Am vorbit singur, cu lumina stinsă, despre ce îmi vâjâia prin cap într-o seară, ca urmare a unei ședințe avută în acea dimineață. Despre cum ar fi să avem o viață “perfectă”, cum ar fi să nu ne mai fie frică și cum ar afecta asta, de fapt, calitatea conectării cu alți oameni și, ca rezultat, calitatea vieții noastre.
Ascultă episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Stau în mijlocul unei camere, în beznă, cu microfonul în mână și mă gândeam să înregistrez un podcast. Doar că toate subiectele pe care le am în minte și în Excel-uri sunt subiecte de care nu am chef azi, din diverse motive.
Și m-am gândit că n-ar fi rău să vorbesc un pic de unul singur și să văd ce iese. Este un exercițiu și nu știu dacă se vor publica vreodată lucrurile astea dar nu este decât ceea ce fac de obicei, un fel de meditație la sfârșitul zilei, doar că de data asta o fac cu voce tare.
Ce fac de obicei este că închid ochii și sting lumina. Mă rog, o stinge Google și mă concentrez pe inspirație și expirație și mă așez cu intenția de a medita dar știind că de cele mai multe ori în perioada asta a zilei, adică după-amiază spre seară, mintea mea fuge către lucruri care s-au întâmplat în ziua respectivă. Unele bune, altele rele, unele mai plăcute, altele mai puțin plăcute.
Fac un efort de a inspira, de a expira, de a sta concentrat pe respirație și mintea îmi fuge la un gând și apoi la altul și la altul și mă aștept să-mi fugă și nu mă deranjează pentru că este un mod prin care îmi dau seama ce a rămas viu în mine din ziua respectivă, ce este încă alive, treaz în mine.
Acum îmi vine în minte o ședință pe care am avut-o azi dimineață cu o clientă cu care am ajuns la un moment dat să discutăm despre… spunea că vrea să scape de o frică pe care o are. Nici măcar o frică… zicea că uneori o cuprinde un fel de anxietate surdă, legată de niște subiecte din viața ei. Nu contează foarte tare acum care sunt subiectele și nici nu am acordul ei să vorbesc despre asta.
Am întrebat-o ce vrea să facem cu asta, cu ce îmi povestea și mi-a zis o chestie interesantă. Că ar vrea să rezolve chestia asta odată pentru totdeauna astfel încât să nu o mai oprească din a face lucruri. Și i-am atras atenția asupra faptului că nu pare că a oprit-o până acum. A făcut o grămadă de lucruri în viața ei și personal și profesional și pare că le-a făcut în ciuda acestei frici, temeri care mai apar din când în când și care evident că sunt legate de lucruri de prin copilăria ei, cum este la noi toți.
Și mi-a zis: „Da, le-am făcut dar ca să fac lucrurile astea am avut nevoie de curaj.” Bravery cred că i-a spus ea.
„Am avut nevoie de curaj și aș vrea să ajung să pot să o fac fără să fie nevoie să mobilizez această resursă de curaj. Aș vrea să nu mai fie nevoie, să fie mai ușor, mai natural.”
Și asta a pornit o discuție pe care am avut-o cu ea și a mai pornit și alte gânduri pentru mine, chiar și după, pentru că ce i-am spus ei și chiar cred, este că absolut cu toții avem niște lucruri care ne sperie și avem niște lucruri în viețile noastre pe care le percepem ca fiind frâne, le percepem ca și cum ne încurcă în viață.
Noi am fi fost super fericiți și super mulțumiți dar avem chestia asta și până nu o rezolvăm este ca și cum nu ne putem bucura fully de viață.
La unii sunt episoade, poate li s-a întâmplat, poate au trecut peste asta, la alții este o stare mai constantă. Dar e naturală și asta îi spuneam și ei. Din experiența mea de lucru cu oamenii, nu cred că sunt oameni care să nu aibă măcar un lucru care este ca un fel de constantă în viața lor, este tot timpul acolo și le-ar plăcea să scape de ea: „Dacă nu aș avea chestia asta…”
Și discutând un pic cu ea pe tema asta și explorând împreună, mă gândeam, poate că fiecare dintre noi va rezolva partea asta cu care se luptă. Adică nu spun că nu se rezolvă. Cel mai probabil se poate rezolva. Cred că majoritatea lucrurilor se pot rezolva.
Uneori o să ia puțin timp, alteori o să ia mult mai mult decât ne-am dori. Dar mă gândeam că indiferent dacă se rezolvă sau nu, indiferent când se rezolvă sau nu, există niște beneficii care vin din faptul că avem nevoie să ne exersăm niște mușchi prin a lupta cu chestia asta. Din nou, când spun chestia asta fiecare înlocuiește cu lucrul ăla pe care vrea să-l schimbe și care simte că-i încurcă viața.
Poate că beneficiul major este că avem ceva împotriva căruia/căreia să împingem în viață. Sigur că e greu și ne face viața mai grea și avem nevoie să lucrăm cu noi și fiecare dintre noi are niște lucruri care poate pentru alții sunt ușoare dar nouă ne sunt mai grele și simțim că suntem dezavantajați cumva fiindcă avem această frână.
Însă în același timp mușchii noștri sunt exersați lucrând, poate luptând uneori (poate a lupta nu e cel mai bun cuvânt), lucrând cu această teamă, frică, anxietate, frustrare. Și ne antrenăm niște mușchi.
Uneori poate este vorba despre curaj, poate că simplul fapt că avem nevoie să exersăm, să mobilizăm acest curaj din când în când ca să facem să se întâmple niște lucruri care nu ne vin ușor, nu ne sunt confortabile, poate simplul fapt că facem asta ne ajută să ne ridicăm capacitatea curajului la un nivel mai ridicat și asta ne va ajuta și în alte părți ale vieții.
Poate alte dăți nu este vorba despre curaj, poate e vorba despre reziliență, despre capacitatea de a rezista, poate e despre de capacitatea de a ne ridica de pe jos, dacă tot cădem. Cum era aia din Batman:
”Why do we fall, master Wayne?”
”So that we can learn how to pick ourselves up.”
Poate că despre asta e. Poate că e despre faptul că problema aia este acolo nu împotriva noastră, nu ca să ne oprească, ci pentru noi ca să faciliteze creșterea. Și știu și din propria experiență cu ne simte așa când ești în fața ei. Tot ce-ți dorești este să nu fie acolo, să dispară și să-ți fie mai ușor să faci lucrurile alea.
Dar știu tot din experiență că munca dusă cu noi pentru a rezolva sau pentru a scădea intensitatea lucrurilor ălora de care ne este teamă ajută în alte părți ale vieții. Uneori fără să ne dăm seama ne face mai buni, mai puternici.
Vorbeam despre asta cu clienta mea și m-a întrebat o chestie mișto: „Păi și bun, putem să scăpăm de ea sau nu? Tu ce crezi?”
Pornind de la discuția aia, am ajuns la întrebarea: „Să zicem că o rezolvi, scapi de ea, good. Și după aia ce? Probabil că o să găsești alta, nu? Cum e? Sau nu o să găsești niciuna și o să fie totul perfect, o să ai o viață perfectă. Asta e? Asta crezi că e acolo?”
Mi-a zis în semi-glumă: „Ce e greșit în asta? O viață perfectă. So what? Nu poți vrea asta?”
„Ba da, normal că poți să vrei. Cu toții putem să vrem lucruri nerealiste” (râde)
Dincolo de gluma asta este o întrebare bună. Care sunt motivele pentru care nu ne-am dori o viață fără niciun fel de astfel de temere sau de frână sau de lucruri pe care încă le avem de rezolvat la noi? De ce nu ne-am dori o viață fără de astea?
Și mă gândeam la asta și după ședință și evident că sunt o mie de posibile răspunsuri la asta și depinde din ce unghi ataci întrebarea. Dacă o iei din punct de vedere etic, moral, al credinței, al unui Dumnezeu sunt o mie de unghiuri.
Dar la ce mă gândeam acum este că pentru noi oamenii este super importantă partea asta de conectare. Avem nevoie unii de alții. No man is an island. Indiferent că ne place sau nu, indiferent dacă suntem mai introvertiți sau mai extrovertiți. Avem nevoie de interacțiunea asta umană și poate că în perioada asta se vede cel mai puternic.
Și ca să simțim conectare puternică cu alți oameni, de cele mai multe ori avem nevoie de niște empatie, avem nevoie de vulnerabilitate, avem nevoie să ne deschidem dar avem nevoie și să-i înțelegem pe ceilalți, să-i înțelegem la un nivel profund. Atunci se creează cele mai puternice momente de conectare. Și mă gândeam cum ar fi ca noi să fi rezolvat tot, să nu mai avem nimic de lucru cu noi, să fie totul perfect, așa cum ne dorim…?
Ok și am interacționa cu alți oameni care nu și-au rezolvat totul și ne povestesc despre ceva prin care trec și mă întreb dacă am mai avea capacitatea de a rezona, de a-i înțelege cu adevărat? Sigur că am avea poate memoria, amintirile momentelor în care și noi ne-am luptat cu lucruri, clar. Nu știu dacă dispar vreodată alea.
Dar parcă cumva nu sunt la fel de fresh, la fel de proaspete în minte și nu doar în minte, ci și în suflet, așa cum sunt astea care încă sunt vii, care încă produc niște durere, să zicem. Și cred că asta ne ajută de multe ori în conectare. Nu spun că e de dorit, că ar trebui să ne dorim lucruri fucked up în viața noastră. Zic doar că pare o coincidență destul de fericită faptul că mai avem din când în când lucruri la care lucrăm la noi și pe care ni le-am dori să fie diferite pentru că asta de foarte multe ori, cred că de mai multe ori decât realizăm, ne facilitează conectarea profundă cu alți oameni.
Chiar dacă nu avem aceeași problemă. Suntem suficient de unici încât să avem probleme destul de unice. Dar abstractizând suficient (și nu cred că e nevoie de un proces conștient neapărat pentru a face asta) cred că reușim să înțelegem, să rezonăm cum se simte pentru ceilalți oameni și este un proces de traducere cumva, de translatare care se întâmplă acolo.
Un exemplu bun este fix exemplul cu limbajele dragostei. Am un podcast anterior despre cele cinci limbaje ale iubirii. Să zicem că suntem într-un cuplu și în cuplu ăsta să spunem că unul dintre noi are ca limbaj preferat words of affirmation – adică cuvintele astea care îl afirmă că este suficient de… De acolo vine aprecierea și pentru el asta contează și astea spun că e iubit.
Celălalt partener are ca limbaj preferat al dragostei Quality time – care este definit ca a petrece timp de calitate împreună, adică undivided atttention. Înseamnă să facem ceva împreună, timp în care toată atenția ta este pe mine, pe noi. Nu stai pe telefon în timp ce vorbim, nu ne uităm la un film și fiecare mănâncă popcorn și zicem că petrecem timp împreună. You have my undivided attention.
Pentru unul contează mai mult aia și pentru celălalt contează mai mult aialaltă. Dacă eu, să zicem, aș avea words of affirmation ca limbaj al dragostei, asta înseamnă că atunci când mi se spune… Am dat un exemplu prost că nu am acest limbaj. Hai să o luăm invers, să zicem că eu am quality time și cealaltă persoană are words of affirmation.
Atunci când eu văd o oportunitate de a-i spune celeilalte persoane ceva ce se califică a fi words of affirmation, de exemplu „ce bine îți stă în rochia aia”, by default nu îmi vine natural să fac asta pentru că eu nu am atât de mare nevoie de cuvintele alea și atunci nu prea înțeleg exact. Pot să o fac dar nu îmi vine natural.
În același timp știu despre cealaltă persoană că are acest limbaj. Ce pot eu să fac este acest proces de translatare în care îmi spun în capul meu că eu pot să-i zic acum că îi stă bine în rochia aia și pot să înțeleg că modul în care se va simți ea este foarte similar cu modul în care m-aș simți eu dacă aș avea 100% din atenția ei în timp ce petrecem timp de calitate împreună. Și îmi aduc aminte cum mă simt atunci. Mă simt conectat, mă simt iubit și mă simt bine. Pentru că ala este unul dintre limbajele mele preferate de dragoste.
Pot să presupun că atunci când îi fac acest compliment, ea o să simtă ceva foarte similar cu ce simt eu în momentul în care mi se dă timp de calitate.
Și în momentul ăla, chiar dacă pentru mine ce bine îți stă în rochia aia nu înseamnă mare lucru, brusc înseamnă. Pot să înțeleg, pot să mă raportez la asta, pot să mă raportez la ce cred că va simți persoana aia. Și în felul ăsta am tradus în mintea mea din limbajul ei în limbajul meu. Și acum are sens și pentru mine.
Și este un proces similar de traducere atunci când ascultăm pe cineva vorbind despre ceva ce îl blochează și chiar dacă pentru noi frica aia poate nu înseamnă nimic, poate nu am simțit-o niciodată sau am simțit-o la un nivel mult mai mic, putem totuși să ne conectăm cu el și să ne punem în locul lui dar dacă ne raportăm la propriile blocaje și propriile frici.
Și ăsta nu este doar un avantaj, este chiar un beneficiu pe care noi ni-l luăm din faptul că suntem imperfecți și încă avem lucruri cu care lucrăm la noi, la care lucrăm. Și mă întreb: dacă am continua pe această analiză dacă nu cumva am putea ajunge între-un punct în care…poate e far fetched… dar mă întreb dacă chiar am vrea să fim, nu perfecți dar să scăpăm complet de lucrurile alea?
Nu dacă chiar am vrea, cred că am vrea, ci dacă ar fi benefic pentru noi. Dacă per total am ieși pe plus în momentul în care am apăsa pe acest buton magic și am scăpa once and for all de chestia aia cu care ne luptăm poate de luni, poate de ani de zile, poate dintotdeauna.
Și e o întrebare, nu spun că e într-un fel sau altul, habar n-am. Nu știu încă, o să mă mai gândesc la asta 20 de ani (râde). Dar m-a făcut să mă gândesc și mi se întâmplă asta frecvent ca după ședințe să merg după un fir și să încerc să ajung la alte concluzii pentru că în timpul ședinței nu îmi dau voie să mă duc atât de departe.
Nu este despre mine și despre ce cred eu. Am nevoie să stau concentrat mai mult pe ce-și dorește clientul și cum simte clientul lucrurile astea și să-l ajut un pic sau un pic mai mult să rezolve din ele, să diminueze ce vrea să diminueze, să crească ce vrea să crească. Și atunci se pune o pauză la un fir de ăsta pe care altfel l-aș urma atunci. Și de cele mai multe ori îl urmez după.
Și mă rog, uneori mă mai gândesc 10 minute la sfârșitul ședinței la asta, alteori este cum e acum, seară și încă îl am în minte.
Și e mișto. Sunt într-o dispoziție ușor mellow, contemplativă aș zice. Dar este un subiect bun și mi se pare foarte necesară analiza asta chiar dacă nu duce într-o concluzie foarte clară deocamdată. Dar mi se pare că e un mod chiar optimist de a ne uita la niște bucăți din noi care nu ne plac, până când reușim să le rezolvăm și odată ce le-am rezolvat, great. Acum putem să trecem cel mai probabil la următoarea (râde).
Pentru că într-adevăr, asta cu noi care le rezolvăm pe toate nu prea o cred. Este o părere personală și mi-o asum ca atare dar nu cred că se termină niciodată. Ca să ajungem să rezolvăm ceva la noi avem nevoie să creștem și odată ce creștem, brusc orizontul se lărgește, brusc nivelul de awareness, de conștientizare ne face să vedem niște lucruri îmbunătățibile care erau acolo și poate fuseseră înainte dintotdeauna doar că noi abia acum am început să le vedem și brusc avem altceva cu care vrem să lucrăm. Și este un proces more or less continuu. Din care avem voie să ne mai oprim din când în când și să ne odihnim că nu poate să fie doar despre împins bolovani la deal.
Dar per total cred că este un proces util și da, știu, uneori am împins bolovanul ăla la deal suficient de mult încât am obosit și am vrea o pauză și am vrea să dispară problema asta. Iar uneori dispare cu o ședință de coaching, de terapie, de altceva. Poate chiar cu o discuție cu un prieten uneori.
Și alteori mai lucrăm un pic. Și cam asta a fost rant-ul de astăzi. O să las asta așa și mâine dimineață o să-i dau play să o ascult un pic să văd dacă simt că este ceva în ce am spus care ar putea să ajute pe alții și dacă trece testul, înseamnă că nu o să fiu singurul care ascultă asta.
Îmi imaginez că dacă citiți acum asta, a mers ok. O seară bună.
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
