mine, este despre a simți eu că fac o formă de performanță, că dau tot ce e mai bun din mine, că trăiesc cumva aliniat cu ideea că tot ce merită făcut, merită făcut bine, altfel nu o face.
Chestia asta e mișto la modul că ai rezultate, adică eu am rezultate și în general oamenii care sunt construiți așa. Cumva societatea încă recompensează oamenii care muncesc chiar și mai mult decât ceilalți dar oricum care muncesc mai bine, care își dau mai mult silința, care lucrează mai mult la a se perfecționa, cărora nu le este frică să se uite la ei și să zică „bravo Andrei dar vezi că acolo, acolo și acolo se poate mai bine.”
Și ziceam că societatea recompensează de cele mai multe ori genul ăsta de eforturi. În același timp vine și cu o presiune foarte mare și este o presiune care este cumva autogenerată. Adică întotdeauna am pus presiunea asta pe mine, de multe ori nu îmi dau seama că o pun. Când îmi dau timp să mă opresc și să mă uit, mai ales în ultimii ani când simt că mi s-a ridicat destul de mult nivelul de awareness, de conștientizare a modului în care sunt și m-am uitat foarte mult la mine, a devenit evident că pun presiune pe mine. Dar altfel este foarte ușor să nu observ asta. Normal că trebuie să livrăm, normal că se poate mai bine.
Iar presiunea asta pe de-o parte o pun pe mine, pe de altă parte, ca de fiecare dată, din faptul că pun presiune pe mine, pun de multe ori presiune și pe oamenii din jurul meu. E prin chestii mici, nu am fost niciodată genul care să fie controlling și să facă micromanagement și să dea cu pumnul în masă…Însă, prin modul meu de a fi, chiar și atunci când am făcut management, am dat mai departe o doză destul de mare presiune. Iar ceilalți au simțit presiunea asta de a se ridica la standarde. La niște standarde mari și dacă sunt realist, exagerate de multe ori. Exagerate după orice standard.
Partea cumva fair din asta, dacă există o parte pe care o putem vedea ca fiind fair, este că așteptările mele de la mine au fost întotdeauna mai mari decât așteptările pe care le aveam de la ceilalți. Adică mai nerealiste, asta e traducerea. Ceea ce, de cele mai multe ori, mi-a dat niște rezultate mult mai bune decât cele ale oamenilor din jur.
În orice industrie, în orice zonă m-am băgat și am reușit să obțin niște rezultate mult peste medie. Dar presiunea asta și în special presiunea pe care am pus-o indirect, involuntar de cele mai multe ori pe oamenii din jurul meu, mai ales oameni cu care am lucrat sau oameni care îmi sunt apropiați, a avut două efecte. Cel puțin două de care am aflat sau mi-am dat seama în timp, cred că unul din ele mi s-a comunicat de mai multe ori, până am înțeles, că pricepeam mai greu.
Unul din efecte a fost că în general, mare parte din oamenii ăștia au performat peste nivelul lor standard. Adică au simțit această presiune, îmi place mie să cred că au văzut și o putere a exemplului acolo, ideea este că de multe ori au dat mai mult decât ar fi dat dacă erau lăsați de unii singuri, dacă nu ar fi simțit presiunea. Și asta i-a stretch-uit, nu știu care e cuvântul în limba româna. I-a făcut să se întindă un pic, le-a extins zona de confort și i-a făcut să livreze și să fie profesioniști mai buni, oameni mai buni, sper. Și mulți mi-au și mulțumit pentru asta, nu e doar în capul meu.
Partea cealaltă, o altă consecință este că presiunea asta pusă pe ceilalți este un pic unfair, incorectă pentru că nu toți oamenii au obligația sau sunt forțați să livreze, să performeze, să se comporte la standardele pe care le proiectez eu. Până la urmă cine sunt eu să le spun, chiar și indirect: „poți mai mult, se poate mai bine”. Că ăsta era mesajul. Again, nu cred că l-am comunicat de foarte multe ori în cuvintele astea dar sigur s-a transmis. Poate că ei nu-și doresc nivelul ăla de performanță.
Știu că pare ciudat să nu-ți dorești un nivel de performanță mai ridicat dar în realitate, nivelul ăsta ridicat de performanță nu vine niciodată singur. Vine cu un cost. Și sunt oameni care nu sunt dispuși să-și asume costul ăsta.
„Da, aș vrea performanță, aș vrea beneficiile performanței dar zi-mi cât costă.” Păi costă niște stres, costă niște timp liber de-al tău, costă niște ruminații mentale noaptea și niște lucru cu tine care va fi obositor și pe alocuri dureros. Când comunici, dacă ajungi să comunici costurile astea, mulți oameni o să zică știi ceva, nu sunt așa convins că mai vreau performanța aia.
Ceea ce este fair. Pot să înțeleg și mi se pare că e dreptul oricui să decidă dacă vrea să plătească prețul ăsta sau nu. În momentul în care pui presiune și pe oamenii din jur să facă performanță, fiindcă pui pe tine, cred că ar fi fair să comunici și prețul. La asta mă tot gândeam azi. Adică poate că oamenii ar trebui întrebați: ești dispus? Că dacă nu, fair enough. Nu trebuie, nimic nu trebuie.
Da…și la asta mă tot gândeam ca temă. La presiune. Este ciudat că fix în ultimele luni, nu a mai apărut problema asta în viața mea. Nu am mai avut discuții cu oamenii din jur în care să simt că am făcut asta foarte mult.
Dar poate tocmai de aceea, fiindcă nu am mai fost atât de prezentă, a avut timp să se așeze în mintea mea. Pentru că înainte de aceste ultime luni, m-am gândit destul de mult la subiectul ăsta. Și am realizat că o făceam uneori și da, cred că de fapt, sfârșitul de an m-a făcut să mă gândesc la presiunea pe care o pun pe mine și la ritmul ăsta în care fac lucrurile.
Asta mi s-a reproșat de destul de multe ori de la parteneri de business, de la angajați, chiar și de la prieteni de câteva ori: „ritmul ăsta în care faci tu lucrurile e mult prea rapid pentru mine. Unii mi-au zis direct: „eu nu pot în ritmul ăsta. Așteptările prea mari, obiectivele prea multe, deadline-urile prea scurte.”
Da, de multe ori au ieșit sau au ieșit foarte aproape de cum le-am setat dar cu niște costuri. Again, unii nu putea să le facă, alții puteau dar nu erau dispuși să plătească prețul. Și pentru mine, ritmul ăsta a fost întotdeauna default. Adică eu nu simțeam că apăs pedala de accelerație dar asta nu schimbă cu nimic faptul că o apăsam, de fapt. Și mi-am dat seama că o apăsam de câte ori ajungeam într-o zonă foarte aproape de burnout.
Nu am fost de multe ori în viață în burnout, să simt că pur și simplu mi-au sărit siguranțele și trebuie să mă opresc. Dar am fost de destule ori aproape. Și am avut cumva prezența să-mi dau seama că sunt niște beculețe care s-au aprins și care nu sunt bune și nu pare că o să iasă bine dacă continui. Din fericire am avut suficient control asupra vieții mele în majoritatea timpului, în special asupra vieții mele profesionale pentru că acolo s-a văzut mai mult, încât cheile să fie la mine. Să zic: „știi ceva, stop, hai să o luăm mai încet.”
De câte ori făceam asta vedeam, uitându-mă în jur, că toată lumea răsufla ușurată. În sfârșit s-a oprit și ăsta (râde). Îmi dădeam seama că ritmul era impus de mine de fapt. Lumea nu ținea neapărat să meargă cu viteza aia.
Și simt că am ajuns cumva la o maturizare pe planul ăsta în ultimii doi ani, aș zice. Târziu, ținând cont de faptul că muncesc și în special partea de antreprenoriat de la 17-18 ani, adică am destul de mulți ani în care am mers cu un ritm foarte rapid și pentru cei care ascultă și n-au făcut antreprenoriat, nu au făcut business, e o altă mâncare de pește – adică oricum business-ul, antreprenoriatul e cel puțin 5X ca viteză față de orice job.
Toți oamenii antreprenori cu care am vorbit mi-au zis aceeași chestie. Nu neapărat ca timp, deși în majoritatea, timpul muncit e mai mare în antreprenoriat, în business-ul tău, mai ales în primii ani decât dacă ai lucra ca angajat oriunde sau în orice companie mare.
Dar ca rodaj psihic, psihologic este mult peste orice poziție de angajat. Poate poziția de top management se apropie. Dar doar se apropie cu nivelul de stres și challenge-uri, provocări din atât de multe direcții diferite și atât de variate cum este antreprenoriatul.
Deși fac asta de foarte mulți ani și am făcut-o în ritmul ăsta mai ales în partea de antreprenoriat, simt că abia în ultimii 2 ani și ceva am început să încetinesc pe bune și să conștientizez că poate ritmul ăsta este un pic cam rapid și că există niște prețuri pe care nu sunt chiar dispus să le plătesc, mai ales după ce am trecut de niște limite în care nu mai simt că banii sunt o problemă. Simt că am avut suficiente realizări, cel puțin sociale. Am făcut foarte multe lucruri de care sunt mândru.
Știu că o să sune ca lipsă de modestie dar mă uit în jur și sunt convins că 90-95% din oameni nu o să le facă toată viața lor și by the way, cred că și tu, voi cei care citiți acum puteți să spuneți aproape același lucru. Mare parte, unii pot să spună chiar mai mult, că 99% din oameni nu vor face ce au făcut ei. Însă cred că de multe ori nu conștientizăm cât de multe lucruri avem.
Dacă trăiești în România sau oriunde în Europa și ai un job cu un salariu peste medie sau ai business-ul tău și nu ai vreun motiv major de discriminare, nu știu dacă ai prea multe lucruri de care să te plângi.
Adică sunt mulți oameni în lumea asta, cumva țineam cont de asta când spuneam că am făcut mai mult decât 90-95% dintre oameni, care nu vor avea un acoperiș deasupra capului niciodată, toată viața vor trăi de pe o zi pe alta fără bani de mâncare, care nu au acces la educație, care nu vor avea în viața lor acces la curent electric sau la apă caldă sau la apă potabilă, sunt oameni care încă trăiesc în sclavie, oameni care trăiesc în zone de război în care în fiecare zi le mor oameni dragi sau le este viața pusă în pericol.
Sunt oameni care nu au bani să se ducă la medic pentru o consultație, nu mai zic să-și permită tratamente, sunt oameni care ar vrea să muncească dar nu au un loc de muncă și nimeni nu le dă o șansă și noi avem probleme de astea de episodul nu știu care de pe Netflix, de nu am reușit să am cea mai tare companie din industria mea, e a doua sau a treia cea mai tare, nu mi-a mai crescut salariul de la 1000 la 1200 de euro de un an…
Adică este ușor să uităm cât de multe lucruri avem de fapt și să fim cât de recunoscători ar trebui și aici chiar cred că ar trebui să fim. Și ziceam că în ultimii 2 ani am conștientizat asta și prețul și am început să încetinesc ritmul, să-mi propun în continuare lucruri mari pentru că nu am cum să mă schimb. Din punctul ăsta de vedere nici nu încerc (râde).
E una din puținele zone în care simt că ar însemna să înot împotriva curentului, să neg ceea ce sunt. Da, ok, o să-mi doresc lucruri de genul să am impact mai mare, să obțin mai mult sens de acolo decât mulți oameni. Fiindcă așa sunt construit dar în același timp eu pot să decid care e ritmul în care merg și din ce în ce mai des îmi propun să încetinesc ritmul, să fac lucruri punctuale care să-mi dea mai mult timp de respiro, de relaxare, să mă concentrez mai mult pe a aprecia ceea ce am deja, pe a trăi în prezent și să petrec mai puțin timp în viitor.
Și e greu pentru că am o minte construită (parte venită din personalitate, o altă parte venită din cum m-am autoeducat în anii ăștia) și orientată pe viitor, foarte strategică, de văzut întotdeauna 12 pași în avans pe orice plan și m-a ajutat mult, în special în business.
Mă ajută și în coaching să pot să văd toate ramificațiile din viitor. Doar că toate astea sunt în viitor și realitatea este că în viitorul ăla, cel puțin la un moment dat, vor exista niște cazuri în care scenariul acela nu va exista. Niște ramificații care nu o să se întâmple niciodată, nu mai zic că viața o să se termine la un moment dat, asta e o altă discuție.
Ideea este că scenariile astea, chiar dacă ajută la pregătire și te fac să obții mai multe sau mai repede sau mai bine decât alții, multe din ele sunt absolut degeaba. Sacrifici 3 secunde sau 3 minute din prezent gândindu-te la viitor, la un viitor care nu o să vină sau nu așa sau nu pe ramificația aia și până una-alta, singura chestie certă este că ai 3 secunde sau 3 minute din prezent pe care nu le-ai trăit. Nu ai fost pe bune în prezent.
Și asta mă sperie. Mi se întâmplă frecvent că o folosesc și ca instrument dar când mai realizez că poate o fac un pic cam mult uneori, mă sperie. Și cred că ar trebui să mă sperie și cred că ar trebui să fim speriați de asta (sunt convins că unii o fac mai puțin decât mine și bravo lor, alții o fac prea puțin și se trezesc că viitorul e întotdeauna mai prost decât și-ar fi dorit. Și aici e probabil nevoie de un echilibru).
Dar îmi dau seama că îmi doresc din ce în ce mai mult să trăiesc și mai mult în prezent. O fac, se poate mult mai bine și aș vrea cumva să mă concentrez pe asta în anul care vine. Pe a lucra și mai mult la a fi prezent și la a sta în prezent. Dacă îmi spun acest ”a lucra și mai mult” simt o tensiune, normal că o simt fiindcă ea trebuie clarificată. Nu e ”aș lucra și mai mult”, aș vrea să aloc mai mult timp, să mă concentrez mai mult pe chestia asta dar într-un mod mai soft, mai accepting.
Ca și cum aș fi tolerant și bun cu mine: „Hai Andrei că se poate. Știu că e greu să stai așa de în prezent, știu că te gândești să faci acest obiectiv de 10 ori mai mare dar nu mai bine te uiți pe geam afară și te bucuri că e o zi însorită? Nu mai bine te duci, te plimbi într-un parc și te bucuri? Adică să te bucuri cu adevărat și să fii recunoscător că mare parte dintre oameni, chiar și în lumea civilizată, poate chiar mai mult în lumea civilizată, nu pot să se plimbe prin parc la ora 11 ziua sau 14 și văd cerul doar noaptea? Ia-o ușor.”
Asta îmi doresc cumva și e un echilibru greu de ținut pentru mine. E greu pentru că este mixul ăsta între a nu bălti, a nu te mulțumi cu puțin, pe de-o parte și pe cealaltă parte de a nu alerga tot timpul după mai mult. Pentru că oricât de multe chestii ai realiza, oricât de mulți bani ai avea, oricât de multe obiective ai atinge, întotdeauna se poate mai mult.
Întotdeauna găsești pe cineva, dacă vrei să te compari neapărat și-ți zici: „Pe lângă ăla, eu nu am făcut nimic.” Din orice punct de vedere, nu doar profesional. Și atunci ai nevoie de echilibru între astea două. Cred că punctul ăsta de echilibru este unic pentru fiecare dintre noi. Eu îl caut pe al meu. La fiecare dintre noi este în altă parte. S-ar putea să fie mai aproape de o extremă sau de cealaltă.
Și-mi dau seama că a fost un podcast un pic cam nestructurat și cam diluat. Dar asta fiindcă nu mi-am propus un podcast. Mi-am propus să încep să vorbesc și să decid la sfârșit dacă o să-l public sau nu. Și m-am gândit că dacă decid să-l public, va fi un exemplu bun de journaling așa cum îl fac eu.
Am vorbit cu mulți oameni care mă întrebau cum fac partea asta de journaling. Exact așa. Și cuvintele pe care le-am spus, ordinea lor, modul în care m-am dus dintr-o idee în alta și cât am stat pe fiecare. Este modul în care m-am obișnuit în ultimii ani să scriu sau să înregistrez, fac inclusiv genul ăsta de înregistrări audio doar pentru mine. Sau scriu despre ce simt că am nevoie să-mi clarific.
Adică atunci când simt prea multe gânduri care se învălmășesc în cap sau simt cum a fost acum. Cred că am prins cumva o esență a ce-mi ocupă mintea zilele astea. Mă apuc și scriu sau vorbesc despre asta așa; și uneori mai citesc, alteori nu mai citesc, mai ascult sau nu mai ascult. Dar simplul fapt că am trecut prin tot procesul ăsta îmi dă claritate, mă relaxează și de cele mai multe ori duce la niște decizii, la niște acțiuni. Dar nu este obligatoriu, uneori este doar despre a-mi așeza un pic gândurile.
Și nu în ultimul rând, mă cam plictisisem să fac doar podcast-uri în care să pară că nu am probleme de lumea I sau lumea a II – a. Fiindcă realitatea este că sunt lucruri la care mă gândesc și pe care am nevoie să le clarific, sunt niște părți de-ale mele cu care lucrez în continuare și e mișto, îmi place mult chestia asta.
Mi-e groază, din fericire nu cred că o să se întâmple vreodată dar mi-e groază pentru un moment în care m-aș trezi și mi-aș spune: „Gata, nu mai am ce să rezolv la mine.” Adică mi se pare că despre asta este viața. Despre a ne îmbunătăți și a lucra cu noi. Despre a ne înțelege, în primul rând, hai să încercăm să ne înțelegem, să vedem ce ne place, ce nu ne place și după ce găsim lucrurile care nu ne plac, să vedem cum facem să fie un pic mai bune în fiecare zi. Și dacă se poate, fără să punem foarte multă presiune pe noi că ar trebui să fim altfel decât suntem sau ar trebui să fim mâine altfel decât suntem.
Well, atunci cu atât mai bine că putem să ne bucurăm, cred eu, mai mult de viață și în același timp să ne preocupăm în a o face mai bună. Adică să ne bucurăm de ce avem dar în același timp să și simțim că progresăm, că facem pași înainte.
Și poate a părut că e doar despre mine înregistrarea asta, dar eu nu cred că e. Cred că am reușit în ultima jumătate de an să înțeleg destul de bine cine sunteți voi, oamenii care îmi ascultați (citiți) podcast-ul. Poate sunteți abonați la newsletter, poate îl ascultați direct pe vreun Soundcloud.
Și cred că foarte mulți dintre cei care ascultă seamănă cu mine din punctul ăsta de vedere. Nu toți, sunt convins, nu toți în aceeași măsură. Dar dacă unii dintre voi se găsesc în șablonul ăsta de overachiever, sper să vă dea niște unghiuri noi, acest… nu știu cum să-i zic… expunere a unei bucăți din mintea mea întortocheată. Și sper să aveți și voi niște momente până la sfârșitul anului ăsta în care să vă puneți pe o hârtie 2-3 lucruri. Nu toate, nu complet, nu perfect, ci pur și simplu: „Hai să ne mai și gândim.”
Pentru că asta presupune să ne oprim un pic. Și dacă ne oprim înseamnă că nu mai alergăm și e bine să nu mai alergăm din când în când.
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
