Ce înseamnă bullying-ul? De ce troll-ii și hater-ii nu aduc nimic pozitiv societății? Care sunt efectele și care sunt motivațiile din spatele agresivității celor ce insultă, umilesc și terorizează pe alții?
Ascultă episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Bullying-ul este definit ca acțiunea de a căuta să rănești, să intimidezi sau să ameninți pe cineva pe care îl percepi ca fiind vulnerabil. Adică de multe ori a teroriza sau a persecuta pe cineva doar fiindcă ai impresia că poți. Și în plus, știi sau presupui că acel cineva nu se poate apăra. Este un comportament ostil de excludere, de umilire a cuiva și este prezent și în viața de adult și în viața de copil.
Și fiindcă am trecut prin asta în copilărie cu vârf și îndesat, ai zice, dar și fiindcă văd o grămadă de oameni care acum suferă din această cauză, am vrut să vorbesc astăzi un pic despre mecanismele din spate.
Mulți dintre oameni se confruntă pentru prima dată cu asta în școală sau în liceu (cam 9 din 10 cazuri raportate sunt produse în licee) și de aceea, poate cel mai important lucru este să înțelegem că există consecințe pentru că în mod evident nu o luăm suficient de în serios, în special în România.
Iar consecințele astea sunt foarte negative asupra unui copil care este bullied dar implicit și asupra viitorului adult. Oamenii supuși permanent la comportamente abuzive au un nivel mult mai ridicat de stres, de îmbolnăviri, chiar risc de sinucidere. Au probleme emoționale, sociale, singurătate, anxietate, depresie, nu mai spun stimă de sine scăzută.
Și întrebarea următoare este: Ce se încadrează la bullying? Ce este bullying-ul? Și este mult mai mult decât ați crede: lovituri, îmbrânceli, vânătăi dar și folosirea poreclelor (și mulți insultă fără să simtă că ăsta este bullying). Doar că folosirea poreclelor, insultelor, loviturilor, produc victimei stări de anxietate, de disconfort iar asta generează o formă de stres. Este aproape stres post traumatic.
Toate aceste lucruri nu numai că nu sunt normale, ci sunt încadrate la comportamente deviante. Primul lucru de făcut este să le încadrăm ca atare, să nu mai considerăm că este o joacă. Come on, nu a făcut mare lucru… Nu, nu, a făcut! Este un comportament deviant și e nevoie să se ia măsuri.
Când ești copil e greu să-ți dai seama care din lucrurile care ți se întâmplă sunt normale și care nu. Și este greu să ceri ajutorul deși e de departe cel mai bun lucru pe care l-ai putea face copil fiind, chiar și adult. În niciun caz nu este o formă de lașitate.
O formă de lașitate este ceea ce fac copiii sau adulții care abuzează, care amenință, care agresează, care îi terorizează pe alții. Fiindcă o fac doar cu cei pe care îi percep ca fiind vulnerabili. Nu e o luptă egală, este un abuz. Și e greu să deal-uiești cu asta și oamenii cu care am vorbit despre asta (în special tinerii) mi-au spus e greu pentru că este totuși o formă de traumă.
Știu asta și din nou, știu din propria experiență. Însă mai știu și că lucrurile se schimbă în momentul în care înțelegi că există două moduri principale prin care noi ca oameni putem ajunge să ne simțim suficient de importanți, să simțim că într-adevăr contăm. Iar asta este o nevoie puternică la vârsta adolescenței și pentru mare parte dintre noi, pe tot parcursul vieții.
Ziceam că sunt 2 moduri prin care poți ajunge să te simți suficient de important: unul este să construiești, celălalt este să demolezi.
Mi se pare foarte fucked up că astea sunt două părți ale aceleiași monede, însă asta este realitatea. Este ca și cum ai avea o clădire care este suma realizărilor tale și ai compara-o cu clădirile celor din jurul tău.
Și de câte ori o compari simți deep inside că a ta este mai mică. Și atunci poți face două lucruri: poți să te expui, să încerci, să muncești și în felul acesta să poți să speri că-ți înalți clădirea sau a doua variantă: să încerci să demolezi clădirile celorlalți, să le dai în cap, să critici, să sperii, să fii agresiv în speranța că și clădirile lor se vor prăbuși și a ta nu o să ți se mai pară atât de mică.
Adevărul este că oamenii ăștia fac rău și e important să spunem lucrurilor pe nume. Încearcă să distrugă pentru a avea iluzia că sunt mai mari decât sunt de fapt, că sunt mai curajoși decât sunt de fapt, că sunt suficient de….
Realitatea este însă că pentru bullies, pentru cei pe care noi îi numim astăzi cu mult prea multă toleranță ”troli” sau ”hateri” (le-am găsit niște nume și avem impresia că dacă le spunem așa se va schimba faptul că ceea ce fac este total distructiv pentru societate, nu aduc nici un plus de valoare, dar faptul că le-am găsit niște nume mai frumoase îi face tolerabili de către societate), clădirea lor nu o să fie niciodată suficient de înaltă.
Adică ei nu o să simtă niciodată că they are enough. Realitatea e că toți copiii care se comportă așa în liceu, în școli, au deja niște probleme destul de serioase care vin de obicei de la o familie destul de disfuncțională – de la părinții lipsiți de empatie, absenți emoțional, uneori și fizic și de cele mai multe ori acești părinți sunt agresivi la rândul lor.
Realitatea este că acești copii care acum îi terorizează pe alții, vor crește și se vor transforma în adulți cu insecurități, de multe ori chiar mai mari decât victimele lor, decât insecuritățile create de bullying.
Cei mai mulți dintre ei cresc cu sentimentul că au câștigat în curtea școlii, însă pierd în jocul vieții. Și eșuează fiindcă le lipsește maturitatea emoțională necesară pentru a putea fi fericiți, echilibrați.
Ok, unii dintre ei ajung să rezolve asta în viața de adult, din fericire, cu suficientă psihoterapie. Majoritatea însă nici măcar nu realizează că este o problemă. Și mai mult decât atât, dacă contextul profesional permite ei continuă bullying-ul și în viața adultă și nu aveți idee câți oameni în poziții de management ajung să fie bully.
Fiindcă asta înseamnă ”contextul profesional le permite” – pentru că dacă ajungi în ultimele rânduri de nivel ierarhic nu prea îți permiți bullying că imediat vine unul și zice ”ce faci aici?” Dar dacă ajungi într-o poziție de management este contextul perfect în care să redevii bully-ul din școală.
Și dacă, spuneam, le permite contextul profesional, asta fac și în viața adultă. Bineînțeles, fac asta cu cine le permite. Adică o fac doar cu cei care nu reușesc să vadă că dincolo de scutul ăsta de stimă de sine exagerată sunt în continuare niște adolescenți plini de insecurități, sunt copiii din curtea liceului, sunt adolescenți cu insecurități și speriați care acum umblă în corpuri de adulți; și ne uităm la ei și ne așteptăm să interacționăm cu niște adulți iar reacțiile pe care le vedem și le simțim sunt foarte similare cu ale unor adolescenți plini de frustrări.
Și m-a întrebat cineva zilele trecute, așa mi-a venit ideea să vorbesc un pic despre asta, într-o discuție despre bullies, ce cred eu că ar fi sănătos să simțim acum ca adulți echilibrați despre foștii sau actualii bullies din viețile noastre? Și este destul de simplu: milă ar trebui să simțim. Milă și atât.
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
