Am înregistrat un nou episod de podcast în care vorbesc despre legătura dintre inteligență emoțională și cum luăm decizii legate de pandemie, dar și câteva potențiale soluții pentru a nu ne mai minți singuri.
Ascultă episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Ok. Avem această pandemie care se întâmplă deja de mai mult de un an și jumătate. Am încercat să stau departe de acest subiect. Bine! Toți am încercat să stăm departe de acest subiect. Dar ce voiam să spun acum e că n-am vrut să intru foarte mult în el în acest podcast și probabil că n-aș fi făcut-o dacă nu m-ar fi enervat foarte mult ceva ce am tot văzut în ultima vreme.
Sigur, mă enervează un pic și faptul că niște sute de oameni mor în fiecare zi în România. Și asta mă enervează un pic.
Dar nu despre asta voiam să vorbesc acum ci despre un factor pe care l-am observat, care simt că explică parțial ce se întâmplă acum în România și care mă sperie un pic, pentru că îl văd manifestându-se și la oameni din bula mea.
Putem să cădem de acord că fiecare dintre noi avem o bulă în jurul lui, niște oameni cu care ne înconjurăm. Un prim layer, apoi un layer secundar și tot așa, care formează o bulă. Suntem cumva izolați de restul societății prin faptul că ne învârtim în anumite cercuri: sociale, culturale, anumite pături sociale, financiare, și tot așa.
M-am vaccinat acum vreo șase luni și ceva. Mare parte dintre oamenii din bula mea s-au vaccinat atunci. Când s-a putut. Cum au putut să se vaccineze, s-au vaccinat.
Podcastul ăsta nu e un îndemn nici la vaccinare nici la nevaccinare și nu vreau să intru în acest subiect, mai mult decât să spun ce am făcut eu. Eu m-am vaccinat. Evaluez acum când, dacă, dar mai probabil când să mă vaccinez cu doza a treia. Asta e poziția mea legată de vaccinare.
Însă cred că fiecare ar trebui să judece cu capul lui, să citească studiile, surse oficiale, să ia decizii pentru el și să decidă ce e bine pentru el și pentru familia lui în ceea ce privește vaccinarea.
Lăsând însă deoparte subiectul vaccinării, subiectul de astăzi este despre, de ce se întâmplă asta în România. De ce suntem atât de jos, printre ultimele țări, dacă nu chiar ultima din multe puncte de vedere în ceea ce privește stoparea sau încetinirea acestei pandemii. De ce nu s-au vaccinat oameni, dar nu numai de ce nu s-au vaccinat. De ce există reticența asta în a ne raporta la adevăruri, la facts.
Ce am văzut zilele astea, în special pe Facebook, o rețea în care din ce în ce mai mult simt că îmi pierd timpul, și probabil nu am să o mai fac mult timp. În afară de grupul ZeroPlus, unde se întâmplă niște lucruri și se vor întâmpla probabil mai multe în viitorul apropiat, contul personal de Facebook îl simt o pierdere de timp. Efectiv nu se schimbă decât în rău și cred că o definiție bună a Facebook-ului este în continuare “locul ăla în care se ceartă bătrânii”. Nu mai știu cine a zis-o dar mi se pare că e foarte accurate.
Deci, văd aceste certuri și polemici pe Facebook, dar nu numai pe Facebook. E o reprezentare a ceea ce se întâmplă în societate.
Și m-am tot întrebat, ce avem noi atât de greșit, atât de diferit ca nație, de am ajuns să fim printre cei mai proști la capitolul ăsta? Să stăm cel mai prost.
Și când mă enervez pe subiectul ăsta, reflexul este să mi se ducă mintea la, “bă, poate suntem proști!” Poate avem IQ-ul mic, în medie. Evident că sunt excepții, evident că nu toată lumea, evident că simt că fac parte dintr-o bulă în care suntem un pic mai inteligenți. Probabil oamenii care mă ascultă acum sunt și ei într-o mare măsură din bula aia.
Cu toate astea, nu mă opresc acolo. Ar fi ușor să spun că poate suntem proști, și atât. Nu înțelegem! Again, nu-i despre vaccinare. Nu înțelegem pericolele pandemiei.
Intră aici toți oamenii. Și ăia care nu cred că există și ăia care cred că e o conspirație și ăia care cred în cipuri și ăia care cred că există. Nu e o conspirație, nu sunt cipuri dar nu vor să se vaccineze din diverse motive, unele la care m-am gândit și eu. Adică am stat și am analizat dacă e o soluție sau nu.
Dar mai sunt și unii care poate chiar s-au vaccinat, poate care chiar cred în toate lucrurile astea. În știință, gen! Poate cred în știință nu doar când își dau drumul la laptop. Oamenii ăștia au totuși niște alunecări, inclusiv oamenii vaccinați, pentru că ce se întâmplă acum în România este că foarte mulți oameni au lăsat garda jos major. Inclusiv sau poate mai ales cei care sunt vaccinați. Nu știu.
Dar în mod cert văd în jurul meu din ce în ce mai mult oameni care, din nou, sunt educați, sunt inteligenți, au un statut social, sunt informați și cu toate astea iau decizii extrem de proaste în ceea ce privește expunerea la acest virus.
Și aș vrea să fac o paranteză aici. Sunt conștient că oricare dintre noi poate fi expus la virusul ăsta, indiferent că suntem vaccinați sau nu. Știu că orice măsuri de siguranță ne luăm, nu sunt o certitudine și o garanție că nu ne va atinge pe noi sau pe cineva apropiat de noi. Evident, sperăm și facem tot ce ține de noi să nu se întâmple, dar se poate întâmpla. E o realitate care doare. Și cred că faptul că este o realitate care doare este fix motivul principal pentru care suntem atât de afectați, ca țară.
Cred că motivul nu este lipsa de inteligență sau inteligența scăzută ci inteligența emoțională scăzută.
Cred că avem capacitatea intelectuală de a înțelege informații și a le procesa și a înțelege că e un pericol real și a înțelege niște cifre și niște statistici care spun că o lume întreagă a luat niște măsuri. Și cu toate astea, nu pare că le tratăm cu seriozitate. Generalizez, evident sunt excepții, multe dar nu atât de multe. Probabil că sunt 20, 30, 40 de procente. Nu știu dacă suntem 40% care suntem vaccinați și, din nou, mă duc cu gândul automat la rata de vaccinare ca mod de a măsura cât de mult înțelegem pericolul.
Dar înțeleg că sunt oameni care nu vor să se vaccineze, înțeleg că sunt oameni care nu pot să se vaccineze din cauza unor probleme de sănătate și respect asta și nu cred neapărat că soluția este, toată lumea, indiferent, mergem cu capul înainte și ne vaccinăm. Însă, cred că avem nevoie să conștientizăm pericolul și să ne raportăm la el ca la un pericol real, indiferent ce alegem să facem pentru a ne proteja.
În ultimile săptămâni am avut două persoane din mediul relativ apropiat, să zicem poate din al doilea cerc, vaccinați, deci care conștientizează că există o pandemie și au ales și au putut să o facă, care apoi s-au expus virusului, nu știu, mult, puțin, habar n-am. S-au expus.
Realitatea este că a trecut un an și jumătate de când a început pandemia. Înțeleg că răbdarea oamenilor a ajuns la niște limite, înțeleg că nu toată lumea e la fel de conștiincioasă și capabilă să își înfrâneze bifarea unor nevoi de bază. E o realitate că ducem o viață mai grea și ne lipsesc niște lucruri importante pentru noi. E o realitate. Cu toții trecem prin asta, tuturor ne este greu.
Însă ce m-a speriat la oamenii ăștia este faptul că au luat virusul. Ok! Nu vreau să se înțeleagă că îi învinovățesc sau că îi judec pentru asta. Sunt convins că se poate întâmpla chiar și cu toate măsurile luate. Ok!
Și în special am în minte niște exemple de oameni care au trecut și prin procesele lor, au decis să se protejeze, și cu toate astea s-a întâmplat. Puteau să se protejeze mai mult? Probabil! Nu știu, habar n-am, poate. În același timp știu și oameni care s-au protejat super mult, nu pare că ar fi putut să mai facă altceva și cu toate astea au luat virusul. Dar nu despre asta e vorba.
Însă odată ce s-au infectat, odată ce au luat virusul ăsta, s-a întâmplat să am niște discuții cu ei în perioadele alea, de la distanță bineînțeles, și în discuțiile cu ei i-am văzut cum elimină din capul lor informații de bază, și m-a speriat asta.
De exemplu, într-o discuție unul dintre ei a spus că are niște simptome, că nu se simte prea bine, dar nu-s de covid. Din nou, am două persoane în minte care au spus același lucru aproape cuvânt cu cuvânt. Întrebați: “Și cam care ar fi simptomele?”, răspunsurile au fost din zona: febră, tuse, într-un caz oboseală. Evident că le-am zis să facă un test rapid, măcar.
Dar problema e alta. Asta m-a făcut să mă întreb cum niște oameni educați și în mod evident inteligenți, cu o inteligență mult peste medie, care fac parte din bula mea, cărora le-a păsat suficient de mult de asta încât să se vaccineze, apoi într-un moment critic în care au niște informații pe care le primesc de la corpul lor, în cazul ăsta, gen tuse sau febră, reușesc să se convingă că n-are cum să fie covid. Și gata, pun acest gând de-o parte și continuă să-și vadă de lucruri, de viață, de treabă.
Eu n-am înțeles asta! Am stat ore întregi și m-am gândit la asta. Refuz să cred că oamenii ăștia, care s-au uitat unii dintre ei prea mult la televizor, după un an și jumătate, nu știu care sunt simptomele standard ale acestui virus. Nu pot să cred că această informație a trecut pe lângă ei. Că nu suntem într-un sat din România unde nu există televiziune, radio și nu vine nici ziarul. Noi nu suntem acolo. Deci ei aveau informațiile alea. Și cu toate astea, în momentele alea, de frică probabil, că e scary pentru toată lumea, au reușit să se păcălească că n-are cum să fie asta.
Asta mă sperie, pentru că dacă oamenii ăștia inteligenți, culți, educați, care lucrează cu ei, reușesc să se mintă în halul ăsta, atunci cu atât mai mult oamenii mai puțin educați, cu mai puțină inteligență matematică, cu mai puțină inteligență emoțională, vor reuși să se mintă. Și din punctul meu de vedere, asta se-ntâmplă în România.
Nu e un mecanism care apare rar. Eu l-am văzut de multe ori, lăsând la o parte pandemia. Se întâmplă frecvent. Sincer, tuturor ni s-a întâmplat. Doar că unora li se întâmplă mai mult decât altora. Capacitatea asta de a distorsiona realitatea. Facts. Ne uităm la niște fapte, date clare, de necontestat și le distorsionăm în capul nostru, atât de puternic încât reușim să fim delusional.
Asta se întâmplă frecvent atunci când realitatea este prea greu de acceptat. E mai simplu să negăm complet realitatea și facts-urile decât să acceptăm care este realitatea.
Realitatea este că suntem în mijlocul unei pandemii care ne-a dat viețile peste cap pentru că ne-a supus la un nivel de incertitudine cum n-am mai simțit poate în toată viața noastră, mulți dintre noi. Tot ce credeam că există și că sunt lucruri pe care ne putem baza, au dispărut. Ni s-a tras preșul de sub picioare și am simțit că ne dezechilibrăm și că n-avem suficiente lucruri de care să ne apucăm, ca să ne stabilizăm din nou. E scary, e înfricoșător.
E atât de înfricoșător încât mulți oameni, prea mulți, mulți români în cazul ăsta, sunt convins că nu-i doar despre români dar pare că-i mai mult despre români decât despre alții, cu o nevoie de certitudine exagerată în general și înainte de pandemie, au preferat să trăiască într-o poveste din capul lor, cu unicorni și cu floricele roz, în care totul este frumos, decât să se uite la realitate un pic și să-și ia măsuri de apărate.
Sigur, te-ai gândi “și ce-i rău în asta? Dacă lumea e fucked up și a luat-o razna, oare e atât de greșit să trăiesc în bula mea, într-o lume cu unicorni și panseluțe?”
“Băi, nu! Nu cred!”
Uneori viața e fucked up, lucrurile sunt fucked up în viețile noastre și avem nevoie să ne cultivăm un spațiu în care să ne putem încărca bateriile, real sau nu.
Problema e că aici există o miză. Problema este că în momentul în care tu te retragi într-o bulă de fairy tales, povestioare și oamenii mor din cauza asta, avem o problemă. Nu spun că din cauza ta. Dar spun că, la nivel de societate, ce se întâmplă este că prea mulți oameni au ales să se bullshit-uiască pe ei, să nu se uite la realitate, iar acum societatea plătește prețul. Societatea plătește prețul tuturor oamenilor care au ales să-și bage picioarele și să nu vadă realitatea.
Ce mă sperie este că sunt absolut convins că ei nu conștientizează asta. Asta e scary.
Un om care alege și zice: “Bă! Știi ceva? Eu știu că trăiesc acum într-o bulă, dar o să trăiesc în continuare în ea. Îmi iau eu două măsuri, trei și în rest încerc să mă izolez. Nu mă uit la știri atât de mult, nu mai intru în discuții despre pandemie…” Asta pot s-o înțeleg. Am făcut-o și eu.
Dar nu pot să înțeleg nivelul ăsta de a ne bullshit-ui pe noi, care ajunge până acolo încât noi nu mai conștientizăm realități. Fiindcă oamenii ăștia devin un pericol. În momentul în care capacitatea lor de delusion, de a se minți, de a se bullshit-ui este atât de mare, devin un pericol pentru ei, clar, dar și pentru ceilalți.
Nu vreau ca podcastul ăsta să se ducă spre critică. Nu vreau să fie o critică. Îmi dau seama că este. Invariabil. Nu vreau să sune ca o critică pentru că nu ăsta a fost scopul. Nu vreau să-i critic pe oamenii ăștia, că nu o fac on purpose. Eu nu cred că ei s-au gândit dimineața “fuck them”. Eu nu cred asta. Cred că atâta pot. Și cred că fiecare dintre noi avem momente în care putem mai puțin decât am vrea să putem. Ok?
Întrebarea însă este: “Băi, da’ ce facem cu mecanismul ăsta prin care, de câte ori realitatea doare prea tare, noi ne uităm în partea cealaltă și ne facem că n-o vedem? Cum rezolvăm asta?”
Nu o să ascund faptul că în ultimii ani am studiat mult elementele care contribuie la eficiența unui proces de change strategy, de coaching, de ce fac eu. Lucrez unu-la-unu cu oameni în încercarea de a-i ajuta să-și schimbe chestii în viața lor. Ce vor ei să schimbe. Asta fac de niște ani de zile. Și m-am întrebat, normal, sunt orientat către eficiență, către performanță, vreau să fiu bun în asta, și atunci m-am întrebat invariabil, ce face ca pe unii să pot să-i ajut mai mult și pe alții mai puțin. De ce cu unii merge mai bine și mai repede și cu alții merge mai greu și mai încet?
Am găsit mai multe elemente care contribuie la eficiența unui proces de genul ăsta și nu o să ascund faptul că, de departe, factorul pe care l-am găsit eu ca fiind cel mai important este capacitatea oamenilor de a se bullshit-ui pe ei. Deci, efectiv, cu cât omul cu care urmează să lucrez este mai capabil să se mintă pe el, în capul lui, nici nu trebuie să fie altcineva prezent, pe orice subiect, cu cât e mai capabil, cu atât mi-e mai greu să-l ajut, pentru că nu mai lucrez cu adevărul. El crede că zice adevărul, dar nu-l zice. Nici unul dintre noi nu putem fi siguri.
Evident că există modalități de a ajunge la niște adevăruri, de a evalua cât de mult se minte un om, și lucrez la asta, dar mărturisesc că încă nu sunt unde aș vrea să fiu din punctul ăsta de vedere. Mecanismele astea prin care oamenii se mint atât de flagrant pe ei, încă mă depășesc într-o măsură mare, prea mare pentru cât mi-aș dori să înțeleg ce se întâmplă.
Și mi se pare cel puțin interesant faptul că am găsit acest factor care încetinește procesele de schimbare în cazul clienților mei, factorul fiind, din nou, capacitatea oamenilor de a se minți pe ei, disponibilitatea și capacitatea oamenilor de a se minți pe ei, și mi se pare interesant că este fix același factor la care am ajuns cu niște raționamente, poate prea simple, poate incomplete, nu-mi dau seama încă, dar, analizând aceste rezultate ale României în ceea ce privește pandemia.
Nu am vrut să accept și nu vreau să accept că suntem printre cele mai tâmpite popoare de pe planetă. Nu cred asta. Deci nu cred că suntem atât de proști, nu vreau să cred asta. Dar pot să cred că din punct de vedere al inteligenței emoționale suntem foarte în urmă. Și pot să cred că nici măcar nu ține de inteligența emoțională per total ci de o anumită bucățică din inteligența emoțională, care este acest factor, capacitatea de a ne minți pe noi sau poate invers, cât de capabili suntem să ne spunem adevărul nouă.
Nu am o soluție pentru asta. Doar observ și îmi dau seama că există șanse destul de mari, e din ce în ce mai probabil ca următoarea bucată a carierei mele, a vieții mele profesionale să fie despre asta, despre a învăța să lucrez cu factorul ăsta, să-l identific, să-i ajut pe oameni să nu se mai mintă.
Sigur că într-un proces de schimbare, dacă sunt față în față cu un om pe un subiect anume, unde bănuiesc că e un pic delusional, ok, am ce să fac. Dar nu-s tot timpul față în față cu omul ăla. Omul ăla pleacă acasă și se mai minte un pic, poate nu pe subiectul ăsta, pentru că i s-a ridicat nivelul de conștientizare, l-am ajutat să-și ridice nivelul de conștientizare, de awareness asupra subiectului și acum poate vede realitatea un pic mai clar, dar pe alte subiecte… I don’t know!
Ce am observat clar este că oamenii sunt mai mult sau mai puțin predispuși la a se minți pe ei.
Eu de exemplu, sunt puțin predispus la a mă minți pe mine. Mi se întâmplă și cred că tuturor ni se întâmplă. Mă prind relativ repede. Au fost puține momente și pe subiecte importante, dar puține, unde mi-am dat seama la un moment dat că eu m-am cam păcălit o perioadă pe subiectul ăsta. Dar au fost relativ puține și uneori mi se pare că am o capacitate aproape dureroasă de a vedea adevărul. Uneori parcă…, parcă mi-ar plăcea și mie să mă mai păcălesc un pic pe niște subiecte. Dar nu cred că e un merit al meu. Cred că pur și simplu sunt așa. Pe subiectul ăsta sunt mai degrabă așa. Cum am ajuns așa, cum au ajuns oamenii să fie mai puțin sau mai mult așa, care sunt factorii care influențează asta? I don’t know. Nu știu încă.
Am o bănuială că se poate rezolva problema asta prin curaj, acolo unde e nevoie să o rezolvăm. Pentru oamenii care se tot mint pe ei, am un feeling că curajul ar putea facilita îmbunătățirea acestei variabile. Dar realitatea e că nu știu dacă ține doar de curaj. Ar fi bine să țină într-o măsură mare de curaj pentru că simt că partea asta de curaj este educabilă. Partea de curaj nu cred că ține atât de mult de genetică, nu cred că e atât de mult predeterminată.
Și poate, dacă ne-am educa să ne uităm ușor-ușor la realitate, la bucăți mai mici de realitate, cu încredere și curaj și am vedea că nu ni se întâmplă chiar ce credeam noi că o să ni se întâmple, poate că ușor-ușor am educa partea asta, am deveni mai buni la a o face și poate ușor-ușor ne-am alinia mai mult cu realitatea și poate că în perioade de criză, cum e asta prin care trecem, am putea să fim mai safe. Un pic. Și să-i ținem și pe oamenii din jurul nostru mai safe un pic, pentru că avem curajul să vedem lucrurile așa cum sunt, nu fugind de ele.
Că asta se întâmplă: ne apare o idee în minte și e atât de scary încât în secunda doi ne punem focusul în altă parte. Fugim de realitate ca și cum, dacă nu ne uităm la ea, ea dispare. E ca un câine care își bagă capul sub pat, restul corpului rămâne afară și el crede că nu-l vede nimeni doar fiindcă s-a băgat cu capul sub pat. A rezolvat-o, doar fiindcă nu-și mai pune atenția acolo. Nu se mai focusează pe problemă, în cazul ăsta.
Aș vrea să mai spun însă ceva. Din fericire oamenii ăștia pe care i-am luat ca exemplu, și din nou, sunt doar exemple, pentru că realitatea e mult mai cruntă, sunt niște oameni educați și inteligenți și care au făcut o grămadă de lucruri. În nici un caz nu sunt în majoritatea oamenilor din România. Problema e că majoritatea e mult mai rău la nivel de capacitate de a se minți.
Oamenii ăștia au făcut totuși ceva ce i-a ajutat și i-a salvat de faptul că au avut predispoziția asta de a se minți pe ei. Au vorbit cu alți oameni despre ce era în capul lor. Nu au rămas doar în capul lor.
În exemplul ăsta, “Am niște simptome dar eu nu cred că e, n-are cum să fie, sigur nu e covid”. Dar a avut curajul să share-uiască asta cu doi-trei oameni. Și ăia s-au uitat așa la el, poate erau un pic mai lucizi și mai neimplicați emoțional și au zis, “Bă, eu zic să faci un test, doar așa, să fii sigur”. Și omul s-a dus și și-a făcut un test și boom! Realitatea de necontestat l-a lovit în față. E bine! Ok, s-a păcălit? S-a păcălit!
Dar la un moment dat a avut un pic de curaj, a expus în afara lui și mediul, în cazul ăsta niște oameni apropiați, i-au întors un feedback: “Băi, de la mine se vede altfel!” Și atunci au conștientizat, au fost puși în fața faptului împlinit, s-au uitat și au zis: “Bă, da! Astea-s faptele, nu pot să le ignor.” Și apoi au preluat controlul și au făcut ce aveau nevoie să facă, ca să le fie mai bine. Și din fericire sunt bine. E o poveste care s-a terminat cu bine. Dar putea să nu. Și nici măcar nu e despre pandemie.
Podcastul ăsta nu e despre pandemie pentru că pandemia asta o să se termine și o să fie din nou bine și o să revenim la viețile noastre. Și dacă revenim la viețile noastre cu aceeași capacitate de a ne bullshit-ui pe noi, we are fucked!
În alte arii ale vieții noastre, ne vom minții la fel. De câte ori va exista potențialul să doară, dacă o să ne uităm în altă parte și nu o să luăm în piept emoțiile alea, o să ajungem în locuri mai proaste pentru noi, unde o să doară și mai tare.
Soluția pentru rezolvarea problemelor nu este să ne facem că nu există, deși tentația e mare. Știu! E mai ușor să nu avem ceva de gestionat astăzi, decât să avem și să nu știm sigur cum să o gestionăm. Doar că focusul ăsta pe “n-am o problemă astăzi, n-am o problemă astăzi, n-am o problemă astăzi” se transformă în “am o problemă foarte mare, mâine”. Puteam să am una mică sau medie astăzi și să o rezolv.
Mi-ar fi plăcut să termin podcastul ăsta cu niște soluții dar singura soluție pe care o văd este… de fapt sunt două și le rezum acum.
Unu. Comunicați cu ceilalți, scoateți cât mai mult din ce aveți în capul vostru, puneți-l în interacțiune cu ceilalți, scoateți-l afară pe gură, spuneți-l, povestiți-l și vedeți ce vă spune mediul. E unul dintre cele mai bune moduri de a afla ce din capul vostru e realitate și ce e doar imaginat acolo.
Și doi, faceți ce puteți, să cultivați partea de curaj.
Cel mai probabil, soluția este expunere graduală la lucrurile care vă sperie și ușor-ușor o să vedeți că nu vă mai sperie lucrurile care vă speriau anul trecut și că puteți să faceți din ce în ce mai mulți pași către lucruri care altă dată vă speriau, și hopefully, chestia asta pe termen mediu, poate lung, vă va permite să vă uitați la realitate un pic mai mult decât o făceați până acum. Să vedeți un pic mai mult din ea, să vă păcăliți un pic mai puțin. Să ne păcălim un pic mai puțin.
Și cred că asta o să ne ducă departe, ca țară. E clar, ne e clar tuturor de unde vine asta, da? Vine din niște ani de comunism și din câteva generații de părinți, bunici, străbunici, care au avut inteligență emoțională foarte scăzută pentru că, de unde naibi să o aibă crescută, că nu știau nici de psiholog, nici de psihologie, nici de cărți de dezvoltare personală. Habar n-aveau! Acum vreo două generații habar n-aveau.
Au crescut apoi o serie de copii, o generație de copii care n-au avut părinți “pe bune”. Au avut niște încercări de părinți. Și n-o zic ca o critică. It’s a fact! Habar n-aveau ce făceau. Nu erau cărți de parenting. Au făcut ce-au putut și tot așa, înc-o generație și înc-o generație și cred că, cu fiecare generație stăm un pic mai bine la partea asta de inteligență emoțională, de a ne gestiona emoțiile, de a înțelege ce naibi se-ntâmplă în noi, în capul nostru, în corpul nostru.
Dar din păcate mai e mult până departe! Mai e mult. Din păcate, dacă nu facem noi niște eforturi acum, și mă refer la generația mea, dacă nu facem niște eforturi acum, chestia asta o să mai dureze două-trei generații.
Eforturile înseamnă să lucrăm cu noi, și mare parte din a lucra cu noi înseamnă a vedea adevărul. A ne educa să vedem adevărul și să auzim adevărul și să-l recunoaștem când îl auzim și-l vedem. Și dacă nu ne place, dup-aia putem să-l schimbăm.
Dar nu poți să schimbi ceva ce nu vezi că-i greșit. Dacă tu crezi că problema nu există sau te faci că nu există, n-ai cum să lucrezi la a o rezolva. Nu poți să rezolvi ceva ce nu există. Și într-o zi îți explodează în față. Boom! Există! Rezolv-o p-asta!
Rezolv-o pe asta de zece ori mai mare, pentru că ani de zile nu ai vrut să o rezolvi pe aia de zece ori mai mică.
E frustrant pentru mine! E frustrant pentru că îmi dau seama că e un factor atât de important. Capacitatea asta de a ne bullshit-ui pe noi e un factor important în atât de multe lucruri și simt că încă am relativ puține tool-uri de a lucra cu asta. Again, unu-la-unu mai pot să lucrez cu asta, am avut niște rezultate, se întâmplă lucruri. Dar în masă, adică să poți să educi o țară pe subiectul ăsta…? Pfffff!!! Nu-s convins că aș ști de unde să încep.
Și poate că finalul acestui podcast e și un strigăt de suport. Dacă e cineva care ascultă podcastul ăsta și știe sau crede că știe mai multe pe subiectul ăsta, despre cum ajungem să ne mințim mai puțin, mi-ar plăcea să vorbim. Simt că e un subiect de viitor.
Da! Vă doresc și vouă ce-mi doresc și mie: să fim sănătoși și noi și familiile noastre.
Să ne păstrăm cât de safe pute și în același timp să nu ne lăsăm paralizați de ceea ce se întâmplă și să continuăm să ne trăim viața, cu limitele impuse de pandemie. Cu limitele impuse de bunul simț. Ca la drepturile omului, ai dreptul să faci orice atâta timp cât prin ceea ce faci, nu iei altcuiva dreptul de a face orice. Ai dreptul să-ți trăiești viața, avem dreptul să ne trăim viața și vă doresc să ne trăim viața. Adică nu să așteptăm să se termine pandemia ca să ne trăim viața, că nu știm când se termină. Se va termina dar nu știm când. Poate să fie peste o lună, poate să fie peste cinci ani.
So! Hai să ne trăim viața și hai ca în timp ce ne trăim viața să fim conștienți, ca nu cumva să le luăm altora dreptul de a-și trăi viața. Sau hai să ne trăim viața într-un mod responsabil, în limitele impuse de pandemie. Dar să trăim.
Da! O zi sau o seară bună! Ne auzim!
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
