Povestea primului meu proiect cu impact mare – bookblog.ro

Aveam 22 ani, tocmai îmi dădusem seama că ce făcusem până atunci nu îmi plăcea în mod deosebit, dar îmi plăcea să citesc și să povestesc oamenilor despre ce am învățat. Așa că am pornit un proiect care urma să devină cel mai important site cu review-uri de carte din România. Uite cum am ajuns să organizăm evenimente în 3 țări, 20 de orașe, să avem de 10 ori mai mulți cititori decât concurența noastră și să donam mii de cărți către case de copii și biblioteci […]

Ascultă episodul și pe:

    

 

***

Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.

Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).

Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!

***

Acum 14 ani am pornit unul dintre primele blog-uri colective din România. Adică blog-uri cu autori colectivi scris de o echipă de oameni. Este poate chiar primul din  România, nu știu, cert este că eu nu știam să mai existe vreun blog colectiv. Erau 50 de blog-uri personale toate, estimarea mea. Nu le-am numărat dar cred că erau cam 50 de blog-uri în România. Iar bookblog.ro, pentru că așa se numește, era un blog cu review-uri de cărți.

Scriam, făceam recenzii de carte și a ajuns după câțiva ani cel mai citit blog de cărți din România. Există și astăzi, 14 ani mai târziu și încă este un reper pentru piața de carte din România.

Aveam 22 de ani. În episodul de astăzi îți spun povestea acestui site, unul dintre proiectele mele cele mai dragi și care a influențat major cine sunt eu astăzi. Sper să-ți placă și sper ca pe alocuri să te inspire.

Un pic de background. Aveam 22 de ani și tocmai ieșisem dintr-un business, unul dintre primele mele business-uri. Este impropriu spus primele mele business-uri pentru că nu era chiar al meu. Era un business pornit de altcineva cu care începusem să colaborez și la un moment dat a mers foarte bine colaborarea. Și am decis să facem această nouă firmă împreună. Era construită un pic pe bazele pe care le pusese el, asociatul meu.

Ne-am cunoscut fiindcă eu făceam flash. Pentru cei care nu știu ce înseamnă flash – este o tehnologie, nu știu dacă se mai folosește astăzi dar care atunci era mega inovativă pentru că puteai să faci bannere care se mișcă, animații, un fel de programare dar cu interfață grafică mai ușor de folosit și știam să folosesc asta. Îmi plăcea, făcusem un curs de web design (se numea atunci). Și am ajuns, în încercarea de a face și un ban în primii ani de facultate, să lucrez cu Vlad și să fac bannere și niște mici chestii de grafică. Nu eram foarte bun la niciuna dintre ele, doar că în perioada aia dacă puteai să faci lucruri care se mișcă pe un site era o mare șmecherie.

Și am lucrat un pic împreună, el avea niște challenge-uri destul de mari cu gasitul de oameni și cu oameni care să-și asume responsabilitate. Până la urmă ne-am apropiat, am început să lucrăm împreună la această firmă.

O să povestesc odată și experiența asta pentru că a fost foarte interesantă.

Cert este că după ce am lucrat o perioadă împreună mi-am dat seama că nu-mi place să fac asta. Începuse să meargă firma destul de bine doar că nu mi-a plăcut. Ceva nu făcea click și am decis să ies. Am mai stat pe acolo, nu am plecat chiar a doua zi, doar că până la urmă am predat, să zic așa. Am vândut, tehnic vorbind, părțile mele din firmă către el și am ieșit.

Zic tehnic vorbind fiindcă mulți bani nu au fost. Cred că au fost vreo 2000-3000 de euro. Doar că într-o perioadă în care nu prea aveam bani, nu prea știam ce înseamnă banii realist vorbind, deși încercam de vreo 2-3 ani să fac business dar nu ieșise mare lucru.

Îmi aduc aminte ca o trivie amuzantă ziua în care am decis să semnez actele și să ies, trebuia să mergem la bancă împreună să iau partea mea de bani. Și challenge-ul meu mental în acea dimineață era dacă ar trebui să-mi iau ghiozdanul dacă o să mă duc la bancă pentru că nu știam cum o să arate banii ăștia ca volum. Mi-am zis că poate trebuie să-mi iau o sacoșă sau un ghiozdan pentru că nu știu dacă intră în buzunar. Au intrat (râde). Au intrat într-un plic și un buzunar foarte ușor.

Acesta era contextul. Ieșisem din această firmă, aveam niște bani care nu erau mulți pe care foarte repede am decis să îi bag în a cumpăra un site din afară, era moda de a face bani din AdSense pentru cei mai tehnici sau care au prins partea din advertising de început.

Și am făcut un parteneriat cu Bobby Voicu. O să mai povestesc despre el un pic mai încolo. Și el era destul de la început în zona de online și abia ne cunoscusem. Și am decis să cumpărăm împreună acest site pe care ulterior l-am vândut, în 5-6 luni și din fericire ne-am recuperat banii dar cam atât. Nu am făcut mulți bani. Și aveam un blog personal pentru că ăsta era contextul în care mă cunoscusem și cu Bobby.

Îmi făcusem un blog personal prin 2005, cred că a doua parte a lui 2005. Un blog personal pe care scriam, surpriză, acum uitându-mă retrospectiv, despre ce învățam eu din cărți. Citeam destul de mult, începusem să studiez partea de dezvoltare personală, de vânzări și învățam și eram dat pe spate, eram blown away de lucrurile pe care le descopeream și ca să citez un prieten care făcea mișto de mine mai târziu ”am simțit nevoia să dau din prea-plinul meu și să-i învăț și pe alții.”

E amuzant uitându-mă înapoi pentru că acela a fost un reflex de coaching și mentorat fundamental doar că mi-au trebuit vreo 10-12 ani. Nu chiar 12, dar vreo 9-10 ani să mă prind.

Și aveam acest blog personal în care inițial scriam despre ce mai învățam din cărți. După aceea am început să am opinii și să-mi dau cu părerea despre lucruri ca orice blogger personal care se respectă și care își dă cu părerea despre orice.

Partea mișto este că erau foarte puține blog-uri în România în momentul acela. Ne știam cu toții între noi. Cam toți bloggerii care sunt cunoscuți astăzi sunt oameni care au început să scrie prin 2005. Și era o mică rețea de oameni care abia se cunoscuseră și ne dădeam link-uri unii către alții și ne vedeam la întâlniri și la beri și la cafele. Iar în acest context am simțit nevoia să duc la următorul nivel chestia asta cu a scrie despre lucrurile mișto din cărți, cărțile care merită citite și cărțile pe care le-am citit și după aceea regretam și speram să  nu-și mai piardă și alții timpul cu ele.

Am fondat, este mult spus, am cumpărat un domeniu și am dat drumul la acest blog: bookblog.ro. unde de la început ideea a fost că nu o să scrie doar Andrei. Pentru că Andrei citește doar anumite tipuri de cărți și sunt atâtea categorii out there și aș vrea să găsesc niște colaboratori care să scrie și despre literatură, cărți mai tehnice, fiction, non-fiction și nu pot eu să fac asta și oricum nu citesc atât de mult. Nu pot să scriu review-uri zilnice. Citesc și eu o carte pe săptămână sau la 10 zile.

Și am început să dau coate în stânga și în dreapta să încerc să strâng o echipă pentru acest proiect non-profit. Nu intenționam să fac nimic altceva cu el decât ”hai să share-uim chestii cu oameni”.

Atunci m-am dus către câțiva apropiați. Am 2-3 oameni apropiați care au acceptat să mă ajute să scrie, să-și asume că vor scrie cu o anumită regularitate și recenzii despre cărțile pe care le citeau. Printre ei Raluca Alexe, probabil omul care m-a ajutat cel mai mult și a avut cea mai mare influență și contribuție în partea de început de bookblog. Nu doar de început ci și după. Oricum, a ajutat enorm la început și este cea care a scris printre primele, dacă nu chiar primul review de pe bookblog.ro.

Am țintit de la început să ajungem să facem un review pe zi, o carte nouă pe zi. Ceea ce era foarte complicat pentru că review-urile alea nu erau păreri de un paragraf. Când editurile au început să vadă review-urile au considerat că sunt foarte profi făcute (most of them, nu chiar toate, mai scăpam). Dar le făceam profi. Și când zic că le făceam, mă includ și pe mine aici ca să nu rămân pe dinafară. Cred că eram omul care scria cel mai slab din echipa pe care am făcut-o, ceea ce nu-mi este rușine să o spun și nu-mi pare rău. Mi se pare că acesta a fost unul dintre lucrurile care a ajutat la succesul proiectului. Faptul că de la început m-am gândit că voi avea nevoie de o echipă și m-am străduit să găsesc oameni care sunt mai buni decât mine, în special pe scris.

Ziceam că am țintit un review pe zi. Am ajuns acolo după vreo câteva luni. 2-3 luni de strâns echipă, evident mai greu la început. Era greu să-i convingi pe oameni ”hai să scrii pe blog-ul ăsta de care nu a auzit nimeni și pe care îl citesc 7 oameni în fiecare zi și aveți încredere că dacă faceți asta suficient de mult timp la un moment dat nu o să mai fie 7. O să fie 10 și  100 și după aceea o să fie 500”.

Și le spuneam poveștile astea în care uneori încercam și eu să cred. Să mă conving ”hai Andrei, că totuși se poate. Sunt înafară chestii similare și puteam să creștem”. Nu a fost ușor.

După care atunci când a început să crească site-ul și blog-ul, a devenit mai ușor. Oamenii au început să vină și să se ofere ”aș vrea și eu să scriu. Mai citesc și eu din când în când. Aș putea și eu?” Și atunci a fost mișto pentru că am început să ne permitem să filtrăm oamenii. Nu mai acceptam chiar orice review. Votam în echipă ce fel de oameni intră. Asta este o chestie foarte mișto care a ținut de cultura organizațională de care sunt foarte mândru acum. Doar că tot uitându-mă înapoi, am făcut-o foarte intuitiv.

Eu citeam cărți de management, de resurse umane, doar că experiență nu aveam foarte multă și era jumătate din cărți, jumătate pe un soi de gut feeling, de intuiție și a ieșit destul de bine, ținând cont de asta.

Din echipa asta, evident s-a schimbat de-a lungul anilor, doar că a fost un core acolo, core team, oamenii care erau prezenți la fiecare întâlnire, fiecare call, în mare parte erau call-uri pe Skype. Din echipa asta au făcut partea oameni foarte mișto. Unii erau foarte tineri, clar, toți. Cu toții eram foarte tineri. Unii scriau săptămânal, fiecare avea ziua lui.

Unul marți, unul joi, cu target-uri, cu deadline-uri. Alții erau colaboratori care publicau mai rar. Cert este că oamenii din core team aveau în general rol dublu. Pe de-o parte mai toată lumea a ajuns acolo mai întâi ca să scrie, erau oameni care scriau despre ce citesc și apoi încercam să conving pe câte unul din ei să-și mai asume un pic și alte roluri. Cu timpul a început să fie nevoie să existe și oameni pe partea organizatorică, operațională.

Am început să facem tot felul de proiecte despre care o să vorbesc un pic mai încolo și nu mai erau suficienți. Aveam nevoie de project manager, de cineva care să ajute un pic cu promovarea, cineva care să scrie unor autori niște mail-uri și încercam să conving oamenii să joace și acest rol secundar deși nu-și doreau în mod deosebit mare parte din ei. Voiau să scrie despre cărțile pe care oricum le citeau.

Cert este că oamenii ăștia făceau chestii foarte mișto și atunci, chiar dacă erau tineri și au ajuns să facă chestii mult mai mișto mare parte dintre ei, mai târziu.

Făceam o schiță înainte să mă apuc să înregistrez podcast-ul ăsta și am avut iluzia pentru câteva minute sau zeci de minute că o să pot să vorbesc despre fiecare dintre oamenii ăștia în podcast. Nu am nicio șansă să fac asta. Au fost destul de mulți și cu o parte dintre ei am pierdut legătura, am încercat să dau câteva search-uri pe Google înainte. Doar că fiind zona asta mai culturalo-artistică, unii dintre ei au profilele updatate dar de alții nu am nici cea mai vagă idee cum pot să dau dau. M-am gândit inclusiv să le dau un telefon dar sunt mulți și ar dura ore întregi. Poate că am să fac un alt podcast odată.

Zic câțiva care îmi vin în minte doar ca să vă faceți o idee despre cât de diversă și de puțin omogenă era echipa asta.

Dana Iordache era și încă este cred, din câte știu, marketing manager la Pepsi. Asta făcea ea.

Apoi Ioana Ristea care acum este copywriter.

Gia Codrescu care face life coaching.

Silviu Man care este actor și cred că era și atunci, cred că abia începea partea de actorie.

Cristi Mitran care a lucrat apoi prin agenții inclusiv cu mine.

Mihnea Șimăndan care este profesor de psihologie în Beijing acum. Este un tip foarte mișto și care a călătorit foarte mult.

Vlad Ursulean care a fondat Casa Jurnalistului.

Iulia Nălățan care organizează de câțiva ani buni festivalul indian din București Namaste India.

Alice Teodorescu care face content marketing acum.

Foarte mulți oameni și uit mulți acum. Da, este asumat. Nu i-am uitat, pur și simplu am ales să dau doar câteva exemple pentru că au fost foarte mulți și au contat enorm. Mai ales în fazele inițiale ale proiectului.

Acești oameni au fost voluntari 100% la început. Deci nu era un proiect în care se plătea. Nimeni nu câștiga nimic acolo. Eram voluntari cu toții. Nici nu aveam vreun plan să facem bani. Era o chestie strict despre pasiune și despre sharing, despre a da mai departe.

Asta este și partea mișto. Partea cea mai mișto care s-a întâmplat la bookblog în anii aceia a fost, cum spuneam mai devreme, partea de cultură organizațională. Cumva am reușit fără să ne propunem să facem o echipă destul de strânsă în care se lucra remote 100%. Nu aveam birou. Lucram și erau oameni din multe orașe. La un moment dat erau oameni în vreo 3 țări. Intram în Skype call-uri cu toții, ne organizam de la distanță.

Și din nou, vorbim de anii 2006-2007. Acum este ușor să vorbim despre remote work, acum ăsta este trend-ul dar asta se întâmpla acum 13-14 ani. Fiecare avea roluri multiple, iarăși o chestie foarte specială. Era foarte antreprenorială organizația. Făceam team-building-uri prin țară, așa ne cunoșteam. ”hai să mergem să o vedem pe Mihaela la Iași”.

Și ne urcam cu toții într-un tren și nu întrebați cu ce bani pentru că nu știu cu ce bani făceam asta (râde). Știu că o perioadă am făcut-o cu niște bani de la mine dar nici eu nu aveam foarte mulți. La un moment dat s-au terminat și cred că asta a contribuit la faptul că am început să ne organizăm și pe partea de vânzări și să începem să generăm venituri fiindcă nu mai puteam să susținem chestia asta.

Îmi aduc aminte de multe discuții cu oameni din echipă de genul ”Andrei, eu am primit o ofertă de angajare și este primul meu job, ar fi primul meu job și nu vreau să mă angajez. Vreau să continui să fac chestia asta pentru bookblog”. Eram blown away. Și nu s-a întâmplat o dată, s-a întâmplat de multe ori genul ăsta de discuție. Își lua job-uri part-time unii dintre ei ca să poată să continuie să facă chestia asta pe gratis ceea ce pentru mine însemna foarte mult atunci.

Sigur că era un devotament și o loialitate față de proiect, în primul rând. Dar simțeam că se revarsă cumva și către mine și la vârsta aceea a contat că niște oameni aveau încredere.

De altfel, chestia asta s-a văzut mai târziu. Au fost multe momente în care eu le dădeam lor încredere și încercam să-i motivez că o să fie bine și o să creștem și o să vedeți, o să putem face aia și cealaltă. Eram cu partea de viziune și apoi urmau momente în care încrederea mea scădea fiindcă lucrurile nu se întâmplau sau nu se întâmplau cum speram să se întâmple sau mergeau mai greu.

Și venea unul dintre ei și spunea ”Andrei, știi foarte bine că o să iasă”. Și începea să-mi repete ce-i spusesem eu cu 3 luni înainte. Și mă motivau ei pe mine. Era incredibil. Cum poți să folosești cuvinte pe care le-am zis eu într-un moment în care habar nu aveam de capul meu ca să mă scoți acum dintr-o pană de motivație? Nu a fost ușor deloc, mai ales când am început să ne asumăm venituri.

Adică atunci am început să ne punem problema că totuși unii din oamenii ăștia ar trebui să câștige ceva ca să putem să susținem chestia asta, nu neapărat să ne îmbogățim și eram singurul care avea o oarecare experiență de business antreprenorială. Oarecare. Eu făceam plățile la bancă, eu scriam alea pentru taxe, eu semnam contractele și emiteam facturile și eu îmi dădeam seama în ultima zi că mâine nu o să fie bani ca să plătim oamenii sau ca să mergem în team building. Și nu este ca și cum nu s-a mai întâmplat asta ulterior. Adică antreprenoriatul cam despre asta a fost, 15 ani cel puțin. Și sunt convins că nu doar pentru mine. În general despre asta este antreprenoriatul. Doar că atunci fiind foarte tânăr, chestiile astea au avut un efect destul de puternic asupra mea și m-au format.

Ziceam că a contat foarte mult partea asta de cultură organizațională și faptul că eram uniți de niște idealuri și nu de un salariu. Și am putut să compar asta mai târziu cu alte proiecte pe care le-am fondat.

Prin 2007-2008, deci am pornit asta prin 2006, la un an jumătate, am început să vând publicitatea. Am început să-mi dau seama că avem nevoie de niște bani pentru că nu o să putem susține asta pe termen lung nici eu, nici ceilalți și m-am dus destul de natural acolo. Noi livrăm niște valoare, am început să avem tracțiune, adică să crească audiența și oamenii să aprecieze ce facem și să înceapă să conteze pentru edituri faptul că noi scriem despre cărțile lor, să le genereze vânzări și acela a fost momentul în care am zis ”guys, ajutați-ne și pe noi. Hai să facem niște contracte. Voi ne trimiteți niște cărți la începutul unei luni, noi le facem review-uri iar voi ne plătiți pentru asta”.

Și am început să fac vânzări către edituri, ușor-ușor, să intru la editurile mici, după aceea la editurile mai mari ca să putem plăti echipa. Prost, apoi ceva mai bine treptat. Ne-am lovit de alte lucruri acolo, evident, pe care nu le anticipasem imediat ce am început să facem vânzări și să avem colaborările astea cu editurile.

Ne-am trezit că erau editurile foarte supărate fiindcă ne trimiteau o carte care era proastă (după evaluarea reviewer-ului. Omul din echipa noastră care făcea review nu zicea că este cea mai proastă carte pe care a citit-o dar nici nu zicea că este cea mai bună pentru că nu i se părea că este). Și bineînțeles că editurile se supărau. Ziceau ”stai puțin, noi vă plătim dar plătim să ziceți de bine”. Și s-a activat partea de etică și moralitate din Andrei și am avut niște match-uri cu niște edituri…oh my god, îmi aduc aminte și acum.

Într-un final pe majoritatea i-am convins că așa este normal. Noi avem nevoie să ne păstrăm…nici nu știu cum să-i zic… independență pe de-o parte. Partea asta de ”trebuie să fim corecți”. Nu puteam să luăm o carte proastă și să spunem că este bună fiindcă ne împușcăm singuri în picior, vom pierde  audiență și nici voi nu veți mai câștiga. Este interesul tuturor ca noi să scriem pe bune despre ce se întâmplă aici. Dar au fost niște match-uri interesante o perioadă.

În acest context ajunsesem la un moment dat, 2 ani mai târziu după ce am lansat, eram cam în centrul pieții de carte din România. La modul că aveam colaborări, majoritatea plătite dar nu numai, cu cam toate editurile care contau în România. Și mici și mari. Cum aveau o carte nouă, cum aveau o știre nouă o trimiteau și către noi.

Aveam și relații personale, în mare parte eu eram cel care ținea legătura cu editurile și știam cam toți managerii sau ownerii de edituri. Mă știam personal cu ei. Dar în același timp eram într-o situație privilegiată pentru că aveam legături și cu librăriile: Cărturești, Diverta, Compania de Librării București. Eram destul de apropiați și de ei. Ăștia nu prea se înțelegeau, cred că nici acum ne se înțeleg foarte bine din motive ușor explicabile. Fiindcă librăriile distribuie cărțile produse, aduse de edituri și își pun niște adaosuri care și atunci erau mari și sunt convins că sunt mari în continuare. Și atunci erau niște probleme, ei nu comunicau foarte bine unii cu alții dar toți comunicau bine cu noi.

Noi luam foarte bine pulsul pieței de carte, știam cam tot ce se întâmplă, știam tirajele, știam care sunt cărțile cele mai bine vândute, știam inclusiv probleme de sistem foarte bine. Era o situație, un context, o poziție privilegiată cumva. Dar asta pe partea de business.

Pe partea de creștere a produsului, să-i zicem așa, a site-ului și a ceea ce făceam acolo, făceam eforturi constante să evoluăm și aceia sunt anii în care am învățat ce înseamnă internet, ce înseamnă online marketing, ce înseamnă Google Analytics, cum se lucrează cu toate astea, ce înseamnă promovarea unui proiect online. Am învățat foarte multe și optimizam constant. Constant schimbam ceva la proiect, la modul în care lucram, la motoare de căutare, la toate chestiile astea.

Și prin 2007 chestiile astea au început să se vadă și au început să se vadă calumea. În 2007 deja ne creștea traficul foarte mult, oamenii care intrau pe site și am câștigat și RoBlogFest. RoBlogFest a fost un festival care nu se mai ține de câțiva ani, dar cred că a fost singurul festival dedicat blog-urilor. Se înscriau blog-uri la diverse categorii și se vota în diverse moduri de către niște specialiști, public, au fost mai multe variante de-a lungul anilor. Ideea este că am participat la RoBlogFest și am câștigat premiul de cel mai bun blog de cultură din România. Apoi în 2008 am participat din nou și am câștigat iar. În 2009 la fel. Au fost practic 3 ani în care luam tot timpul locul I la cel mai bun blog de cultură. Cred că într-unul dintre ani am câștigat și ”cel mai bun blog colectiv din România”.

În 2008 am participat și la InterNetX. InterNetX era și este în continuare o competiție dedicată site-urilor. Mai ales în industria de online, un pic mai profi și am câștigat ”cel mai bun site la artă și cultură”. Eram foarte poziționați, începusem să fim recunoscuți pentru ce făceam și foarte greu de ignorat pentru că ne creștea traficul mult.

Aveam în momentul acesta, 2008-2009, o audiență incredibilă pentru acea vreme. Nu doar pentru acea vreme, ci pentru nișa de cultură pe care eram. Toată lumea zicea ”cultură, nu puteți să vă bateți cu femei dezbrăcate” și … oh well, cam asta făceam. Eram, pentru oamenii care au idee de ce înseamnă numerele astea, pe la 4000 de vizitatori unici pe zi. Asta însemna vreo 200.000 de vizite pe lună. Ceea ce era enorm. Pe orice standard. Adică eram comparabili cu celelalte nișe, cu blog-uri personale. Adică clar în topul blog-urilor și site-urilor despre cărți din România.

Ca idee, îmi aduc aminte că atunci când am câștigat RoBlogFest în 2009 mă uitam și eram de pe diverse topuri. Erau tot feluri de topuri. Și eram de 10 ori mai mari decât cei de pe locul II pe categoria noastră. Eram noi, după aceea de 10 ori mai mici locul II și după aia ceilalți. Era o diferență colosală. Și zic asta pentru că toate informațiile astea sunt foarte relevante pentru ce a urmat.

Aveam cam 25 de ani deja și mi se dădea foarte multă atenție. Eram invitat de ambasadorul Canadei la cină, la el acasă, când venea un autor canadian în țară. Mă știam cu toți directorii de edituri din România, primeam testimoniale de la CEO-ul Microsoft, se întâmplau toate lucrurile astea, apoi apărea un nou articol în Adevărul despre niște tineri care tocmai au strâns și donat 5000 de cărți către 2 sau 3 case de copii.

Dacă aș fi avut timp să respir, mi s-ar fi părut măgulitor. Cred că existau chiar șanse să mi se urce la cap toată atenția asta. Doar că încercam să fac astfel încât să reușesc să plătesc niște salarii la măcar câțiva dintre voluntari în timp ce le explicam editurilor că dacă facem voluntariat nu înseamnă că nu avem nevoie să mâncăm.

Cam ăsta era acest paradox în care aveam foarte multă vizibilitate și proiectul în primul rând avea foartea multă vizibilitate. În același timp noi ne străduiam să facem rost de niște bani decenți ca să putem să creștem și să susținem în primul rând echipa asta care ajunsese la 14 oameni care lucrau, nu full time cu toții dar se muncea.

Am trecut atunci printr-o perioadă în care făceam de toate. Pe de-o parte încercam să fac vânzări, pe de altă parte făceam eforturi de promovare și coordonam echipa, pe de altă parte mă loveam de tot felul de provocări tehnice pentru că în perioada aceea nu aveam bani să externalizăm, să plătim un programator să facă niște lucruri. Și când se strica ceva la WordPress (platformă de blog-uri) sau când aveam nevoie să facem un banner pentru o campanie pe care tocmai o vânduse Andrei sau să modificăm ceva pe site sau aveam niște erori, niște bug-uri, aveam nevoie să ne descurcăm.

Aceea este perioada în care de obicei intram și mă apucam să învăț cod PHP și să editez. Am făcut niște programare în liceu dar departe de a fi programator. Înțeleg partea de algoritm și mi-a folosit foarte mult dar nu am făcut programare pe bune niciodată. Și atunci intram și stăteam cu codul în față de la 11 noaptea până la 3 dimineața.

Au fost niște ani în care am muncit enorm. Mă uit acum înapoi cu invidie la cât de multă energie aveam atunci și cât de multă energie eram dispus să pun în asta. Mă trezeam la 9-10 dimineața, 9 și jumătate, munceam până la 5-6, pe la 6 mai ieșeam pe afară cu prietenii prin oraș și după aceea, pe la 9-10 mă întorceam, mă așezam la calculator și eram fericit că toată lumea s-a culcat ca să pot să bag schimbul 2. Și munceam de la 9-10 până la 2-3 noaptea, cel puțin. Am muncit foarte mult în perioada aia.

Și îmi aduc aminte că schimbul 2 era de obicei pe chestii tehnice. Hai să învățăm cum se rezolvă plug-in-ul nu știu care de WordPress. Și au fost oameni care m-au ajutat în perioada aia și cu care eram relativ apropiat pentru că făceau și ei parte din acești prim val de bloggeri din România și aveam probleme similare.

Îmi aduc aminte că îl sunam pe Bobby Voicu cu care am fost asociat de câteva ori în diverse proiecte și care îmi este prieten și acum. Îl sunam și îi ziceam ”am problema asta cu plug-in-ul”. Și Bobby lăsa ce avea el de făcut și se apuca să repare plug-in-ul de WordPress. Este amuzant acum când mă gândesc la momentele alea pentru că am crescut cu toții și am făcut lucruri mișto după. Și atunci a fost o fază în care eram super dispuși să ne suflecăm mânecile și să facem orice. M-a ajutat Bobby cu plug-in-urile, apoi chestii de grafică în special, bannere. Inițial am lucrat cu Alex Mihăileanu, poate că îl știți de pe subiectiv.ro.

Apoi Alex Negrea care la fel, se mai pricepea la grafică și mai lucram per proiect să mă ajute cu una, cu alta. A fost o perioadă foarte romantică (râde).

În perioada asta am început proiectele sociale. Perioada asta, adică prin 2007-2008, cam așa. Am început proiecte sociale, adică am început să facem mai mult decât să scriem și să promovăm bookblog.ro și acela a fost momentul în care defapt s-a transformat într-un proiect social. Jumătate societate comercială, jumătate non profit, să zicem așa.

Am început schimb de cărți. Schimb de cărți care era o serie de întâlniri în ceainării, ne vedeam (cu Gramo cred că am început prima dată și după aia ne-am ocupat doar noi) într-o ceainărie din București, oamenii veneau cu niște cărți de acasă și făceau schimb ”eu am cartea asta”…altcineva venea cu altă carte, făceau schimb între ei și mai stăteau la un ceai, la o cafea, se vorbea despre cărți. Era o întâlnire care dura 2-3 ore sâmbăta sau duminica. Cam așa se făcea.

Și chestia asta a avut atât de mare succes pentru că oamenii aveau nevoie de conectare (era un pretext de conectare) și să interacționeze cu niște oameni care au valori similare cu ale lor. Tot așa, oameni pasionai de cărți, citit. Și au avut succes cu chestia asta și am început să avem cereri ”nu organizați și în Cluj sau în Iași?”.

Și am început să facem chestia asta iar fast-forward un an mai târziu după ce am început, întâlnirile astea de schimb de cărți se întâmplau în 18 orașe, ceea ce este enorm pentru că s-a împrăștiat mult dar noi o făceam, o coordonam de la centru. Adică noi din București, evident că nu ne duceam în fiecare dintre orașele astea, mai ales că se întâmplau simultan. Asta a fost nebunia.

În top, în momentul de vârf al acestui proiect se întâmplau 20 de evenimente în 20 de orașe diferite, printre care 3 țări diferite, 4 țări diferite. România în mai multe orașe, Paris, Londra, Bangkok. Se întâmplau aceste 20 de evenimente simultan, coordonate de noi. Cu un colaborator de-al nostru în fiecare dintre orașele astea, un coordonator local doar că nu mergea ideal.

Eu eram la eveniment, să zicem că în București și suna telefonul, un număr pe care nici nu-l aveam eu și zicea ”sunt Maria, coordonatoarea din Galați. Am și eu o problemă. Avem un parteneriat făcut cu ceainăria X din Galați. Am 30 de oameni în fața ceainăriei și este închisă. Ce facem?”. Și rezolvă Andrei din București problema din Galați (râde).

De obicei bubuiau 3 odată. Galați, Paris și nu mai știu care. A fost o nebunie logistică. Și evident doar cu voluntari, nu era plătit nimeni ceea ce făcea lucrurile și mai complicate. Pe echipa din București mă bazam. Dar pe oamenii care erau în alte orașe și nu toți aveau același nivel de profesionalism, își doreau să facă, erau oameni cu bune intenții. Ceainăriile, cafenelele de pe acolo erau la fel, unele mai puțin profi, altele aveau comunicare defectuoasă și a fost o nebunie pe partea de organizare. Dar mișto. Și creștea. Și în fiecare lună făceam statistici. În București au fost ediții cu 100 de participanți, o chestie de genul ăsta.

La fel, în Cluj, Iași și 50-60. În orașele mai mici erau mai puțini. Se întâmplau lunar. În fiecare lună se întâmpla câte o serie de evenimente.

Evident, în timpul ăsta noi încercam să facem rost de resurse să putem susține chestia asta. Și ușor-ușor o făceam. Mai făceam un parteneriat cu o editură care să dea niște cărți în câteva orașe, premiu pentru niște concursuri. Mai făceam un deal cu o ceainărie care să dea ceaiurile din partea casei. Era complicat în toate orașele astea.

Apoi în paralel cu asta am început să organizăm book talks. Erau o serie de conferințe. E mult spus conferințe. Întâlniri. Niște întâlniri în ceainării. Îmi aduc aminte că în București au fost făcute în Club A mare parte dintre ediții, dacă nu chiar toate. Și invitam niște personalități din zona de carte și făceam un fel de talk show. Aveam un moderator care era de la noi, de obicei era Silviu și invitatul care tocmai își lansa o carte, de obicei. Și vorbea timp de o oră, lua întrebări din sală, îi mai punea moderatorul niște întrebări, se mai stătea un pic la networking la sfârșit.

Și au fost oameni mișto: Dan C. Mihăilescu, Ioan T. Morar, Cezar Paul Bădescu, Ion Manolescu. Au fost oameni mișto și noi făcea promovare pentru chestia asta, noi făceam toată partea de organizare, făceam deal-uri cu cluburi ca să nu plătim sau să plătim foarte puțin sala. Și se strângeau 50-70 de oameni la fiecare ediție, după care monitorizarea presei, evident se scria peste tot de asta. Și aici multă muncă, mult project management, multă comunicare, aceeași echipă.

Apoi am început să facem strângeri de cărți de la cititori. Am început să ne dăm seama că sunt mulți oameni care au multe cărți, unele pe care poate ar vrea să le arunce chiar dacă sunt în stare bună dar nu mai au ce să facă cu ele. Altele care erau și în stare bună și nu voiau neapărat să le arunce dar le-ar fi donat dacă era cineva care avea nevoie de ele.

Și mi-am dat seama că sunt oameni care au nevoie de ele, sunt case de copii care nu au o carte în bibliotecă. Și raționamentul era așa: dacă noi reușim să donăm 400 de cărți la o casă de copii din București sau de lângă București și un copil ia o carte și nimerește una bună și îi place și începe să citească datorită acestei donații de 400 de cărți, noi am schimbat o viață.

Credeam foarte tare în chestia asta. Am făcut un om să citească. Viața lui va fi diferită, mai bună. Cu cât mai bună nu știm dar sigur va fi mai bună. Și ăsta era raționamentul.

Acum hai să facem rost de cărți și hai să le donăm. Și acolo complicații peste complicații. Nu este așa de ușor cum ai crede să donezi în România, mai alese la instituții care țin cumva de stat. Dar am început să facem asta și îmi aduc aminte că am făcut mai multe strângeri în cadrul cărora care s-au strâns mii de cărți. Am făcut o strângere de cărți în Cișmigiu.

Este adevărat, ne-a ajutat și faptul că acum aveam mii de oameni, de cititori zilnic, puneam un anunț acolo. Întrebarea principală era cu ce naibii cărăm toate cărțile astea? Nu ne apucam acum să le cărăm cu camioane pentru că nu eram la nivelul acela de bani.

Și am făcut o strângere de cărți sau două în Cișmigiu. Îmi aduc aminte de una la ASE, dacă nu chiar prima. La ASE, cred că am mai povestit într-un podcast de asta, la Clădirea Comerțului ne-am gândit să facem strângerea, cred că terminam facultatea de Marketing. Și mi-a venit în minte că holul acela de la parterul clădirii de comerț de la ASE este tocmai bun. Pentru că este liber tot timpul. Cred că era un singur paznic acolo și îmi zic că o să îl conving.

Așa că am pus frumos pe site locul de strângere al cărților la ASE în comerț la parter, fără nicio aprobare, fără nimic. Fiindcă nu mă gândeam că o să o luăm, mie cel puțin mi se părea complicat să o luăm. Multe au mers așa în perioada aceea ”hai că ne descurcăm”. Care de obicei se transforma în ”hai că se descurcă Andrei”. Ceea ce uneori era adevărat, alteori nu.

Și m-am dus acolo frumos cu câțiva oameni în ziua strângerii de cărți și cu încredere i-am spus omului de la intrare ”strângem și noi niște cărți, o să vină niște oameni. Dacă ne spuneți dumneavoastră unde este cel mai bun loc în care am puteam să le strângem aici la parter?”. Și a fost luat pe nepregătite, mai pe sus și era un pic confuz.. ”Dar aprobare?” Și îi ziceam ”doar să ne spuneți care este cel mai bun loc pentru că nu vrem să încurcăm. Tocmai de aceea vă întreb”.

Și omul a zis ”acolo”. Perfect, acolo. Și au început să vină oameni și au început să se facă maldăre, stive de cărți. Nu știam câte o să vină. Era strângere de cărți, puteau să vină oricâte. Și au venit mii. Mii. Niște mii de cărți. Nu se mai terminau. Nu știți, nu cred că vă imaginați cum arată mii de cărți puse una peste alta. Eu sigur nu-mi imaginam până în momentul acela.

Și am umplut… nu știu dacă jumătate, dar un sfert din holul de la comerț, până când a venit decanul (râde) care tocmai trecea pe acolo. Și eu eram lângă cărți. Și s-a uitat la mine, îl cunoșteam, știam că el este decanul și a zis ”ce sunt astea?”. Și eu i-am răspuns ”sunt cărți” (râde). El a zâmbit și a zis ”înțeleg, dar ce caută aceste cărți aici?”. Și îi zic ”știți, de la un site, strângem…” Și mi-a zis ”cred că v-ar trebui o aprobare”.

Iar eu am făcut pe prostul și i-am zis ”aaa, chiar nu m-am gândit la asta. Și cui ar trebui să o cerem?” Și el a răspuns ”păi, de exemplu, mie” (râde). A fost o discuție care a durat 4-5 minute, care s-a terminat cu ”ar fi bine să nu mai fie aici în jumătate de oră. Din fericire tocmai se terminase intervalul pe care îl dădusem noi, în care urma să strângem cărți”.

După care a apărut o altă problemă. Cum le luăm de aici? Că nu aveam mașini, nu aveam nimic. A fost o nebunie. Ăsta este doar un exemplu. Le-am luat până la urmă. Au stat depozitate în garsoniera care aparținuse bunicii unuia dintre colegii mei. Au stat acolo niște luni de zile până când am reușit să le plasăm, să obținem aprobări să le plasăm la niște case de copii.

Și am făcut multe de astea. Am donat multe, mii de cărți la case de copii, în special din jurul Bucureștiului și inclusiv am donat către biblioteci de pe la țară. Și aveam niște oameni care ne scriau ”sunt profesoară dintr-un sat de nu știu unde și urmăresc ce faceți iar noi aici avem 20 de cărți. Poate ne puteți ajuta.”

Și strângeam cărți, le trimiteam în satul nu știu care cu transport de la alți oameni care aveau drum pe acolo. A fost o nebunie logistică. Dar foarte mișto. Foarte multe chestii mișto făcute atunci. Bineînțeles, asta o făceam în paralel cu schimbul de cărți în 20 de orașe, cu book talks odată la 2 luni (cam așa se întâmpla book talks).

Apoi am participat la lansarea unei chestii care se cheamă? Nu știu dacă se mai cheamă dar s-a chemat sigur Lecturi Urbane care nu a fost inițiată de noi dar am participat la prima sau primele două ediții și acolo se făceau niște evenimente, de exemplu în metrouri.

Mergeam în metrou și intrau câte 50 de oameni cu câte o carte în mână, toți citeau și ideea era să vedem cum facem ca pentru niște oameni, în niște vagoane, să se uite în jur și să vadă că toată lumea citește. Era o companie de conștientizare a lecturii, cel puțin așa început, de ridicare a awareness-ului pe partea asta.

Și care mai târziu a continuat și fără noi. Și s-a dezvoltat în mai multe orașe, foarte mișto.

Un alt proiect super important făcut în perioada asta, cam la un an – doi de la momentul în care am lansat a fost tarabacucarti.ro. Taraba cu cărți era un proiect lansat de Dorin Boerescu, un om care mai târziu m-a ajutat foarte mult și direct și indirect. Prin intermediul lui i-am am cunoscut în aceeași zi, la aceeași masă, într-o întâlnire pe Daniel Enache și Dan Călugăreanu. Oameni cărora le-am zis povestea pe care o zic și astăzi și ani mai târziu, în contexte diferite, ambii au ajuns să joace un rol super important în evoluția bookblog.ro. Dar nu știam asta atunci.

Și am început această colaborare. Dorin pornise tarabacucarti.ro care era o librărie online. Nu știu dacă era chiar prima librărie dar erau puține librării online atunci. Începuse această librărie online și mi-a zis ”nu vrei să te facem și pe tine acționar aici? Are sens. Tu ai bookblog.ro, faceți trimitere de pe bookblog.ro, de câte ori recomandați o carte să o cumpere de pe Taraba cu Cărți. Și câștigi și tu.” Și am devenit acționar și manager cumva la Taraba cu Cărți, în timp ce mă ocupam de toate celelalte. Cred că deja se vede unde se duce povestea asta.

La Taraba cu Cărți a eșuat lamentabil tot. Și mi-am asumat parte din ce s-a întâmplat acolo. A eșuat, eu am preluat 20% parcă. 15% sau 20% din business, Dorin avea restul acțiunilor și am încercat să facem asta cu o mini echipă în paralel, jumătate de an, nu a mers. Au crescut vânzările, nu au crescut la nivelul la care să fie sustenabil și am decis de comun acord la un moment că nu o să meargă. Nu merită să facem asta, nu o să facem suficienți bani, nu este sustenabil și am închis proiectul. Dar am rămas în legătură cu Dorin și este un om cu care am interacționat mult după și care m-a ajutat cu multe recomandări, în primul rând, de alți oameni mișto.

Un alt proiect din perioada aceea a fost lansarea târgului de carte de Science Fiction și Fantasy – Final Frontier se numea. Ne-am gândit să facem un târg de carte. Ne-am  gândit să facem un târg de carte fiindcă am început să paritcipăm la Gaudeamus și ne-am dat seama că sunt niște nișe care nu sunt acoperite.

Împinși un pic și de edituri care aveau încredere în noi, faptul că strânsesem o audiență mare și aveam putere de promovare, ne-au zis ”nu faceți și voi?”. Și ni s-a părut și nouă o idee bună. Aveam câțiva oameni pasionați în echipă de partea de SF și conectați în piață și am pornit acest târg de SF și Fantasy care a fost foarte mișto.

Era un târg fizic, se întâmpla o dată pe an, îl organizam noi, chemam toate editurile, editurile plăteau să fie acolo, era și o linie de business pentru noi dar în același timp un proiect pe care l-am construit cu mare plăcere.

Făceam toate lucrurile astea și în paralel, bineînțeles și cu resurse limitate. Și surpriză, cam în aceeași perioadă, România și industria de carte în mod particular, au fost lovite de criza economică care a început prin 2008, a început să se simtă prin 2009. Noi eram fix în mijlocul tuturor lucrurilor ăstora când a venit criza și plus, editurile au început să ne spună ”știi, noi nu prea mai avem bani să vă dăm. Contractul ăla o să se anuleze. Dar nu se poate să faceți review-uri pe gratis?”

Și am început să simt (și după asta să simțim dar inițial să simt) că stăteam pe nisipuri mișcătoare. Începuse să se zdruncine structura și acela a fost momentul în care am avut nevoie să ne reinventăm cel puțin pe partea de business și din fericire ne-a ieșit.

Am început să gândim și să vând proiecte speciale de advertising pentru companii mari și mi-am dat seama că de la edituri nu pot lua banii ăștia. De unde pot să iau bani? Companiile mai mari. Pentru ei ar fi mult mai ușor să ne dea banii de care avem nevoie să susținem toate chestiile astea.

Am început să fac eforturi, nici măcar nu am început… doar să fac eforturi pentru că mi-a luat mult până mi-a ieșit prima dată, să intru la companii mari ca Vodafone, Microsoft. Îmi aduc aminte, nu pot să spun compania dar să zicem Vodafone, (râde) că modul în care am reușit într-un final să am colaborare cu ei după un șir lung de chestii a început în felul următor: Andrei urcându-se într-un taxi, ducându-se în față la clădirea Vodafone de la Charles de Gaulles, dându-se jos, ducându-se la recepție, erau mai multe domnișoare acolo și întrebând ”pentru Vodafone cu cine vorbesc?”

Și am început să-i explic domnișoarei că am nevoie să vorbesc cu un manager de la Vodafone și cam așa a fost. Cam ăsta era nivelul. Nu aveam network suficient de puternic, rețeaua mea de contacte atunci s-a creat, în anii aceia. Nu cunoșteam pe nimeni. Ulterior am mai construit niște relații mișto, inclusiv cu oameni din Vodafone și s-au mai ușurat lucrurile dar cam așa a fost la multe companii.

A trebuit să intrăm de jos și să facem sale și să urcăm de la un manager și la următorul manager și la următorul manager care are capacitatea să ne aprobe un buget și cu care construiam proiecte. Ăsta a fost și challenge-ul. Cum gândim niște proiecte pentru companiile astea astfel încât să fie relevante pentru ele și pentru planul lor de dezvoltare ținând cont de faptul că noi suntem pe zona de cărți. Și am găsit multe variante.

Îmi aduc aminte că Microsoft avea o direcție de dezvoltare pe zona de cultură și ne-am legat de asta. Vodafone a avut la un moment dat o campanie în care dădea niște cărți, e-book-uri gratuite la cumpărarea unor cartele și ne-am conectat la aia. Erau niște proiecte speciale, le vindeam și luam de acolo bani cât să ne susțină.

Și a mers bine, a mers chiar mai bine decât cum mersese cu editurile doar că a luat ceva timp și ne-a împins un pic, adică ne-a solicitat un pic.

Și eram în 2009 la a trei ani și ceva de la lansare. Stabilizasem cât de cât, eram încă în mijlocul crizei, doar că stabilizasem toată partea asta financiară cât de cât, își luau oamenii niște bani și îmi rămâneau și mie ca să pot să fac doar asta și se întâmplaseră niște lucruri.

Și acela a fost momentul în care mi-am dat seama că avem nevoie să creștem mai repede, mai puternic și simțeam că începem să atingem un platou la nivel de trafic. Nu prea mai treceam de 4000, 4000 și ceva de vizitatori pe zi care oricum era foarte mult.

Când vorbeam cu oameni și le spuneam că avem problema asta de creștere spuneau ”zi mersi că ai ajuns până aici. Că nu se aștepta nimeni să faceți traficul ăsta fiind pe nișa asta”.

Atunci mi-am dat seama că avem nevoie de niște spin-off-uri, o dezvoltare cumva pe alte nișe. Și ne-am gândit să replicăm modelul de la bookblog și de echipă și de conținut și de creștere și de promovare pe alte nișe. Practic să replicăm rețeta.

Nișele au fost așa: dezvoltare personală, cărți pentru copii (era o nișă neacoperită și pe care tot apăreau edituri care nu prea aveau unde să promoveze), SF și Fantasy (că aveam deja și partea de târg) și o zonă de spiritualitate, unde fie vorba între noi, îmi cam doream (o să mă înjure Silviu dacă ascultă vreodată asta pentru că el se ocupa de secțiunea de spiritualitate) să mut zona de spiritualitate, să o extrag din bookblog.ro și să o pun în altă parte pe un domeniu separat fiindcă era măcel pe comentarii.

Zona de spiritualitate care se numea Conștiințe, oh my god (râde). Se băteau ăia acolo, se înjurau, se făceau, toate scandalurile erau acolo în mare parte. Și am zis ”nu mai bine o mutăm noi separat într-un loc care să fie doar despre asta?”

Dar celelalte nișe aveau clar direcție unde putem să atragem o audiență care nu ar veni pe bookblog.ro pentru că este un pic prea generalist pentru ei dar care ar fi interesați doar de cărți pentru copii sau doar de dezvoltare personală. Ăsta era planul. Să mai construim alte 3-4 site-uri de la 0. Ne folosim de bookblog.ro ca să le promovăm, creăm echipe specifice, separate pentru fiecare și facem asta.

Nu era ușor. Ca să explic un pic contextul, în acest moment, în 2009, Facebook încă nu exista în România. Exista înafară, poate exista și în România dar nu știam pe nimeni cu cont de Facebook, hai să o luăm așa. Abia în 2010 a început să miște Facebook-ul la noi și să fie o variantă. Oamenii încă erau în 2008-2009 pe Yahoo Messenger. Era un context destul de diferit de cel de astăzi în care partea de social nu funcționa la fel.

Nu era ca și cum scriai un articol sau un review și îl dădeai pe rețelele sociale, nu exista conceptul ăsta. Aveai nevoie de alte metode de promovare. Atunci planul de a lansa 3-4 site-uri care să crească suficient de repede, să nu ne ia tot 4 ani cât lucrasem la bookblog până atunci era destul de complex de realizat.

Așa că mi-am dat seama că ar fi o idee să ridicăm o investiție. Să vând o parte din proiect, să iau niște bani cu care să dezvoltăm partea asta. Să mai iau niște oameni de vânzări, să nu mai vând doar eu și să ducem business-ul la un alt nivel.

Evident că nu s-a făcut bătând din palme doar că s-a întâmplat. Am reușit să fac asta și am vândut 20% din bookblog către Daniel Enache de la lanțul de hoteluri Continental și altele. Era și investitor în alte proiecte. Este unul dintre oamenii cu care mă cunoscusem cu niște ani înapoi prin intermediul lui Dorin Boerescu. Ne plăcuse unul de altul, avusesem o conectare foarte bună, el a vrut să rămânem în legătură, să-l țin la curent cu ce se mai întâmplă și când mi-am dat seama că avem nevoie de bani din exterior am vorbit cu el.

Iar Daniel Enache este omul cu care niște ani mai târziu urma să lansez următorul meu business, Agenția Spada. Dar asta este o altă poveste.

I-am explicat planul, i-am zis de ce avem nevoie de bani, pare că l-am convins și am început să facem chestia asta, să replicăm succesul.

Doar că așa cum deja a devenit evident acum, uitându-mă înapoi și povestind despre asta, atunci nu era atât de evident, făceam foarte multe lucruri în paralel. Încercam să fac foarte multe în paralel. Multe îmi ieșeau destul de bine dar deja simțeam că începusem să-mi iau burnout-uri și nu puteam să susțin pe termen lung chestia asta.

Construiam cele trei sub-site-uri, începusem să deleg managementul operațional către Adriana Cocic fiindcă mi-am dat seama că nu mai pot să fac și management. Managementul echipei începusem să-l deleg, nu era 100% delegat, ceea ce este faza cea mai tricky în management când muncești la a delega fiindcă atunci ai nevoie să faci foarte multe lucruri pe care înainte nu aveai nevoie să le faci. De exemplu să procedurizezi o grămadă de zone care ție îți veneau natural să le faci. Doar că acum trebuie să îi spui altcuiva cum să le facă astfel încât să susțină, să mențină sistemul și asta este foarte complex. Este efort suplimentar, devine în timp mai greu ca după aia să devină mai ușor că ai delegat.

Vindeam publicitate și pentru bookblog și pentru noile site-uri și colac peste pupăză la 6 luni (poate este mult), la niște luni după ce am făcut chestia asta și deja aveam farfuria plină, într-o întâlnire cu Daniel Enache, investitorul, eram la masă și mă întreabă ”auzi, dar de ce nu faci tu o agenție care să vândă publicitate pentru toate blog-urile mari din România? Pentru că oricum faci asta.”

Ideea este că-mi ieșea destul de bine. Noi luam bani din publicitate mai mult decât majoritatea blog-urilor din România. Și este normal pentru că ei nu erau oameni de business. Scriau și nu aveau skill-urile necesare să facă networking și vânzări, ceea ce eu fusesem nevoit să învăț să fac. Și începusem să am rețea și network și intrări la niște clienți și părea destul de… dacă tot m-am dus să vorbesc cu clientul acela aș putea să-i spun că pot să-i dau publicitate pe 10 blog-uri, nu doar pe unul sau pe 3 ale mele.

Așa că după Excel-uri, planuri și discuții cu investitori am lansat Spada. Spada, una dintre primele agenții de social media din România care în primii ani a făcut o mare parte dintre campanile pe blog-uri din România. Cam din tot ce se făcea în România…estimarea mea este că cel puțin 60% dintre agențiile mari externalizau către noi aceste campanii. Vindeau către o companie mare, să facem noi o campanie către radio, tv, online și pe blog-uri. Iar partea de blog-uri ne-o dădeau nouă, ne ziceau ”faceti-o voi că noi ori nu ne pricepem, sunt niște particularități la a lucra cu bloggerii” pe care ei nu le înțelegeau ”ori nu avem oameni, resurse să o facem și pe asta. Faceti-o voi și vă dăm bani”.

Mai târziu am renunțat treptat la a lucra pentru agențiile și am început să concurăm cu ele vânzând direct către clienții mari din România, către companiile multinaționale dar asta este deja altă poveste. Povestea Spada pe care, cum ziceam, poate o să o spun odată tot așa când vor fi trecut suficienți ani de atunci și mi se va face teamă să nu cumva să uit.

Și în timp ce făceam lucrurile astea, prin 2011, (în 2010 la sfârșit am lansat Spada și în același timp încercam să cresc proiectele alea) la 5 ani și ceva de la lansarea bookblog, m-am văzut nevoit să realizez într-un moment de introspecție și burnout că am nevoie să aleg între ele. Mi-am dat seama că nu am cum să le mai fac pe toate și că afectează, risc să nu fac niciuna bine.

Între timp Adriana preluase deja tot managementul operațional la bookblog și celelalte site-uri doar că nu era om de vânzări și știam asta. Deal-ul nu fusese să facă și vânzări iar eu, deși vindeam, nu vindeam suficient încât să putem crește pentru că încercam să fac toate lucrurile astea în același timp. Și contrar așteptărilor, când ajungeam în fața clientului și spuneam că am 7 sau 20 de site-uri de blog-uri pe care pot să vând publicitate, nu era foarte ușor să rămân focusat pe bookblog. De multe ori alegeam să vând și câștiga mai mult agenția decât bookblog. Era un mini conflict de interese acolo.

Acela a fost momentul în care am decis să ies din bookblog.ro și să mă concentrez pe Spada. A fost o alegere, o decizie, probabil cea mai grea decizie a vieții mele profesionale. A fost extrem de greu să aleg dar… mă rog, despre motivele care au cântărit mai mult în această decizie am să vorbesc altă dată. Este un studiu de caz în sine tot momentul acela de decizie.

Cert este că mi-am dat seama că asta este decizia corectă. Știam că asta e decizia corectă. Nu am știut de la început dar am ajuns la concluzia că la bookblog trebuie să renunț. Doar că nu voiam să iau decizia asta chiar așa, oricum de departe cel mai important factor, (mai important chiar decât câți bani iau pe acest business social sau cum se îmbogățește Andrei prin vânzare) era cui pot să o vând astfel încât să fiu cât mai sigur că proiectul nu moare într-un an sau doi.

Ideea era că nu voiam să îngrop proiectul doar fiindcă plec eu. Chiar dacă mie îmi era clar că vreau să plec și că asta este ce am nevoie să fac. Întrebarea  era ”cui pot să-l vând astfel încât să nu-l strice sau măcar să am speranța că nu o să-l strice?” Ceea ce este o decizie complicată oricând vrei să-ți predai business-ul și chiar dacă relativ automatizat, mai puțin partea de vânzări, era destul de automatizat. Adriana deja preluase lucrurile, venise și Andreea Chebac care ajuta și ea. Era cât de cât stabil.

Și am vorbit cu vreo 3-4 oameni interesați, toți oameni cunoscuți în mediul online, oameni pe care îi respectam și care aveau și această latură de investitori. Le-am explicat contextul, le-am explicat că nu le pot face pe toate, că aș vrea să găsesc pe cineva care să poată preia bookblog și să-l ducă mai departe și am vândut până la urmă către Dan Călugăreanu.

Dan Călugăreanu, owner la Alliance Computers, foarte abil dar în primul rând un cititor și un fan bookblog.ro. Și aproape de tot ce înseamnă partea asta de cărți și cultură. Cel de-al doilea om pe care îl cunoscusem cu câțiva ani în urmă în acea întâlnire foarte interesantă pe care o făcuse să se întâmple Dorin Boerescu.

L-am ales pe el cu încrederea că proiectul va continua și că voi putea să-l urmăresc în continuare de la distanță, că nu o să se piardă. Așa că la 28 de ani am încheiat un capitol super mișto al vieții mele în care am lansat și am condus un proiect 50% societate comercială, 50% non-profit, am învățat ce înseamnă o echipă dedicată și pasionată care este dispusă să lucreze pe gratis și nu 2 zile… un an jumătate – doi.

Am învățat bazele marketing-ului online și am pus împreună cu oamenii ăștia mișto cu care am lucrat o cărămidă la baza internetului social în România. Sigur că ce am spus aici este povestea bookblog.ro din unghiul meu. Însă aș vrea să nu uităm că nu aș fi putut să fac lucrurile astea de unul singur și le sunt super recunoscător oamenilor care au fost cu mine pe drumul ăsta, în diversele etape ale drumului. Fără ei, povestea asta mișto s-ar fi putut termina prost în zeci de momente din ultimii 14 ani. Și din nou, le mulțumesc și sunt recunoscător pentru asta.

În loc de credits, un update legat de oamenii menționați în această poveste acum, în luna mai 2020, la 14 ani de când a început totul.

Raluca Alexe, unul dintre oamenii cheie cu care am început proiectul acesta a fost un om cheie și în lansarea Agenției Spada. A fost unul dintre cei 2 oameni împreună cu Cristi Mitran, pe care i-am furat de la bookblog.ro în momentul în care am decis să fondez agenția. Și a ajutat foarte mult. Acolo a fost unul dintre primii account manageri de la Spada. Și a contat, a contribuit enorm la tot ce s-a întâmplat acolo. În prezent face o chestie foarte mișto în echipa de content de la Emag.

Apoi Andreea Chebac care a fost unul dintre oamenii care au venit în bookblog.ro în perioada în care eu tocmai ieșeam din management. Când bookblog era condus deja de Adriana. Coordonează în continuare și astăzi echipa bookblog.ro și face în același timp și comunicare pentru fundația Calea Victoriei.

Adriana Cocic pe care acum o cheamă și Lucaciu a fondat Viajoa.ro blog de travel foarte cunoscut. După care acum, de ceva timp, face niște super fotografii și probabil că le veți găsi pe la expoziții.

Bobby Voicu, omul care m-a ajutat să repar plug-in-uri în WordPress, a fondat mai multe business-uri printre care MavenHut care a fost și vândut pe destul de mulți bani acum ceva timp și între timp s-a mutat în Portugalia.

Alex Negrea este unul dintre cei mai cunoscuți, dacă nu chiar cel mai cunoscut consultant pe social media din România și am o discuție cu el într-un episod al podcast-ului. Îl puteți asculta.

Alex Mihăileanu este visual artist, m-a ajutat și el ca și Alex cu partea de design, bannere, este mutat în UK de ceva timp.

Dorin Boerescu, omul care m-a conectat cei doi investitori și partenerul meu, asociatul meu din Taraba cu Cărți și din alte proiecte ulterior, este CEO la 2Performant. Este cea mai importantă platformă de marketing afiliată, independentă din România.

Daniel Enache, omul care a fost investitor în bookblog.ro și apoi investitor și în Spada este membru în board-ul lanțului de hoteluri Continental, Hello Hotels și ce mai este pe acolo.

Dan Călugăreanu, omul către care am predat, care a preluat bookblog.ro. Este investitor în continuare și este președinte într-un grup de investitori în Techangels, cred că încă mai este președinte acolo și în același timp implicat în Early Game Ventures care este tot în zona de investiții în startup-uri și în continuare deține bookblog.ro.

Iar bookblog.ro evident încă există, încă este unul dintre cele mai importante repere în piața de carte din România. Sunt publicate acolo review-uri la câteva mii de cărți. Mare parte dintre cărțile noi care apar beneficiază de un review pe bookblog.ro. Cam toate cărțile care apar la editurile mari din România.

Târgul de Science Fiction și Fantasy – Final Frontiers se întâmplă în continuare o dată pe an iar bookblog.ro este tot timpul prezent la principalele târguri de carte din România, sigur îl găsiți pe acolo constant.

***

Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.

Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:

Join 0+ Insider

Newsletterul 0+ Insider este cel mai bun loc unde să ne urmărești. Vei avea acces la insight-uri utile într-un proces de schimbare, informații de culise legate de ce punem la cale (inclusiv workshopuri pe care le anunțăm doar pe mail), recomandări de cărți și altele.

Ce NU vei primi? Informații superficiale, pline de cuvinte stufoase, concepte obosite și deja super-reciclate, “tips & tricks” sau “growth hacks”. Îți vom scrie doar când avem ceva valoros de împărtășit.

S-ar putea să te intereseze și:
Meniu