fbpx

Cum sa fii mai aliniat cu tine? Povesti de viata cu Erika Popliceanu, planning artist

Astăzi, cu Erika Popliceanu, despre cum se simte intuiția, cum să o urmezi și cum poți ajunge să îmbini planificarea și analiza cu arta și creativitate? Și despre cum ajunge un om ca Erika să găsească ce vrea să facă în viață. Care sunt pașii care au adus-o unde este azi? Și ce poți și tu să îți iei din asta?

Shownotes:
00:00 Intro + Prezentare invitat
01:38 Cine vrei să știe oamenii că ești
03:39 Ce înseamnă sa fii un “multipotentialite”
06:48 Rețeta pentru a nu face nimic cu viața ta
09:10 Care e punctul comun în tot ceea ce faci
15:46 Pattern-uri de când eram mici
20:36 Intuiție și încredere
23:56 Cum se simte bucuria interioară
26:51 Cum a fost relația cu tatăl?
33:14 Care e decizia care ți-a schimbat viața
39:22 Cum procesăm informația din cărți
45:02 Ce ți-ai luat de la mama?
50:22 Care e obiceiul care ți-a influențat cel mai mult viața
51:30 De la incendiul din bucătărie la lucrul terapeutic
57:58 Cum face Erika Change Strategy în Plan Clar
1:01:35 Ce ți-ai luat din formarea de change strategist
1:07:59 Cu ce ai vrea sa rămână copii tai de la tine?

Dacă ascultați podcastul ăsta, m-ar ajuta să vă luați câteva secunde și să lăsați un review pozitiv pe iTunes / Apple Podcasts. Pentru a face asta puteți merge pe pagina Podcastului ZeroPlus, în secțiunea “Ratings & Reviews.

Poți asculta episodul și pe:

 

***

Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.

Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).

Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!

***

Andrei: Bună ziua!

Deschid astăzi o serie de discuții, sper eu relaxate, cu oameni mișto, în care vă propun să ne uităm împreună la ce i-a făcut să fie oameni mișto, la parcursul vieții lor și să vedem, sigur, din punct de vedere psihologic mai întâi dar nu numai, cum au făcut ei să le iasă lucruri. Alea care le-au ieșit. Și poate că discutăm și despre de ce nu le-au ieșit cele care nu le-au ieșit. 

Dar înainte să intrăm în discuția de astăzi vreau să vă reamintesc că găsiți podcastul ZeroPlus cu mine, cu Andrei Roșca, atât pe iTunes cât și pe Spotify și pe toate platformele de podcast din lume, practic. 

Și de asemenea, voi începe în curând un nou program de training în care poți deveni și tu change strategist. Și dacă ești curios dacă ți s-ar potrivi, poți să intri pe change.ro/changestrategist și afli acolo toate detaliile. 

 

Astăzi o am cu mine pe Erika Popliceau de la Plan Clar și colega mea de formare de change strategy

Erika, bună! Și mulțumesc frumos că ai acceptat invitația să ne vedem azi. 

Erika: Servus, Andrei! Și mulțumesc și eu tare mult pentru invitație. 

 

Andrei: Erika, cine vrei să știe oamenii că ești?

Erika: Păi eu vreau să știe că sunt Erika, omul de la Plan Clar și după aia deschidem o discuție și poate să afle ce vor ei să știe despre mine. Adică nu e ceva ce aș vrea să știe și ceva ce n-aș vrea să știe. 

Dar mustăceam la intro-ul tău pentru că, oau! Începi seria cu oameni mișto, cu oameni care au făcut chestii faine. Și îți mulțumesc. Știi că practic e mereu o căutare și habar n-ai dacă ai făcut chestii mișto sau nu. Adică la un moment dat ți se pot părea faine, alteori zici: Ok?! Și, da, nu toate au ieșit, nu toate au ieșit cum am fi vrut. Deci îți mulțumesc tare mult. 

Dar pe scurt eu sunt Erika de la Plan Clar, ghidul tău în planificare și change strategy și mă bucur de faptul că sunt colegă de formare cu Andrei, că am făcut formarea cu Andrei, care a fost o experiență dincolo de cuvinte. Dar probabil că o să vorbim la un moment dat despre asta. 

Andrei: Poate mai atingem subiectul. Mulțumesc frumos! 

Voiam doar să spun ceva legat de ceea ce ziceai mai devreme. 

Ok, nu știm că facem lucruri mișto sau ne întrebăm dacă sunt suficient de mișto dar mi se pare reconfortant că ni se mai spune asta. Li se mai pare altora că facem lucruri mișto și asta ne face uneori să ne gândim că asta poate a fost aproape mișto. 

Erika: Da! Exact!

 

Andrei: Te-am auzit odată sau te-am citit odată descriindu-te ca multipotentialite. Polymath cred că e un alt termen pentru asta. E un termen care simt că m-a descris și pe mine dintotdeauna și voiam să vorbim un pic despre asta. 

Poți să zici în trei cuvinte ce înseamnă pentru tine multipotentialite?

Erika: Când eu am aflat despre termenul ăsta și am văzut acel TED în care era vorba despre asta, am zis: „Oau! Deci nu e nimic în neregulă cu mine. E ok!” pentru că nu am avut niciodată o pasiune pentru ceva și am rămas cu ea și mereu cumva mă atrăgea ceva, mergeam în zona aia, exploram, experimentam și pe urmă, gata. Se stingea focul și mă duceam către altceva și pe urmă reapărea. Și chiar am auzit din exterior ceva de genul că: „Băi, maturizează-te! Adică tre’ să alegi ceva, nu poți să stai așa pe trei cărări o dată”. 

Pentru mine înseamnă momentul în care eu am acceptat că pot să fiu așa cum simt eu că sunt, că pot să fiu creativă dar pot să fiu și riguroasă în același timp, că pot să fiu productivă în termenii mei. Cumva că pot să mă autodefinesc, că sunt ok cum sunt și că e în regulă să am și pasiunea mea pentru textile, de exemplu, și să am și rigurozitate și să mă țin și de termene. Dar cumva, eu când mi-am dat seama că mă regăsesc în definiția aceea sau în acel discurs, a fost: „Mamă, cât de tare! Dar tre’ să am grijă de asta! Hai să onorez chestia asta că-i așa!”. 

La un moment dat când intervine flexibilitatea, există riscul să fii atât de flexibil încât să nu mai iasă nimic și să zici: „Așa sunt eu, sunt flexibilă și sunt artistă și fac lucrurile așa”. Dar ideea e să existe acea rigurozitate a mea cu mine. OK! Acum sunt în perioada în care vreau să explorez mai mult pe partea asta de textile, ok. Accentul e în zona asta, în perioada asta a vieții. Sau acuma sunt pe partea ailaltă.

 

Andrei: Știi ce mi se pare mie mișto la ce faci tu? Sau la ce văd eu din ce faci tu? Într-adevăr, pe de o parte onorezi partea asta din tine – nu știu dacă ăsta e cuvântul potrivit dar cred că se înțelege – alegi să te concentrezi pe ea și să o vezi cum este de fapt, că ești pasionată de mai multe lucruri și ești în mai multe feluri, nu ești doar analitică sau doar creativă, nu e doar pasiune pentru textile sau doar pasiune pentru zona de productivitate, planning sau ce faci tu pentru Plan Clar sau pentru change strategy sau pentru altele, ci e un mix de astea, sunt niște layere de complexitate acolo. Dar în același timp e exact ce spuneai tu mai devreme: onorezi partea asta dar reușești să o faci destul de concentrat astfel încât să nu aluneci în scuzele astea – pe care le aud din ce în ce mai comun în ultima vreme și de la oameni de altfel cu potențial, care ar putea face lucruri – care sunt niște scuze care denotă de fapt o lipsă de commitment față de o direcție. 

E ca și cum merg pe un drum și când devine un pic greu, brusc îmi vine ideea că de fapt mie mi-ar plăcea și altceva. Și mă mai duc un pic pe acolo și poate încerc să jonglez cu astea două sau cu trei și când devine greu sau când obosesc sau când sunt stresat, reușesc să mă păcălesc că focusul meu ar fi mai bine ca o lună două să fie în altă parte.

Și asta mi se pare că e o rețetă foarte clară pentru a nu face nimic cu viața ta. Iar ce văd la tine este că reușești să onorezi asta și în același timp se simte un efort conștient, intenționat de adunare, de concentrare a lor. De ce faci asta?

 

Erika: Nu am știut că se simte efortul. Că el există, dar există pentru că e fix onorarea asta. Eu sunt toate lucrurile astea. Cum pot eu să aduc împreună lucrurile astea? De fapt ideea este că toate au la bază o chestie în care eu cred. Am stat și le-am analizat. La un moment dat m-am gândit: „Băi, dat totuși…!” Îți zic acum care e punctul comun și apoi fac o mică paranteză. Punctul comun este faptul că mie mi-e foarte clar că lucrurile ies atunci când tu cu tine ești atunci în prezent pe chestia pe care o faci. Și asta e prezentă în toate. E prezentă în textile, e prezentă în ce lucrez cu oamenii în change strategy, e like dacă n-ar exista, n-ar putea să se cheme că fac asta. E prezentă în ce fac eu cu mine, eu cu ai mei, e punctul comun al tuturor. Și atunci cred că asta ține lucrurile împreună. 

Iar faptul că eu de exemplu am făcut acel workshop de claritate în care am adus zona de textile, am făcut asta pentru că am observat din interacțiunea cu oamenii cu care am lucrat, că caută răspunsuri. Vor claritate dar: întrebare, răspuns, întrebare, răspuns. Și veneau aceleași răspunsuri pe care și le tot rulau. Și ca să te duci mai deep ai nevoie să ieși din zona aia, să te deconectezi. Și atunci pentru mine orice aș face cu firele, că-i țesătură, că e broderie, totul este aici, acum, aici acum, aici acum. Adică e momentul ăla. 

Andrei: Deci e prezență. 

Erika: Exact! De deconectare de zgomot și de prezență. Și am zis: „Ok, hai să fac asta!” Și le-am adus împreună. Și a fost interesant. 

Dar ziceam că le-am analizat până le-am găsit. M-am prins că sunt toate și am zis: „Băi, dar ceva comun tre’ să fie!” că altfel e ce ai zis tu: „Acum am chef să mă duc pe zona asta!” și când dau de greu zic: „A, stai! Acum m-a lovit inspirația!” (și merg în altă zonă). 

Și ziceam că fac o mică paranteză. M-a ajutat în analiza asta când m-am dus să dau admiterea la masterul de textile. Doamna profesoară care m-a îndrumat – și care e foarte faină, profă, știi? dascăl – mi-a zis: „Auzi, dar tu de ce vrei să vii aici?” și am zis: „Dar sunt pasionată de textile!” și – paranteză, mă lovise criza de 40 de ani, că atunci a fost, știi? – și ea a zis: „Da, da! Se vede asta, se vede. Multă lume e pasionată de asta. Dar de fapt cum legi tu chestia asta de ce ai făcut tu până acum? De sociologie, de urbanism, de ce ai făcut tu la doctorat?” și zice: „Aș vrea să scrii asta în scrisoarea de motivație!” Și eu mâine plecam în vacanță cu copiii și trebuia să găsesc răspuns la această chestie. Și a fost oau, pentru că am găsit fix asta, că de fapt e despre oameni. Totul e despre oameni și despre mine a fi în prezent și despre a-i ajuta pe oameni să fie în prezent ca să își găsească claritatea, calea, ce vor ei să-și găsească, pentru că în textile eu transpun fix asta, și fix interacțiunea dintre oameni. Și a fost așa: „Cât de tare!” Dar a venit după acea întrebare. 

Andrei: Da! Deci e despre a te găsi pe tine a ne găsi pe noi ca un fir roșu al tuturor lucrurilor pe care le-am făcut niște ani. 

Erika: Da!

Andrei: Și la mine a fost o experiență similară. 

 

Încerc să sumarizez acum diferența asta de care vorbeam mai devreme între oamenii care se defocusează pentru că se duc în prea multe părți, versus cei care reușesc să adune părțile astea, chiar dacă sunt mai multe. Și mi se pare că diferența mare, din ce aud, este intenția din spate. Pentru că în primul exemplu intenția este de a evita greul sau de a găsi o variantă prin care mi-e mai ușor și în cealaltă intenția este de a găsi forme prin care totuși să poți să le faci pe toate, dar conștientizând în același timp că dacă nu sunt cât de cât legate sau adunate, efortul ar fii mult prea mare. 

Erika: Da. Și ai alege. Ai alege pe ce te-i duce. 

Și cred că e de asumare. Apropo că ai zis că nu știi dacă onorat e cuvântul potrivit. Cred că asumare ar fi mai potrivit. Așa l-am simțit acum. 

Da, intenția și în ideea că îmi asum asta. 

Andrei: Dar e un risc acolo, nu? În asumare. Când spui: „Fac asta!”

Erika: Da! Și vine cu mult tremur de stomac. Da!

Andrei: Da. Vezi? E încă un lucru în care mare parte din oameni sunt ținuți pe loc de o nevoie prea mare de safety, de certitudine, de predictibilitate. 

 

Chestia asta, indiferent că-i spunem multipotentialite sau altfel, preocuparea asta pentru mai multe domenii și aparent diferite și departe unele de altele – aparent, până le legăm – a existat dintotdeauna la tine? Când erai mică le aveai? 

Erika: Da! Când am făcut analiza – că mi-ai zis tu de firul roșu – fix așa le-am văzut. Am făcut un zoom out și am văzut firul și punctele alea nodale în care vezi că dacă nu se întâmpla chestia aia atunci, nu ajungeam aici unde aici s-a întâlnit nu știu cine. Știi? Genul ăla de ai făcut harta în trei puncte. 

Da, a fost dintotdeauna. 

Nu aș spune că eram super analitică când eram mică dar cădeam pe gânduri și mă gândeam și făceam introspecții din astea la nivel de vârsta la care eram. Nu eram filosof, dar eram atentă la detalii. Întotdeauna am fost atentă la detalii și cumva tot timpul au venit oameni către mine să mă întrebe lucruri. „Hei! Tu cum ai face asta?” sau „Hei! Uite, nu știu ce să fac acum!” Îmi aduc aminte că asta se întâmpla în gimnaziu. În școala mică eram cu colaje, decupaje, ațe, chestii de astea. 

Andrei: Deci era un interes acolo. 

Erika: Da. Dar țin minte că era o mare problemă. Știi? Eu am prins perioada când și sâmbăta aveam școală și la un moment dat am avut liber, nu a mai fost școală sâmbăta, și era festival. „Oau! Avem o zi liberă!” Și atunci era ziua de tăiat hârtii. Îmi amintesc că mama era: „A! Ați făcut hârtii pe jos!” Eu cu tata – tata picta în timpul lui liber – și era stresul ăsta, să facem dar să nu dăm hârtii pe jos. Și era explozia aia de bucurie, creativitatea aia, dar cumva încorsetată de să nu facem mizerie. Și ce îmi aduc aminte din generală e chestia asta, că veneau copii către mine: „Hei, nu știu ce să fac!” sau „Uite, mi-a zis ăsta nu știu ce”. Și era surpriza asta a mea că de ce vin la mine. Dar de ce la mine? Nu eram prieteni, și asta e interesant. Nu mergeau la prieteni. 

Andrei: Suntă foarte familiar. E un pattern la oamenii care ajung să lucreze așa, în sesiuni din astea unu la unu. Indiferent, poate terapie, poate coaching, change strategy, alte lucruri. E un pattern pe care l-am auzit de multe ori, că în perioada școlii, poate liceu, poate chiar facultate, atrăgeau oameni, atrăgeam oameni care veneau și începeau să vorbească cu noi și să ne întrebe chestii sau să ne spună chestii. 

Erika: Sau doar să vorbească. Doar să fie auziți, ascultați. 

Andrei: Da. E interesant. Dar la tine aud și că e ca și cum unii dintre ei intuiau la tine o capacitate de a aduce claritate. 

Erika: Uitându-mă în spate, da! 

Eu nu mai știu ce le ziceam, nici nu mai știu ce mă întrebau, dar ideea e că au tot venit. 

Și acum, dacă mă uit pe testimoniale, feedback-uri, sau îmi scrie cineva „Hei! Am vorbit cu cutare și…! e chestia asta de claritate. Și înainte să știu că de fapt asta văd oamenii că aduc, sau că asta iese la suprafață, eu am și numit prima întâlnire pe care o am cu cineva: Ora de Claritate! Dar nu am știut atunci. 

Și mie mi se par foarte faine chestiile astea. Și astea vin iarăși din asumarea aia a lui „Eu așa sunt, eu așa fac lucrurile”. 

Andrei: Hai să vedem ce putem face cu cine sunt!

Erika: Da! Știi? Nu e genul: „Ok, și acum eu cum ar trebui să numesc chestia asta ca să transmit…”. Știi ce zic? 

 

Am și fost într-un context dinăsta recent în care: modele de, formule de. De cum să faci lucrurile. Și ce am văzut la mine e că atunci când nu mi-am pus problema de cum ci doar am făcut, venind din acel „Ok, eu sunt împăcată cu toate laturile astea și hai să fac asta”, lucrurile au ieșit. 

Andrei: Da. Ca și cum, când ne aliniem cu noi avem… intuiție? Nu știu! Altceva? Ceva care ne conduce către niște decizii bune. 

Dar știi ce aud eu aici? Poate că asta ar ajuta pe oameni. Aud și încredere în propriile decizii. Ok, îmi imaginez că nu au fost întotdeauna acolo nici deciziile bune, nici încrederea. Dar nu necesită? Parcă necesită niște încredere să zici: „Băi, eu o să fac cum cred eu!”

Erika: Necesită încredere dar…Uite, nu știu! E o întrebare foarte bună asta pentru că nu pot să zic că e încredere 100%, în 100% din timp. E ca în orice. Dar mă bazez foarte tare pe ce simt în momentul ăla. Dacă îmi vine o idee și o simt în stomac, o fac, îi dau drumul. Și asta îmi aduce aminte de o chestie.

De exemplu, în workshop-ul ăsta în care am combinat textilele m-am gândit că nu toată lumea care mă urmărește în Plan Clar, nu toți care au venit în sesiuni de change strategy vor rezona cu asta. Dar eu am și partea asta, apropo de „Cine vrei să știe oamenii că ești?” Eu am și partea asta și dacă niște unii vor pleca pentru că Erika a luat-o pe câmpii acum, că ne pune să brodăm, e alegerea lor. 

Andrei: Oamenii ăia ar fi stat acolo pentru o parte din Erika care nu era reală și aliniată cu cine simte Erika că este. 

Erika: Exact! Nu știu dacă au plecat, habar n-am. 

Andrei: Probabil că nu. Dar ca idee. 

Erika: Da! Ca idee. Dar ideea e că curajul – dacă vrei curaj – curajul a fost acolo în care: „Oare o să pierd? Oare o să plece? Well…!” Nu că nu-mi pasă, dar în mine este atât de înrădăcinată chestia asta că ”Reacția ta este a ta!”, încât… Încrederea cred că e în impulsul ăla pe care îl simt, și eu îi zic intuiție  și pe care am simțit-o de când eram mică. Eu n-am știut ce e, până acum câțiva ani. Ca să vezi! 

 

Eu simțeam bucurie interioară foarte des. Așa îi ziceam mamei mele: „Mami, eu astăzi simt o bucurie interioară!” Și prima dată când i-am zis – eram mică, nici nu știu, clasa I sau pe acolo – și m-a întrebat: „Cum adică o simți?” și am zis: „Este așa, ca o lumină înăuntru, ca niște fluturi!” Mă trec fiorii acuma!!!  Și mă bucuram când simțeam asta, dar nu îmi amintesc că venea nu știu ce și făceam aia. Dar mă bucuram de starea aia și așteptam să mai vină. Când era o zi mai tristă, era „Oau, măcar de ar veni bucuria aia!”

La un moment dat chiar mi-a zis mama, nu mai știu când: „N-ai mai zis de mult chestia aia!” Și eu am zis: „N-am mai simțit-o!” Dar cred că eram prin gimnaziu, liceu, cine știe, chestii, note. 

Și când am resimțit-o în urmă cu niște ani, am zis: „Oau! Asta e intuiția, mă! Asta e ce zic oamenii ăștia că e intuiția, că simți tu chestia aia!”. Și de atunci am zis: „Ok! Tre’ să o ascult!” Pentru că a fost cu mine acolo și la un moment dat n-a mai fost pentru că n-am știut ce e și… Și de atunci, cumva, mi-am propus să o ascult. Și o ascult. Și cred că de acolo vine încrederea aia. 

Andrei: O asculți o dată, vezi că se întâmplă ceva bine, o mai asculți o dată, de două ori, de obicei se întâmplă ceva bine…

Erika: Odată nu o asculți. Că a fost și așa: „Dar dacă este de fapt…Nu, mă! Hai să merg pe ideea asta că poate, cine știe, poate că asta vreau eu să-mi zic!” Mi s-a întâmplat asta și a iești nasol. Și atunci am zis: „Numai, gata! O ascult!”

Andrei: Ai făcut vreodată psihoterapie?

Erika: Am făcut, dar foarte puțin, acum recent, înainte de formare. Puțin. În termen de „Ai făcut terapie!”, care înseamnă ani, a fost…

Andrei: A, nu! Ai fost la psiholog vreodată? Poate asta era întrebarea mai potrivită. 

Da! Te întreb pentru că îmi dau seama că ce descrii tu aici legat de intuiție – și eu o asociez și cu partea de curaj dezvoltată, de a avea încredere în intuiția asta – mi se pare că vine de obicei ca un rezultat al muncii cu tine. Care, ok, se poate întâmpla într-un proces de psihoterapie, coaching, change strategy, altceva sau din alt tip de muncă cu tine. Și de asta te întrebam dacă ai făcut psihoterapie. 

 

Aș vrea să mă întorc un pic. Ai menționat mai devreme perioada asta când erai tu mică și câteva discuții cu mama ta și ai menționat faptul că atunci când tăiai hârtii și decupai și ce făceai, era alături tatăl tău. Ai zis asta?

Erika: Da! Era cu tata. 

Andrei: Cum a fost relația ta cu el, că pare apropiată din puțina informație pe care mi-o dai. 

Erika: A fost foarte foarte apropiată și foarte faină în copilărie. În adolescență îmi amintesc că eram mai mult cu mama și el era cumva… habar n-am. M-am îndepărtat un pic dar nu știu de ce. 

E un lucru, el a fost mereu prezent în acele puncte de care îți spuneam – leg un pic de ce ai zis, ți-am zis că sunt un pic în toate părțile – dar el a fost prezent în toate punctele. Partea asta de lucru cu mine, în care am zis „Ok! Îmi ascult intuiția!”, a început acum zece ani când l-am pierdut pe tata, moment în care am zis: „De ce?” Știi vorba aia: Orice sfârșit e un început. Sunt mai multe feluri de a zice asta, și eu încercam să găsesc sensul. De ce s-a întâmplat. 

Dar a fost de fapt, acum mă gândesc, a fost momentul în care pe mine acel eveniment m-a făcut să mă trezesc, să-mi reevaluez viața, valorile, tot, să zic „Stop joc! Nu mai vreau asta!” El spunea că abia așteaptă să iasă la pensie ca să aibă timp să picteze. Și când s-a întâmplat asta, atât de brusc, am zis: „Eu nu vreau să aștept pensia ca să pot să…!” Știi? A fost un moment în care a început căutarea asta, iar acum recent mi-am dat seama că legătura cu el a fost mult mult mai puternică decât am știut, cât a fost el în viață. 

Am avut un moment de introspecție. Am fost ghidată dar am zis: „Oh My God! Nu am știut că a fost atât de important”. 

Andrei: Ce înseamnă că a fost ghidată?

Erika: Am făcut o sesiune de… Vai, eu nu știu cum se cheamă. Am lucrat cumva pe traume. Pot să zic cu cine?

Andrei: Da! Sure!

Erika: Am lucrat cu Teodora Pile, prietena mea, care este trauma coach. Și au fost niște sesiuni în care am lucrat pe amintiri, o chestie cu mișcarea ochilor. Teo, să nu te superi pe mine dacă asculți asta, că nu știu cum se cheamă. 

Andrei: EMDR.?

Erika: Nu! Nu!

Andrei: E din somatic, atunci!

Erika: Da! Și m-a plimbat prin mai multe amintiri plecând de la un braț înțepenit. Aveam brațul înțepenit și am zis: „Băi, eu iau pastile, mă duc la medic, dar eu știu că e altceva acolo. E ceva, o presiune pe care nu o mai pot duce!” Și a fost o plimbare prin amintiri: ce simți acolo, de ce, când ai mai simțit asta, cum a fost, o altă amintire. Și ne-am plimbat prin toată viața și când am ajuns la el a fost: „Oh My God!” Și apoi am făcut un exercițiu de verbalizare, cu el într-o discuție. Știi genul ăla de scrii scrisori ca să închei?

Andrei: Da!

Erika: Dar asta a fost verbalizată și a fost foarte foarte puternică și foarte liberatoare și foarte fain. 

Andrei: Da! Sună foarte mișto. 

În zona asta de somatic psycho dar și EMDR. sunt o grămadă de tehnici de astea în care lucrezi cu trecutul dar în același timp corelat cu corpul, ceea ce mi se pare  că e o chestie care are foarte mult sens pentru mine și cred în genul ăsta de approach-uri. 

Mă gândeam acum, în timp ce te ascultam, că de multe ori avem nevoie de closure. De diverse tipuri de closure și ai menționat asta cu scrisul unei scrisori pentru persoane care nu mai sunt aici, de exemplu, dar și ce ai zis, că ai verbalizat pur și simplu. Și îmi aduc aminte că acum niște ani am trecut și eu printr-un proces tot legat de moarte și am făcut ceva similar, în care am verbalizat niște lucruri nespuse și care a ajutat după aia. E o discuție lungă despre care sunt procesele din spate și de ce și cum m-a ajutat, dar clar ne ajută să legăm niște fire care au rămas dezlegate acolo în spate. 

Erika: Și pe care nu le poți lega rațional, like stai și zici de ce și ok, apropo de deconectarea aia. Și e nevoie de spațiul ăsta în care să lași frâiele controlului. 

 

Andrei: Ai menționat mai devreme harta asta și linia aia roșie care unește mai multe puncte și cred că ai spus că realizezi că dacă nu se întâmpla unul dintre ele poate nu te ducea la următorul și tot așa. Și cred că toți ne putem regăsi în genul ăsta de incursiuni în trecut. 

E un moment din trecutul tău la care te poți gândi acum, în care îți este foarte clar că dacă ai fi luat altă decizie, ai fi ajuns în alt loc?

Erika: Da! Anul trei de facultate. Am aflat că există Școala de la Tescani, o școală de vară în care se țin, nu mai știu, două săptămâni în care se țin cursuri cu Patapievici, cu Pleșu. A venit un prieten și mi-a zis: „Băi, Erika! Tre’ să te duci aici!” Și eu eram: „Eu? De ce? Ce treabă am eu cu oamenii ăștia care sunt așa (de sus)?” Și zice: „Nu! Tre’ să te duci că-i super tare!” 

Și am oscilat mult atunci, pentru că nu mă simțeam la nivelul acelor oameni. Să mă duc să ce, acolo? Tre’ să fac iar o paranteză. Eu eram atunci studentă la sociologie și alesesem ca subiect de licență ceva pe politologie cu naționalism, pentru că veneam eu cu traumele mele de copil din familie mixtă, crescut la mare, bullying cât vrei – că acum știm și cum îi zice – și cumva: „De ce s-au legat copiii ăia toată viața de numele meu – de ce se scrie așa – și mi-au batjocorit numele?” Și ce să vezi, revenge-ul era că îmi fac diploma la facultate pe naționalism, ca să înțeleg. Și în zona asta eram atunci și prietenul ăsta a zis: „Eu zic să mergi, că e mișto!” Și am aplicat, dar cumva la insistențele lui. Și când m-au chemat la interviu, am tremurat toată. Și când m-am trezit aleasă acolo și că merg…

Și acolo am cunoscut-o pe prietena mea foarte bună care e și nașa copiilor și așa s-a legat drumul meu spre urbanism și așa am venit în București. Și dacă nu făceam pasul ăla atunci, nu cunoșteam niște oameni foarte faini și o experiență super faină de vară atunci la Tescani. 

L-am cunoscut atunci pe Johnny Răducanu cu care am fost amici, să zicem. Ne mai suna el, când avea momentele lui faine și ne-am și întâlnit și am cântat cu el. Da!

Andrei: Și cânți?

Erika: Am cântat atunci cu Johnny. A zis: „Vino să te aud cum cânți!” Și i-am zis: „Dar eu nu știu să cânt”. „Nu există așa ceva, toată lumea cântă!” Și el a început să cânte la pian și a zis: „Zii ceva din Maramureș!”. Și am cântat „Io-s ficior de moroșan!”. 

Ia uite măi Andrei ce ai scos acum de la mine!

Andrei: Nu e prea târziu să integrezi și asta în munca ta!

Erika: Nu nu! Aia rămâne pentru atunci. Nu a fost înregistrată, sper, nu există nicăieri. 

Da, a fost un moment fain. 

Andrei: Zic să nu intri în politică, că sigur se găsește pe undeva. 

Erika: Nu!

Da, deci dacă nu mergeam la Școala de Vară de la Tescani atunci în ’99, că am prins eclipsa acolo, nu eram probabil aici. Eram cu totul în altă parte. Cred că și familie și copii, totul era altceva. 

 

Andrei: Ai zice că ți-ai luat mai multe lucruri bune sau mai multe lucruri pe care ai avut nevoie să le rezolvi de la părinții tăi?

Erika: Oau! Măi, și și! 

Andrei: Îmi imaginez!

Erika: Dar de când a început procesul ăsta de – nici nu știu cum să-i zic, cred că-i de vindecare – dar de când m-am trezit și îmi tot pun întrebări, deci de când a murit tata, cred că sunt mai mult de rezolvat. Dar știi, când zici că e de rezolvat e ca și cum ceva e stricat și tre’ să repari. Și eu cred că ne naștem în niște familii și apoi avem niște familii și pe parcurs întâlnim niște oameni pentru că avem lucruri de  învățat de la ei, despre noi, să-i învățăm pe ei, să-i ajutăm să învețe despre ei. Eu așa cred.

Și acum zece ani, când am început să-mi pun întrebări despre ce și cum, am dat peste Wayne Dyer. A fost primul peste care am dat, care vorbea despre lucrurile astea, și acum e altceva. Abundă piața, unde deschizi, despre asta se vorbește. Și mi se pare că cei care acum au 20, 30 de ani sunt o generație de oameni super norocoși că au aceste informații, pentru că pot începe procesul mult mai repede. Și nu o spun cu regret, că dacă aveam eu asta la 20 de ani ci, din nou, sunt convinsă că mie a trebuit să mi se întâmple când a trebuit să mi se întâmple.

 

Andrei: Zilele trecute am publicat un episod nou de podcast care se numește: Cum ajung bogații bogați. Fără legătură cu ce discutăm noi aici, dar e foarte interesant din perspectiva asta de mindset, de ce alegi să faci în viață. Și am vorbit, printre altele, despre două cărți ale lui Kiyosaki – Tată Bogat, Tată Sărac și Cadranul Banilor – Kiyosaki fiind unul dintre oamenii pe care eu i-am citit foarte devreme, când erau foarte puține cărți la noi și care m-a influențat foarte mult, mai ales la nivel de mindset în zona asta de business, în special. Și am înregistrat acest podcast, după care vreo două ore mai târziu m-am urcat în tren să vin din Brașov către București și în tren, vis-a-vis de mine, era un puști, nu cred că avea 18 ani și m-a întrebat dacă e liber în fața mea, i-am zis că bănuiesc că e liber, s-a așezat și a scos Tată Bogat, Tată Sărac și a pus-o pe masă, a scos un suc și m-am uitat la el și l-am întrebat: „Cum e cartea aia?” Și zice: „Interesantă. Abia am început să o citesc”. Și mă gândeam, să-i zic sau să nu-i zic că poate să-i schimbe viața?

 

Mi se pare că, și aici de fapt voiam să ajung, mă întreb dacă nu cumva faptul că accesul ăsta limitat pe care l-am avut – generațiile trecute și cele dinaintea noastră cu atât mai mult, accesul ăsta mai limitat la know-how și la experți – dacă nu cumva ne-a făcut să apreciem și să ne aruncăm mai puternic în know-how-ul ăla sau să încercăm să scoatem mai mult din el. Mă întreb dacă nu cumva accesul ăsta de care vorbeai tu și pe care îl au generațiile astea, dacă nu cumva faptul că au acces la atât de multă informație, nu-i face să o valorizeze mai puțin. Le dă sentimentul ăsta că oricum e oricând acolo, e accesibilă, pot să revin mâine să citesc cartea asta. E o întrebare pe care o am. 

Erika: Da! Eu cred că da. Știi de ce? Mă gândeam cumva fix la asta zilele trecute. Băi, atâtea cărți, atâția autori care apar! Zeci. Zeci. Nu ai când să le citești pe toate. Și dacă tot timpul îl ocupi cu a citi ca să vezi ce spun alții – nu zic că-i rău – tu când mai procesezi? Și faptul că noi am avut acces mai puțin  – sau, depinde de fiecare și de ritmul lui, dar clar a fost mult mai puțin decât acum – eu cel puțin la mine simt că mi-a dat spațiu să procesez și să văd eu unde sunt în povestea asta și eu ce îmi iau de aici. Și fără să fie presiunea asta că mai citesc și cartea cealaltă că poate îmi zice el cum e. Și nu vreau să zic că nu e ok că există abundența asta, doar că e un moment din ăsta de stop joc. Ok, mă bucur că există, hai să aleg, hai să stau și hai să văd apoi ce. Nu, hai să iau tot și să nu fac nimic, că n-am timp să le fac pe toate. Și de fapt să nu dau vina pe exterior pe urmă pentru că dacă aș fi avut timp să… Practic ne regăsim atunci când creăm spațiu să facem asta. Mental, fizic, de timp. 

Andrei: Da. Cred că ține de capacitatea noastră de a ne întreba la sfârșitul unei cărți, unui podcast, unui audiobook: „Ok! Cum se aplică asta la mine? Ce pot să aplic din asta mâine?” Orice, o chestie mică. Și cred că aici e o lipsă, că văd din ce în ce mai mulți oameni care consumă mult dar nu rămân cu mult neapărat. Doar consumă și nu procesează. 

 

Revenind un pic, că pornisem de la ce ți-ai luat de la părinții tăi și spuneai că și și, ceea ce e normal, dar mă întreb dacă e un lucru pe care simți – ai menționat tangențial unul mai devreme – dar dacă simți că ți-ai luat ceva de la mama ta. De exemplu, o idee care simți că ți-a influențat viața într-un fel sau altul. 

Erika: Sunt și chestii din astea pe care acum eu trebuie să le repar. 

Da! E una pe negativ și una pe pozitiv. Sunt mai multe dar de astea două aș zice. 

Știi ce am luat de la mama? Ea este o fire foarte analitică, cu o doză destul de mare de scepticism. Și cumva e clar că luăm modelele lor de gândire la început. Și atât împărțeam un fir în 15 mii, de nici nu puteai să-ți imaginezi câte variante puteam să scot. Și am mers mult pe asta. Și asta m-a ajutat poate, așa cred acum, m-a ajutat să pot să văd detalii, să pot să fac acest zoom in – apropo de claritate, vine omul cu o problemă și eu văd așa niște lucruri – doar că la un moment dat mi-am dat seama că mă bloca chestia asta, pentru că nu mai acționam. Îmi era teamă să acționez, pentru că nu știam care o să se întâmple. Și eu ce fac? Trebuia să am tot timpul răspuns la fiecare. Și chestia asta în facultate mi-am dat seama că mă obosește. Deci până atunci m-am dus așa. 

Și în facultate plecasem de acasă – poate că a fost și asta că am trecut într-o zonă de asta de independență în care a trebuit să iau decizii și poate că indecizia că mă duc, că nu mă duc la Tescani a fost tot de aici. Adică ”Și ce o să fac dacă o să mă fac eu de râs? O să întrebe domnul Pleșu sau domnul Patapievici ceva și eu nu o să știu. Ce-o să fie? Eu ce o să fac?” Dar nu îmi puneam întrebarea: „Dar dacă o să întâlnesc un om fain? Cam cât de fain o să fie?” 

Și atunci mi-am luat partea asta de super analiză, pe care apoi am învățat – nu singură ci din viață și prin influențele din jur – să o răsucesc și să o duc în pozitiv. 

Iar chestia asta negativă cu care mă lupt e legată de: „Fii modestă, lasă-i pe alții să spună despre tine!” Dar și pe asta o înțeleg. 

Când mi-am dat seama că o car, că o duc în spate, a fost multă furie, dar îmi dau seama că venea din faptul că trăiam înainte de ’89 în Mangalia, un oraș preponderent de militari,  – tata era cadru militar, îl chema Covaci – și era bine să stai locului și să nu ieși în față. 

Andrei: Pentru toată lumea era bine!

Erika: Și atunci cred că de acolo a venit. Ai mai spus când am vorbit că în spatele oricărei decizii e o intenție pozitivă. 

Cu asta eu am de luptat și încă lucrez la asta cu mine. 

Andrei: Mă gândeam acum la chestit asta că e o credință, de cele mai multe ori limitativă, transmisă din generație în generație pentru foarte mulți dintre noi. Ideea asta de a sta în banca ta, de a nu ieși în evidență, de a nu te lăuta. Mie mi se pare că modestia e supraevaluată cumva. Asta neînsemnând că avem nevoie să mergem în extrema cealaltă, doar căutăm echilibrul și pe subiectul ăsta pare că echilibrul înseamnă să ne depărtăm de această modestie excesivă. Așa ajungem mai la echilibru.

 

Faci multe pe zona asta de productivitate și te-am mai auzit vorbind despre diverse obiceiuri. Dacă ar fi să alegi un obicei care simți că ți-a influențat cel mai mult viața, care ar fii acela? 

Erika: De a termina ce am început. Ăsta! De a termina chiar dacă nu termin la timp. Nu termin tot la timp. 

Și unul care este recent și care m-a ajutat enorm și care a legat textilele de tot ce vrei și a adus împreună tot, e obiceiul meu de a sta măcar o oră zi de zi conectată cu ațele, cu zona asta creativă. 

 

Acum vreo 3 ani ne-a ars bucătăria. Nu în flăcăr, a mocnit, dar cât să chemăm pompierii. Eram la master, copiii la școală – acum 3 ani înainte de pandemie sau cred că mai devreme – și am plecat foarte grăbită. Am ieșit din casă cu Zeno, fiul meu cel mare, îi încălzisem mâncarea în cuptor, și din ușă am văzut că am lăsat tăvile pe calorifer. M-am întors și am băgat tăvile în cuptor dar cuptorul l-am lăsat pornit. Nu mi-am dat seama. Și a fost așa o hăisuială, dar era o perioadă în care eram foarte hăisuită, să fac din toate. Și ne-am întors acasă – de obicei aveam o chestie și mă întorceam – dar în ziua aia am stat până i-am luat de la școală la 5 și ne-am întors și se simțea fum de la etajul 8 – stăm la 10 – și mă rog… haos. Și după ce a trecut momentul, am zis: „Nu! Trebuie să ai grijă de tine și dacă n-ai grijă de tine pică tot”. Și mi-a venit ideea să-mi scriu mesajul ăsta cumva. Și am zis să-l scriu în Morse – apropo de cum vine ideea, a venit lumina aia – îl scriu în Morse și pe urmă îl cos și îmi dau mie o imagine. 

E mesajul ăla – eu știu ce-i acolo și știu de unde vine, că tremură pielea pe mine de câte ori îmi aduc aminte – și îi dau o formă estetică. Și a fost terapeutic lucrul ăla, clar, și a fost prima zi în care am avut timpul ăla, eu cu mine, să fac asta indiferent ce se întâmplă. Și apoi am zis: „Tre’ să fac asta zilnic!” Și am zis: „Bine, și acum ce fac? Îmi inventez mesaje zilnic? O iau razna!” Și am făcut o postare pe Facebook și am zis: „Hei! Fiți atenți! Fac chestia asta timp de o lună!” Este un October Ink Challenge? De acolo a fost inspirată ideea. Și am zis: „Timp de o lună scriu un mesaj așa. Ăsta e al meu și e așa și voi îmi dați mesajele, rămân private și în ziua care v-o alegeți voi din calendar eu public, și apoi dacă vreți lucrările, vi le trimit”. Și s-a umplut calendarul ăla foarte repede și am început să lucrez. Între timp, eram la master și experimentam tot felul de tipuri de cusături și mă apropiam de ideea mea de lucrare de diplomă și erau aceste, flotări le spune, când coși dar nu tragi ața și e ca o linie desenată ci o lași ridicată și e o flotare. Și aveam niște experimente deja făcute pe ideea de flotare, într-o miniserie căreia i-am zis gânduri – am zis că asta suntem noi, un șir de gânduri – și era o chestie estetic fain și pe urmă a venit asta cu Morse în care până la urmă lucrarea de diplomă la master asta a fost, o lucrare de 2 metrii pe 2 jumate, nu mai știu exact, din 5 bucăți ca un puzzle și pe fiecare bucată transpus un mesaj din ăsta din Morse, și era – acum nu îmi aduc aminte citatul dar era dintr-un naturalist de secol XVIII, mi se pare, sau XIX, care zicea că atunci când iei un lucru dintr-un întreg, îți dai seama că de fapt toate sunt legate. Și s-a nimerit că luna aia de postări cu mesajele a fost prima lună de lockdown și mesajul ăsta pe care l-am găsit a fost atât de potrivit pentru perioada care a început de atunci și pentru momentul ăla. Băi, da! Dacă eu renunț la o chestie din mine, totul se schimbă, nu mai e la fel. 

Da! Cam asta e! De aia zic că-s faine chestiile astea care se leagă așa. Cineva m-a întrebat: „Ce proiect fain ai făcut pentru lockdown! Și de fapt a început cu câteva luni înainte și nu a avut nici o legătură, dar cât de bine le-a prins. Știi?

Andrei: La mine s-a întâmplat fix la fel cu programul ăsta de reducere a stresului și a anxietății. Eu l-am început cu vreo 8 luni înainte de lockdown și l-am terminat cu două luni înainte de toată nebunia asta. Și după aia, când a început pandemia și mă întrebam ce aș putea să fac să ajut mai mult, eram: „A! Ăsta! Ăsta tre’ să-l luăm și să-l dăm mai departe!” Și mi-am adus acum aminte de el pentru că tot așa, îmi spunea un prieten: „Bă, dar cum ai avut tu inspirația să te apuci să-l faci atât de repede?” Și eram: „Dude! Era parte din viața mea. Eu l-am făcut din alte motive. Doar s-a așezat peste altele!” Deci înțeleg ce zici. 

 

Acum tu faci profesional, ce? 

Erika: Fac change strategy sub umbrela lui Plan Clar pentru că de fapt asta lipsea la ce făceam deja în Plan Clar, pentru că proiectul a început de la întrebarea: „Băi, dar cum ai putut să termini tu master cu copii în școală online și tu cu susținere de lucrare așa mare, cusută de mână? Dar învață-mă și pe mine! Arată-mi și mie cum ai făcut. Uite eu sunt vraiște, am doi copii, habar n-am!” Știi? Și am zis, ok, hai să văd cum e cu oameni necunoscuți mie, pentru că întrebările astea veneau de la apropiați. Și atunci au venit oameni către mine cu: „Învață-mă să-mi fac un plan!” sau „Cum îmi organizez mai bine timpul?” și mi-am dat seama că toate discuțiile pe care le aveam se duceau în zona asta de change strategy pe care o navigam din experiența mea. Am în continuare doza aia necesară de etică și responsabilitate încât să nu mă duc în zone în care nu eram sigură și să încep să fac prostii dar când am aflat de formare, eram: „Da! De ce nu am aflat din septembrie?” Știi că ți-am zis?

Andrei: Da!

Erika: Păi nu trebuia să aflu din septembrie, pentru că dacă aflam în septembrie, nu veneam, pentru că nu aveam pentru ce. Doar ce terminasem cu… Știi?

Andrei: Pare că la tine s-au așezat în ordine. 

Erika: Da! Și atunci am făcut partea asta care combină lucrurile pentru că, cum văd eu planificarea, nu este despre ce tool-uri aplici ca să fii eficient, productiv și dacă nu le aplici, asta e, n-ai cum, ci e foarte mult despre un proces de învățare despre tine. Și e foarte intim. Vin tool-uri, le poți folosi, le poți adapta, dar dacă vii la mine – asta le-am și zis oamenilor – dacă vii pentru tool-uri… Le poți lua de pe net. Dar hai să vedem mai dedesupt ce e. Și atunci e procesul ăla de învățare: „Da, mă, mi-am propus că în 3 luni fac asta și de ce n-am făcut?” și cum să nu mă duc în zona de: „Nu sunt suficient de bun să fac asta?” dar și „Ce am învățat de aici?” Știi tu bine și știu și cei ce ne ascultă, cu siguranță, dar asta fac. Fac change strategy în Plan Clar îmbinând partea asta de planning cu ce e dedesubt în icebergul ăsta, că îl văd ca un iceberg.  

Andrei: Pare că  la tine într-adevăr s-au așezat, mă rog, le-ai așezat în ordinea potrivită unele peste altele inclusiv partea de formare și ce faci acum. 

 

Fiindcă sunt în perioada asta în care facem înscrieri la o nouă grupă de formare – mai zic o dată change.ro/changestrategist – voiam să te întreb foarte scurt, nu vreau să insistăm foarte mult aici, dar știu că tu, pe lângă faptul că ți-ai luat această nouă componentă pentru profesia ta, pentru ce faci tu și ai mixat-o cu celelalte, ți-ai luat și niște beneficii personale din zona asta de formare. Dacă ar fi să zici o frază sau două despre asta, ce simți că și-ar lua oamenii? Că mi se pare important să audă de la cineva care a trecut prin formare. Orice îți vine.

Erika: Îmi vine să zic, pentru că asta s-a întâmplat, că la final de formare am simțit că m-a ajutat atât de mult ce s-a întâmplat în formare și felul în care s-au întâmplat lucrurile încât a fost prima dată când m-am simțit aliniată cu mine. Dar ăsta e un cuvânt care e foarte pe toate gardurile. Când îl simți în tine, e ceva ce nu pot să zic în cuvinte. Deci nu am cum să zic în cuvinte. Pur și simplu am simțit asta și ce mi-am luat din formare – din nou, mi-am luat multe, dar știi ce mi-am luat pentru anul care urma să vină, adică ăsta, și pentru viața mea de aici înainte a fost acel own your process. Și mi se pare că ăsta exprimă alinierea de fapt și momentul ăla în care ești ok așa cum ești – sigur vor fi și momente de îndoială –  dar ești ok așa cum ești, e ok ce faci, go for it și nu te abate de la drum. Nici nu știu, că dacă încerc să explic mai mult se pierde din esență, dar e vorba de sentimentul ăla de aliniere. 

Și uite, asta nu știu dacă am împărtășit. În ziua în care s-a încheiat și a fost momentul ăla de sharing pentru toți, a fost pentru prima dată când am simțit recunoștința – din nou un cuvânt foarte vehiculat – dar până în ultima celulă. Și eu nu folosesc cuvinte mari de fel și sunt modestă, v-am zis, dar timp de câteva zile am simțit recunoștința aia până în ultima celulă. Și sunt și meditații care zic: imaginează-ți asta și simți lumina aia până în ultima celulă… Nu știu dacă ați simțit-o. Ăla-i sentimentul! Dar dacă nu, mi se pare atât de valoros să simți în viața reală ce ți se întâmplă, nu îți imaginezi că se întâmplă, și care se duce până atât de profund încât… e fără cuvinte. 

Andrei: Da! Știu ce zici! Și eu, ca trainer am simțit aceeași chestie în ziua aia. O recunoștință copleșitoare în sens pozitiv but still

Erika: Și te întrerup un pic!

Andrei: Te rog! Te rog!

Erika: Copleșitoare, dar cred că în timpul ăsta al formării, la mine cel puțin, s-a creat spațiul ca să pot să o duc, așa copleșitoare cum era. Adică să nu fie like: „Ce naiba!” 

Știu că ne-am dus în Ikea cu copiii atunci, chiar în ziua respectivă și eram de zici că pluteam și copiii mă întrebau: „Mami…???” 

Și sunt așa de recunoscătoare pentru tot procesul, ție, dar tuturor din formare. Era sentimentul ăla: Oh My God! Tre’ să intru acum într-un zoom room din ăla, cum îi zice, cu 3 oameni, și eu tre’ să-mi pun acolo problema pe tavă? Aaa! Sâmbăta viitoare cum să fac să nu intru în alea?” Știi că am avut gândul ăsta? 

Andrei: Da? La început, sper!

Erika: Da, la început. Și când am intrat și era de parcă îi știam pe oamenii ăia de nu știu când. Pentru că mai cred și în asta, că oamenii atrag oameni din aceeași energie. 

Andrei: Clar!

Erika: Și eram de parcă ne-am știut dintotdeauna și am putut să vorbim. 

Andrei: Da, s-a creat zona asta de apartenență foarte mișto pentru că – apropo de ce spuneai mai devreme – pentru că erau oameni cu valori comune. Și asta a contat foarte mult. 

I-ai menționat pe copiii tăi mai devreme și mai am o ultimă întrebare. Dar înainte de această ultimă întrebare…

Erika: Mai sunt două!

Andrei: Nu. Voiam să te mai rog să mai spui odată oamenilor unde te găsesc. Sigur, te găsesc și pe change.ro pentru sesiuni de change strategy dar sunt convins că mai ai și alte locuri unde te pot găsi să-i ajuți cu diverse lucruri. Unde să te caute? 

Erika: Până o să apară podcastul ăsta o să existe și planclar.ro și o să fie acolo și acolo o să fie și noua adresă de mail dar pe Instagram sunt de găsit. Dar va exista planclar.ro

Andrei: Și pe Instagram tot Plan Clar, nu?

Erika: plan.clar, da. 

 

Andrei: Ziceam că mai am o întrebare. 

Hai să ne imaginăm – din fericire nu va fi așa, nu va fi doar așa – dar hai să ne imaginăm că ar exista un singur lucru pe care copiii tău, uitându-se în urmă, vor putea spune că l-au învățat de la tine și că i-a ajutat….

Erika: Oaa!

Andrei: …și ai putea să controlezi asta. Care ar fi lucrul ăla care ai vrea să le rămână atât de puternic întipărit în minte încât să le ghideze într-o măsură viața?

Erika: Să-și permită să fie așa cum sunt ei. Să nu încerce să schimbe nimic la ei. Să fie ei și să fie autentici și să-și urmeze pasiunile. Să facă lucruri care le aduc bucurie. Și chiar sper, și fără să pot să controlez asta, că asta vor face pentru că au toată susținerea noastră pentru asta. Așa cred! Dacă îi întrebi pe ei o să zică că sunt… mami!

Știi, că eu le zic așa mămos, din rolul de mamă și ei îmi zic: „Mami, nu suntem la Plan Clar”. Și eu zic „Dar nu e despre Plan Clar, e despre toată lumea”. 

Da, asta aș vrea, mi-ar plăcea. 

Și mi-aș dori ca fiecare om să nu mai caute confirmări, știu că e greu dar în cazul ideal, într-o viață ideală, să nu mai caute confirmări din exterior și să facă lucrurile așa cum simt ei că e bine și să nu simtă că s-au pierdut niște ani până când au început să fac asta, pentru că totul e o călătorie. 

Andrei: Mulțumim frumos, Erika!

Erika: Și eu mulțumesc mult!

***

Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.

Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:

Join 0+ Insider

Newsletterul 0+ Insider este cel mai bun loc unde să ne urmărești. Vei avea acces la insight-uri utile într-un proces de schimbare, informații de culise legate de ce punem la cale (inclusiv workshopuri pe care le anunțăm doar pe mail), recomandări de cărți și altele. Ce NU vei primi? Informații superficiale, pline de cuvinte stufoase, concepte obosite și deja super-reciclate, “tips & tricks” sau “growth hacks”. Îți vom scrie doar când avem ceva valoros de împărtășit.

S-ar putea să te intereseze și:
Meniu