fbpx

Cum putem să fim în armonie cu propria persoană? (AMA Octombrie 2021)

Dacă ești interesat de programul de Listening, completează acest formular: https://change.ro/listening

La finalul lui octombrie am făcut o adunare pe Zoom cu cei abonați la acest newsletter / podcast, în cadrul căreia am răspuns live la mai multe întrebări. Pe această cale mulțumesc tuturor celor care au participat și au avut curajul să se deschidă, să pună întrebări 🙂 Poți asculta astăzi o bucată scurtă din acea înregistrare.

Am povestit despre:
– Procrastinare – cum o evităm?
– Cum putem să fim în armonie cu propria persoană
– Grit și Happiness
– Coaching în școli
– Cum ne autoevaluăm profesional ca să ne dăm seama dacă stagnăm sau evoluăm?

Ascultă episodul și pe:

    

***

Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.

Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).

Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!

***

Andrei: De ce ne-am adunat aici, Cristina? De ce ne-ai adunat aici?

Cristina: Să bem un ceai împreună. 

Andrei: Să bem un ceai? Eu am ceai! Are toată lumea ceai, nu? V-a zis Cristina să aduceți ceai, nu? 

Cristina: Sau whisky, după caz. 

Andrei: Da, cât de bună a fost ziua, nu?

Cristina: Exact!

Ne-am adunat la o sesiune de Ask Me Anything

Andrei: Da. Ask Me Anything

Cristina: Ask You Anything

Andrei: Așa, me! Deci ce se întâmplă în sesiunile astea? Oamenii întreabă despre univers și viață și eu le răspund? Sau ce se întâmplă?

Cristina: Exact!

Andrei: Aha! 

Auzi, dar de ce se tot aude o sonerie? 

Cristina: Pentru că tot intră oamenii și tre’ să învăț s-o opresc. 

Andrei: Păi, sper să-nveți, că o să avem acest zgomot de fundal. 

So! Ne-am adunat astăzi aici ca să povestim. N-am nimic deosebit pregătit de dinainte să vă spun, dar poate că găsim lucruri de vorbit. Dacă aveți orice fel de întrebări care pot să fie din orice zonă vreți voi, și eu vă zic dacă nu mă pricep, care pot fi legate și de podcast și de zona de dezvoltare personală în general și de orice vă mai trece vouă prin minte. Vă mai întreb și eu câteva lucruri din când în când. Feel free să vă scoateți de pe mute și să întrebați. 

Dacă o să devină hărmălaie probabil că o să ne organizăm un pic mai mult. Sau, dacă vreți să scrieți pe chat, puteți să faceți și asta. Singura chestie e că probabil o să mai citească Cristina întrebările din când în când pentru că mie mi-e un pic greu. Sunteți destul de mulți și îmi va fi greu să văd și chatul și toate fețele în același timp, dar ne descurcăm. 

Și acum o să urmeze cinci minute de liniște în care o să ne invităm unii pe alții în gând să întrebe primul și după aia al doilea și după aia al treilea. Și după aia o să fie o bătaie între cine vrea să-l întrebe ceva pe Andrei și cine vrea să-l corecteze pe Andrei, fiindcă a zis ceva greșit. 

V-am spus ce o să se întâmple, da? Acum încep alea cinci minute. Stăm așa acum, până cineva are curaj. 

 

Emanuel: Putem să întrerupem aceste cinci minute de liniște?

Andrei: Nu, acest monolog poți să-l întrerupi. Salut, Emanuel!

Emanuel: Salut Andrei, salutare tuturor! Mă bucur să fiu alături de voi în această seară. Cred că este al doilea Ask Me Anything pentru mine și voiam să te întreb, Andrei, care este scopul acestui tip de întâlnire Ask Me Anything pentru tine. Ție ce-ți aduce?

Andrei: E o întrebare foarte bună pentru Cristina!

Nu știu. Eu am fost păcălit să vin aici, ca și voi de altfel. Pur și simplu ne-a băgat în aceiași cameră și acum așteaptă să se întâmple ceva. 

Cristina: Exact! N-are ce să iasă rău!

Emanuel: Ok! Ask Who Anything? 

Andrei: De principiu pe mine, dar dacă există fani ai Cristinei care vor s-o întrebe ceva despre viața ei, feel free. Eu pot să mă scot de pe video dacă vreți. Vorbiți cu Cristina. 

Da! Ideea era să ne conectăm un pic și să ne cunoaștem și dacă voi aveți niște întrebări să puneți, să le puneți că poate-s interesante și pentru ceilalți. Și dacă nu, putem să vedem unde duce discuția asta. 

De principiu e un pretext de conectare cu oameni care sunt ori abonați la newsletter-ul nostru ori poate ascultă podcastul ori poate sunt de pe comunitatea de pe Facebook, ZeroPlus și vrem să facem din când în când niște sesiuni de-astea în care să mai vedem și fețe și nume de oameni, nu doar open rate-uri și click-uri. 

 

Iulian: Salutare tuturor! Am eu o întrebare pentru Andrei. Întrebarea se referă la procrastinare. Mi-am dat seama, ca să dau puțin context, că sunt două situații cu care mă confrunt. Odată când pur și simplu nu fac treaba deloc și procrastinez all the way și a doua situație, când mă conving să mă pun să lucrez, să fac treabă și „mă prind” ceva timp mai târziu că fac total altceva decât ce mi-am propus să fac. Dar nu că scrollez pe Facebook sau că mă uit la video-uri pe YouTube dar e ca și cum sar de la un lucru la altul și îmi dau seama că e ca și cum evit să fac un anume lucru. 

Și ce încerc acum să-mi dau seama sau ce caut de fapt este poate o structură, un set de întrebări pe care să-l parcurg sau ceva de genul, niște pași, ca în momentul în care „mă prind”, când îmi dau seama că „Băi, vezi că ești iarăși all over the place”, să mă refocuseze cumva sau poate chiar să-mi dau seama ce naiba-i acolo. 

Andrei: Deci, procrastinezi și vrei ce?

Iulian: Aș spune că vreau să scurtez momentele în care… Nu cred că pot să dau un răspuns foarte specific dar o să încerc. Cred că scopul este ca odată ce „m-am prins” că procrastinez, că lucrez la altceva decât trebuie, să mă refocusez cât mai repede. Cred că ăsta ar fi un prim scop. 

Andrei: E ca și sum ai fi concentrat pe ceva și din când în când te surprinzi că la un moment dat te-ai deconcentrat. Și vrei pe de o parte să te surprinzi din ce în ce mai repede și pe de altă parte, odată ce te surprinzi, să te aduci înapoi și să mai stai concentrat o perioadă până când te surprinzi deconcentrat din nou. 

Iulian: Da! 

Andrei: E ca și cum te-ai concentra pe respirație și din când în când ți-ai dat seama că ți-a fugit gândul undeva și te gândești de cinci minute la întâlnirea de mâine deși tu stai aici încercând să te focusezi pe respirație. 

Iulian: Da! E cam aceeași treabă. 

Andrei: Asta se cheamă meditație. Și dacă meditezi mai mult, îți antrenezi fix mușchiul ăsta. 

 Iulian: Îmhm!

Andrei: Asta e meditația! Este: „Stau concentrat aici pe inspir-expir și fac asta și sunt aici pe inspir-expir, inspir-expir” și apoi vine un gând. Și uneori îl văd, „Aoleu, vine gândul ăsta, nu vreau să mă gândesc la el, hai să stau aici concentrat pe inspir-expir, inspir-expir!”. Dar alteori nu te surprinzi când vine gândul, pur și simplu te trezești trei minute mai târziu că, „Băi, eu de câteva minute nu mai inspir-expir aici, eu mă gândesc la…”

Iulian: Da, călăresc gândul ăla…!

Andrei: Exact, și îmi dau seama că sunt călare pe gândul ăsta și descalec frumos de pe el și zic, „Ok, ăsta e gândul despre întâlnirea de mâine, putem să-l adresăm după aia. Acuma ce făceam eu aici? A! Inspir-expir, inspir-expir”. Și cu cât faci asta mai mult, cu atât îți dai seama că sunt două tipuri de sesiuni de meditație. Unele în care reușești să stai foarte bine, ai niște zile bune și stai ușor concentrat pe inspir-expir, inspir-expir zece minute sau cinci minute sau cât ți-ai propus să meditezi și aia a fost o sesiune bună de meditație pentru că ai reușit să păstrezi focusul acolo și acum poate ești semnificativ mai relaxat și mai focusat pentru ce urmează în ziua ta, și apoi vor fi niște sesiuni în care nu o să reușești să stai la fel de ușor concentrat, o să-ți fugă mai mult mintea în funcție de cât de agitat ești, câte probleme sunt în jurul tău în perioada aia, dar alea sunt niște sesiuni bune de meditație pentru că ai exersat de multe ori într-o sesiune de 5, 10 minute mușchiul ăsta de a te întoarce. 

Și ăla e un antrenament. Fuge aici? Ok, îl întorc aici. Fuge în partea astalaltă? Îl întorc aici. Mai fuge o dată în partea astalaltă? Îl întorc aici. Și efectiv e un antrenament. Sunt serii și repetiții, ca la sală, și devii mai bun la meditație și asta te face mai bun în a folosi skill-ul ăsta pasiv, fără să îți propui, fără să fie deliberat, în timpul zilei. Cred că asta e ce te poate ajuta cel mai mult și cel mai rapid, partea asta de meditație. 

Iulian: Da! Uneori mi-am dat seama că nici nu mai știu ce anume încercam să-mi dau seama. Mă pun să lucrez, să zicem, mă pun la birou, mă pun la laptop, încep cu ceva și după vreo treizeci de minute îmi dau seama că lucrez la total altceva și nu mai știu ce voiam de fapt să fac.

Andrei: Dar să știi că asta nu e rău. 

Întrebarea „De ce sunt eu aici?” e o întrebare pe care mi-o pun de cel puțin 20 de ori pe zi. Indiferent, mă trezesc la un moment dat în mijlocul unui task, scriind un mail sau what ever, stând în fața laptopului și chiar dacă mi se pare că știu ce fac, zic „Stai! Hai să o luăm de la zero! De ce-s eu aici? Păi trebuia să scriu un email să-i răspund lui X. Fac asta? Nu, pentru că am sărit în alt mail. OK! Ne întoarcem la asta!” 

Ajută foarte mult dacă ai un calendar. Eu mă uit constant în calendar ca să mă întreb ce ar trebui să fac eu acum azi la ora asta. Și uneori îmi dau seama că nu fac ce ar trebui. Dar pentru că mă întreb de multe ori pe zi asta, timpul ăla e scurtat. Ok, Poate că alunec cinci minute pe social media sau pe mailuri dar după cinci minute sigur îmi vine în cap întrebarea: What should I been doing right now? și deschid calendarul. „Ar trebui să lucrăm la strategia X sau la proiectul Y. Ok! Atunci lăsăm asta și hai să lucrăm”. Și după aia, în timp, chestia asta devine din ce în ce mai rapidă și din ce în ce mai puțin frecventă, adică mai rară. Se întâmplă mai rar. E un antrenament. 

Iulian: Ok! Mersi!

Andrei: Cu mare plăcere. Sper să te ajute. Mersi și eu de întrebare. 

 

Cristina: Toată lumea a venit să asculte. Nu are nimeni nicio întrebare. 

Andrei: Avem nevoie de liniște, lasă-i un pic. Lasă-i așa!

Andreea: Am eu o întrebare. Bună seara tuturor! Aș dori să știu cum putem fi în armonie cu propria persoană. 

Andrei: A! Da, mă, zi așa! Deci cum? Cum putem fi în armonie cu propria persoană? Ce înseamnă asta? Zi-mi un pic ce înseamnă asta. 

Andreea: Înainte să încep masteratul eram foarte optimistă și era totul bine și chiar eram fericită și după ce am început cursurile nu m-am mai regăsit și s-a instalat așa o nostalgie de care vreau să scap. Nu simt că este locul meu aici, la acest masterat. 

Andrei: Deci erai într-un loc și-ți era bine și te-ai gândit să te muți într-un alt loc…

Andreea: Nu! Nu am intrat la un masterat unde mi-am dorit foarte mult, am zis, ok, o să intru la următorul deși nu-mi doream, era opțiunea B, am intrat aici, am zis că o să fac tot ce ține de mine ca să fie bine și nu mă mai regăsesc.

Andrei: Ce înseamnă să fie bine?

Andreea: Să pot fi în rând cu ceilalți, să țin pasul și să fiu activă. Numai că nu pot, nu-mi place.

Andrei: Care ceilalți? În rând cu care ceilalți?

Andreea: Colegii.

Andrei: Care colegi? De la acest al doilea masterat la care ai intrat?

Andreea: Da!

Andrei: Dar de ce ai zis că ai vrea să fii în rând cu colegii ăștia de la al doilea masterat la care nu-ți doreai să fii?

Andreea: Pentru că nu mai am de ales. Nu mă mai pot întoarce la…

Andrei: A! Deci nu vrei. Te vezi constrânsă să faci asta și nu-ți place să faci asta.

Andreea: Da! Și nici nu vreau să renunț. E o obligație acum să continui.

Andrei: Ce e rău în obligație?

Andreea: Nu îmi aduce fericire.

Andrei: Și care era întrebarea?

Andreea: Cum putem restabili sau stabili armonia cu noi. Eu am fost ok înainte de a intra la master. După aceea nu am mai fost.

Andrei: Da, mă! Deci erai într-un loc și erai ok, fericită chiar, aș putea zice. Și după aia te-ai dus într-un alt loc și acum nu ești fericită. Și mă întrebi cum poți restabili armonia?

Andreea: Da, ținând cont de situația din prezent.

Andrei: Care e situația din prezent? Ești într-un loc al doilea în care nu ești fericită dar știi deja un loc în care erai fericită. 

Andreea: Da, dar nu mai pot face nimic pentru a mă întoarce acolo. 

Andrei: Aha! De ce?

Andreea:

Andrei: De ce nu mai poți face nimic? Adică de ce nu te mai poți întoarce acolo?

Andreea: Pentru că a început anul universitar și…

Andrei: A plecat trenul, nu? Asta vrei să zici. 

Andreea: Da, a plecat trenul.

Andrei: Te-ai urcat într-un tren și ăla a plecat, nu?

Andreea: Da!

Andrei: Dar mai trec și alte trenuri. Sau ăla era singurul?

Andreea: Mai târziu trec. 

Andrei: Mai târziu. Când mai târziu?

Andreea: Dacă mă decid să mă retrag de aici aș putea rezolva, dar vreau să cred că pot să fac față și aici, numai că nu știu cum. 

Andrei: Dar la ce să faci față, că asta nu mi-e clar?

Andreea: Cu materiile, cu informația…

Andrei: Deci vrei să crezi că poți să treci prin… câți ani?

Andreea: Doi!

Andrei: … doi ani de ceva care nu-ți place? Da? Vrei să-ți demonstrezi că poți trece doi ani prin ceva care nu-ți place. 

Andreea: Da!

Andrei: Aha! Dar în același timp vrei să fii și fericită!

Andreea: Da, dar nu știu cum.

Andrei: Dar vrei să fii și fericită? Că nu mi-e clar. Sau vrei doar să demonstrezi că poți să treci prin ăia doi ani. 

Andreea: Ambele!

Andrei: Ambele în același timp?

Andreea: Da!

Andrei: Și mă întrebi dacă se poate, sau ce? 

Andreea: Cum pot să fac asta?

Andrei: Cum poți! Deci presupui că se poate și nu știi cum. 

Andreea: Da! Exact, nu știu cum. Am nevoie de ajutor. 

Andrei: Da! Nici eu nu știu cum!

Andreea: O să găsesc singură!

Andrei: Da, te rog, dar să-mi dai și mie un mail când găsești, că mai am clienți care mă întreabă asta. 

Andreea: Bine!

Andrei: Băi, eu fac mișto dar e serioasă chestia asta. Ești într-un loc în care ești nefericită și mă întrebi cum faci să fii fericită? Ieși din locul în care ești nefericită! 

Andreea: Oh!

Andrei: Ok, am înțeles, nu poți să ieși din locul în care te simți nefericită pentru că ai niște credințe despre ce ar spune asta despre tine și ți-e frică că ar spune ceva nasol încât mai bine stai în locul ăsta nefericit, că dacă-i mai nefericit dincolo.

Andreea: Nu e asta! Mă gândeam că poate la un moment dat o să apară o materie la care să mă regăsesc, o să-mi placă și…

Andrei: Da, mă! Dar speranța e o strategie foarte proastă. 

Andreea: Deci, eu am fost la literatură, am terminat la limbi străine și acum sunt la SNSPA la politică. 

Andrei: Da, e super politica. De ce nu îți place la politică?

Andreea: Nu am fost atrasă de politică niciodată.

Roxana: Pot să intervin un pic? Și îmi cer scuze că fac asta dar, uite, să spun așa din experiența mea, doar din experiența mea și după aia să tragi propriile concluzii, eu am făcut jurnalism, în anul doi mi-am dat seama că nu e de mine, că-i total diferit față de ceea ce voiam eu, am terminat facultatea, am lucrat cinci ani ca jurnalist, am fost fericită, evident că a venit momentul în care mi-am dat seama, bă, asta nu e pentru mine. Și până la urmă, ceea ce-ți dorești tot o să se întâmple. M-am dus către alt domeniu profesional.

Dacă tu consideri că nu ești la locul potrivit, îți zic să te mai gândești un pic pentru că la un moment dat în viața ta va veni și momentul ăsta. Și din punctul meu de vedere e mai bine să o faci mai devreme decât mai târziu. Adică, da, eu am regretat că nu am renunțat în anul doi la facultate. Nu era nimic grav dacă renunțam, nu era sfârșitul lumii. Până la urmă tot am făcut ceea ce îmi doream dar cu niște sacrificii pe care aș fi putut să le evit. 

Andrei: Mersi Roxana!

Andreea: Mulțumesc!

Andrei: Vreau să-ți mai zic și eu, să vă mai zic și eu o chestie. Eu am crescut crezând, m-am apucat foarte devreme de business și de multe și am crezut, am înțeles la un moment dat că dacă nu renunți atunci când e greu mi se pot întâmpla lucruri mișto. Pentru că most people renunță atunci când e greu. Și după aia, pentru că m-am apucat devreme de făcut lucruri, mi s-a dovedit că funcționează. Și de câte ori nu am renunțat când a devenit greu, după ceva timp de stat acolo mi-au ieșit niște chesti și atunci am ajuns la această concluzie despre viață că de principiu vrei să perseverezi. 

Eu vreau să perseverez, dar mă rog, am zis-o la modul general dar e vorba despre mine acum. După care am dat la facultate, la Politehnică, la inginerie limbi străine. Nu credeam că o să mă ajute la ceva facultatea. Înainte să dau bacul eram la modul: „Sper să iau bacul, că facultate n-am de gând să fac!”. Asta era la mine. Voiam să mă apuc de business, să fac business. Am luat bacul, am dat la Politehnică, am început Politehnica, am făcut un an jumate la Politehnică și cam după un an mi-a devenit foarte evident că n-am nici o treabă cu ce se întâmplă acolo din niciun punct de vedere. Nu-mi plăcea, nu-mi plăceau profesorii, nu-mi plăceau materiile, nu semănam cu colegii mei, nu simțeam că avem prea multe chestii în comun acolo. Și pornisem deja primul meu business în paralel, care nu mergea foarte bine dar încercam să fac lucrurile să meargă pe acolo. Și aia mă atrăgea și îmi plăcea. 

Și mi-a apărut în minte ideea de a renunța. Pur și simplu. Băi, eu oricum nu voiam să fac asta. Doar mi-am dovedit că e fix ce credeam, adică nu e nimic pentru mine. Nu zic că e greșit pentru restul lumii, dar pentru mine n-avea nici un sens. 

Aveam în cap că vreau să fac eu lucruri pentru mine, adică business-urile mele, și atunci mă gândeam că nu o să trebuiască să explic nimănui vreodată că de ce nu am facultate. Fuck them! Să fie sănătoși! De-aia n-am! Și am început să mă gândesc la asta. 

Și atunci mi-a apărut în minte principiul ăsta pe care deja îl aveam de niște ani: „Dude! Când e greu, nu renunți la lucruri!” Și am vorbit cu câțiva amici, prieteni care unii dintre ei erau și ei la Politehnică Le-am povestit despre chestia asta și ei spuneau același lucru, „Bă, nu renunți, come on, adică ai făcut aproape doi ani, deja. Unde renunți? O iei de la capăt? Ai pierdut doi ani!” Am ales să renunț și am renunțat atunci la Politehnică cu ideea că nu o să mai fac o facultate. 

În următorul an după ce am renunțat s-au întâmplat mai multe chestii. A apărut sistemul Bologna în care s-au scurtat (anii de studiu) de la 5 ani la 4 și de la 4 la 3 la unele facultăți, inclusiv la ASE și mi-am dat seama că dacă aș da acum la ASE, în momentul ăla, aș putea să termin ASE-ul în același timp când aș fi terminat Politehnica dacă aș fi terminat-o vreodată. Și mai mult decât atât, că pot să fac Marketing la ASE, care între timp începuse să-mi placă foarte mult, că studiam marketing pentru business-urile mele. Luam toate cărțile, le citeam, îmi plăcea. Și știam, auzisem că e semnificativ mai ușor decât la Politehnică. Ceea ce, așa a fost. Motiv pentru care am făcut ASE-ul și am terminat ASE-ul și în paralel am avut timp să fac și business mult mai mult decât aveam la Politehnică. 

Și fix după două zile după ce am renunțat la Politehnică am început să construiesc un nou business, am cunoscut niște băieți, am făcut un business împreună. Și mi se pare că a fost una dintre cele mai bune decizii din viața mea. Să renunț! 

Ce vreau să spun cu asta nu e că oamenii ar trebui să renunțe la facultate. Ce vreau să spun cu asta e că lecția pe care am învățat-o eu de acolo este că în general în viață e bine să nu renunți, mai ales când devine greu, pentru că reward-urile sunt de obicei mari, dacă nu renunți. Și dacă reușesc să trec prin aia, e grit, e partea aia din conștiinciozitate.

Există o cartea a lui Angela Duckworth, se numește Grit, v-o recomand. Am înțeles că grit-ul e bun și că vreau mai mult de-ăla.

Și în același timp că vor exista excepții. Că de principiu nu vrei să renunți dar uneori dacă renunți e cea mai bună decizie din viața ta. 

Ceea ce naște întrebarea, „Ok, și cum știi când cum? Când să renunți și când să nu?” Și răspunsul este: „Nu știi!” Dacă noi doi vom fi într-o situație identică, unul dintre noi s-ar putea să aleagă să nu renunțe atunci și altul să renunțe atunci și nimeni nu o să poată să spună dacă aia a fost decizia mai bună vreodată, că nu știi. 

O iei în dreapta sau în stânga și nu o să știi niciodată ce ar fi fost în partea cealaltă. Și cu toate astea, decizia aia va spune ceva despre tine. Pentru că eu am un istoric diferit de al tău și o personalitate diferită de a ta, vom ajunge probabil în locuri diferite chiar dacă decizia aia punctuală era aceiași de luat. 

Și cred că asta e bine, cred că asta ne face diferiți și unici, faptul că în contexte identice unul dintre noi o va lua în stânga și unul în dreapta și nimeni nu poate să-ți garanteze că există o decizie mai bună și să spună „Asta e mai bună pentru tine!” Și e exact cum vrei să fie pentru că n-ai vrea ca altcineva să ia pentru tine o decizie de genul ăsta în viață. Vrei ca indiferent unde ai ajuns, să știi că ai ajuns pe barba ta, nu că te-a trimis altul acolo. 

Asta e experiența mea și mai am exemple și de-alea și de-alea. Și în care nu am renunțat și a fost bine și în care am renunțat și a fost bine. Regula generală pentru mine este: „Nu renunțăm când e greu, că asta poate să facă oricine!”. That’s always available! În același timp mă întreb dacă nu cumva e o excepție. Și uneori ajung la concluzia că e, dar nu o să știu niciodată. Poate că, dacă o luam pe altă parte era și mai bine dar Guess what? Sunt foarte mulțumit cu locul în care sunt, nu știu ce era pe partea ailaltă. 

Și acum sper că ești din nou la fel de confuză cum erai când ai venit.

Andreea: Nu. Eu am zis că e o provocare pentru mine să mă confrunt cu lucrurile de care fugeam. Eu nu sunt o fire extrovertită, nu-mi place să fie atenția asupra mea, și aici se întâmplă lucrurile de care fugeam, inclusiv dezbateri politice în care mă pune lumea să argumentez. Cred că o să fac față, dar în același timp vreau să fiu fericită. Nu știu, poate ar trebui să caut niște cărți, să citesc ceva despre…

Andrei: Despre fericire?

Andreea: Da.

Andrei: Citește The Book of Joy.

Andreea: Mulțumesc!

Andrei: Și eu mulțumesc!

 

Emanuel: Legat de Grit era și un film care se chema True Grit.

Andrei: Western.

Emanuel: Da.

Andrei: A, nu, nu e western dar e cu Clint Eastwood. 

Emanuel: Nu e Clint Eastwood, e un alt actor, îmi scapă numele. 

Andrei: Nu mă pricep la filme. E ori Clint Eastwood, ori Brad Pitt. Scuze, continuă. 

Emanuel: Mă rog, în film este vorba despre perseverența unei fete care caută să îl pedepsească pe cel care i-a omorât tatăl. Dar surprinde foarte bine filmul această caracteristică, true grit. Pe de altă parte, în celebrul serial de comedie Seinfeld, unul dintre personaje, George, vorbind despre cât de ușor renunță el atunci când e greu. Zice așa: I was raised to give up! și trebuie să recunosc, este o chestiune pe care am observat-o la mine că renunț foarte ușor atunci când lucrurile devin dificile. 

Când am ascultat podcastul tău, Andrei și am auzit această idee de a nu renunța atunci când lucrurile devin dificile și că asta poate face o mare diferență în viață, pentru mine acesta a fost un exemplu și este o chestiune pe care o educ în prezent la mine, de a nu renunța atunci când lucrurile devin dificile. 

Problema aceasta am legat-o și de un stil de atașament evitant. Posibil să aibă legătură, poate mai mult, poate mai puțin. Dar ideea aceasta aș dori să o subliniez, în viață să nu renunți atunci când lucrurile sunt dificile poate face o mare diferență. Și asta cred că se potrivește foarte bine și copiilor în școală. Mai ales în zilele noastre când pentru foarte mulți copii e mult mai ușor să stea pe social media, pe rețelele lor de socializare și să primească acea doză de dopamină în mod consecvent. E mult mai dificil să se concentreze asupra unui task, să se adâncească în rezolvarea unei probleme, plus că sistemul de învățământ e în așa fel încât îi descurajează pe copii destul de mult. 

Andrei: Mersi frumos!

 

Andrei: Mi-au mai venit două idei în minte în timp ce te ascultam. 

Una este că în general, indiferent unde suntem și despre ce problemă vorbim, un răspuns bun este: Uită-te la ce ai făcut până acum în situații similare și întreabă-te dacă nu cumva e momentul să faci invers. Adică, dacă știi despre tine că stai prost la capitolul grit și că renunți ușor și ești într-o situație în care te întrebi dacă ar fi bine să renunți sau nu, poate de data asta e bine să nu renunți ușor. Și invers, dacă ești setat pe „noi nu renunțăm niciodată”, poate ai nevoie să înveți să renunți. Poate asta îți aduce mai multă valoare acum. Și cred că depinde unde suntem pe axa asta și desigur depinde și de faza vieții. 

Și un al doilea lucru care mi-a venit în minte este că dacă există un… Cred că e unul dintre lucrurile care fac diferența între oameni. Dacă ne uităm la oameni care au ajuns să aibă succes, și succes nu neapărat în definiția socială de bani, statut și casă și whatever, sunt ei fericiți cu ei, mulțumiți cu ceea ce fac, au succes din ăsta personal și ne întrebăm ce-i face ca pe unii să ajungă acolo și pe alții să nu ajungă sau să ajungă în altă parte. Probabil că sunt multe elemente aici dar una dintre concluziile mele personale legate de asta este că ce face de multe ori diferența este decizia pe care au luat-o de a merge la stânga sau la dreapta, în acele situații de viață în care nu exista un răspuns corect.

Adică sunt situații în viață în care există un răspuns corect. Dacă punem 10 experți la o masă, cad de acord: „Bă, pleacă de la locul ăsta de muncă, e foarte toxic, ieși!” Se aliniază toți. Iei 10 psihoterapeuți și le povestești despre locul tău de muncă și o să zică toți: „Ieși acum!” Nu e nici o discuție despre asta. 

În management, ai o problemă de management sau de business. Dacă ai avea acces la top 10 consultanți din lume, cel mai probabil ar fi de acord cum ai nevoie să procedezi legat de problema asta punctuală. Există know how, s-a studiat, toată lumea, la nivel de expert, știe care e răspunsul acolo. Știm că dacă este implicată violența domestică într-o relație tre’ să ieși de acolo. Nu e nici o discuție despre asta. Nu e la modul, hai să vedem. Nu! E clar! Și-s multe exemple de genul ăsta. Alea-s întrebări, situații în care există un răspuns corect. Poate avem acces la el, poate n-avem. Nu putem să-i sunăm pe ăia 10 consultanți, dar undeva în lume există un răspuns corect.

Problema e că există situații și întrebări în care nu există un răspuns corect. Și dacă ai avea acces la toți consultanții ăia, nu ar putea să zică sigur ia-o sigur în stânga sau ia-o în dreapta. E „Nu știu frate! Fiecare o ia pe unde crede, habar n-am!” E mai bine să luăm decizii cu inima sau cu mintea? Who the fuck knows? Nu știm asta! Și atunci există aceste decizii în care nu ar exista nimeni care să-ți spună care e răspunsul corect și cu toate astea, eu o s-o iau în stânga și tu o s-o iei în dreapta. Seria asta de decizii din momente în care nu există un răspuns corect face ca unii oameni să aibă succes și alții nu. 

Ceea ce e fair, dacă mă întrebați pe mine. Adică, dacă ar exista un echilibru în universul ăsta și există niște reguli de fairness, e fair ca niște oameni să ajungă în niște locuri bazat pe răspunsurile lor personale la dileme la care nu exista un răspuns corect. Pentru că altfel vorbim despre diverse tipuri de discriminare sau de noroc. M-am născut într-un sat de nu știu unde, n-am avut acces la internet, n-am avut bani să consult cei 10 experți, n-am știut care e răspunsul corect, deci, nasol, a ieșit viața prost. Aia nu-i ok! Se întâmplă dar nu-i fair.

Dar în situații în care nu ține de accesul la informații, de accesul la experți, de bani, de unde te-ai născut, pentru că guess what, n-ar ști nimeni să-ți spună oricum dacă e stânga sau dreapta și totuși unul o ia în stânga și altu-n dreapta. Aia mi se pare că ar fii o dovadă că universul funcționează destul de fair

Am dat-o un pic în partea filosofică dar mi se pare că e una dintre concluziile la care eu am ajuns, care poate fi modificată în timp dacă îmi dau seama că am greșit, dar e un mod în care eu pot să fiu destul de confortabil să iau decizii de-astea care-s grele, neștiind unde duce stânga și unde duce dreapta. 

Mersi, Emanuel! Mi s-a părut important să mai adaug și lucrurile astea în completarea la ce am zis mai devreme și mulțumesc că mi-ai adus aminte de asta. 

 

Eliana: Era o întrebare care pornea tot de la discuția de mai devreme și de la dilema cu facultatea și renunțatul. Ce mi se pare super greu este cum faci diferența între unde e o problemă de grit, unde e o problemă de happiness și fulfilment pentru că poți să le confunzi foarte tare și poți să riști doar ca să-ți dovedești cumva că ai grit. Poți să stai într-o chestie prea toxică care îți face prea mult rău. Și întrebarea este unde e granița între cele două, ca să nu pici din una în alta. 

Andrei: Cred că am nevoie să-mi dai un pic un exemplu, chiar dacă-i fictiv. 

Eliana: Să zicem că sunt la o facultate unde tot mediul este toxic, îți face rău, nu îți plac colegii, nu-ți plac materiile, nu-ți plac profesorii, nu-ți place sistemul, nu îți place absolut nimic, este o nefericire continuă. Sau să zicem despre locul de muncă. În același timp este și challenging, este greu. Și atunci, da, se pune problema de grit, de cum depășești dificultățile. Dar până la urmă eu, ca să-mi demonstrez mie, nu înseamnă că voi rămâne într-un loc în care la finalul zilei sunt foarte nefericită, îmi face foarte mult rău, e foarte multă toxicitate și așa mai departe.

Andrei: Lasă-mă să văd dacă am înțeles! Deci, mă gândesc, am intenția de a pleca de la locul ăsta de muncă, motivele pentru care simt că aș pleca sunt că e un mediu toxic care mă face nefericită, sunt nefericită aici și mi-e greu. Da?

Eliana: Da! E și greu, challenging profesional dar nici n-am împlinire, nu-mi place ce fac.

Andrei: Ok. Și întrebarea este, de unde știu de ce vreau de fapt să plec. Sau de ce vreau să stau?

Eliana: Probabil că eu aș avea grit dar poate că nu e momentul să-mi arăt că am grit

Andrei: Ok! Fii atentă! Deci, e greu și sunt nefericită. 

Hai să presupunem pentru zece secunde că ar fi super ușor dar ai fi nefericită în continuare. Ai mai sta, sau ai pleca?

Eliana: Eu personal nu aș mai sta.

Andrei: Dar hai să presupunem pentru 10 secunde că ai fi fericită și ar fi la fel de greu. Ai pleca sau ai sta?

Eliana: Aș sta!

Andrei: OK! Deci e despre fericire!

Eliana: Da, la mine!

Andrei: Da, în exemplul tău. Dar aceeași analiză poți să o faci de fiecare dată, indiferent de om și de situație. Ai doi factori, izolezi factorii. Hai să presupunem că ăsta nu există. Mai simt ce simțeam? Hai să presupunem că ăstalalt nu există. Și izolezi factorii și vezi dacă în exercițiul ăsta de imaginație, de proiecție, dacă se schimbă ceva. De obicei se schimbă ceva. De obicei devine clar. Uneori nu e suficient de clar și atunci ai nevoie de alte approach-uri dar de cele mai multe ori funcționează. 

De cele mai multe ori noi știm că există un motiv principal acolo și încă unu, două, trei inventate ca să putem să avem o problemă pe baza căreia să avem un debate dacă trebuie să plecăm sau nu. Unele cântăresc mai mult decât altele, întotdeauna. Și chiar dacă cântărește cu 1% una mai mult decât cealaltă tot nu sunt motivele perfect egale, și asta face deciziile clare, nu neapărat ușoare. Dar măcar e clar. Nu înseamnă că fac așa (Andrei pocnește din degete) și o iau. Dar nu mai am debate-uri despre ce ar trebui să fac. Știu ce ar trebui să fac. Ce ar trebui, la modul ce simt că vreau să fac. Știu ce simt și ce vreau și care e decizia corectă dar mi-e greu să acționez. Și asta e o altă problemă. Nu mai e o problemă de claritate, este o problemă de curaj sau de asumare. 

Eliana: Ok!

Andrei: Mersi frumos!

 

Delia: Și eu voiam să aduc o idee la problema ridicată de Andreea și să pun și eu o întrebare după. Voiam să zic că poate ar fi de ajutor, și e doar opinia mea, dacă ar încerca cumva să se uite la the bigger picture în care eu cred că sistemul educațional este un pic absurd prin ideea asta în care imediat după licență trebuie să faci un master. 

Andrei: Sau imediat după liceu tre’ să faci o facultate. E la fel de greșit. 

Delia: Da! Pentru că nimeni nu știe la 20, 25 de ani care este cu adevărat domeniul profesional pentru care ei sunt făcuți sau care ar putea să le placă și să-i pasioneze și atunci, uneori, cel mai bine este poate să amâni masterul și să intri în câmpul muncii încercând să găsești acel domeniu. Și când l-ai găsit pe ăla care îți place și te pasionează, abia după, pe la 30, 40, 50 de ani să faci master, doar ca să devii un pic mai bun decât ești în domeniu. Asta ar fi o idee pentru că de fapt de multe ori o pierdem din vedere.

Și voiam să întreb tot ceva legat de planul profesional. Aș vrea să fie un răspuns atât din experiența ta ca antreprenor cât și din experiența ta ca change strategist și din discuțiile tale cu diverși clienți care au întâmpinat probleme pe plan profesional, în sensul în care cum evaluăm, dacă nivelul sau momentul în care suntem în carieră este în beneficiul nostru și ne ajută să creștem și de fapt nu stagnăm și suntem într-o stare de confort la un job, avem un venit cât de cât acceptabil, munca nu e foarte grea sau ne-am obișnuit cu ea, știm cum merg lucrurile, suntem obișnuiți cu colegii. Cum ne dăm seama de chestia asta? Cum ne autoevaluam profesional în așa fel încât să știm că trebuie să fac un pas înainte sau trebuie să-mi schimb jobul sau trebuie să mai iau un proiect sau să fac freelancing?

Andrei: Nu trebuie nimic, Delia! Nu trebuie nici să faci un curs nici să-ți găsești alt job, nici să-ți crească salariul. Nu trebuie nimic. Nu este un checklist predefinit care funcționează ca un benchmark și tu trebuie să te compari cu el să vezi dacă ești acolo sau l-ai depășit. Nu trebuie nimic. Singura întrebare este dacă tu ești ok cu locul în care ești. Și dacă ești ok cu locul ăla, indiferent că majoritatea oamenilor sunt mai departe, mai sus, mai bine plătiți decât tine, atunci nu contează. Viața nu-i un concurs despre cine ajunge mai repede la final. Nu cred că ne grăbim să murim mai repede vreunul. Ăla e finalul, ok? 

So! Singura întrebare este dacă tu ești mulțumită cu locul în care ești. De obicei, când ne punem întrebările astea, există un motiv pentru care ne punem întrebările astea. Dacă te întrebi dacă nu cumba ai putea crește mai mult, probabil că ai putea crește mai mult. Dar e un răspuns care nu poate să vină decât din interior. Nu poate să-ți spună vreo entitate din afară: „Ești ok!” sau „Nu ești ok!” Înțelegi ce zic? 

Delia: Da, înțeleg. Adică eu deja știu, sunt conștientă că poate aș putea mai mult sau ar trebui să pot mai mult. 

Andrei: Nu ar trebui să poți mai mult, Delia!

Delia: Eu mă refeream în sensul în care uneori poate jobul e restrictiv, în sensul în care poate chiar nu există un următor nivel în acel job sau în acea firmă.

Andrei: Știu, dar nici atunci nu ar trebui să poți mai mult. S-ar putea să-ți dorești mai mult și să simți că te ține, te strânge jobul, sistemul. Dar aia e fiindcă tu vrei mai mult. Pentru tine e important să ai mai mult și vezi că nu poți. Dar nu fiindcă ar trebui. Adică poți să stai liniștită toată viața acolo și nu încalci nici o regulă. Ok? Mie îmi sună ca și cum, nu știu dacă e așa, e o presupunere, dar mie îmi sună ca și cum cauți argumente raționale pentru a lua o decizie pe care simți că vrei să o iei. Înțelegi ce zic?

Delia: Da, am înțeles. Mulțumesc!

Andrei: Stai stai stai stai! Poate să fie „Nu!”.

Delia: Sunt la un job de doi ani într-un domeniu în care nu am mai lucrat până acum doi ani și în doi ani am reușit să cresc foarte mult, să învăț foarte multe lucruri, să devin așa oarecum autonomă, să nu depind neapărat de un șef în proiectele pe care le fac și am impresia că de aici mai departe în firma asta e ca și cum nu mai există mai departe fiindcă deja am atins cumva nivelul (de sus). Dar în același timp nu vreau să plec pentru că sunt oameni acolo, niște resurse care în domeniul ăsta nu știu dacă le-aș mai găsi undeva. Nu știu dacă are sens. 

Andrei: Are sens! Vrei să sari dintr-un loc în care ești într-un loc mai bun, dar n-ai certitudinea că va fi un loc mai bun. 

Delia: Da. Știu că mai am de învățat deși pot să duc lucrurile la capăt singură. Știu că mai am de învățat și de-asta nu vreau să plec altundeva pentru că de aici pot învăța cel mai bine, de la cei mai buni oameni, dar în același timp simt că stagnez cumva. De câteva luni fac aceleași lucruri over and over again și parcă nu mai văd luminița de la capătul tunelului profesional. 

Andrei: Și e vreun mod în care ai putea să rămâi și în același timp să crești?

Delia: Nu știu. E un domeniu un pic mai complicat. 

Andrei: Și e cineva pe care ai putea să-l întrebi și să obți o părere legat de asta?

Delia: Nu cred. Nu din câți cunosc eu.

Andrei: Ai o monedă pe-acolo?

Delia: Dacă am o monedă? Nu am.

Andrei: Nu ai o monedă de 50 de bani?

Delia: Am să caut! Imediat!

Andrei: E ok, te așteptăm. 

Are cineva să-i împrumute Deliei o monedă?

Elena: Da, eu!

Andrei: Ai? Elena, poți să o întinzi ușor spre cameră? 

Elena: Stai să dau drumul la cameră.

Andrei: Dar nu tre’ să dai drumul la cameră, noi te credem, poți să o ții închisă. Doar să iei moneda și să o întinzi spre cameră. 

Elena: Ok, i-o dau!

Andrei: Delia? Ai moneda? Deci ai o monedă acum?

Delia: Da, am o monedă, am primit.

Andrei: Perfect! Deci ai primit-o. Mulțumesc, Elena! Delia, uită-te la moneda aia și o parte a monedei este „plec mâine de la jobul ăsta”. Care vrei tu. Alege care e. 

Delia: Gata, am ales!

Andrei: Și aialaltă e „stau”, da?

Delia: Îhâm!

Andrei: Știi să arunci cu moneda așa în aer sau măcar agit-o așa, dar doar o dată. Nu încerca până-ți iese ce vrei tu.

Delia: Gata!

Andrei: Deci, ce e? Pleci sau stai?

Delia: A rămas că stau.

Andrei: A rămas că stai? Păi stai! Deci acuma stai, da? 

Delia: Da.

Andrei: Ești ok cu asta, deci ești ok să stai?

Delia: Da, sunt ok!

Andrei: Hu, ce bine! Gata, am rezolvat-o și p-asta!

Altcineva! Mai e cineva care are o problemă?

(Delia râde)

Andrei: De ce râzi, Delia?

Delia: Mă așteptam să mă întrebi cum m-am simțit când am văzut ce parte a monedei a ieșit.

Andrei: Și dacă te-aș fi întrebat asta, ce ai fi zis?

Delia: Nu știu! Eu mereu mă consolez spunându-mi că sunt un pic prea grăbită pentru că am avut în ultimile vremuri multe boost-uri de-astea de dezvoltare și după aia niște perioade de stagnare și apoi iarăși boost de dezvoltare și așa mai departe. Și cred că va veni momentul, cu siguranță va veni, adică voi găsi oportunități pentru că întotdeauna apar când nu te aștepți și pe plan profesional și pe alte planuri…

Andrei: Va veni momentul să ce?

Delia: Va veni oportunitatea aia, poate să-mi schimb jobul poate să fac parte dintr-un proiect și așa mai departe. O să-mi dau seama că din nou am intrat într-un stadiu din ăsta de boost de dezvoltare. 

Andrei: Adică ceea ce zici este că uneori când simți că ai de ales și nu știi ce să alegi poate fi o soluție să nu alegi deocamdată nimic? Asta vrei să zici?

Delia: Nu! Acum nu am de ales între mai multe oportunități. Adică dacă aș pleca mâine de la job nu aș ști unde să mă duc cu siguranță. 

Andrei: Deci a pleca nu e o soluție. 

Delia: În momentul ăsta nu e o soluție. Nu am un back up plane care să fie safe. Asta e pentru mine, mă gândesc întotdeauna că oricum putem crește mai mult. Și să facem un curs de management, un curs de marketing, un curs de Excel.

Andrei: Putem să ne bifăm nevoia de creștere și în alte feluri.

Delia: Mă gândeam poate că există un model prestabilit pentru planul profesional în care să-ți setezi niște obiective și odată la ceva timp să le revezi. 

Andrei: Poți să faci asta dar nu este un plan prestabilit. E alegerea ta dacă o faci. Sunt oameni care nu fac asta toată viața și-s bine mersi, nu cred că-i deranjează ceva. Ține foarte mult de cum ești construită. Dacă simți că ai nevoie de planuri și de checklist-uri, și să bifezi lucruri, atunci da, fă eforturi să obți asta. Dar nu e obligatoriu. Cred că te-ar ajuta să te raportezi mai mult la cum se simte la tine în interior și să iei informațiile alea ca fiind niște facts. Dacă tu simți că ai nevoie de mai mult, ai nevoie de mai mult indiferent ce crede societatea despre asta. 

Delia: Îhîm!

Andrei: E unul dintre drepturile noastre fundamentale să nu fim nevoiți să explicăm de ce ne simțim în felul în care ne simțim. Avem dreptul să simțim ce simțim, fără să fie nevoie să justificăm cuiva că ne simțim așa sau de ce ne simțim așa. Avem dreptul să avem sentimente chiar dacă uneori dor sau sunt contradictorii. Avem dreptul ăsta și nu poate să ni-l ia nimeni. 

Dacă tu simți niște lucruri, indiferent ce crede societatea despre asta, ai dreptul să-ți urmărești chestiile alea pe care le simți. Singura excepție este atunci când acțiunile tale încalcă drepturile altor oameni. Dar nu era cazul aici. Deci tot ce îți imaginezi că vrei să faci acolo e fezabil, posibil. Întrebarea e dacă vrei tu să le faci sau nu. 

Dar ai menționat mai devreme faptul că simți că nu ar fi o soluție să pleci acum pentru că n-ai încă o plasă de siguranță. Mă întreb cum ar arăta dilema de acum dacă ai avea o plasă de siguranță. Ți-ar fi la fel de greu să iei decizia?

Delia: Nu. Cred că m-am exprimat și eu greșit când am zis un back up plan, așa o plasă de siguranță. Aș pleca probabil doar dacă aș găsi ceva care să fie superior din punct de vedere profesional. Am așa niște direcții în minte despre unde ar putea să mă ducă experiența în jobul ăsta, doar că acum când mă gândesc par să fie foarte foarte îndepărtate și uneori pur și simplu nu știu care ar trebui să fie următorul pas care să mă ducă mai aproape de acel loc foarte îndepărtat. 

Andrei: Cred că te-ar ajuta să lucrezi cu cineva pe chestia asta măcar câteva ședințe. Dacă ne scrii după chestia asta pe care o facem aici ori mie ori Cristinei, putem să-ți sugerăm pe cineva care a făcut formarea de change strategist și să-l rugăm să facă o sesiune gratuită cu tine, să testați chimie and all și după aia, dacă mai ai nevoie, vorbești cu omul ăla. O să facă Cristina un matching dacă te interesează, o să caute pe cineva care să aibă experiență fix pe ce ai tu nevoie. E genul de problemă unde ajută fix o sesiune două în care să clarifici ce ai ca resurse ce n-ai, unde ai vrea să ajungi. Să faceți un mic plan. E nevoie de un pic de timp pentru asta, nu e o chestie care să se facă în cinci minute dar think about it. Nu trebuie să răspunzi acum. Dacă cumva are sens pentru tine, dă-ne un semn. 

Delia: Da. Mulțumesc!

Andrei: Cu mare plăcere și succes!

 

Cristina: Andrei, mai aveai o întrebare pe chat de la Andra care te întreabă ce te motivează să te ridici din pat dimineața. 

Andrei: Nu știu dacă înțeleg exact întrebarea asta!

Încerc să-mi programez de dinainte chestii mișto pentru care să mă trezesc dimineața din pat. Adică, eu mă uit pe calendar cu o seară înainte și mi se întâmplă uneori să zic „cam boring ziua de mâine”. Rar mi se întâmplă, dar mi se întâmplă și atunci niciodată nu mă duc să mă culc pur și simplu. Efectiv schimb ziua de mâine. Zic „mut asta, nu mai vreau s-o fac, vreau s-o arunc la coș sau să o fac peste două săptămâni. Ce aș putea să pun aici să fie fun?” și îmi pun chestii care-s fun, și profesionale și personale. E un management constant de lucruri din viața mea și respectiv din calendarul meu astfel încât să nu devină plictisitoare. Poate că ăsta e răspunsul, nu am așteptarea ca lucrurile să se așeze pur și simplu. 

Și fac frecvent chestii. Nu știu! Îmi dau seama că mi-a lipsit partea socială în ultima vreme. Și atunci mă așez cu calendarul în față, deschid următoarele două săptămâni și „ok, cum pot să bag în astea două săptămâni chestii sociale mai multe?” că obviously nu curg. Am lăsat să curgă și nu curg. Deci hai să le facem să se întâmple. Aș putea să mă văd săptămâna viitoare cu prietenii. Nu e cea mai bună perioadă dar e un exemplu. Sau să fac un zoom call cu prietenii. Când? Marți sau joi. Ok, pun mâna pe telefon și sun: „Aveți timp să ne vedem joi?” și pun în calendar. Și efectiv îmi programez chestii. 

Simt că îmi controlez destul de bine calendarul și o foarte mare importanță o au chestiile profesionale mișto. Tre’ să simt că proiectele la care lucrez mă entuziasmează. Și dacă nu mă entuziasmează, ok, poate mai e o zi mai plictisitoare sau cu mai puțin meaning, se mai întâmplă. Dacă-s trei, sigur schimb ceva. Intru în panică dacă nu mi-a plăcut ce am făcut în ultimile trei, patru zile și tre’ să o rezolv. Și o rezolv atunci. 

Și rezolvarea înseamnă decizii. Uneori decizii grele. „Obviously proiectul ăsta nu-mi place! Deci nu știu ce facem cu el dar tre’ să dispară”. Însă îmi dau seama că o spun ca și cum ar fi ușor însă realitatea este că eu mi-am construit o viață care e foarte mult în controlul meu. 

Îmi dau seama că nu toată lumea are atât de mult control asupra a ceea ce face personal și mai ales profesional. Am timp liber destul de mult, îmi permit. Dacă nu am chef două zile să muncesc și vreau să am chestii fun, îmi pun chestii fun. Și la fel profesional, nu de acum. Dintotdeauna mi-am cam ales, cu mici excepții, mi-am cam ales proiectele în care am vrut să-mi investesc timpul. Îmi dau seama că e o poziție privilegiată din punctul ăsta de vedere dar în același timp eu m-am pus în poziția de a putea să fac asta. N-a picat din cer which is… No regrets there!

Andra: Fain! Mersi! Și legat de organizare, folosești niște tool-uri sau aplicații anume?

Andrei: Google Calendar ca disperatu’. 

Andra: Ok!

Andrei: Folosesc Google calendar cum nu am mai văzut pe nimeni să folosească. La nivelul de, tre’ să ne împrietenim un pic ca să am curajul să-ți arăt cum arată calendarul meu ca să nu mă etichetezi ca nebun. Cam la nivelul ăla sunt eu. 

Andra: Ok! Și dacă mai pot să întreb, ce hobby-uri ai? Ce îți place să faci în timpul liber?

Andrei: Păi! Pictez. 

Merg pe jos foarte mult și ascult Audible cu orele pe zi, gen, fac 10, 15 kilometri pe zi lejer. 

Sunt membru în Society of American Magicians, deci fac chestia asta de iluzionism. 

Mai fac sport destul de mult, bicicletă în ultima vreme. Înainte de pandemie mult înot. Am alergat mulți ani de zile, acum mai rar cu alergatul dar sportul e parte din viața mea zilnic. Zilnic jumătate de oră și încerc să variez. Acum fac niște chestii foarte variate. O zi două pe săptămână ceva, o zi două altceva. Am nevoia asta de varietate destul de mare. 

Ce hobby-uri mai am? A! Da, când mai am timp, dar acum mai rar, nu vreau să zic din păcate pentru că a fost o decizie dar în ultimii ani mai rar dar, jocuri pe calculator. Deci am jucat jocuri pe calculator ca disperatu’. Am mii de ore, zeci de mii de-a lungul vieții. De când m-am apucat de business s-au împuținat, în ultimii ani s-au împuținat și mai mult dar măcar o dată pe săptămână se întâmplă. Și se întâmplă cu prietenii, și în echipe, și cu echipe de prin alte țări, jocuri în special de strategie militară, dar de toate. Și simulatoare de business… Multe chestii. 

Ce îmi mai vine în minte acum? Mi-e foarte tricky pentru că pentru mine partea asta de learning, de a învăța chestii e la hobby-uri. Ceea ce știu că e confuzant pentru oameni dar realitatea e că eu când am o zi liberă sau am chef să mă relaxez, întrebarea e „Ce aș putea să învăț astăzi?” Și am tot felul de cursuri dar sunt chestii care nu-s urgente. 

De exemplu, de jumate de an studiez hipnoză destul de mult. Nu e ceva ce vreau să folosesc mâine, nu simt că e în interes profesional direct. Probabil că mă ajută dar e la modul, când am timp și chef de asta, fac asta. Am niște cursuri cumpărate și mai fac de-acolo din când în când. E chiar relaxant pentru mine învățatul de lucruri. 

Când devin prea atașat de o idee, „tre’ să învăț asta” și încep să-mi pun deadline-uri, intră în zona ușor profesională și poate să genereze stres. Dar când o las așa relaxată e la modul, mai învățăm ceva nou astăzi.

Citesc. 

Cam astea îmi vin în minte acum. Sunt convins că ratez ceva esențial dar…

Mi se pare important să zic asta! Mi-am construit lucrurile așa, pentru că dacă îmi puneai întrebarea asta la…câți ani am eu acum? 84 face 37. 37 am acum. Dacă îmi puneai întrebarea asta la  26, 27 de ani, răspunsul era „nici un hobby, ce-s alea hobby-uri”. 

A! Boardgames mai joc dar în ultima vreme nu am mai jucat pentru că pandemia go all dar și asta făceam relativ frecvent. 

Îmi place partea asta de jocuri în general, de orice fel, de ludic. Mi se par că contrabalansează o parte prea serioasă a mea și mă echilibrează. 

Cam asta. 

Pot să zic ce nu fac. Nu ies în oraș, nu prea mă uit la filme decât foarte rar, în nici un caz la seriale, nu mă duc să beau alcool și să mă îmbăt și să de-astea, nu fumez iarbă… Elimin hobby-urile altor oameni, știi? Asta fac eu acuma! 

Cam asta!

Andra: Mersi frumos!

Andrei: Mersi și eu de întrebare. 

 

Andrei: Mai erau mâini ridicate, nu-i așa? Mihaela?

Mihaela: Da! Salutare tuturor!

Andrei: Hey!

Mihalera: Eu sunt Mihaela pentru cine nu mă cunoaște, pentru cine mă cunoaște tot Mihaela. Mi-a venit și mie să mă bag în seamă după ce am auzit-o pe Eliana, care nu știu dacă mai este aici dar aș vrea să o salut pe această cale. 

Andrei: Am dat-o afară! Am dat-o afară pentru că a pus o întrebare proastă. 

Mihaela: Ai dat-o afară? 

Și să-i mulțumesc cumva că datorită ei sunt aici și datorită ei am aflat de treaba asta cu change strategist pentru care sunt super happy că sunt implicată. 

Am și eu o întrebare pentru tine, Andrei și o observație, un exemplu personal legat de discuția despre happiness versus grit și poate ce primează mai tare sau cum să iei o decizie în sensul ăsta. 

Pentru mine a primat clar să mă întrebi ce mă face fericită și mi-am urmat cumva intuiția după două facultăți în domeniul juridic, un master, cinci ani de avocatură (am ajuns) să spun ok, time out, I’m not happy with that anymore și în fine, așa am ajuns aici. 

Întrebarea pentru tine Andrei este, ce părere ai despre coaching-ul în școli pentru copii, despre introducerea coaching-ului în programa de educație sau ceva? Sau utilitatea ei, oportunitatea?

Andrei: Când spui introducerea în programa de educație te referi la a face astfel încât ei să aibă acces la sesiuni de coaching

Mihaela: Exact! Să existe cumva un coach care să adreseze problemele copiilor care sunt sigură că sunt full de chestii pe care le pot duce mai târziu cu ei și să rămână cumva nerezolvate când ar putea să-și găsească o rezolvare foarte ușoară discutând cu cineva și poate nu întotdeauna mediul familial este cel mai supportiv sau pregătit să susțină. 

Andrei: Pot să spun că eu am și o asociație non-profit pe lângă partea de firme și am făcut un program de coaching pentru elevi de liceu acum foarte mulți ani, mă rog, nu foarte mulți dar cu câțiva ani înainte să mă apuc eu de coaching. Nici măcar nu făceam chestia asta dar organizația mea a făcut fund raising, a luat banii, a angajat niște coach, i-a dus în niște licee, au avut un program pilot de câteva luni care a mers foarte bine pentru elevi de clasa a X-a, a XI-a, a XII-a. 

A fost implementat în două licee din București ca… Nu știu cum se cheamă, nu e opțional… nu era obligatoriu, nu era în programă dar au avut posibilitatea să vină și am început cu 4, 5 copii la prima întâlnire și trei luni mai târziu am terminat cu amfiteatrul plin, erau 100 de copii acolo. A prins foarte bine pentru că aveau cu cine să vorbească și era cineva care era din afara sistemului și care îi înțelegea. Și îmi aduc aminte că pe la ultimile ședințe ne-au întrebat „dar nu aș putea să-i aduc și pe părinți data viitoare?”. 

Mihaela: Păi și cum a rămas cu el?

Andrei: Nu s-a mai întâmplat. S-a întâmplat pilotul după care am avut eu alte priorități, nu am avut timp de toate, am finalizat proiectul, am tras niște concluzii, niște rapoarte și a rămas parcat proiectul ăsta. O să-l facem cândva în viitor. 

Mihaela: Asta urma să te întreb, dacă mai e cumva în zona ta de interes. 

Andrei: Nu cred că este ceva ce aș organiza eu, ce aș împinge eu înainte. Știu de niște inițiative în momentul ăsta, știu de niște oameni care încearcă să facă ceva de genul ăsta și cu care sunt în contact.  Mi-au cerut părerea și le-am dat-o și sper să facă chestii. Dar e loc oricum. Eu aș susține ceva de genul ăsta dar ideea e că…

Mihaela: Nu ai fi direct implicat.

Andrei: Da! Și în nici un caz nu l-aș împinge eu înainte doar fiindcă am alte proiecte cu potențial de impact mai mare care îmi ocupă atenția și timpul și sunt acum implicat în ele. 

Mai am un asterisc legat de acest subiect, o atenționare, faptul că coaching-ul pentru copii, chiar și pentru adolescenți, arată un pic diferit de cel pentru adulți. 

Mihaela: Sunt sigură de asta.

Andrei: Pentru că sunt inclusiv niște părți din creier care nu sunt 100% dezvoltate încă, sunt niște tehnici care nu funcționează la ei și din punctul meu de vedere necesită o specializare pe copii. 

Mihaela: Exact! Și din punctul meu de vedere. 

Adică am experimentat cumva din zona juridică partea asta cu adolescenți, minori și constatarea mea personală a fost că e nevoie de specialiști la toate nivelurile ca să ajungem și noi bine, ca țară. E una din zonele mele de interes și de-asta mi-a stârnit întrebarea. Dar mersi, s-ar putea să mai vorbim despre asta.

Andrei: Da, cu mare plăcere! Mersi Mihaela.

Mihaela: Mersi și eu!

***

Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.

Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:

Join 0+ Insider

Newsletterul 0+ Insider este cel mai bun loc unde să ne urmărești. Vei avea acces la insight-uri utile într-un proces de schimbare, informații de culise legate de ce punem la cale (inclusiv workshopuri pe care le anunțăm doar pe mail), recomandări de cărți și altele. Ce NU vei primi? Informații superficiale, pline de cuvinte stufoase, concepte obosite și deja super-reciclate, “tips & tricks” sau “growth hacks”. Îți vom scrie doar când avem ceva valoros de împărtășit.

S-ar putea să te intereseze și:
Meniu