Dacă te uiți la filme sau citești cărți, îți va plăcea discuția cu Daniel Zărnescu. Daniel lansează zilele astea storycraft.ro și cu ocazia asta am vorbit despre:
- De ce citim cărți de literatură
- Care sunt etapele construirii unei povești (de carte sau de film)
- Chiar ne ajută cărțile de Non-Ficțiune să acționăm în viață?
- Povestea Anei care a supraviețuit atacului asupra turnurilor de la World Trade Center
- George RR Martin, Stephen King și cât de mult e scrisul despre organizare și structură și cât despre Flow?
- Școala de scris a lui Daniel, editura și site-ul storycraft.ro
Ascultă episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Înainte să începem episodul de astăzi voiam doar să-ți reamintesc că în scurt timp voi lansa un training de 4 luni în care intenționez să învăț câțiva oameni să facă ceea ce fac eu. Adică să lucreze unu la unu cu alți oameni pentru a-i ajuta să schimbe lucruri în viețile lor și să devină mai buni în ceea ce fac.
Dacă crezi că ți-ar plăcea să faci asta și vrei să afli mai mult, tot ce ai nevoie să faci este să intri acum și să-mi lași datele tale pe adresa și în scurt timp vei primi mai multe informații despre training.
Acum revenim la episodul nostru. Astăzi l-am invitat pe Daniel Zărnescu, scriitor, om de marketing, trainer și fondator al școlii de scris. Nu în ultimul rând, Daniel lansează și o editură nouă zilele acestea, Story Craft Publishing, ocazie cu care l-am invitat la o discuție pragmatică, practică despre cărți, filme, scenarii și de fapt, despre cum ne schimbă poveștile viața.
*
Andrei: Salut, Daniel! Bine ai revenit!
Daniel: Salut!
Andrei: A fost foarte apreciată discuția de acum ceva timp. Cred că a trecut un an și ceva. Bine… dacă îl măsurăm pe ăsta cred că au trecut cinci ani (râde). Episodul se numește Știm prea multe dar acționăm prea puțin.
Și am primit foarte multe feedback pozitiv fiindcă s-au regăsit oameni în chestia asta știm prea multe, care înseamnă de obicei: „am aflat, am citit, am povestit cu cineva despre, credem că știm sau chiar știm la nivel teoretic niște lucruri” și în realitate vedem că nu prea se întâmplă.
Ține asta de ce citim?
Daniel: Ține mai degrabă de cum citim. Și de ce citim dar mai mult de cum citim. Eu am spus data trecută un model de citit, ca să zic așa care mi se pare că mi se aplică mai mult mie. Ce am fost surprins și sunt surprins în continuare este faptul că oamenii vin la mine și mă întreabă: „Este adevărat? Tu chiar citești 5 pagini pe zi? În cât timp termini o carte?”
Andrei: Doi ani (râde)
Daniel: Nu e chiar așa. Oamenii nu realizează că cinci pagini pe zi dar zi de zi fac mult mai mult decât dacă te arunci într-o carte și pe urmă uiți să mai deschizi alta. Cam aici este jocul pe care îl joc. Prefer să fiu continuu conectat de o filosofie sau o teorie și în același timp să pot să scot maxim din ea sau să pot să aplic ceva.
Îmi place să mă opresc din citit, cel puțin pe cărți non-ficționale, de specialitate, în momentul în care simt că mă ajută. Dar am tot timpul o direcție către partea practică din viața mea.
Andrei: Adică simți că ai prins o bucată de informație pe care ai nevoie acum să și acționezi ca să se sedimenteze sau cum?
Daniel: Da. Și nu este neapărat de zona practică. Dacă simt o scânteie, dacă simt absolut orice, orice mă face să abordez ziua respectivă un pic mai focusat și cumva să fiu pe linia mea, pe calea mea.
Andrei: Este ca și cum ai consuma informația aia cu un scop în minte dinainte.
Daniel: Da. Cel puțin pe cărțile de specialitate eu nu citesc de dragul de a citi. Acolo întotdeauna caut ceva. Și mi se pare că așa ar trebui să citim până la urmă, pentru că altfel se acumulează foarte multe cunoștințe care sunt degeaba.
Adică dimpotrivă, în momentul în care falia asta dintre cunoștințe și rezultate în viața noastră se mărește, intrăm în alte zone de depresie, întrebări, ce se întâmplă și pe urmă acționează împotriva ta.
Adică te uiți la toate cărțile de dezvoltare personală care din punctul meu de vedere sunt extraordinare cât timp reușești să aplici din ele dar te uiți la ele, te scârbesc la un moment dat și zici: „nu funcționează”.
Și ăsta de obicei este mesajul pe care îl au două tipuri de oameni: ori cei care nu citesc deloc ori cei care au citit mult dar nu au avut rezultate.
Andrei: Vorbeai mai devreme de cărți non-fiction. Ceea ce naște întrebarea: Cum este cu celelalte?
Daniel: Cu cărțile de ficțiune în esență sunt foarte pasionat de absolut tot ce înseamnă story. Când eram copil citeam foarte mult și nu citeam dezvoltare personală pentru că nu exista, cel puțin nu exista noțiunea la vremea respectivă.
Iar eu acum consum tot ce înseamnă poveste în absolut orice formă. Vorbim aici de cărți de beletristică, vorbim de filme, sunt cinefil înrăit. Acum odată cu pandemia mă cam împiedică lucrul ăsta pentru că îmi place să mă duc la cinema, nu prea îmi plac filmele în fața laptop-ului. Consider că este o experiență mult mai bogată la cinema.
De asemenea consum poveștile la nivel de discurs și pot să spun că este o diferență foarte mare într-un speaker de top care are o poveste în spate și care reușește să conecteze cu ea publicul și unul care vine doar cu argumentație și cu modelul lui de lucru.
Poveștile, în esență, din punctul meu de vedere sunt modul în care noi reușim să experimentăm prin viața asta și să învățăm în același timp. Să ne conectăm la nivel emoțional.
Mai este un lucru aici legat de story care mie mi se pare evident dar am observat că sunt foarte mulți oameni care nu observă lucrul ăsta. Oamenii cei mai influenți pe care i-am cunoscut, oamenii pe care îi admirăm și la care cumva tânjim către ceea ce fac ei sunt influențatori, sunt influenceri, ca să zic așa, tocmai prin poveștile pe care le spun. Nu prin teorii.
Teoriile sunt aceleași tot timpul, sunt răstălmăcite de fiecare dată, sunt niște pași mai mereu și niște modele de lucru care există de când lumea și pământul.
Povestea din spate care reușește să conecteze modelul de lucru face ca acea persoană să fie fascinantă pentru publicul lui. Și în același timp aș putea să spun că mai bine de trei sferturi din cei care sunt pasionați de dezvoltare personală nu văd acest model. Nu văd povestea dinaintea modelului. Și se uită la cineva care vorbește și observă doar tiparul.
Andrei: Adică se străduiesc atât de mult să extragă de acolo ceva practic, aplicabil, încât dau la o parte ceea ce ei consideră balast, umplutură. Doar că umplutura aia, din ce spui tu, de multe ori face diferența în cât de bine captat este mesajul.
Daniel: Aia face diferența. De fapt despre aia e vorba. Eu dacă dau un model de lucru format din patru pași, să zicem patru etape care te ajută să construiești un business, pe hârtie, la 10 traineri sau speakeri, aș putea să spun că nu conectează cel care are carisma cea mai mare, nici măcar cel mai deștept, ci conectează cu publicul și își creează o audiență cel care reușește să găsească o poveste relevantă pentru acel model. Indiferent dacă este personală sau o poveste a cuiva pe care îl cunoaște. Adică indirectă.
Dar persoana care reușește să identifice o poveste care are legătură cu modelul respectiv atrage followeri aproape instant.
Andrei: Știi la ce mă gândeam apropo de ce spuneai mai devreme legat de partea care sigur a fost accelerată în timp de pandemie? Oamenii care consumă povești, în special filme. Mi s-a părut întotdeauna un pic ciudat și mă includ și pe mine aici, cum oamenii aleg să își consume o oră, două, trei dintr-o zi, din viața lor ca să se imerseze într-o altă lume și într-o altă poveste care nu are nicio treabă cu viața lor direct și preferă să trăiască acolo trei ore, în loc să-și trăiască viața lor trei ore.
Daniel: Aici intervine ciudățenia de care vorbeam. Sunt o persoană extrem de practică și cu toate astea văd pragmatismul din cele trei ore pierdute în fața unui ecran mare sau a unei cărți.
Ideea este următoarea: aici vin cu o abordare un pic mai adâncă despre semnificația poveștilor în viața noastră și ce ne-a adus.
Din punctul meu de vedere dacă ar fi să numești (iar autori precum Harari, dacă e să citești printre rânduri în Sapiens, spune același lucru), principalul element care a ajutat specia umană ca să ajungă unde este acum, el îi spune mit, eu îi spun poveste.
În esență, înainte de a reuși să conectăm…hai să o luăm în altfel.
De exemplu, au fost societăți care nu au inventat niciodată, nu au ajuns la metal. Au fost societăți care nu au avut foc, au fost societăți care nu au inventat roata. Povestea a fost acolo tot timpul. Ea a fost singura care cumva comunica între toate tipurile de societăți care au existat în istoria umanității.
Omul pe vremea vânătorilor – culegători reușea să comunice în grupurile respective până la o limită iar antropologii vorbesc de o limită de 80-100-100 și un pic de oameni. În momentul în care grupul respectiv creștea, atunci se producea la un moment dat o ruptură. Iar cele două grupuri plecau și deveneau independente de la sine.
Momentul în care am reușit să trecem peste această limită de comunicare a fost momentul în care am reușit să transmitem ceea ce învățam noi, generației următoare. Și am reușit să facem asta prin mituri și povești.
Avem o vorbă care circula în anii 90, formă de parenting, ceva mai rigid, se spunea românilor: „te dau la țigani!”
Dar este exact aceeași formă de mit în care îți educi copiii ca să nu facă niște lucruri. Și un exemplu era în zona rurală când existau zei și nu exista neapărat creștinismul, deși și creștinii sunt bazați pe foarte multe mituri și povești. Se spunea că există zeul râului care îi mănâncă pe copiii care se scaldă în el. Tocmai din frica de a nu pierde copilul în râul respectiv.
Și în momentul în care pui așa problema și îți dai seama că de fapt s-au transmis niște lecții de la o generație la alta, atunci ajungi la concluzia că noi am reușit să spargem cu ajutorul poveștilor teoria evoluției. Pentru că noi am reușit să trecem peste ceea ce putea să ne ofere specia noastră, dacă stai și te uiți.
Nu suntem nici cei mai puternici, nici cei mai rapizi, însă cumva am reușit să punem stăpânire pe planeta asta.
Gândește-te că povești sunt absolut orice vedem în jurul nostru, tot Harari spunea asta. Poveste este națiunea, firma este o altă poveste.
Cu toate astea, povestea din spatele unei firme este ceea ce a generat comerțul în general. Banul este iar o poveste, absolut totul este o poveste. Concret ești tu, concret sunt eu, există bărbați, femei, există oameni, există pământ, cer, pe astea putem să le arătăm, să le vedem.
Andrei: Exemplul ăsta e foarte bun și l-am dat de foarte multe ori în ședințele de coaching atunci când ajung să vorbesc cu oameni pentru care business-ul sau viața profesională este un pic mai importantă decât ar fi cazul și sunt un pic dezechilibrați în zona aia și mereu dau exemplu ăsta de care vorbeai și tu. Din Sapiens cred că este. Și îi întreb: „Ce este firma asta? Ce sunt banii?”
Pentru că este fascinant cum am căzut de acord cu toții ca specie că va exista această entitate juridică care are și cont la bancă, ca și cum se duce să mănânce dimineața. (râde)
Daniel: Hai să-ți spun un alt lucru fenomenal. Una dintre îngrijorările mele și cred că este o îngrijorare generală este legată de schimbările climaterice și de poluarea pe care o facem ca specie umană. Există multe discuții, mare parte se duc în zona politică, nu despre asta vreau să vorbesc.
Mi s-a părut foarte interesant că acum, cred că mai puțin de 10 ani, în Noua Zeelandă, aveau ei un râu dacă îmi aduc bine aminte, care era constant poluat de niște persoane juridice, în special. Și cum e la noi Protectia Mediului, nu reușea să facă față în Noua Zeelandă.
Și au reușit să schimbe legea până în punctul în care râul respectiv a obținut aceleași drepturi ca o persoană. Iar din momentul acela pentru că era o persoană, oricine putea să se ducă în fața unui judecător și să dea în judecată pe absolut oricine făcea rău râului, ca reprezentat al râului și al intereselor lui.
Și brusc, inclusiv râurile și natura au început să capete personalitate, un fel de juridică dar este personalitate naturală.
Am observat, chiar am fost foarte curios dacă o să funcționeze dar lucrul acesta a fost repede împrumutat în Statele Unite. Și am înțeles că este și în Brazilia unde au mari probleme cu pădurea Amazoniană și funcționează. Pentru că nu mai este vorba de o structură care este coruptibilă, ci este vorba de absolut fiecare om care vede o nedreptate și atunci poate să deschidă un dosar.
Andrei: Și este empowering.
Daniel: Da. Și este o altă poveste care uite cum funcționează.
Andrei: Poveștile astea, cum le vezi din punct de vedere al ierarhiei? Mă gândesc acum la poveștile transmise prin scris versus povești transmise prin filme. Există o ierarhie cumva? Sunt unele care contează mai mult decât altele? Influențează mai mult decât altele?
Daniel: Nu neapărat. Sunt forme diferite de a le transmite. Într-adevăr, la ceea ce ar trebui să fim conștienți în momentul în care lucrăm în orice zonă de influențare, ca să zic așa, ar trebui să înțelegem puterea unei povești și de ce este important să stăpânim această abilitate de a povesti.
În primul rând vin aici cu o observație și anume că în România ideea de poveste este bagatelizată. De ce spun asta? Vine din însăși denumirea de poveste. Când spui „povestitor” sau „poveste” spui: „Unul care dă din gură.”
Andrei: Vrăjeală! (râde)
Daniel: Vrăjeală. Care mănâncă gogoși. Vinde gogoși. La noi povestitorul este un mincinos, povestea este o minciună și de aici, din punct de vedere cultural plecăm cu un handicap foarte mare. Gândește-te în străinătate cum se numește povestea. Se numește ”story” iar arta de a povesti, povestitorul este ”storyteller”.
În momentul în care spui ”storytelle”r are o altă greutate. Acolo este o știință, se studiază îndelung care sunt reacțiile emoționale pe care le are cel care consumă povestea și se învață cum anume să provoci aceste reacții și emoții. Pe când în România au rămas doar cu reacțiile cei care le fac oricum în mod natural dar cumva considerăm sub demnitatea noastră ca să învățăm arta de a povesti.
Culmea este că dacă spui că faci un curs de storytelling atunci este mult mai atractiv decât un curs de povești. În esență ar trebui să fie același lucru.
Poveștile se pot spune oral, se pot spune în scris, se pot spune prin cărți. Întrebarea este: cum anume spui o poveste care să conecteze cu un public, oricare ar fi el și orice formă?
Noi ca oameni, și aici este foarte important să realizăm lucrul ăsta, am consumat, am trăit datorită poveștilor, am învățat datorită poveștilor pentru că înainte societățile erau construite în jurul unor așezări, de obicei aveam niște ziduri și cel care avea curajul să iasă, inclusiv din peșteri, când se întorcea, spunea o poveste despre ce se întâmplă dincolo de ziduri și se transmitea mai departe. Și cumva acești exploratori erau povestitori și așa aflam despre cum anume funcționează lumea în care trăim din punct de vedere natural, de exemplu.
Andrei: Un pic vreau să te întrerup. Mi se pare foarte mișto pentru că face legătura între ieșirea din zona de confort și explorare și capacitatea de a putea spune povești valoroase. Nu? Am întâlnit mulți oameni…unii chiar mi-au spus cu cuvintele astea: „aș vrea să scriu, aș vrea să creez o poveste dar mi se pare că nu prea am ce să spun.”
Daniel: Am un prieten care a spus la un curs ceva incredibil. Era un povestitor extraordinar, aveam o seară de sharing, așa îi spuneam noi, în care scopul era să povestim ceva din viața noastră, relevant pentru ceilalți. Și aveam doar șapte minute la dispoziție. Iar tipul ăsta a făcut un lucru incredibil.
A reușit să-i facă pe oameni să plângă și să râdă în șapte minute. Și l-am văzut înainte să înceapă discursul cum se uita pe un bilețel. Își făcuse niște notițe și niște puncte pe care să le atingă, m-am dus la el și mi-a zis: „Ăsta a fost scopul meu. Scopul meu a fost să-i fac să râdă și să plângă și am reușit”.
Gândise totul de la început. Și pe mine m-a fascinat abordarea lui, faptul că era atât de ușor în ce voia să povestească despre experiențele lui și reușea să-i provoace pe toți să caște gura la el, să-l asculte cu zecile de minute.
Și a zis atunci un lucru care a rămas la mine și anume: „Povestea extraordinară aparține celor care știu să o povestească”.
El nu a spus că nu avem o viață extraordinară cu toții, ci a spus că unii știu să povestească și alții nu.
Ăsta este un element de storytelling până la urmă. Pentru că de obicei dacă ai o poveste, te uiți la cineva care povestește, de exemplu, cum s-a dus să scoată bani din bancomat. Dacă doar atâta se întâmplă, atunci este o informație, nu este nimic care să te atragă.
De obicei se spune așa: „încearcă și tu să dramatizezi!” Ăsta este termenul. Dramatizează un pic, fă să se întâmple ceva. Pune o piedică, poate nu are portofelul, poate nu găsește cardul, i s-a blocat cardul, poate nu poate să intre în bancă, poate este cineva care se uită dubios la el și îi este frică să scoată portofelul în fața bancomatului.
Elementele astea creează dinamismul în poveste și atrag.
Andrei: Cred în asta, în ideea pe care ai spus-o și anume faptul că avem cu toții niște povești. Îmi aduceam aminte în timp ce te ascultam că zilele trecute m-am văzut cu o jurnalistă cu multă experiență de la noi și într-o discuție pe care o aveam, mă întreba cu ce mă ocup exact, i-am povestit ce fac și partea asta de coaching pe care o fac și pe care ai făcut-o și tu și cred că o mai faci, nu?
Daniel: Rar.
Andrei: Rar dar oricum știi ce înseamnă. Este o ocupație, o profesie în care ești expus la poveștile oamenilor și povești foarte deep și foarte vulnerabile de cele mai multe ori. Îți spun lucruri pe care nu le spun multor oameni. Îi dădeam câteva exemple de clienți cu care lucrez și mi-a zis: „Nici nu pot să-mi imaginez câte povești sunt acolo.”
Și mă gândeam că am avut de multe ori gândul ăsta. Este incredibil cum aproape fiecare, ca să nu spun fiecare dar cred că aș putea să spun că fiecare om cu care am interacționat într-un context de coaching îmi spune o poveste demnă de carte, de film, aproape orice om.
Și zic „aproape” așa, că mi-or fi scăpat doi. Este fascinant. Și mă întreb, dacă i-am lua pe oamenii ăștia și i-am întreba, mulți ar fi de părere că viața lor nu este neapărat atât de interesantă sau demnă de a fi povestită.
Doar că este. Știi?
Daniel: Ideea este că… repet premisa de la care am plecat noi. Noi avem un mic handicap în România legat de story, nu prea înțelegem cum să-l facem. Ideea este că noi, de exemplu, am consumat mii, zeci de mii de ani de povești într-un anumit fel, ceea ce a intrat cumva aproape la nivel de ADN.
Și există unii oameni care fac asta natural, adică sunt povestitori și unii oameni care sunt nevoiți să învețe. Dar cred că abilitatea de a spune povești și abilitatea de a înțelege cum se transmit este mai degrabă un mușchi pe care poți să-l formezi dacă înțelegi din ce este el format.
Oamenii care spun natural povești de obicei sunt empatici, se uită la reacțiile celorlalți și intuitiv au început să înțeleagă care sunt elementele poveștii care atrag. Și dau la o parte balastul.
Există o anumită universalitate în povești, lucrul pe care mulți scriitori chiar și consacrați (din România vorbesc) îl resping atunci îl spun. Există o anumită universalitate, un anumit mod în care am spus poveștile atâta timp încât să nu respecți această universalitate este împotriva ideii de a spune povești.
Andrei: Arhetipul, cumva.
Daniel: Exact. Și atunci gândește-te numai când spui o poveste, în primul rând există un cârlig în care începe orice poveste la orice bere pe care o bei cu prietenii tăi. Auzi o voce, cineva ridică vocea și strigă: „Hai să vă spun ce s-a întâmplat!”
În momentul în care spune asta, de fapt este un cârlig care te introduce într-o poveste și teoretic la ce te aștepți? Te aștepți la o introducere în povestea respectivă. Asta de obicei este o zonă spațială și temporală în care spune unde se situa…
Andrei: Să vă ajut să vă imaginați contextul, cadrul în care…
Daniel: Exact. Și cu cât sunt mai multe detalii de spațiu și de timp, cu atât mai repede poți să vezi spațiul respectiv. Dar nu trebuie să insiști prea mult pentru că în orice poveste trebuie să se întâmple ceva.
Însăși în această exprimare: „hai să vă spun ce s-a întâmplat” indică faptul că s-a întâmplat ceva. Pentru că asta înseamnă să spui povești. Povestea, în esență, are legătură cu cineva care are o viață care este relativ în echilibrul și căruia i se întâmplă ceva care dezechilibrează acest echilibru.
Astea sunt toate povești. Inclusiv că ieși din oraș și te duci și explorezi: „Hai să vă spun ce s-a întâmplat. A sărit un tigru sabie în fața mea și am luat-o la fugă”.
Și este o poveste, o asculți și înveți ceva despre asta. Inclusiv că vorbești despre colegii tăi de muncă, același lucru: „Hai să-ți spun ce s-a întâmplat cu X, am auzit eu o chestie”.
Care tot la nivel de s-a întâmplat ceva este.
Andrei: După ce ascultă asta, ascultătorii să plece, să intre în următoarele patru interacțiuni și indiferent de interacțiuni, personale sau profesionale, să înceapă să audă: „Ah, aici începe o poveste! Aici se termină povestea! Aici începe altă poveste!” (râde)
Daniel: Tu ai spus foarte bine la un moment dat: „ce ne face să pierdem trei ore în fața unui film?”
Suntem o specie tare ciudată. Eu am o vorbă pe care o spun în școala de scris: „Imaginați-vă că noi ne ducem la cinema sau la teatru, plătim niște bani ca să ne uităm la alte persoane care se prefac că au o altă viață. Ce e asta? La propriu, ce este ciudățenia asta?”
Pentru că nu este real, tu știi că nu este real și cu toate astea te duci și te uiți…
Andrei: Ne prefacem împreună că este real (râde)
Daniel: Și aici se leagă de un studiu care a fost făcut la un moment dat, tot zic că o să iau link-ul, să fac un articol despre asta.. la un moment dat niște oameni de știință au pus niște senzori pe creierul unei maimuțe și i-au dat de mâncare o banană. Și au făcut o hartă din aceea pe sinapse, au vrut să vadă care sunt impulsurile.
Și a ieșit o hartă colorată, ca să zic așa, după care au luat o altă maimuță, i-au pus aceiași senzori pe cap și au pus-o să se uite la maimuța care mânca banana. Și ce este fascinant e faptul că harta era aceeași. Maimuța care se uita la maimuța care mânca banana avea aceeași trăire ca cealaltă maimuță.
Noi când ne ducem la cinema și ne uităm la un film cu Super Man, de exemplu, noi suntem Super Man.
Andrei: Pentru o oră, pentru două ore suntem Super Man.
Daniel: Pentru trei ore pentru că Super Man e mai lung dar pentru perioada respectivă scopul nostru este să ne conectăm la protagonist și să trăim o altă viață pentru una-două-trei ore cât ne uităm la ecranul respectiv.
Noi suntem Super Man, noi suntem Michael Corleone din Nașul, noi suntem Fetița cu Chibrituri iar în esență ce ne aduc poveștile sunt niște lecții care vin la nivel profund emoțional despre viața noastră, despre semnificația vieții noastre și despre cum să luăm deciziile.
Andrei: Aducem în viața noastră lecțiile astea? Le folosim?
Daniel: Bineînțeles. Da. Pot să-ți dau și un exemplu. Era la un moment dat… este o tipă, o chema Ana, care lucra la turnurile gemene, în 2001. Era emigrantă, venită din părinți sârbi care veniseră în America după Războiul din Iugoslavia.
Și exact în 2001 când s-a întâmplat celebrul atentat, ea lucra în clădirea respectivă și atunci când a intrat primul avion în clădire, îmi aduc aminte exact unde era.
A fost un lucru șocant atunci, ideea este că Ana, în momentul în care s-a întâmplat asta, și-a dat seama de ce se întâmplă, a lăsat absolut totul pe birou exact așa cum a fost și a luat-o la fugă pe scări. Liftul nu mai mergea, era fum în casa scărilor dar undeva pe parcurs, pe măsură ce cobora și cobora multe trepte, și-a dat seama că și-a uitat laptop-ul pe birou.
A avut un moment de străfulgerare, dacă să se întoarcă sau nu și a hotărât să meargă mai departe. Ideea este că pe măsură ce cobora și cobora din ce în ce mai repede pentru că deja se încălzise și se auzeau tot felul de zgomote ciudate, vedea oameni care în loc să fugă odată cu ea, veneau din față și urcau scările. Fiecare uitase ceva.
Oamenii se întorceau după laptop-uri, se întorceau după documente, după poze cu familia sau mai știu eu ce. Momentele astea în care tot vedea oameni care tot urcă pe scări, au îndârjit-o, a alergat din ce în ce mai tare, a reușit să iasă din clădire și la 10-15 minute clădirea respectivă a căzut. Iar Ana a supraviețuit.
Povestea asta nu e reală, am auzit-o de la un scenarist care încerca să demonstreze cum anume se transmit lecțiile în momentul în care spui o poveste.
Și acum o să-ți spun o poveste reală. Eram la Mall la Sun Plaza și la un moment dat, ”hai să-ți spun ce s-a întâmplat”!
La un moment dat a sunat alarma. Era alarma de incendiu și se auzea o voce foarte difuză, veneam de la toaletă, nu am înțeles ce spune vocea aia pentru că sunetul de alarmă era mult prea puternic. Până la urmă mi-am dat seama că spune că este un incendiu și toată lumea trebuie să iasă din mall.
Erau foarte mulți oameni în fața cafenelei, aveam laptop-ul deschis la Gloria Jean’s Coffee și am întrebat „ce se întâmplă?” pentru că nu se auzea.
O angajată de la Gloria Jean’s a zis că a luat foc ceva, oamenii ieșeau, eram exact la ieșirea din mall și atunci un bărbat din stânga mea când a auzit că este un incendiu, a luat foc ceva, a căscat ochii la noi, a zis doar atât: „Aoleo, mașina mea!”
Și a luat-o la goană în sensul opus prin mall.
Andrei: Oh my God!
Daniel: Și în mintea mea era: „Tipul ăsta nu a auzit de povestea Anei. Cum Dumnezeule când eu mi-am lăsat laptop-ul în Gloria Jean’s care era la intrare… și am ieșit, nu am avut nicio problemă?” Pentru că povestea este acolo.
Noi în esență ducem niște vieți care sunt relativ plictisitoare. Relativ. Adică avem nevoie de foarte mult timp ca să luăm decizii. Ăsta e de fapt mesajul. Trăim într-un relativ echilibru și deciziile life changing le luăm destul de greu. Și avem nevoie de substitut. Avem nevoie de lecții care să vină din exterior și pe care să le acumulăm dar într-un mod practic.
Nu putem să le luăm în viața noastră pentru că ar fi un dezechilibru prea mare dar există un canal metaforic și emoțional în care învățăm foarte mult. Și noi ne uităm la un film cu extratereștrii și la final dacă ne uităm la filmul acela și suntem pătrunși de el, ne luăm o lecție pentru viața reală, chit că a fost cu extratereștrii. Ieșim de acolo și spunem: „Eu nu aș fi făcut așa. A fost o mare prostie.”
Îți dau un exemplu, la filmul Everest dacă l-ai văzut, cu celebrul accident din vârful muntelui Everest din anii ’90, cred că în ’96 se întâmpla. Este celebră situația în care într-un moment extrem de tensionat, ghidul se uită la unul dintre oamenii pe care i-a adus în vârful muntelui și are un moment de străfulgerare pentru că venise furtuna iar el nu mai putea să meargă efectiv. Realizezi când te uiți la film că este ceva de viață și de moarte, realizezi că dacă se întoarce după el șansele sunt să moară amândoi, pe când dacă pleacă atunci pe loc și îl lasă în spate, el va supraviețui.
Și îl vezi că are momentul acela de străfulgerare, se întoarce la el și încearcă să îl aducă la bază. Dau spoilere acum, mor amândoi, dar în filmul acela în primul rând la final toată lumea plângea, a fost ceva incredibil. Bărbați, femei, copii, nu conta.
Și când am ieșit, în jurul meu era un zumzet. Toată lumea era nervoasă pe protagonist.
Andrei: Că a rămas…
Daniel: Că a rămas… Și am zis: „asta este o lecție.”
Arată în primul rând faptul că filmul este bine făcut. Adică tu te-ai conectat și ai fost acel ghid pentru două ore și jumătate sau cât a durat dar ți-ai luat o lecție.
Acum, nu o să ți se întâmple prea curând să vină o furtună foarte puternică în vârf de munte dar acea lecție vine pe straturi și în anumite situații similare, tu iei decizia pe care ai decis-o atunci când te-ai uitat la filmul respectiv.
Andrei: Are sens ce zici. Însă îmi ridică o întrebare fiindcă pare că nu toți suntem la fel de capabili să materializăm genul acesta de învățături. Ca să zic altfel, eu știu așa niște oameni care pot să vadă filmul ăla de 10 ori (râde) și după aia să nu schimbe nimic în viața lor. De ce?
Daniel: Eu cred că și acei oameni la nivelul lor își trag lecțiile respective. Ok, hai să o luăm în alt fel. Era o vorbă care spunea că „nu toți cei care citesc ajung oameni de succes dar toți care ajung oameni de succes citesc”. Forma asta.
Este și o formă de escapism, ca să-i zic așa. Este dar în același timp există o confluență. Locul în care se întâmplă arta, care este extrem de profundă și care te atinge într-un mod în care alte lucruri nu te pot atinge în viață. Și de obicei asta se leagă de storytelling împreună cu o lecție care este extrem, extrem de profundă pentru tine.
Îți dau exemplu pentru că absolut toate filmele și toate cărțile au o zonă tematică în spate care are legătură cu umanitatea noastră și cu întrebări pe care ni le punem, chiar și filme sau povești care sunt extrem de comerciale.
Un exemplu, Mrs. Doubtfire, nu știu dacă îl știi. În care un bărbat misogin, actor pe care nu îl mai angaja nimeni decide să se machieze și ajunge angajat la televiziune, mi se pare, ca femeie, deși el este bărbat. Întotdeauna, în toate filmele protagoniștii au un efect moral sau psihologic. Adică ține de curaj…
Andrei: Este ca să ne regăsim?
Daniel: Da și ca să dea un indiciu că este o călătorie a eroului. Pentru că despre aia e vorba de fapt. Tot ce înseamnă călătorie exterioară este o scuză. Noi, de fapt, ne uităm la o călătorie interioară.
Și în Mrs. Doubtfire este vorba despre un bărbat misogin care se folosește de femei și într-un final ajunge femeie și se îndrăgostește de o femeie de pe platoul de filmare care se uită la el și vede o femeie.
Și mesajul din spate este al naibii de profund dacă stai și te gândești pentru că în acea poveste protagonistul trebuie să crească dacă vrea să evolueze. Altfel va rămâne același om și va trebui să-și asume relațiile cu ceilalți și va trebui să se uite la femei și să nu le mai folosească dacă va vrea să ajungă cu persoana de care s-a îndrăgostit.
Asta este partea tematică și metaforică din spate pe care o ținem minte. Nu o ținem minte că nu este cognitivă treaba dar o luăm cu noi mai departe.
Andrei: Este stored undeva în colțul minții noastre, nu? Adică nu o ținem minte dar am asimilat-o.
Mi-a venit în minte ceva în timp ce te ascultam. Un proces pe care și eu îl mai folosesc în coaching, Tony Robbins și în general toată lumea asta din zona de NLP, când am făcut formarea de NLP în Londra, ăia aveau un mecanism de training care mi s-a părut fascinant. Se leagă de ce spuneai tu.
Era o serie de acțiuni pe care le făceau care se tot repetau. Un loop prin care treceam în cele opt-nouă zile în care am stat acolo care era așa:
Ridicau nivelul emoțional, starea emoțională, după care livrau informație, cât timp ești cu starea emoțională ridicată. Pentru că atunci asimilezi cel mai puternic, atunci se fac ancorele foarte puternice. După îți scădea starea, mai luam o pauză.
După ce ne întorceam nu se apucau să livreze informația atunci. Mai întâi ridicau starea energetică, emoțională și după aia livrau informație. Se pare că poveștile fac asta cumva natural. Mă rog, natural…. e știință.
Daniel: Te deschid emoțional astfel încât să poți să consumi ceea ce este important să consumi.
Andrei: Devii mai permeabil cumva.
Daniel: Eu în scris testez foarte des tot ce se poate testa din perspectiva scrisului. Am 50,000 de abonați, de multe ori scriu de efect doar ca să văd reacții și să văd ce primesc și care sunt ratele de deschidere și așa mai departe.
Unul dintre lucrurile pe care l-am testat de foarte multe ori a fost prezența sau absența poveștilor din anumite modele de lucru pe care le propun. Modele de lucru înseamnă pași, unelte cu care să obțin anumite rezultate.
Iar concluziile sunt fascinante, cel puțin pentru mine. În momentul în care trimiți doar pași fără poveste în spate care să fie relevantă și conectată la ceea ce…
Andrei: Relevantă pentru ce vrei să …
Daniel: Le dai, bineînțeles, nu vin cu o poveste: „hai să vă spun ce roșii am cumpărat eu din piață și am și…”
Andrei: „Șapte pași” (râde)
Daniel: Șapte pași pentru eficiență. Bineînțeles că trebuie să fie conectată de modelul respectiv și în strânsă legătură. De obicei este povestea cuiva care nu a făcut pașii respectivi sau care i-a făcut și au obținut rezultate sau un om care are aceleași probleme cu cel care citește, etc. Dar să fie conectat de model.
În momentul în care nu pui poveste, cei care citesc nu au încredere în ceea ce le dai, sunt mult mai critici, mult mai acizi în reacții. Găsesc situații în viața lor în care modelul respectiv nu se aplică. Vibe-ul devine unul extrem de toxic.
Andrei: Aici este interesant: „Găsesc povești din viața lor în care nu se aplică”
Daniel: Da, găsesc excepții.
Andrei: Excepții… oare nu cumva le găsesc pentru că au reflexul de a căuta o poveste? Tu nu le dai o poveste, ei au reflexul să caute și găsesc una în care nu se potrivește.
Daniel: Au nevoie de un context. Asta se întâmplă dacă nu pui povestea la un model și de asta în cursuri predau storytelling pentru că este diferența care face diferență. În același timp, dacă pui povestea, reacțiile sunt fascinante. Aceiași oameni care te criticau înainte se uită la tot ce ai scris, sunt mult mai angrenați emoțional și zic: „băi, super, ai dreptate 100%”. Aceiași care te-ar fi contrazis dacă nu puneai povestea și zic așa: „mie mi s-a întâmplat puțin diferit…”
Andrei: (râde)
Daniel: Lucru care denotă faptul că noi consumăm prin povești absolut tot. Chiar și matematica aia nenorocită care este extrem de tehnică și rece. Trebuie să punem ceva narativ înainte ca să putem să o consumăm.
Andrei: Profit de faptul că ai menționat partea asta de școală și lucrat intensiv… Zi un pic despre ce faci pe partea asta, poate sunt oameni care sunt interesați.
Daniel: Pe zona de scris în primul rând, ce ar trebui să spun iar ca și spoiler, semnal de alarmă, eu lucrez pe zona de beletristică, pe zona de ficțional, pe literatură. În România din păcate suntem pe ultimele locuri la aproape tot ce înseamnă consum de carte și vine dintr-un gap cultural despre care tot vorbesc în ultimii ani.
Nu avem cum să avem consum de carte mare din momentul în care ne uităm la povestitori și îi vedem ca fiind mincinoși. Nu putem să consumăm.
În primul rând este un cerc vicios pentru că ceea ce noi producem este de o calitate foarte slabă. Nu are potențial comercial. Pentru că însuși termenul „comercial” ni se pare că este sub demnitatea noastră.
Nu avem oameni care se educă pe zona de storytelling, nu pot livra povești care să aibă valoare comercială, prin urmare poveștile sunt proaste. Asta înseamnă că noi citim mai puțin și este o spirală care nu se mai termină.
Scopul cu care am început această școală a fost unul pur egoist. Am vrut efectiv să am oameni cu care să vorbesc despre poveste și să nu simt că dau ochii peste cap și să-mi spună că pierd…
Andrei: Să ne te mai simți singur…(râde)
Daniel: Ceva de genul. Am construit în ultimii ani o comunitate care este incredibilă. Eu merg pe zona de storytelling. La curs îmi vin oameni care sunt extrem de pragmatici și oameni cu business, oameni de marketing, manageri, în același timp îmi vin și artiști.
Sunt oameni care au nevoie pe de-o parte să devină mai vizibili, să-și spună povestea lor într-un mod în care să poată fi consumat de către publicul larg dar marea majoritate dintre cei care trec prin școală ajung la concluzia că vor să se exprime, că este o nevoie și vor să scrie o carte.
Acum, nu carte neapărat autobiografică pentru că la noi este o regulă. Eu cred că nici măcar povestea ta nu poți să o spui dacă nu poți să scoți ceva ficțional.
Îți dau și un exemplu. Ficțional înseamnă beletristică, înseamnă o poveste inventată, cu personaje inventate. Cea mai mare problemă a oamenilor care vor să scrie cărți și aici mă refer la o nevoie extraordinar de des întâlnită pentru că eu estimez că 9 din 10 oameni au visat cel puțin o dată să aibă numele pe o carte.
Cei care scriu cărți vor să scrie cărți de obicei despre ei. Când vrei să scrii despre tine și nu știi să spui povești, nu crezi în educație pe zona de storytelling, de obicei ai foarte multe detalii care sunt irelevante pentru poveste…
Andrei: Nu prea îți vine să tai din ele (râde)
Daniel: Nu îți vine să tai din ele și dai la o parte ce este important pentru poveste sau îl îngropi în foarte multe detalii nesemnificative. De aici rezultă în niște scrieri extrem de pasive, plictisitoare, în care un om se lamentează în 300 de pagini și pe urmă se întreabă de ce oamenii nu reușesc să citească.
Apropo, noi cumpărăm mai multe cărți de cât citim, by the way. Deci dacă ești bun la marketing nu înseamnă că ai scris o carte bună.
Primul lucru pe care îl fac în școală, de exemplu, este să zic că nu are legătură cu ei și că trebuie să uite de ideea de autobiografie. Pentru că nu despre asta este vorba. Hai să scriem despre…George. Și să încercăm să-l definim pe George. Să vedem cine este George și ce i se întâmplă lui George. Și începem să construim povești.
Școala are patru module, noi trecem prin toate teoriile de storytelling. Există șase piloni ai modului în care poți să spui povești de formă lungă, relevantă dar ele te ajută în toate aspectele vieții pe urmă.
În patru luni de zile învățăm teoria din spatele storytelling-ului, după care avem o lună în care cu toții, toată comunitatea ne apucăm și scriem o carte fiecare…
Andrei: Asta e mișto.
Daniel: În 30 de zile, noi o numim Pro-30 sau Provocarea de 30 de zile în care trebuie să dăm gata 30,000 de cuvinte.
Andrei: Ce înseamnă asta în pagini?
Daniel: În pagini?
Andrei: Aproximativ…
Daniel: 200 de pagini. Cam așa. Acum nu toată lumea termină dar unii oameni scriu 30,000, unii scriu 15,000, unii nu scriu deloc… unii termină o carte deși nu au terminat provocarea. Unii nu termină o carte deși au terminat provocarea. Există un mix de experiențe aici.
Avem provocarea de 30 de zile în care scriem cu toții, avem ateliere bilunare în care ne antrenăm pe poveste scurtă, pe diverse scenete pe care să le construim, texte pe care să le scriem și acum mai nou, avem inclusiv o editură pe care am fondat-o în care toți cursanții de la școala de scris vor publica de acum încolo cărți.
Andrei: Asta mi se pare foarte mișto.
Daniel: Pe 24 septembrie avem lansare de carte, este o dublă lansare de carte. Avem două cărți de care eu sunt mândru. Sunt mândru pentru că scopul nostru, al editurii în momentul acesta este să facem o mică fisură în acest cerc vicios de care îți spuneam și să începem cu literatură de consum. Literatură comercială. Cea care dacă vrei să te duci din București în Timișoara, te urci în avion, să zici: „aș vrea să citesc cartea asta până ajung acolo.”
Andrei: „Vreau să trec printr-o poveste.”
Daniel: „Să trec printr-o poveste.” Să nu poți să te oprești până la ultima pagină. Ăsta este scopul nostru. Să generăm poftă de citit. Iar cele două cărți mi se par fascinante, au o poveste interesantă fiecare dintre ele.
Una se numește Bătălia de la Socola. Este un mic exercițiu pe care l-am dat în școală, în ediția a II – a cred. Am șapte ediții până acum, în care le-am zis să construiască o poveste plecând de la un nebun internat la spitalul de nebuni de la Socola care se crede Ștefan cel Mare și crede că toți doctorii sunt turci. Și care vrea să cucerească Moldova.
A fost pe echipe exercițiul, o echipă a câștigat iar unul dintre cursanți a venit la mine, Cătălin Ioniță îl cheamă și mi-a zis că vrea să o scrie. I-am dat mână liberă, a scris-o și acum o publică. Este o carte de satiră, mie mi se pare extrem de profundă. Este foarte comică, toți nebunii sunt construiți incredibil. E foarte profundă pentru că la un moment este o linie atât de fină între nebunie și sănătate…
Andrei: Ca în viață (râde)
Daniel: Da, între nebunul internat și doctor încât începi să-ți pui întrebări pe măsură ce o citești. Asta este una dintre cărți. Repet, este o satiră la adresa societății românești și nu numai; și te face să te uiți un pic în oglindă și să te întrebi tu cam în care categorie te afli?
A doua carte se numește Șapte Porți. Este scrisă de Radu Octavian, un cursant foarte structurat al nostru care reușește să folosească modele pe care le predau la un nivel pe care nu l-am mai văzut până acum, cel puțin în România.
Aș spune că este genul de carte în care tensiunea crește. Cel puțin pe scriitorii români contemporani, nu am văzut să crească așa conflictul și tensiunea globală pe cartea asta, în altă carte.
Acum… nu este Război și Pace, nu este scopul nostru să scoatem opere acum, extrem de valoroase. Ci scopul nostru este dacă citești primele pagini să citești până la capăt. Șapte Porți este o carte despre un tânăr care vrea să devină supraom. Asta e premisa din spate.
Iar pentru a deveni supraom invocă niște spirite care sunt malefice și care încep să facă un pic de ravagii prin societatea construită acolo. Este un Fantasy Young Adults care se joacă un pic la nivel de ocultism și black magic ca să zic așa.
Este inclusiv profundă. Eu cred în poveștile care îți transmit o temă, un mesaj în spate. Dar repet, din punct de vedere al tensiunii este o carte wow.
Andrei: Unde pot să găsească oamenii mai multe informații?
Daniel: Pe 24 lansăm, pot găsi informații la mine pe danielzarnescu.ro dar în același timp o să lansăm odată cu editura și site-ul editurii care o să se numească Story Craft Publishing pe site-ul www.storycraft.ro.
Pe site-ul respectiv o să avem toți cursanții care studiază storytelling dar care studiază pe bune. Adică eu aș putea să garantez pentru fiecare dintre ei că înțeleg ideea de poveste peste media din România și asta nu e destul de greu.
O să scrie acolo cursanții, o să scrie proză scurtă, recenzii de carte, recenzie de film dar dintr-o manieră profesionistă, aș putea să spun.
Andrei: Sună mișto și sunt convins că sunt mulți oameni care își doresc să citească genul acesta de cărți de la autori români.
Daniel: Despre asta e vorba.
Andrei: Da și cred că este nevoie de asta.
Daniel: În România din păcate avem un consum de carte foarte jos dar asta vine și din problema că nu avem ofertă.
Andrei: Eu vorbeam acum…2006…14 ani cu majoritatea editurilor din România și toată lumea se plângea de același lucru, din păcate. Asta acum 14 ani. Nu cred că s-a schimbat foarte mult, din păcate.
Daniel: Dar să știi că toată Europa, toată piața din Europa suferă la nivelul ăsta. Din punct de vedere cultural noi nu ne uităm la povești cum se uită cei de cultură anglo-saxonă, să zic așa. Americanii știu să spună povești, englezii știu să spună povești, culmea este că niște autori extraordinari sunt cei din zona arabă dar care fac școală în zona americană.
Din Europa aș avea încredere un pic în autorii nemți dar în rest noi nu prea stăm bine la capitolul ăsta. Iar România este un pic mai la coada cozii.
Andrei: Ceea ce nu înseamnă neapărat că nu am avea ce să spunem. Ci doar că nu știm să facem.
Daniel: „Viața extraordinară aparține celor care știu să o povestească.”
Andrei: Aveam vreo două întrebări punctuale fiindcă le-am primit eu de multe ori deși știu că nu sunt cea mai în măsură persoană să răspund la ele și dacă tot te-am prins aici…
Una este: poți să scrii bine dacă nu citești literatură?
Daniel: Nu.
Andrei: Nu poți, nu?
Daniel: Ăsta e un răspuns foarte direct. Stephen King spune în una din cărțile despre cum să scrii, extrem de populară, nu dă foarte multe tehnici. Dar în același timp vorbește foarte mult de stilul de viață și de mindset-ul de autor de carte. Iar el spune că sunt două reguli extrem de importante ca să scrii o carte: să scrii mult și să citești mult. Iar mult la el înseamnă zilnic.
Andrei: Bine, niște ore zilnic. Că are limite. Target-uri, nu limite.
Daniel: Da, doar că target-urile respective la autorii profesioniști… fiecare are un target. De obicei se calculează în funcție numărul de cuvinte pe care le livrezi pe pagină. Iar Stephen King are undeva la 2000 pe zi. Diferența este exact cum spuneam eu, că citesc 5-10 pagini, dar zi de zi și se adună, cam asta se întâmplă la orice scriitor profesionist.
Diferența este că Stephen King scrie chiar zilnic. Adică el spune: „Indiferent că este ziua, indiferent că este sărbătoare, Crăciun, Revelion, întâi îmi scriu cele 2000 de cuvinte și pe urmă îmi văd de viață”.
Poți să scrii 2000 de cuvinte într-o oră și jumătate – două, cu o viteză relativ decentă de scris sau poți în patru sau poți în opt. Sau poți noaptea târziu.
Andrei: Dacă nici asta nu înseamnă dedicare…
Daniel: Da.
Andrei: Sunt oameni care vor să scrie, chiar își doresc asta și care simt că nu sunt suficient de buni. Mulți. Ce scriu ei nu e suficient de bun. Și îmi aduc aminte din niște povești avute cu tine că ai trecut și tu prin asta, cel puțin în faza inițială, mai din copilărie, adolescență, nu știu unde povesteai. Care sunt primii pași?
Daniel: Este o zonă destul de sensibilă. În primul rând, din punctul meu de vedere, trebuie să ai un pic de apartenență. Adică trebuie să înțelegi ce înseamnă să scrii. Vine dintr-o neîncredere în noi dar și din acest model în care credem că scrisul este un talent și atât.
Eu consider și am considerat tot timpul că scrisul este ca un mușchi, dacă exersezi destul de mult ajungi la un moment dat bine. Eu cred că toți oamenii sunt talentați, toți oamenii au povești relevante de spus. Nu știu cum să o spună, în ce ordine să spună întâmplările respective. Are legătură cu educația pentru că nu știi că există și atunci tu scrii și ți se pare că nu este bun
Andrei: Nu iese din prima. Te duci să scrii, nu iese din prima…
Daniel: Nu știi bancul pe care îl avem în tagma jefuitorilor? Ca să citez un clasic. Este bancul ăla cu: un american, un neamț și un român, toți de la fabrici de arme sunt chemați de americani ca să construiască un avion. Și le dau niște piese.
Prima oară le dau americanilor piese și spun: „Trebuie să construiești un avion, noi dăm drumul la cronometrul să vedem în cât timp construiești un avion”.
Intră americanul în hangar, se aud acolo lovituri, înjurături, după o zi iese de acolo transpirat tot și spune: „Bă, am vrut dar mi-a ieșit un tanc”.
Ăștia dau din umeri, asta este, următorul.
Îl iau pe neamț, intră în hangar cu toate piesele, se aud la fel, urlete, lovituri. Stă vreo 3-4 zile acolo. La un moment dat iese și el roșu de supărare și zice: „Am făcut tot ce am putut dar mi-a ieșit tot tanc”.
Intră și românul, ia toate piesele, nu iese de acolo o săptămână întreagă, nu iese două. Oamenii se întreabă ce se întâmplă cu el. iese zâmbăreț și zice: „Bă, mi-a ieșit avionul.”
La care cei care îi dăduseră piesele îl zic: „Dar noi ți-am dar niște piese de tanc…”
Românul se uită la ei și spune: „Aaa, păi tanc mi-a ieșit și mie dar l-am luat la pilă.”
Andrei: (râde)
Daniel: Cam așa este cu poveștile. În momentul în care scrii, o parte importantă din procesul de scris ține de revizuire. Există trei etape pe care trebuie să le înțelegem la adevărata lor valoare.
Prima etapă este partea de planificare a textului în care îți pui întrebări de genul: Cine te citește? Care este scopul? Ce se întâmplă în poveste?
Planificare se numește ”outlining” sau ”plotting” în engleză, în funcție de forma pe care vrei să o transmiți. Avem planificarea textului, avem partea de scris efectiv în care în funcție de ce ai planificat începi să scrii…
Andrei: Deci abia după ce planifici te apuci să scrii.
Daniel: Întotdeauna. Și ultima parte este partea de revizuire în care de obicei ceri și o părere, lucrul la care românii nu stau prea bine pentru că noi stăm foarte prost la critică.
Andrei: Rănești orgoliul.
Daniel: Da, nu știm nici să dăm, nici să primim. Oricum zona asta de artă o considerăm ca fiind un dat. Adică ori e bun ori e prost. De exemplu, eu încerc să le transmit celor din școală că nu există poveste proastă, există doar neterminată.
Adică nu ai cerut destul de mult feedback și nu ai revizuit destul de mult la ea astfel încât să fie comestibilă și să atragă și să fie consumat.
Andrei: Ai spus acum, ai formulat-o că nu există poveste proastă. Și mi-am adus aminte că am auzit oameni care vor să scrie și care se blochează în ideea cărții. Adică: „Eu nu am o idee suficient de bună sau am avut o idee bună.”
Și mă întrebam totuși cât valorează ideea asta? Cum vorbeai despre cele două cărți pe care o să le lansați și tu ai zis foarte pe scurt care este ideea fiecăreia. Dar eu sunt destul de convins că deși ideile alea sună cât de cât interesant, nu ideea face ca una din cărțile alea să fie extraordinare, ci modul în care a fost executată. Cum o vezi?
Daniel: E o combinație. Aici o sa intrăm un pic în detaliu dar nu am ce să fac. Partea de planificare a unei cărți, de exemplu, conține patru elemente care ar trebui mai mult sau mai puțin bifate. Una dintre ele este ideea. Este parte componentă și este importantă.
Unii scriitori zic că este cea mai importantă, cum ar fi creatorii filmului Jurassic Park, unde povestea a fost construită după ce au construit ideea. Un mod de a construi ideea sau conceptul este să-ți pui întrebări în cascadă despre ceea ce s-ar putea întâmpla în poveste dar începând cu: „Cum ar fi dacă?”
Dacă duci „cum ar fi dacă” în cascadă de destul de multe ori, ajungi la niște idei care par atât de nebunești încât trebuie să scrii o poveste.
Ideea de la care a plecat Jurassic Park a fost: „cum ar fi dacă am pune față în față două dintre cele mai spectaculoase specii care au existat pe planeta asta și nu ar avea unde să plece?” De aici au plecat.
Iar pe urmă au zis: „ok, sună destul de bine să construim poveste.” Deci pentru Crichton a contat mult ideea. Ideea este doar un simplu element.
Al doilea element este personajul. Sunt scriitori care construiesc întâi personajul, încearcă să imerseze în el, să înțeleagă la nivel profund cine este acel personaj, care sunt nevoile lui. Abia pe urmă reușesc să conecteze la nivel de poveste. Eu sunt un asemenea scriitor. Eu nu pot să pornesc până nu înțeleg personajele, până când nu stau de vorbă cu ele.
Al treilea element de dinainte de poveste este lumea în care se întâmplă povestea în sine. Lume însemnând arena efectivă, adică locația în care se întâmplă cu spațiul. Lumea… ok, se întâmplă într-o casă, un oraș. În funcție de genul literar lumea contează mai mult sau mai puțin dar contează întotdeauna.
Mai mult contează în fantasy-uri, în Science Fiction-uri unde trebuie să construiești o lume de la zero dar dacă nu acorzi o atenție cât de cât, să existe o coerență la nivel de lume și de textură adăugată pe poveste s-ar putea să ai probleme inclusiv în a scrie un roman contemporan.
A patra este ”structura”. Și aici mi se pare că noi la nivel cultural, în Europa în special, avem mari probleme. De exemplu, am primit o critică la un moment dat când tot explicam: „trebuie să structurăm povestea astfel încât să existe o trăire”. Modul în care consumi povestea respectivă.
Și mi-a zis cineva:„ Hai domne’, poveștile sunt spuse cum sunt spuse. Nu-mi spune că și grecii care făceau teatru structurau poveștile. Că la ei nu existau.”
Și am zis: „Dumnezeule…de acolo pleacă tot.”
Adică noi inclusiv acum în 2020 structurăm cărți și filme în funcție de cele trei acte grecești. Așa se făceau poveștile de acum 2000 și ceva de ani.
Noi în România și hai să zic și în Europa avem o întârziere de vreo 2000 de ani în care realizăm că este o structură într-o poveste care este aceeași tot timpul și doar conținutul diferă. Îți dau niște exemple la nivel structural:
Există structura generală care de obicei conține trei acte. Primul act are cam un sfert din poveste și în care este povestea de dinaintea poveștii. De obicei ce se întâmplă în primul act. Hai să luăm o poveste clasică romantică.
Și avem un protagonist care este burlac, care este un pic afemeiat și în prima scenă îl vezi pe undeva printr-un bar. Hai că am văzut o groază de filme de astea. Agață o femeie, vorbește cu ea, ajunge cu ea undeva la ea acasă, la el acasă…
Andrei: Joacă șah (râde)
Daniel: Da, joacă șah împreună… Asta este cumva esențial în aproape orice film romantic în care cunoști protagonistul. El sau ea, nu contează.
Pe urmă există momentul în care se întâlnesc ei și care se întâmplă pe undeva la 10% din poveste și deși sună al naibii de matematic dar dacă te uiți pe ceas o să vezi că este între 10-15% momentul în care cei doi se uită ochi în ochi.
S-au cunoscut la 10-15% din poveste, la început se joacă de-a șoarecele și pisica și pe urmă începe perioada de dating. Perioada de dating se întâmplă în al doilea sfert al poveștii și ajung într-un moment de intimitate sau mai pe românește, fac sex exact la jumătatea poveștii.
Dacă iei orice poveste romantică. Aici de obicei șochez oamenii în școală pentru că ajung să se uite la filme cu cronometrul exact așa cum mă uit eu și ajung să desfacă acea carte de dragoste exact la jumătate să vadă dacă acolo se întâmplă ori ceva foarte intim ori sexul dintre cele două persoane. Dacă dai drumul la cronometru, la jumătate o să trebuiască să-ți trimiți copilul minor afară din cameră dacă ai de astea.
Pe urmă culmea, cei doi ajung într-un moment intim, se simt fericiți dar trebuie să se întâmple ceva ca să ne mai jucăm un pic…
Andrei: Viața. Trebuie să explodeze viața.
Daniel: Da și cei doi se despart. Se despart în al treilea sfert al filmului, poveștii, cărții. De fiecare dată diferit, să ne înțelegem. Adică ori vine fosta ori vine fostul ori el se dă la altcineva ori cineva îi spune un secret murdar despre unul dintre ei, nici nu contează.
Cert este că ei se despart în al treilea sfert și în al patrulea sfert se împacă din nou și ajung împreună și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Asta nu înseamnă că nu există variabile. Dar asta face un gen literar, de obicei îți structurează așteptările publicului.
Când te uiți și ești consumator de o poveste de dragoste, știi la ce să te aștepți. De exemplu, există scene obligatorii în cărțile de dragoste. Există scena primului sărut care este obligatorie. Dacă nu există scena primului sărut nu este poveste de dragoste.
Omul se uită la film, nu știe la ce se uită, pare a fi ceva de dragoste dar nu este în mod evident, devine confuz și pleacă. Astea sunt niște așteptări care par matematice și extrem de rigide pentru anumite persoane iar pentru cei care lucrează în storytelling te uiți și zici: „Dumnezeule, de aici începe creativitatea. Trebuie să o fac în alt fel.”
Poți să încalci regulile în storytelling…
Andrei: După ce le cunoști.
Daniel: După ce le cunoști. Trebuie să le știi. Și ți-am dat doar un simplu exemplu, sunt o groază de exemple de genul ăsta.
Andrei: Mă întreb… când povesteai despre cât de bine este structurată și poți să vezi bucățile, the moving parts de la toată chestia asta atunci când analizezi un film sau o carte, mi-a venit în minte că are Irvin Yalom o carte, una din cărțile lui se numește Călăul Dragostei.
Se numește așa pentru că în una dintre poveștile de acolo vorbește despre cum de cele mai multe ori ca psihoterapeut, fiindcă vezi atât de clar bucățile și cum se unesc, ajungi să faci concepte cum ar fi dragostea, praf.
Și mă întreb în ce măsură chestia asta ți se întâmplă ție sau vouă oamenilor care înțelegeți cum sunt structurate poveștile. Vă mai bucurați de ele?
Daniel: Cum să nu? La filmele bune mă uit de minim trei ori. Și mă uit în felul următor. Prima oară mă duc ca cinefil. Eu sunt pasionat de filme, citesc cu ochii de cititor prima oară cartea. La carte este un pic diferită experiența, o să revin.
Dar la filme, de exemplu, prima oară mă uit cu ochii de cinefil. Adică mă bucur de film și dacă îmi place încep să mă întreb de ce mi-a plăcut atât de mult? Pentru că de obicei atunci când un film este bun eu nu mai văd structura. Tocmai asta este ideea.
Andrei: Ce mișto e asta. Asta e artă, nu?
Daniel: Dispare codul de matrix. Noi cei care studiem storytelling-ul, în momentul ăsta vedem orice film și citim orice carte ca pe un cod de matrix în care vedem ce se întâmplă și știm ce a vrut scenaristul să facă aproximativ și pe unde.
Mă uit la film, nu mai văd structura dar nu pentru că nu există, ci pentru că am imersat în poveste. M-a prins povestea.
Andrei: Nu-ți mai pasă de structură.
Daniel: Am intrat în conținut, e ca și cum m-a atras cu totul, se termină filmul, eu rămân pe spate, respir ușor sacadat și mă întreb: „Ce rahat a făcut ăsta? Că nu mi-am dat seama de nimic.”
Mă duc a doua oară la film și de data asta mă uit cu ceasul în mână la nivel structural și de fiecare dată când observ aceleași lucruri, la nivel global vorbesc, zic: „Dumnezeule, în ce hal a putut să o facă pe asta.” Adică modul de exprimare pentru că de acolo vine arta.
După ce îmi dau seama că la nivel structural este cel puțin la fel de valoros ca prima experiență, mă duc a treia oară cu prieteni, ei se uită la film și eu mă uit la fețele lor de-a lungul rândului să văd pe momentele poveștii cum reacționează ei.
La cărți este un pic diferit pentru că este mult mai mare libertatea față de Hollywood. Ai o marjă de eroare de undeva la 15-20-25% chiar. Și încă funcționează povestea pentru că este literatură. Ești mult mai liber. Dar etapele și structura sunt aceleași.
Și atunci când, de exemplu, citesc o carte… (sunt cititor avid de cărți de beletristică, citesc în fiecare seară) pot să-mi dau seama dacă o carte este proastă sau nu din primele 15-20% din carte. De ce? Pentru că din punct de vedere structural, al patrulea element de care am vorbit, dacă nu m-a agățat în 20% aproximativ, nu s-a întâmplat ceva, cum îți spuneam că ține de storytelling, îmi dau seama că scriitorul respectiv nu poate să revină.
Pentru că primul act, adică primul sfert din orice poveste are cele mai multe indicii despre cum să înceapă. Pentru că este cea mai importantă parte. Dacă nu identific elementele, nu am reușit să mă conectez cu personajul, văd că nu se întâmplă nimic, e plictiseală, nu e nimic dinamic, nu dezechilibrează nimic în 20%, nu există nicio șansă ca acea carte să fie bună în restul de 80%. Nu ai cum să recuperezi așa ceva.
Și îți dai seama și dacă scriitorul respectiv s-a educat sau nu, fie vorba între noi. Adică apreciezi modul în care a făcut.
Andrei: Că știi și tehnic ce face sau nu, asta zici, nu?
Daniel: Da. Asta nu înseamnă că nu sunt cărți care să nu fie scrise din încheietură dar de obicei aici există o excepție care mi se pare fenomenală. Cei care scriu fără să se educe în storytelling. În România am foarte multe controverse pe partea asta pentru că noi nu știm că există structură în trei acte și că la mijloc fac doi oameni sex într-o carte de dragoste.
Dar în esență există oameni care scriu o carte bună, fără să știe nimic despre storytelling, într-un singur caz: al consumatorului avid de literatură. Dacă tu citești un anumit gen…
Andrei: E blocat pe genul acela.
Daniel: Inconștient. Dar asta se aplică în special la genuri literare pentru că genurile literare sunt un fel de structuri încapsulate. Este ca mâncarea pe care o bagi în cuptorul cu microunde. O faci repede. Că am povestit de povești de dragoste – ele sunt un gen literar care au o structură un pic mai rigidă tocmai ca să treacă multe povești prin acea structură și să funcționeze din punct de vedere comercial.
Genurile literare sunt atât de încapsulate încât dacă ție îți place un anumit gen (poate să fie ficțiune istorică, poate să fie polițistă, pot fi povești de dragoste, horror, etc.) Dacă citești același gen ani de zile, deja a intrat în tine structura și tu nici măcar nu realizezi.
Andrei: Ceea ce oricum nu înseamnă că nu ești educat. Înseamnă că nu ești educat conștient.
Daniel: Nu ești educat conștient și cel mai des se întâmplă ca cineva să scrie și să zică: „eu nu știu nimic despre storytelling.”
Și de fapt el să scrie strict pe ceea ce consumă și să scrie bine, de altfel. Ceea ce este fascinant pentru mine ca observator din afară. Pentru că se modelează.
În același timp spun asta: dacă tu ai reușit să faci asta fără să știi, gândește-te cum este să ai mult mai multe unelte pentru că vei duce ceea ce ai putut să faci la un nivel superior.
Andrei: Folosești sau recomanzi soft-uri de scenarii de scris? Știi că există tot felul de aplicații…
Daniel: Da, există.
Andrei: Recomanzi? Folosești?
Daniel: Eu folosesc două soft-uri în funcție de ce scriu. Unul, dacă scriu pe blog sau articole sau newslettere folosesc Evernote-ul care este clasic, în care pot să organizez mai bine informația.
Dacă scriu carte există un soft al scriitorilor care se numește Scrivener și care îți structurează cartea pe scene, capitole, părți și are câteva avantaje față de orice soft am folosit până acum. Există o bară undeva în stânga în care poți să vezi scenele din carte. Scena este cea mai mică măsură dintr-o carte. O numim tot scenă în beletristică deși are corespondent în cinematografie.
Și le vezi pe toate în stânga și tu ai tot textul continuu în partea principală. Poți să blochezi calculatorul și să lași doar scrisul, poți să pui muzică pe fundal, poți să adaugi sunete de mașină de scris. Este fenomenal.
Andrei: Acum că ne apropiem de sfârșit voiam să te întreb dacă ai putea să recomanzi o carte oamenilor care își doresc să învețe să scrie, mai de începător sau una care te-a ajutat pe tine mult, ce ar fi?
Daniel: Știi cum e? În primul rând eu am zis de cartea lui Stephen King. Ea este bună cu un singur amendament…
Andrei: Care este cartea?
Daniel: Se numește Misterul Regelui. Este o carte decentă pentru început ca să înțelegi ce trece prin mintea unui scriitor cu un amendament: este singurul care spune că nu planifică ceea ce scrie. Și el are dreptate, este un curent întreg. De obicei cei care nu planifică, nu scriu. Adică nu publică.
Andrei: El este o excepție cumva.
Daniel: El este o excepție a naibii de puternică pentru că foarte mulți arată cu degetul la el și consideră că este o regulă dar în schimb noi, ceilalți muritori de rând nu reușim să facem același lucru dar lumea nu ia în considerare ceva la Stephen King…
Toată cartea este fenomenală cu acest amendament, să nu pui bază pe ce spune el legat de partea de planificare. Lumea nu ia în considerare faptul că el este profesor de literatură și că prin el intră structura ca aerul.
El știe care sunt convențiile și ce așteptări are cititorul și nu are nevoie să planifice neapărat. El scrie în trei acte dar nu trebuie să scrie ce se întâmplă în cele trei acte înainte de a scrie. Dar este singura excepție solidă la ceea ce se întâmplă în restul lumii.
Acum un alt exemplu care îmi vine în minte, apropo de stilul ăsta de scris un pic mai liber este George R. R. Martin care a scris Game of Thrones.
Există o teorie: cei care planifică înainte se numesc „arhitecți” și cei care scriu după cum îi duc valul se numesc „grădinari”. Legenda spune că grădinari există dar nimeni nu i-a văzut. Cam asta este legenda din spate și o glumă internă.
Ce m-a fascinat pe mine este că George R. R. Martin într-un interviu a fost întrebat direct (pentru că în America se știu terminologiile astea. La noi eu trebuie să explic ce înseamnă „arhitecți” și „grădinari”. La ei este o întrebare directă la televiziune): „tu ce ești? „Grădinar” sau „arhitect”?”
Și el se uita în ochii celui care intervieva și a zis: Bineînțeles că sunt „grădinar”. Eu nu suport să planific.
Și intervievatorul îl întreba: „Ok, și ce faci mai precis ca să fii grădinar?”
„A, păi hai să-ți explic. În primul rând trebuie să știu toate personajele. Și cam trebuie să știu punctul de plecare al personajelor și unde ajung personajele. Trebuie să știu cam care este lumea, cam știu ce se întâmplă în primele scene”
În momentul în care îl ascultam mi-am dat seama că era exact procesul prin care trecem noi în școală, diferența este că noi în România numim „arhitect” ceea ce face George R. R. Martin, pe când la americani ăsta este „grădinarul”.
Pentru că din punct de vedere cultural un arhitect ce face? Are notat inclusiv pe bilețele absolut fiecare capitol, ce se întâmplă în el cu subiect și predicat, înainte de a scrie. Asta înseamnă arhitect.
Andrei: Să le pui și pe foaie… dacă le ai doar în cap…
Daniel: Grădinarul le are tot pe foaie doar că nu la nivelul ăsta de detaliul. El știe ce se întâmplă în fiecare act, eventual are o pagină sau jumătate de pagină în care este scris cam ce se întâmplă în poveste și pe urmă se apucă și scrie. Adică nu mai intră pe fiecare scenă în parte și își lasă o libertate un pic mai mare.
Asta este o carte bună, mai este Bird by Bird de Anne Lamott. Este foarte bună. Eu consider că la început oamenii ar trebui să intre pe cărți mindset.
Și mai este una în engleză care îți spune cum să scrii o scenă foarte mișto, se numește Naked, Drunk, and Writing: Shed Your Inhibitions and Craft a Compelling Memoir Or Personal Essay. Este scrisă de o femeie, Adair Lara. Iar în introducere spune că titlul este de marketing, niciodată nu a scris beată. Doar că i s-a părut interesant.
Apropo, femeile sunt mult mai bune la a preda storytelling decât bărbații. Simplifică mai mult. Bărbații complică atât de mult…
Andrei: Șapte sisteme cu 14 asteriscuri (râde)
Daniel: Da și diferența este că bărbații predau mai mult partea de scenaristică iar femeile mai mult partea de literatură tocmai pentru că în literatură ai libertate mai mare.
Andrei: Asta vrei să faci restul vieții sau în următorii doi ani? Cum e?
Daniel: Eu scriu de când mă știu și ce fac acum de fapt este să-mi creez un sistem propriu în care să fiu lăsat să scriu. Îmi fac o comunitate, oameni pasionați, am o comunitate extraordinară. Ne așteaptă undeva la câteva zeci de manuscrise pentru a fi publicate, am creat o editură special pentru autori români și pentru comunitatea mea și vrea să cred că o să mă țină toată viața. În sensul în care în fiecare an aș vrea să-mi iau două-trei luni, să scriu o carte sau două sau câte o să scriu. Și să mă susțină această comunitate așa cum comunitatea susține pe absolut oricine scrie.
Andrei: Mai zi-mi un singur lucru. Ce să citească oamenii scris de tine? Deja scris de tine?
Daniel: Am două cărți, una este un how to pentru partea de dezvoltare personală, fiind și cea mai vândută și apreciată carte a mea. Se numește Esența Eficienței.
Iar a doua este beletristică, se numește Bastardul. Este o carte despre daci și romani, oricât de plictisitor ar părea am recenzii incredibile la ea, are nota de 4.9 pe GoodReads și recenziile cele mai emoționale sunt date de femei de obicei.
Mi-a zis la un moment dat o cursantă o chestie foarte mișto: „Zici tu că este o carte despre ficțiune istorică dar în realitate este o carte despre doi frați. Da…a trebuit să o pui într-un spațiu și timp”.
Despre asta este vorba. Tema în sine este de iubire, este un triunghi între un tată și doi copii din care unul este general de armată și celălalt este oaia neagră a legiunii, ceva de genul ăsta. Și este o carte foarte faină. Este cartea mea de suflet. Trebuie să vin cu partea a doua pentru că trag oamenii de mine să afle ce se întâmplă în continuare.
Andrei: Mulțumesc!
Daniel: Cu drag!
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
