Alexandru Negrea e unul dintre cei mai cunoscuți consultanți de social media din România. Așa că l-am invitat să vorbim despre viață, psihoterapie, frici, bani, singurătate și cam orice altceva în afară de viața lui profesională. 🙂
Ascultă episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Andrei: Așadar, Alexandru Negrea, unul dintre cei mai cunoscuți consultanți de social media, dacă nu, cel mai…
Alex: Da, dacă zici tu.
Andrei: Așa am citit pe internet.
Alex: Dacă așa scrie pe internet înseamnă că trebuie să fie adevărat.
Andrei: Noi ne știm de mult timp. Nu aș vrea să insist foarte mult cu partea profesională pentru că sunt convins că la un search pe Google ai tot CV-ul acolo, dar m-am gândit să vorbim azi ca între prieteni. Noi și cei 1000-2000 de oameni care ascultă podcast-ul (râde).
Alex: Cât ai? 2000?
Andrei: Da, spre 2000.
Alex: Felicitări!
Andrei: Mulțumesc. Și voiam să vorbim despre partea asta mai non-profesională care, sigur, la un moment dat se împletește cu ce ai făcut profesional; dar și eu și oamenii care mai ascultă suntem interesați mai degrabă de cum ajungem să facem ceea ce facem. Cum ajungem să fim ceea ce suntem. Și voiam sa începem mai de la început. Să zicem acum 35-36 de ani. Să o luăm ușor (râde).
Dacă te uiți înapoi, subiectiv fiind, este ceva din copilăria ta care ți se pare ieșit din comun, bun sau rău? De orice fel? Cred că avem cu toții niște chestiuni de genul unde ni se pare că am trăit diferit, știi?
Alex: Să știi că nu… Bine, ar fi mici detalii dar mie tot timpul mi s-a părut că am avut o copilărie și o viață foarte plată. Adică nu a fost ca o sinusoidală de aia. Nu. Tragedii bine că nu au fost. Chestii ieșite din comun din punctul de vedere al averii pe care a avut-o familia mea, nu se pune problema… Oameni normali, cu job-uri, se trezesc dimineața, se întorc seara acasă.
Dacă vrei o chestie care mi-a rămas în cap a fost că pe mine și pe sora mea nu ne puneau la treabă. Nu ne puneau să facem treabă. Spre deosebire de copiii de acolo din vecini care de obicei făceau treabă cot la cot cu bunicii lor, cu părinții lor, cu toată lumea atunci când era de făcut.
Părinții spuneau: ”lasă că facem noi, Voi duceți-vă și jucați-vă, uitați-vă la televizor”. Era această minune a tehnologiei, televizorul, care ne aștepta tot timpul acolo. Și nu știu exact ce ne-a dat asta. Aici să-mi spui tu pentru că tu ești terapeutul. Ce traume îți generează faptul că în copilărie nu ești pus la treabă. (râde)
Andrei: E, nu știu dacă generează neapărat traume și nici chiar terapeut nu sunt.
Alex: Pe tine te puneau la treabă părinții tăi atunci când erai mic?
Andrei: Aveau câțiva sclavi și eu eram unul dintre ei. (râde) Nu, nu, glumeam. Chiar nu. Și eu am avut chestia asta. Adică am fost cumva apărat, ferit…
Alex: Ferit de muncă.
Andrei: În același timp m-am auto responsabilizat. Adică nu am simțit nici că sunt super liber să fac chiar tot ce vreau dar aia a fost mai degrabă de la mine.
Alex: Exact! Bine și de la ei. Nu te gândi că era o libertate de asta ”tu fă ce vrei!” Nu. Însă nu făceam treburi casnice, să zicem. Dar eram trimiși la învățat. Exista tot timpul în familie chestia asta cu învățatul bine. Să înveți bine. Am fost premiant până în clasa a 8 – a cu coroniță, cum era pe vremea aia. Nu știu dacă se mai practică obiceiul ăsta, dar pe vremea mea se punea coroniță pe cap. Și în general aveam note bune.
Andrei: Dar simțeai o presiune?
Alex: Nu simțeam o presiune pentru că eram foarte deștept. Și îmi venea ușor să învăț (râde). Nu, chiar nu glumesc. Nu mi-a fost niciodată greu să învăț chestii. Am fost tot timpul un bun autodidact. În copilărie nu îmi dădeam seama. Am făcut legătura asta târziu când am început să învăț chestii foarte ușor. Așa am învățat Photoshop, așa am învățat WordPress, uitându-mă la tutoriale. Deci dacă aveam un profesor bun, asta era condiția esențială la vremea aia.
Andrei: Asta mi se pare super mișto. Și cred că foarte multă lume nu sesizează cât de importantă este chestia asta cu a fi autodidact. Adică dacă mă uit în jur sunt foarte puțini oameni care pot să spună despre ei ”eu învăț de unul singur”.
Alex: Am citit că este destul de rar și că în general, oamenii au nevoie de guidance foarte aplicat.
Andrei: Cumva să fie ținuți de mână în procesul de învățare.
Alex: Nu neapărat să se uite ei și să pună în practică.
Andrei: Dar ți se pare că este legată cu proactivitate la tine?
Alex: Nu cred că este legată. Asta e o activitate separată pe care mi-am dezvoltat-o după ce era să mor de foame de câteva ori. Evident cu ghilimelele de rigoare. După ce era să nu mai am bani să-mi plătesc chiria.
Andrei: Când a început viața profesională…
Alex: Da. Am fost în pericol (râde) să mă mut înapoi cu ai mei. Așa îl percepeam, ca un pericol.
Andrei: Eu cred că e sănătos să îl percepi așa (râde).
Alex: După 5-6 ani de stat singur și venit prieteni pe la mine, da. Și a trebuit să fiu proactiv. Plus că industria asta în care lucrăm noi, în care ai lucrat și tu că acum ți-ai schimbat domeniul…
Andrei: În viața mea anterioară am lucrat amândoi în același domeniu.
Alex: Da, în publicitate, advertising, digital în general, proactivitatea este o treabă foarte, foarte utilă.
Andrei: Fiindcă sunt tehnologiile astea care se schimbă.
Alex: Da, mai ales pentru prestatorii de servicii. Nu poți să aștepți să vină peste tine că nu se întâmplă.
Andrei: Poți să aștepți dar…
Alex: Nu o să aștepți sănătos.
Andrei: Îmi ziceai de sora ta. Cum este relația ta cu ea? Și asta e foarte interesant. Mi se pare că impactează relația cu frații, cu surorile.
Alex: Ne înțelegem foarte bine. În general, eu cu sora mea ne-am înțeles bine, cu excepția copilăriei când ne băteam rău de tot.
Andrei: Da și la mine era la fel.
Alex: Eu am avut tot timpul chestia asta că nu ar trebui să intre în anturajele mele pentru că în perioada adolescenței, cam din clasa a 9 – a și până spre facultate, în Miliari, unde stăteam pe vremea aceea, nu era un anturaj plăcut.
Andrei: Cu atât mai mult pentru o fată.
Alex: Da, exact.
Andrei: Dar ea e mai mică decât tine, nu?
Alex: E mai mică cu un an și jumătate. Și practic și-a creat un soi de independență. Nu suntem genul ăla de frați care să se sune în fiecare zi, ceea ce e un lucru bun din punctul meu de vedere. Adică mi se pare că în orice fel de relație de prietenie, de sânge, emoțională, sentimentală este sănătos să fii independent. Să nu devină co-dependență, să nu devină dependența asta toxică de cealaltă persoană; și din punctul ăsta de vedere a ieșit bine.
De asta ziceam la început că mi se pare că este o treabă foarte plată. Adică mă uit la interviuri și oamenii parcă au povești și când vine vorba de părinți, de frați, de orice.
Andrei: Au chestii spectaculoase…
Alex: Da, au chestii spectaculoase de spus. Eu nu am. Mă înțeleg bine cu sora mea, mă înțeleg bine cu familia, mă înțeleg bine cu prietenii.
Andrei: Pare un context destul de bun în care să crești. Și totuși ce s-a întâmplat, Alex? (râde)
Alex: …De ai ajuns aici, cum ai ajuns aici? (râde). Da, acum mulți ani ne-am întâlnit și eu nu mă gândeam la vremea aceea că o să ajungi coach și dependent de oameni pe care să-i asculți. Așa că uite, atâția ani mai târziu trebuie să fac asta că asta înseamnă să fii un prieten bun.
Andrei: Să vii când cineva te obligă practic…
Alex: Da. Și când tu mi-ai zis: ”Vino Alex că am nevoie să ascult pe cineva”, iată-mă (râde).
Andrei: ”Alex, duminica nu vine nimeni să pot să-l ascult.”
Alex: Am fost aseară în Interbelic și nu mă simt 100% cum trebuie. Am plecat fix înainte să înceapă manelele ceea ce a fost un lucru bun, pe la 3 dimineața. Dar am dormit vreo 5 ore.
Andrei: Ești foarte sociabil. Și mi se pare că îți place să petreci foarte mult timp în grupuri de prieteni, de oameni.
Alex: Încerc. Da, asta este o particularitate dacă vrei, a mea. Țin foarte mult la relațiile cu prietenii. Cred că e nevoie să investești foarte mult timp în asta și vine dintr-o frică, am impresia, la mine. Frica de singurătate la bătrânețe.
Uite, din familie, bunicii nu au prieteni. Bunicile, că doar ele au mai rămas, mi s-a părut cu niciodată nu au fost capabile să își creeze prieteni. Ba dimpotrivă, probabil și regimul comunist și toată povestea le-a făcut să se ferească, de fapt.
Andrei: Izolare. Era safe să te izolezi.
Alex: Era safe să nu ai prieteni. Să nu ai oameni care să vină atât de des pe la tine. Aveau niște rude, niște nași, niște fini că așa era acolo, care veneau dar veneau la revelion, de Paște, sărbători speciale, când se făcea curat în toată casa, când se ștergea praful, se aspira, spălau covoare.
Andrei: Întindeau o masă din aceea lungă, îmi imaginez. (râde)
Alex: Da, o masă de 12 persoane, mai mult nu aveai loc și luau masa, vorbeau, după aia se mai bârfeau, plecau. Cam asta era viața. De fapt, ce am văzut eu este că au ajuns să sufere la bătrânețe din lipsă de prieteni și să-și manifeste această frustrare, cred că e o frustrare acolo deep down, șantajându-și emoțional copiii și nepoții.
Andrei: Da, asta este o discuție interesantă. N-aș folosi chiar cuvântul ”șantaj”.
Alex: Eu o numesc așa că am citit 2 cărți și am găsit expresia asta. Și mi se pare că gata, știu psihologie, dar mi-a fost și îmi e în continuare frică de asta. Că la bătrânețe nu o să am cu cine să râd și nu o să am o discuție cum avem noi acum. Este irelevant că e o discuție pentru un podcast. Că am avut aceeași discuție de nu știu câte ori la masă…
Mi-e frică de asta cumva. Acum s-a mai diminuat. Dar perioada 20-30 de ani știu că mă gândeam activ la asta. Când am început să fac terapie chiar am stat de vorbă cu terapeuta și m-a întrebat ”care sunt fricile tale? Hai să vedem care sunt fricile tale.”
Andrei: Și ai întrebat ”cât timp avem?” (râde)
Alex: Da, ”ești pregătită?” Frica de moarte nu e. Deși am avut niște atacuri de panică la un moment dat dar să zicem că nu e. Frica de singurătate, în schimb, există acolo. Și nu se manifestă în direcția aia de a avea neapărat pe cineva, o persoană cu care să construiesc ceva.
Andrei: Da, asta e interesant că sunt persoane care se duc către relația de cuplu din aceleași motive. Din frica de singurătate.
Alex: Mie îmi place, mai degrabă, genul ăla de interacțiune între prieteni foarte apropiați în care glumele practic nu au nicio limită. Acolo mă simt confortabil. Nu există limită la glume, la umor, se simte că este o investiție serioasă de resurse, timp și lacrimi, dacă vrei, pe alocuri, într-o relație de genul ăsta.
Andrei: Emoțională, e o apropiere emoțională.
Alex: Super emoțională toată treaba. Atât de relaxată încât practic putem să ne spunem orice. Și pentru că în adolescență, mi se părea că prieteniile însemnau legături între oameni ca să aibă cu cine să iasă la bere și small talk.
Andrei: Și? S-a schimbat asta?
Alex: Nu. Cred în continuare că majoritatea oamenilor au prieteni de complezență. De ieșit, de social. Cumva, prietenii sunt pe planul social al vieții. Mi se pare, din punctul meu de vedere, prietenii sunt mai degrabă în planul personal, familial al vieții. E un fel de a doua familie.
Andrei: Îl vezi ca pe un cerc mai intim.
Alex: Super intim. Nu știu, poate că pe vremea părinților mei – că tot întrebai – erau nașii, finii. Eu nu am așa ceva. Și nici nu cred că o să am vreodată. Nu o să am nași/fini. Nu cred în astea.
Andrei: Nu crezi în nași (râde).
Alex: Nu cred în tradițiile astea creștine. De fapt cred că de acolo vine. E o poveste legată cu nunta…
Andrei: Nu prea îți place nici ție.
Alex: Nu că nu îmi place. Nu o simt. Nu mă regăsesc în povestea aia. Mi-e foarte greu să mă prefac. Și mi-au spus, n-ai idee cât de mulți adulți, ”Alex, asta e viața. Trebuie uneori să te prefaci că te simți bine într-un context în care nu te simți bine. O să vezi, o să începi să mergi pe la părinții iubitei tale.” Eu nu pot să fac asta. Mă simt rău fizic.
Andrei: Și eu am chestia asta și m-am gândit foarte mult la ea. Știu ce zici, te înțeleg perfect.
Alex: Adică, din nou, nu am nimic cu oamenii ăia. E posibil să fie niște oameni de milioane, e posibil să fie niște oameni de treabă și așa pot să stau jumătate de oră – o oră fără probleme dar să mă duc să stau 3 zile acolo de sărbători… Au mai fost cazuri când a existat această situație și nu am putut să o fac neapărat.
Andrei: Și mie îmi e super greu cu chestia asta. Faptul că în ultimii ani m-am afundat atât de mult în zona de psihologie nu mi-a făcut deloc lucrurile mai ușoare, ci mai grele. Pur și simplu văd, aud lucruri pe care ar fi mai bine pentru toată lumea să nu le aud (râde).
Mi se pare că ușor-ușor se mai reglează lucrurile dar la generațiile astea de dinainte este foarte multă falsitate, foarte multă agresivitate pasivă (passive-aggressiveness). Și ei nu își dau seama neapărat. Dar odată ce începi să le vezi poți avea tendința asta de care îmi vorbești tu. Cea de care am zis că e similară cu ce trăiesc eu.
Alex: Știi cum este? Aș putea să mă forțez atât de tare încât, de exemplu, să accept cu brațele deschise invitațiile la nunți. Pe care nu le mai accept de la 20 de ani. Nu am mai fost la o nuntă de foarte mult timp.
Andrei: Am fost la una singură eu. (râde)
Alex: În toată viața?
Andrei: În toată viața.
Alex: Eu cred că am fost la vreo două, plus la una când eram foarte mic și m-au luat părinții.
Andrei: Cred că așa târât am fost și eu.
Alex: Dar eu, invitat am fost de două ori toată viața…
Andrei: Adică ai fost invitat de mai multe ori dar nu te-ai dus decât de două ori.
Alex: Am fost invitat de toți oamenii de zeci de ori la nunți. Până la 36 de ani cât fac anul ăsta…
Andrei: Se îndesesc, nu?
Alex: Nu. Faptul că nu prea m-am dus, faptul că am început să fiu perceput ca nebunul ăla care nu vine cred că a perpetuat o impresie legată de mine că oricum nu are sens să mă mai chemi.
Andrei: Adică dacă vrei neapărat să fii refuzat, invită-l pe Alex. (râde)
Alex: ”Cheamă-l dacă vrei să te enervezi. Dar mai bine nu-i zice că oricum nu vine și nu te enervezi nici tu”.
Revenind, cred că aș putea să fac chestia asta dar, exact cum zici tu, devine o relație resentful. Încep să fiu pasiv-agresiv la adresa unor oameni care fără să aibă o intenție rea – nu au făcut altceva decât să mă invite la nunta lor – și pentru că percep acceptul meu ca pe un compromis, încep să am așteptări să se întoarcă, poate, la un moment dat, o chestie de genul ăsta.
Și atunci începem pe parcurs poate să ne certăm, încep să fac glume proaste. Și am observat că dacă îmi ascult instinctele, dacă mă ascult pe mine și nu fac ce nu vreau să fac, relația dintre mine și oamenii pe care îi refuz – paradoxal – devine mai sinceră, mai bună, mai autentică. Iar dacă se supără este clar că…
Andrei: Că nu trebuia să te duci acolo (râde)
Alex: Nu era cazul să fim atât de prieteni.
Andrei: Da, știu. Îmi pare bine că ai adus subiectul ăsta în discuție deși sunt convins că e destul de sensibil pentru mulți oameni.
Alex: E foarte sensibil da.
Andrei: Doar că este vorba de cât bullshit alegem să tolerăm în jurul nostru. Și de la noi dar și de la ceilalți.
Alex: Sunt sigur că și eu exprim de multe ori bullshit. Și mi-ar plăcea ca oamenii să nu facă un compromis și să-l accepte doar de dragul prieteniei dintre noi. Dacă ei îl percep ca fiind bullshit, refuză-l!
Andrei: Adică ”hai să dăm șanse maxime să avem o relație autentică”.
Alex: Sinceră. Exact cum ne așteptăm cu toții. Știi că se vorbește foarte mult în anii ăștia de trădare. Chiar m-am uitat la un interviu cu Esther Perel, a fost la Garantat 100%. Nu mai știu cine i-a dat share pe Facebook și l-am văzut alaltăieri. Eu nu știam că a fost la Cătălin în emisiune. Știu că Esther Perel a fost la Unfinished la festival.
Ea chiar povestea acolo că s-a schimbat povestea asta cu relațiile și nu mai reprezintă o treabă economică – practic nu mai intrăm în relații ca să ne fie bine financiar, să punem banii laolaltă, să facem chestii, să investim – ci mai degrabă a devenit o treabă de identitate, la un moment dat te bagi într-o relație serioasă pentru că (și aici parafrazez, să nu crezi că mă pricep eu la relații sau chestii de genul ăsta, dimpotrivă) a devenit o chestie de validare a identității persoanei.
Dacă rezist într-o relație serioasă înseamnă că sunt un adult responsabil, spune ceva despre mine, sunt independent, pot fi independent și financiar și din toate punctele de vedere dar îmi dovedesc mie că pot să trăiesc și într-un cuplu. Deci de când s-a făcut switch-ul ăsta….
Stai că am uitat de la ce plecasem…
Andrei: De când s-a făcut switch-ul ăsta s-a întâmplat ceva cu relațiile, asta cred că voiai să zici?
Alex: Da…
Andrei: Ceva rău (râde)
Alex: Ce mă întrebasei tu?
Andrei: Am plecat de la asta cu nunțile și am ajuns la autenticitate.
Alex: Ah, așa. Că fix despre asta vorbim. Despre a fi super sinceri unii cu ceilalți, nu mă minți, nu mă trăda, nu-mi înșela așteptările…și în același timp, fă compromisuri de dragul meu. Se bate cap în cap treaba asta pentru mine. Adică dacă chiar vrei sinceritate și asta înseamnă să fii într-o relație, indiferent de ce fel, în 2020, așteaptă-te să-ți zic că nu am chef să vin la tine la nuntă. Ceva de genul ăsta.
Andrei: Asta îmi aduce aminte de o chestie. Cred că în Principles, cartea lui Ray Dalio – el este un super investitor și a scos această carte care fundamental este o carte de business, are niște principii de viață după care s-a ghidat – și cred că acolo am auzit prima dată că are aceste principii pe care le folosește în viață și în special în viața profesională;
Și era ideea că ar fi ideal ca lumea să poată să Speak the truth și să Hear the truth. Și asta mi se pare. La vorbit ne mai pricepem. Adică mai putem să spunem ”mie nu mi se pare asta sau mie nu îmi place asta sau nu vin la nuntă.” Nu toți dar ne mai pricepem.
La a auzi adevărul când ni se spune și a nu intra în defensivă și de a nu o lua personal, e mai tricky acolo. E de lucru.
Alex: Well, acum asta e. Om trăi și om vedea ce se întâmplă. Până acum nu mi s-a întâmplat să sufăr în orice fel de pe urma acestor obiceiuri ale mele de a nu respecta niște tradiții în care nu cred.
Andrei: Ai menționat mai devreme de terapie. Cum ți se pare chestia asta cu psihoterapia în general?
Alex: Am făcut un an și ceva de terapie pentru că mă simțeam foarte rău și știi, de fapt, că de la tine am luat recomandarea de terapeut la vremea aceea. Mi-a părut rău că nu am fost când mă simțeam bine. Mi s-a părut că starea mea de bine, starea mea pe care o percepeam ca fiind bună, putea fi îmbunătățită. Mi-ar fi plăcut să fie cineva când eram foarte tânăr care să-mi explice chestia asta. Care e treaba cu starea de bine și cu fericirea în viața asta.
Măcar un profesor să fi avut care să aibă deschiderea să vorbească cu noi despre fericire, despre ce înseamnă să fii fericit, despre ce înseamnă să te simți bine și despre fix asta – chiar și atunci când te simți bine suntem suma traumelor și evenimentelor din copilăria noastră și se poate îmbunătăți acea stare dacă te duci la un terapeut bun, dacă stai de vorbă pe subiecte mai profunde cu oamenii din jurul tău care sunt buni ascultători mai ales.
Eu recomand de atunci oricărui om să se ducă la terapie. Indiferent că se simte bine sau rău.
Andrei: Și eu am făcut mulți ani de terapie, client fiind. Acum, după cum știi, fac coaching nu terapie. Mi se pare important să vorbim despre terapie mai mult. În general, nu doar noi doi. Pentru că mi se pare că încă există problema asta de imagine pe care o are psihoterapia. Și mă întrebam, înainte de a trece printr-o perioadă mai grea și de a alege să te duci acolo, aveai o percepție diferită sau cum a fost?
Alex: Nu, nu. Tot timpul am avut o percepție bună despre terapie, despre psihologie. Pentru că mă pasionează cumva psihologia și pe cale de consecință, am avut încredere în psihologie și în aceste energii (că și psihologia se bazează pe o energie negativă, energie pozitivă pe care o ai în tine. Emoțiile alea reprimate ar fi energia negativă.)
E o zonă mistică pentru unii, să zicem. Eu am crezut tot timpul în asta fiind un tip foarte zen, foarte calm și observam diferite pattern-uri. Dar ce nu am luat în calcul – nu mă interesasem deloc de ce presupune această meserie. Și nu știam înainte să merg că există niște structuri după care oamenii funcționează pe care psihoterapeuții le învață, un mod de a pune întrebările, o ordine a întrebărilor, un rewire pentru creierul uman, practic.
Andrei: Pare că știu ce fac (râde)
Alex: Da. Mă gândeam că sunt niște oameni care ascultă mai mult și dai afară și asta e. Ce să zic? Eu nu am fost un caz dramatic. Chiar aveam nevoie de cineva care să mă asculte, cineva din afara vieții mele. Care să nu mă judece sau să nu-mi dea senzația că mă judecă.
Andrei: Și să nu-ți pese dacă te judecă pentru că nu are influență în viața ta.
Alex: Și pentru mine a fost o eliberare extraordinară la vremea respectivă de emoții reprimate, hai să nu zic 30, dar în vreo 15-20 de ani de viață în care nu mi le manifestasem pur și simplu. Dar știu că sunt oameni, am și eu în jurul meu, care ajung în stadii mult mai avansate de depresie și pe care terapia îi ajută vizibil. Nu poți să negi așa ceva.
Andrei: Dar ai simțit că la tine a fost depresie?
Alex: Semi. Nici nu cred că există semi depresie, dar mă rog… A fost o formă ușoară de depresie într-un an în care mii s-au întâmplat foarte multe lucruri prin care nu aș fi vrut să trec. Și pe plan personal și pe plan familial și pe plan profesional. Norocul meu cred că a fost, la vremea respectivă, că am avut mulți prieteni cu care puteam să stau de vorbă pentru că lucrasem activ la asta și că planul profesional a mers dintr-o inerție pentru că mă ocupasem de asta ani de zile în spate.
Pentru că altfel, pentru prima dată în viață mi s-a părut că aș putea ajunge o ruină din toate punctele de vedere doar pe baza unei stări foarte proaste pe care o aveam. Și dacă nu ar fi mers astea două cred că aveam șanse mari să ratez toate oportunitățile și poate să nu mai fim astăzi, aici și să vorbim despre cum evoluează viața. Sau cum involuează. Că fix asta simțeam că se întâmplă. Ajunsesem într-un punct și începusem să o iau în jos.
Andrei: Cred că te-a ajutat faptul că nu s-au prăbușit toate odată. Adică ai avut niște picioare stabile pe care să te rezemi.
Alex: Așa pare acum, gândindu-mă. Eu nu prea cred în noroc și ghinion. Cum sunt construite de fapt. Ele prin definiție sunt niște chestii mistice sau din supranatural, știi? Ghinion. Nici nu știu cum să-l definesc.
Andrei: De câte ori avem încredere în ceva nedemonstrabil științific…
Alex: Da, am avut ghinion. Adică ce s-a întâmplat exact? S-a format în jurul tău o bulă de ioni negativi și gri, mă rog. Nu cred în asta dar cred că la vremea respectivă a fost un noroc că nu mi-au picat toate cele 4 picioare odată.
Andrei: Te-ai gândit vreodată ce ai fi făcut dacă nu ajungeai să faci social media?
Alex: Voiam să mă fac profesor pentru că bunicul meu a fost profesor și iată că, într-o altă formă, am ajuns să fiu trainer. Mă gândesc că s-a legat cumva cu asta și am ceva talent la desen ceea ce mă face să cred că există posibilitatea să fi fost pictor sau desenator sau grafician.
Andrei: Talentul ăsta la desen tot de la bunicul l-ai luat?
Alex: Tot de la el.
Andrei: Pare că te-a influențat destul de mult.
Alex: Da, bunicii m-au crescut cumva. Adică părinții mergeau la muncă și eu stăteam cu bunicii. Asta s-a întâmplat pe aproape toată perioada școlii generale până am trecut la liceu.
Andrei: Deci perioada 7-14 ani.
Alex: Da. Și îți dai seama că influența a fost mare acolo. Mai ales că bunicul meu era profesor de matematică și de sport. El fusese sportiv în tinerețe, preda matematica iar pentru că avea această pasiune cu sportul era și profesor de sport și pe lângă asta, picta.
El tot timpul a pictat. Avea acest hobby pe care nu l-a transformat niciodată într-o sursă de bani, cu mici excepții pentru că mai făcea proiecte pentru oameni, la cerere. Oameni care veneau la noi, vedeau tablourile și ziceau ”fă-mi și mie un tablou”.
Andrei: Era un freelancer (râde)
Alex: Da, dar cerea foarte puțin. Și desenam și eu cu el acolo și mi-a rămas, cumva. Pe la începutul lui 2018 chiar m-am reactivat pe zona asta și am făcut câteva tablouri și iar a murit. Cred că e genul ăla de pasiune care apare în viața ta când nu te aștepți din tot felul de motive. Te plictisești sau chiar ai nevoie să dai afară prin procesul artistic.
Andrei: Și cât ai zis că ai făcut asta acum când te-ai reapucat?
Alex: Am avut vreo 6 luni în care am desenat vreo 15 tablouri unice. Jumătate din ele copiate după tot felul de poze de pe net și jumătate din imaginație. Ceea ce pentru mine e mare lucru. Având în vedere că avusesem o pauză în care nu mai desenasem de vreo 15 ani. Și acum le am pe pereți. Le fac cadou prietenilor de ziua lor.
Și pare că e un tablou din ăla cumpărat de la Ikea. Mândria în asta stă cumva. Mă duc cu ele și până să-și dea seama că este făcut de mine au impresia că le-am cumpărat un tablou desenat de cineva care chiar se pricepe. (râde) Și după aia, ce crezi? E făcut de mine J
Andrei: Simți că există o calitate, un atribut care să te fi ajutat în viață mai mult decât altele?
Alex: Asta cu faptul că am reușit să învăț ușor foarte multe chestii. Să fiu autodidact. Să învăț chestii de capul meu la mine acasă.
Andrei: Sunt curios. Cum începeai să înveți ceva?
Alex: Ca orice chestie pe care o faci cu plăcere. Mi se pare că este condiție de bază. Începe din curiozitate. Ori vedeam o chestie și încercam să-mi dau seama cum se face treaba aia. Mi se părea fascinant.
De exemplu, când am descoperit că poți lucra cu layere în Photoshop pentru mine a fost mind-blowing. Din punct de vedere grafic. Eu desenasem înainte, înțelegeam să desenez pe foaie dar când am descoperit asta a fost mind-blowing pentru mine.
Cum adică? Poți să pui obiect peste obiect și după aia să le muți și să le pui unul sub altul cum vrei tu? Păi asta e revoluție. Și de fapt era o chestie super banală. Dar chestia asta m-a făcut să aprofundez și să învăț Photoshop la nivel de designer. Făceam site-uri la vremea aia. Am avut o perioadă în care făceam teme pentru WordPress.
Andrei: Da, atunci când ne-am cunoscut. În perioada aia ne-am cunoscut. Acum câți ani?
Alex: Mulți.
Andrei: Peste 10-15? Acum 40 de ani! (râde)
Alex: Cred că noi ne-am cunoscut când aveam vreo 23-24 de ani. Ceea ce înseamnă vreo 12 ani. Suntem de aceeași vârstă. E o diferență de 3-4 zile între noi?
Andrei: Da, da.
Alex: Ăsta era procesul. Cu WordPress-ul la fel.
Andrei: Deci pleacă dintr-o curiozitate, practic.
Alex: Curiozitate, după care luat Youtube-ul. Youtube-ul m-a învățat multe, tutorialele de pe Youtube. Și sunt tutoriale pe Youtube din care poți învăța cam orice ai vrea să înveți. Într-adevăr, dacă vrei să treci de zona ”intermediar” trebuie să începi să-ți cumperi cursuri. Ceea ce am și făcut.
Andrei: Ăștia sunt pași normali. E curiozitate, faci niște pași către ceva ce este ușor accesibil și când ai epuizat alea sau simți că vrei mai mult…ok, dar deja din momentul ăla ești mult mai implicat și commited.
Alex: Și practică multă
Andrei: Da și practică multă.
Alex: Multă practică. Cum e și la desen. Practica îți dă această abilitate de a desena din imaginație care este următorul pas. Orice desenator începe copiind tablourile altora. Ca să facem o imagine idilică, în momentul în care te poți așeza pe malul râului, te uiți la munte și îl desenezi și după aia acasă reușești să recreezi atmosfera aia și să mai adaugi 2-3 munți, 2-3 vârfuri, un copac, niște oameni care apar acolo și o bărcuță și să aibă sens, poți să zici că ai trecut la nivelul următor.
Andrei: E și despre încredere cumva, nu?
Alex: Îți dă încredere.
Andrei: Câștigi ușor-ușor încredere în capacitățile proprii și în a experimenta și hai să fac muntele ăsta de la 0 acum.
Alex: Absolut. Te uiți la Bob Ross pe Youtube. (râde) Ce cult a reușit să creeze.
Andrei: Nu știu ce face omul ăsta.
Alex: Bob Ross este primul, cred că este primul pictor care a avut o emisiune pe TV la vremea respectivă prin care te învăța cum să pictezi. Era o pânză, era un fundal negru, era un șevalet și venea frumos cu pensulele, cu vopseaua, cu tot ce trebuie. Avea o linie de vopseluri pe care o promova tot timpul – așa făcea bani practic. Și desena from scratch, de la zero – era coala albă – un peisaj incredibil. Folosindu-se de pensule, spatulă și vopselurile lui. Și are foarte multe sezoane. 30 de sezoane, le găsești pe toate pe Youtube. Și este ASMR. Pentru că el e încadrat la ASMR.
Andrei: Zi ce înseamnă ASMR că nu știu.
Alex: Senzația aia pe care o ai când cineva șoptește foarte aproape de ureche sau auzi tot felul de sunete când mănâncă cineva, de exemplu. E un fel de fior pe care îl simți din creștetul capului pe spate în jos care este love it or hate it. Unora le place, altora nu le place deloc, îl urăsc. Mie îmi place, de exemplu. Nu mă deranjează absolut deloc și chiar cred că au fost anumite momente când m-au ajutat să adorm mai ușor.
Andrei: Ok, deci e partea de a fi autodidact…
Alex: Asta sigur m-a ajutat foarte mult. Pentru că altfel sunt destul de leneș la capitolul învățat chestii. Dacă ar presupune să mă îmbrac, să mă duc la curs… Școala nu mi-a plăcut cine știe ce. Fix de asta. Că îmi era lene să mă duc. Uram asta.
Andrei: Îți era lene să pleci sau te deranja structura de acolo?
Alex: Nu mă deranja structura. Pentru că era un colectiv acolo. Erau prietenii mei. Aveam prieteni și acolo și acasă. Dar aș prefera să nu fac drumul ăla în fiecare dimineață. Să nu trebuiască să mă îmbrac, să mă aranjez, să mă fac nu știu cum, să-mi fac ghiozdanul.
Andrei: Comoditate.
Alex: Comoditate, da. Sunt un tip foarte comod de felul meu. Și foarte moody.
Andrei: Ți se pare un defect ăsta?
Alex: Nu, nu. Eu nu am defecte. Foarte rar se întâmplă. (râde)
Andrei: Da, chiar auzisem chestia asta despre tine. (râde)
Alex: Trebuie să pun asta în pagina de About Me. Trebuie să pun și pe LinkedIn. Lăsând gluma la o parte, nu mi se pare un defect, mi se pare o caracteristică a unor oameni. Să fie foarte comozi. Da, dacă o raportăm la normele sociale actuale poate fi considerat un defect.
Andrei: Da, dar nu din punct de vedere social te întrebam. Mă întrebam dacă simți că te-a încurcat, dacă simți că te-a ținut pe loc pe tine? Lăsând la o parte ce ar zice alții.
Alex: E posibil ca în anumite contexte să-mi fi făcut rău. Că am preferat să stau acasă când puteam să mă duc, să mă zbat un pic și poate să obțin un alt proiect și am lăsat. Pur și simplu am zis că e prea multă bătaie de cap să mă duc până acolo, să stau de vorbă cu ăia, n-am chef nici de ei, nici de nimic. Am chef să stau. Că asta e o altă treabă în cultura românească. Statul e perceput ca fiind o treabă rea. Eu tot timpul l-am apreciat.
Andrei: Tu ai modul ăsta mai carefree de a fi.
Alex: Da, sunt mai egoist cred.
Andrei: Nu e egoism.
Alex: Păi nu știu, așa sună.
Andrei: Nu știu ce să zic…
Alex: Dacă arată a egoism, miroase a egoism, înseamnă că e egoism.
Andrei: Eu nu prea știu ce înseamnă egoism. Mi se pare greu de apucat. Cred că fundamental cam tot ce facem, facem în primul rând pentru noi. Sigur, de unele mai beneficiază și oamenii din jur.
Alex: Deci nu crezi că există altruism pur?
Andrei: Altruismul ăla pur, nu. Adică, hai să fim serioși. Există oameni care îi ajută pe alții – și eu fac asta, teoretic și practic job-ul meu acum este să ajut alți oameni – cred că ar fi unfair să nu recunosc că există o parte din mine care își ia ceva din chestia asta.
Alex: Da, ai dreptate. Identitate e asta. Și emoțional.
Andrei: Exact. Ceva din mine îmi aduce bucurie să fac chestia asta. Asta nu înseamnă că nu este și despre a-i ajuta pe ceilalți dar hai să nu ne păcălim că este doar despre asta pentru că nu e.
Alex: Nici medicii nu cred că fac ce fac doar pentru ceilalți. E o meserie.
Andrei: Ia și exemple mai extreme. Faptul că dai bani unui cerșetor pe stradă.
Alex: Sau că donezi.
Andrei: Sau că donezi, da. Come on, e și despre tine. Nu e doar despre el, e și despre tine. Pe mine mă sperie oamenii care nu recunosc asta. Insistă să îmi explice că sunt total neinteresați de ei. Nu cred că ar fi sănătos. Cred că am trăi într-o lume mult mai bună dacă fiecare și-ar asuma chestia asta.
Alex: Știi că a fost un episod din Dr. House pe tema asta? Episoadele din Dr. House erau documentate științific, multe dintre ele erau bazate pe cazuri reale din câte îmi amintesc. Nu știu dacă ăsta exact, va trebui să caut, dar mi se pare că are sens.
Era un tip care a ajuns cu niște crize la spital și i-a atras atenția lui House. Și când s-a trezit, ceea ce avea tipul ăsta special era că dădea dovadă de un altruism pur. Și Dr. House nu îl credea. Nu există așa ceva, nu se poate. Altruism pur însemnând că tipul ăsta era dispus să-și sacrifice viața de dragul tuturor copiilor. Avea o chestie cu copiii.
Chiar și când nevastă-sa venea la el și îi spunea: ”Vino acasă, nu mai face asta că o să mori și rămâne copilul tău fără tată!”.
Dr. House era de față când aveau discuția asta și era șocat pentru că tipul s-a uitat la soția lui și a zis: ”Și cu ce e mai diferit copilul nostru de ceilalți copii?”.
Și mamei nu-i venea să creadă pentru că normal, părintele își vede copilul ca fiind cel mai cel, peste toți ceilalți. Și ăsta arăta cumva că el nu este așa.
Și Dr. House a fost atât de curios încât a studiat problema. I-a dat tot felul de medicamente, i-a făcut teste și și-a dat seama că avea o tumoare care îi apăsa fix pe porțiunea din creier care îți dă acest egoism, de a te pune pe tine și pe cei dragi ție, în special rudele de sânge, pe primul loc, indiferent de situație. Și pentru că s-a întâmplat asta omul ajunsese la altruism pur.
Punea toți oamenii din jurul lui pe același plan iar el nu mai conta în ecuația asta. ”Eu mor – trăiesc, nu contează. Vreau o lume mai bună pentru ceilalți oameni.”
Vezi? E o poveste aici.
Andrei: Da, te ascultam și mi-am adus aminte de Nelson Mandela care în autobiografia lui Long Walk to Freedom povestește despre perioada de dinainte să intre în închisoare unde a stat 27 de ani. Perioadă în care era căutat, se ascundea și avea 3 copii destul de mici.
Și după o perioadă mai lungă în care a stat ascuns într-un sătuc de lângă unde locuiește el, s-a întors pentru o noapte – două la el acasă, la nevastă, la copii acasă și urma să plece din nou. Iar unul dintre copiii lui îi spune ceva de genul: ”Tati, mi-e dor de tine. Am nevoie de tine.”
Iar Mandela povestește ”Nu știți cât de greu mi-a fost să-i spun că sunt și alți copii care au nevoie de mine.”
Și a plecat. Mă rog, l-au arestat după câteva săptămâni și a stat 27 de ani închis. Dar este interesant că și acolo era o chestie similară.
Alex: Da. Ăla este un nivel de iluminare, dacă vrei sau spune-i de evoluție, de procent de folosire a creierului uman pe care probabil, majoritatea oamenilor nu îl au.
Andrei: E discutabil dacă e creierul. (râde)
Alex: Exact, da, nu știm. Noi aici speculăm.
Andrei: În ultima vreme sunt destul de multe studii legate de partea asta. S-a dovedit științific de câțiva ani că inima trimite mai multe semnale către creier decât creierul către inimă. Impulsuri nervoase.
Alex: Deci, chiar dacă creierul le decodifică și ia decizii…
Andrei: Pare că sunt niște chestii, cel puțin, care pleacă mai degrabă din inimă. E interesant.
Alex: Ok, se adeverește cultura estică. Asta de dragoste, nu? Cam în direcția asta se duce, de decizii luate cu inima.
Andrei: Să zicem. Generalizăm un pic dar cam pe acolo.
Alex: Oricum noi vorbim acum ca niște medici dar habar nu avem.
Andrei: Dar putem să vorbim ca niște medici. Doar am văzut Dr. House! Nu ar trebui să fie foarte complicat. (râde)
Alex: Nu ai niște halate să ne îmbrăcăm frumos? (râde)
Andrei: Am. Le mai dau clienților. Se simt empowered! (râde)
Alex: Asta mai lipsea, să vin aici, să înregistrăm podcast-ul ăsta și să apari într-un halat alb.
Andrei: Întrebare – câți ani ziceai că ai?
Alex: Fac 36.
Andrei: Mulți înainte. Știu că e întrebare de interviu dar unde te vezi peste 20 de ani? Și nu, nu vreau să aud obiective neapărat. Poate și obiective. Dar pur și simplu când te gândești la tine peste 20 de ani ce vezi diferit față de ce ai acum? Personal, profesional, pe orice plan îți vine în minte.
Alex: Eforturile mele în momentul ăsta, pe acest palier de evoluție, indiferent că le afectează pe toate sau nu, se îndreaptă către a nu mai fi obligat să muncesc pentru bani peste 20 de ani. Adică încerc să-mi creez un climat profesional care să-mi genereze venituri oarecum pasive, astfel încât peste 20 de ani să am în continuare activitate dar asta doar pentru că așa vreau eu. Și nici nu sunt atât de boem încât să cred că dacă mă opresc pur și simplu – teoretic oricine poate face asta, indiferent dacă are venit pasiv sau nu – o să-mi fie bine.
Andrei: Dacă te oprești din…
Alex: Din a munci pentru bani. Fiind un tip mai rațional, aș vrea totuși să am, ideal, un venit pasiv. Pentru că nu-mi place ideea, de exemplu, de a mă durea o măsea și a nu avea bani să mi-o repar. Că știi cum e, downshifting-ul ăsta și povestea cu zenul și: ”lasă că nu avem nevoie de bani ca să trăim” durează până începe să te doară măseaua.
Când începe să te doară măseaua, începi să te gândești la scenarii de cum ai putea să rezolvi asta și toate implică bani. Cu excepția unuia. Acela în care iei un patent, o rezolvi singur și eu nu mă văd în stare să-l fac.
Nu vreau să mă doară măseaua și să nu pot să merg la o clinică să o rezolv. Nu vreau să stau să mă întreb în supermarket dacă să iau pâine de 1 leu sau pâine de 4 lei, nu îmi place acest stil. Poate pentru unii e ok să se gândească tot timpul la care e cea mai ieftină pâine, care e cea mai ieftină pungă de orez.
Adică aș vrea ca aceste nevoi primare, chiar și din piramida lui Maslow, nu să fie neapărat acoperite dar să fie ușor rezolvabile. Să nu trebuiască să depun atât de mult efort atunci când îmi fac cumpărăturile pentru că e o chestie banală. Vreau să depun efort gândindu-mă la un proiect interesant, la o pictură pe care vreau să o fac, la o călătorie, un munte de escaladat. Ceva în direcția asta.
Andrei: Ok, deci asta profesional…
Alex: Nu, nu. Că le implică pe toate. Sprijină tot. Și partea socială și partea personală și partea familială. Tot. Așa m-am construit. Să reușesc să-mi creez un confort. Din nou, fiind un tip foarte comod ăsta e idealul meu. Și dacă o să-mi reușească o să fiu extrem de fericit. Dacă nu o să-mi iasă o să fiu moderat de fericit. Și o să muncesc în continuare pentru bani, asta e.
Andrei: Din ce văd, mi se pare că ai corelat sau corelezi destul de mult partea de bani cu fericirea.
Alex: O corelez în condițiile în care trăiesc într-o societate bazată pe bani. Adică despre asta e. Știi de ce nu mai vorbesc despre alte aspecte? Pentru că mi se pare că le-am cam rezolvat. Am prieteni foarte buni, prietenii în care am investit 12-14-15 ani care din punctul meu de vedere nu se vor schimba niciodată. Alea sunt niște prietenii pe care le voi avea toată viața. Pe plan personal lucrurile sunt bine așezate, cu familia mă înțeleg foarte bine, lucrăm la asta activ, vorbim și ne vedem.
Deci a mai rămas ăsta. Fix cum zicea Seinfeld. Nu mă compar cu Seinfeld, nici nu se pune problema dar avea foarte mult sens. Îl întreba Oprah ”De ce te-ai căsătorit la 45 de ani și ai făcut copil?”. La 45 de ani s-a însurat, un an mai târziu a făcut un copil și după un an încă un copil.
Andrei: Bine, nu cred că el i-a făcut. A contribuit J
Alex: A contribuit. Și Oprah l-a întrebat: ”cum de…Pentru că tu erai văzut ca un super single guy, apăreai la toate petrecerile cu alte tipe în general mult mai tinere decât tine, frumoase, aranjate, fotomodele”.
Și a zis: ”Mie mi se pare că asta e ordinea normală a lucrurilor. M-am concentrat pe afaceri, bani și am făcut mai mulți bani decât puteam duce. M-am concentrat pe a avea o viață socială bogată și mi s-a luat de petreceri, femei și tot ce voiam să fac la vremea respectivă. Cu familia, le-am luat la toți, am rezolvat, nu are nimeni nicio problemă, ne înțelegem bine, facem sărbătorile împreună, nu mai nimic neapărat de lucrat acolo. Rămăsese o singură chestie în viața mea. Să am o soție și un copil. Și am făcut asta ca ultimă chestie.”
Și Oprah l-a întrebat: ”de ce așa? Pentru că majoritatea face invers.”
Și a răspuns: ”dacă aș fi făcut asta la 20 de ani, în mode cert nu aș fi ajuns să fac banii pe care i-am făcut la 20 de ani, nu aș mai fi avut viața socială pe care am avut-o la 20-30 de ani, poate și relațiile cu familia s-ar fi înrăutățit pentru că mă concentram pe viața mea personală”
Eu nu zic că ce spunea este neapărat modelul ideal dar are foarte mult sens.
Andrei: E un subiect interesant acesta de ordinea în care să faci lucrurile în viață. Într-una din formările făcute de mine în psihoterapie, strategic intervention care provine din psihoterapia strategică este un framework care vorbește de life stages. Și zice că există în aceste life stages: mutatul de acasă, construirea unei familii, începerea vieții profesionale, într-o anumită ordine; oamenii rămân uneori blocați într-una dintre etapele astea.
E un framework. Il chestionez încă. Ce mi s-a părut interesant la framework-ul ăsta este același lucru. Faptul că ei propun o ordine ideală. Ceea ce pentru mine este un pic restrictiv. Pentru că mă face să ma întreb ”este aia singura ordine și cum ați ajuns voi la ordinea asta?”
Alex: Asta face parte și din structura ta de persoană care challenge-uiește sistemele, ești foarte curios.
Andrei: Da, probabil.
Alex: Este posibil să greșesc la partea asta cu banii poate și pentru că în copilărie nu am avut multe dintre chestiile pe care mi le doream. M-a făcut să fiu mai focusat pe bani decât prevede legea. (râde)
Andrei: Simți cumva că tendința de a te uita și la bani sau mai mult decât alții, nu neapărat foarte mult…
Alex: Tocmai, problema e că nu mă uit la bani. (râde)
Andrei: Tendința la a te uita cum îi faci – simți cumva că acolo e o parte din copilul din tine care zice: ”fuck it, nu am avut cât aș fi vrut uneori, în anumite momente și acum dacă am sau pot…”
Alex: Sunt multe chestii acolo. Faptul că pot să ajut, cum spuneai și tu, pentru mine contează foarte mult. Că pot să îi ajut pe ai mei, că pot să mă ajut pe mine să fac niște chestii la care nici nu visam în anumite momente din viața mea. Și multe altele. Sunt foarte multe detalii de care nu are rost să amintesc acum dar mi se pare că într-o societate capitalistă este important să te focusezi și pe asta.
Andrei: Nu putem să ne facem că nu este despre bani pentru că pare că e destul de mult, nu?
Alex: Poți să te prefaci și poți să duci o viață boemă. Să știi că am avut o perioadă în care cred că am picat un pic în extrema cealaltă și nu prea mi-a fost bine. Cine știe, o fi vreo traumă și de acolo. Ți-am zis, ajunsesem să nu-mi mai pot plăti chiria. Și într-adevăr, găsești soluții. Eu nu zic că banii sunt absolut esențiali. Doar că trebui să fii împăcat cu ideea că o să-ți fie foarte greu tot timpul. O să fie a struggle.
Andrei: Să conștientizezi că există riscul ăsta.
Alex: Să te chinui tot timpul, să te învârți să mai faci rost de încă 100 euro. Și de asta încerc să-mi creez un mindset prin care să construiesc cât mai multe soluții de făcut bani. Pentru că mi se pare că da, îți afectează întreaga viață chestia asta. Chiar dacă trăiești în pădure, chiar dacă trăiești în oraș, la țară, la sat șamd.
Nu știu dacă știi dar pe Youtube există un show care se cheamă ”Tibi și Cornel” sau ceva de genul ăsta. 2 băieți.
Andrei: Cred că am auzit, poate chiar tu mi-ai zis de el, nu mai știu.
Alex: Sau Adrian Ciubotaru, nu mai știu cine a zis de el.
Andrei: Adrian Ciubotaru și Cornel? (râde)
Alex: Nu (râde), parcă el a zis ceva de băieții ăștia. Sunt doi băieți care au găsit o căsuță la marginea unei păduri și care o renovează în stil tradițional, cu ștergare pe pereți; își gătesc tradițional sarmale în oală de lut băgată în cuptorul de la plită și care au creat din punctul meu de vedere un adevărat cult.
Oricum atrage foarte mult chestia asta. Se uită mulți oameni la ei. Au minim 200.000 de vizualizări. Episoadele lor sunt lungi. Durează o oră sau o oră jumate. Și se filmează cu tot ce fac în ziua respectivă. Nu e nimic cosmetizat acolo. Ei sunt îmbrăcați în niște haine mai de la țară, niște treninguri mai vechi, murdare, pătate, mai ales când lucrează.
Își bagă mâinile în lut și fac chestii, lucrează cu mâinile foarte mult și atrage chestia asta. Și uitându-te la ei îți zici ”foarte tare cum se întâmplă chestia asta”. Adevărul e că ei nu ar fi reușit să facă nimic din toate alea dacă nu erau câștigurile din Youtube și donațiile de la oameni. Deci cumva, tot niște bani pe care i-au făcut, într-adevăr…
Andrei: Au făcut niște bani și mimează o viață mai simplă acum…
Alex: Ceva în genul ăsta. Nu am nimic cu băieții ăia și se vede că nu e niciun pic de ipocrizie acolo. Ei sunt niște tipi foarte – foarte tari. Să te uiți, chiar îți recomand să te uiți. Dar dacă iei și analizezi, deconstruiești cumva procesul, îți dai seama că baza sunt niște bani cu care își cumpără materiale de construcție, tot ce au nevoie ca să facă lucruri. Și să arate the simpler life.
Andrei: Ok, ce aud eu e că…
Alex: În capitalism banii sunt o chestiune importantă. Nu e plăcut să vorbești despre ei mult…
Andrei: De aia am și insistat pe tema asta. Pentru că sunt o grămadă de oameni care au niște rețineri majore nu în a discuta neapărat, dar în modul în care se raportează la bani. Se raportează la bani foarte defensiv ca și cum ”stai, dacă încep să-mi pun și problema banilor asta mă face un om mai puțin vrednic”
Alex: Știu. Și eu am avut de multe ori discuții cu oameni, inclusiv cu unii dintre prietenii mei apropiați care nu au acest mindset. Nu contează banii. We agree to disagree la capitolul ăsta.
Andrei: Sunt importanți, zici tu, pentru că îți influențează toate zonele vieții …
Alex: Eu nu văd banii ca pe un lucru rău. Pentru mine banii sunt un mijloc pentru care viața mea devine mai bună, îmi exploatez hobby-urile mai relaxat, îmi fac viața mai ușoară – cum spuneam – mergând și rezolvând o problemă cum este o măsea cariată în no-time.
Andrei: Când devin răi? E un nivel peste care pot să te încurce mai mult decât pot să-ți facă bine?
Alex: Nu știu. Pentru că nu am valențe de milionari și nu am avut niciodată.
Andrei: Deci nu ești în extrema aia de ”sper să fiu bogat”.
Alex: Nu știu dacă e o extremă. Mi-ar plăcea să am suficient de mulți bani cât să nu mai am grija lor dar sunt conștient că la cât de comod sunt eu, ar fi nevoie de o minune să ajung la nivelul ăla.
Andrei: Să ai noroc.(râde)
Alex: Sau să aibă altcineva ghinion. O chestie de genul ăsta. (râde) Deci nu știu să-ți zic. Mi se pare că discuția deja este filosofică atunci când vorbim despre bani care sunt răi… da, dacă finanțezi cu bani războaie și dezvolți arme nucleare… Adică foarte simplist spus, banii pot fi folosiți în orice scop.
Și depinde în ce scop îi folosești tu. Dacă îți cumperi chestii care îți îmbunătățesc viața – deși și aici devine un pic filosofică. Viața lui Putin poate fi îmbunătățită dacă are mai multe rachete decât Trump (râde). Și el poate zice asta: ”Mai cumpărăm o rachetă sau mai facem o rachetă”. Nu știu. Este foarte greu de spus.
Andrei: Este vreo direcție profesională în care nu te-ai dus până acum și în care te gândești să mergi într-un viitor apropiat?
Alex: Da. De exemplu să fur de la oameni. (râde)
Andrei: Și dai la alții?
Alex: Un fel de Robin Hood. Îmi păstrez și eu un comision ca să fiu prestatorul de servicii că vorba aia, am lucrat în marketing.
Știi ce voiam să spun? M-am gândit de câteva ori, tot filosofică fiind discuția, evident. Nu am nicio intenție în acest registru momentan. Mă gândesc că dacă ar fi să percepem viața ca bine și rău, din moment ce ne poziționăm în partea bună a vieții, bănuiesc că și tu te poziționezi ca mine, adică te consideri un om care nu fură, nu dă în cap, nu face rău altor oameni și atunci ești de parte binelui…
Andrei: Moral etic.
Alex: Da, din punctul ăsta de vedere. Am putea zice că e 50/50. Asta înseamnă că există 50% din viața asta pe care noi, până în momentul ăsta nu am cunoscut-o. Mă refer la stilul de viață.
Andrei: Știu ce zici. E un potențial neexploatat.
Alex: Nu știu dacă e un potențial. Mă gândesc la chestia asta, oare cum te simți după ce fraudezi statul cu niște miliarde. Cum te simți? Cum dormi noaptea?
Andrei: În închisoare? (râde)
Alex: Până acolo. Chiar și acolo. Ce discuții ai cu prietenii tăi? Că tot a fost povestea asta cu politicienii corupți. Abstractizăm acum dar e o adrenalină acolo pe care o pot simți doar în felul ăla.
Andrei: Da, dar vezi, aici sunt niște presupuneri deja. Eu presupun, în mare, că oamenii vor adrenalina aia. Pentru unii poate să aibă sens, pentru alții nivelul acela de adrenalină este neinteresant.
Alex: Eu nu zic că o vor sau nu. Eu zic că ea există. Adică nu poți să reduci chestia aia la ceva rău și sec. Nu. Ea are farmecul ei pentru oamenii care sunt făcuți pentru asta, într-un fel. Sau care se formează în direcția aia.
Andrei: Da, are farmecul ei pentru unii dintre oamenii care o fac. Problema este că are un impact negativ asupra semenilor noștri, iar ceea ce-o face fundamentală este condamnarea.
Alex: De asta zic că e rău. Asta e partea răului din viața cetății, dacă vrei.
Andrei: Da, asta se și întâmplă de multe ori. Ești exclus din societate. Te duce și te parchează undeva pentru că genul ăsta de activități și atitudini ar face ca societatea să nu mai existe long term. Adică dacă mulți oameni ar face asta nu am mai putea funcționa ca societate. ”Hai, pe voi ăștia care vedeți lucrurile diferit vă punem într-un loc separat și funcționați voi acolo.”
Alex: E amuzant pe de altă parte pentru că de multe ori ne uităm la filme cum este Good Fellas unde fix stilul ăsta de viață este, într-un fel, idolatrizat. Și ne place și îi admirăm pe oamenii ăia și ne creăm din ei personaje cu care, la un moment dat, poate te și identifici în anumite situații. Cel puțin în adolescență.
Andrei: Știi cum cred că e acolo? Ce fac ăștia și în filme și în cărți este că ne permit accesul să trăim niște vieți pe care noi nu le-am avea niciodată, probabil. Și ajungi să trăiești o altă viață în viața ta, fără aceleași expuneri. Limitat, pentru 2 ore – 3 ore.
Alex: 3 ore jumate ca să fim mai exacți (râde). Da, nu m-am plictisit niciodată la filmul ăla asta pentru că îmi plac filmele lui Scorsese. Da, evident e o glumă. Nu sunt făcut să fac închisoare.
Andrei: Asta e ce te ține (râde)
Alex: Asta mă ține pentru că am 1.76m și 70 de kg. Așa că nu aș avea nicio șansă. Deci o să rămân la cursuri și consultanță pe teme de social media.
Andrei: Deci astea erau variantele…
Alex: Ăsta e compromisul pe care îl fac. Consultanță sau corupție la nivel înalt. (râde)
Andrei: Ai ales să rămâi la Facebook. (râde)
Alex: Rămân la Facebook. E mai safe.
Andrei: Bun, mulțumesc Alex!
Alex: Mulțumesc și eu pentru invitație.
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
