Subconștientul nostru trage concluzii despre noi, lume și viață. Multe sunt expirate.
Ascultă episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Subconștientul nostru are o grămadă de probleme. Una dintre ele este faptul că de multe ori este ca un software prost. Rămâne neactualizat, neupdatat și ne încurcă, ne creează ceea ce de multe ori numim autosabotaj. Vreau să vă spun o poveste pe care o folosesc frecvent în ședințele mele de coaching când vine vorba despre cum funcționează subconștientul.
Acum vreo mulți ani, când eram mic, eram cu un prieten – prieten la vremea aceea – care m-a aruncat într-un lac și m-a lăsat acolo. I s-a părut cool. Eram destul de mic, nu știam să înot, dar știam să dau din mâini, că altfel nu cred că mai povesteam asta acum.
A fost o experiență destul de traumatizantă pentru mine. N-am catalogat-o atunci ca fiind traumatizantă dar acum, uitându-mă înapoi, îmi este destul de clar că a fost. M-am speriat destul de tare, am dat din mâini și din picioare, am ajuns la mal.
Niște ani mai târziu, să zicem 20 de ani mai târziu, m-am apucat de alergat. Am alergat niște curse de zece kilometri, niște semi-maratoane, un maraton. După aia mi s-a părut că o chestie mișto ar fi să particip la triatlon. Triatlonul este o competiție de swim, bike, run, adică înoți o bucată, apoi te urci imediat pe bicicletă, mai bagi niște zeci de km pe bicicletă, te dai jos și mai alergi cinci, zece sau chiar 40 de kilometri. În tot procesul ăsta de cumpărat biciclete, de alergat, a apărut și întrebarea: “Bine, man, dar cu înotul ce facem?”
La două case mai încolo de biroul meu este o sală de fitness care are și bazin semi-olimpic de înot. M-am dus acolo într-o dimineață, am găsit un instructor, instruia copii în mare parte, și i-am zis că vreau să mă învețe și pe mine să înot. Mă întreabă: “Păi nu știi deloc să înoți?” și îi zic că mai știu așa, dau din mâini și din picioare, mă țin la suprafață, dar n-am urmat niciodată cursuri, tehnic nu știu cum se face.
Îmi zice să intru în bazin, intru în bazin, dau acolo din mâini și din picioare. După ce ies, îmi zice instructorul: “Hai că nu e chiar așa de rău, putem să o facem. Dar de ce ai nevoie să iei lecții?” Îi spun că vreau să fac triatlon, la care ăla și-a schimbat brusc fața, s-a uitat la mine mai ciudat și a zis: “Da, triatlon, nu știu ce să zic. Unde?” Îi zic: “În mare, mă gândeam.” A fost o chestie între zâmbet mișto și îngrijorare pe fața lui, dar a zis “Ok, hai că facem, ne străduim…”
Am început să iau lecții de înot, să învăț și eu cum este să înoți cu capul la fund, cum e să ieși după aer odată la trei-patru mâini. A început un proces care s-a terminat niște luni mai târziu, când am făcut primul meu triatlon.
A fost o experiență foarte mișto, însă în acest proces mi-a fost extrem de greu, mai ales la început. Îmi era frică să înot cu capul sub apă. Îmi era și mai frică de ideea că va trebui să înot în mare, care este un pic diferit de înotul în bazin. Voiam să particip la un triatlon la care proba de înot era de 1.5 kilometri: 750 de metri te duci în larg, ocolești o geamandură, te întorci 750 metri. Și 1.5 km este destul de mult pentru cineva care nu înoată în mod normal.
A trebuit să lucrez foarte mult cu mine. Motivul pentru care a trebuit să fac asta este că subconștientul meu înregistrase un eveniment din trecut în care Andrei în apă nu fusese tocmai bine. A înregistrat evenimentul ăsta și, fiindcă a venit la pachet cu o emoție foarte puternică, i-a dat o importanță mai mare.
Cam așa funcționează creierul nostru: înregistrează evenimentele și, cu cât sunt mai puternice emoțiile sau sentimentele generate în acel eveniment, fie ele pozitive sau negative, cu atât dă o greutate mai mare momentului în memoria noastră.
Fiindcă emoția a fost puternică și m-am speriat foarte tare, creierul le-a acordat o importanță foarte mare. Iar acum, 20 de ani mai târziu, nu a ținut cont că bazinul are 1.70 metri adâncime și eu am mai mult de atât și sunt cu un instructor de înot lângă mine și am timp să mă antrenez cât vreau eu și oricum bazinul are 25 de metri lungime.
Contextul se schimbase fundamental, doar că subconștientul rămăsese neupdatat. Pentru el, apă + Andrei = nu e bine, că putem să murim și nu vrem să murim, vrem să trăim, nu? Am luptat foarte mult cu asta.
Cred că se aplică în foarte multe domenii din viața noastră. Funcționăm după niște reguli care ne-au fost foarte utile la un moment dat, uneori chiar ne-au ținut în viață. Au fost niște decizii, niște interpretări ale unor evenimente care, de multe ori, ne-au ajutat să supraviețuim. Au fost foarte importante, ne-au servit, ne-au fost de folos pentru o perioadă lungă de timp, doar că în timp au devenit outdated. Nu mai sunt updatate, nu mai sunt la zi, nu mai sunt actuale. Noi continuăm să avem impresia că alea sunt niște reguli bune.
Foarte multe dintre concluziile, regulile și principiile astea – chiar și cele conștiente, nu doar cele la nivel de subconștient – sunt formulate când aveam 10, 14, 15, 18 ani. Să fim serioși, sunt foarte mici șansele ca la vârsta aia să tragem niște concluzii despre cum funcționează lumea și viața, ce este bine și rău, iar concluziile alea să fie perfecte și să rămână valide 20, 30, 50 de ani mai târziu.
Asta înseamnă că are foarte mult sens să ne chestionăm acele concluzii. Să ne chestionăm ideile pe care le avem despre ce putem face și ce nu putem face, ce este safe și ce nu este safe, ce ne putem permite și ce nu ne putem permite.
Cred că skill-ul ăsta de a chestiona absolut orice părere, credință, idee pe care am moștenit-o de acum 10, 20, 30 de ani este unul dintre cele mai utile skill-uri pe care ni-l putem antrena.
Acum sunt între două ture de înot în mare, cred că ăsta a fost și motivul pentru care mi-a venit ideea de a vorbi despre frica asta de apă. Ieri am făcut pentru prima dată și scuba diving.
Uitându-mă înapoi, este un progres colosal de la “Andrei care nu se apropie de apă și dacă este mai mare de brâu este periculoasă”, apoi la triatlon, mers cu barca pe mare și, mai nou, scuba diving. Este un efort foarte mare însă făcut cu pași mici care au schimbat foarte mult percepția despre pericol, despre ce pot face, despre ce nu.
Asta cu scuba diving, pentru cei care nu au testat-o niciodată, este o chestie foarte interesantă. Începe cu câteva minute în care creierul nostru are nevoie să învețe că ideea asta (cu care am crescut cu toții) că în apă nu deschizi gura sau, dacă deschizi gura, sigur nu încerci să tragi aer pe gură cât timp ești cu capul în apă, poate fi chestionată fără probleme dacă ai contextul potrivit. Din câte înțeleg, pentru majoritatea oamenilor durează câteva minute ca mintea noastră să priceapă că ești safe, poți să respiri, chiar dacă ești cu totul sub apă, chiar dacă ești la cinci-zece metri sub apă și o să fie în regulă.
Este și ăsta un mod de a-ți antrena mintea să înțeleagă că nu tot ce pare evident este evident și că putem mult mai mult decât credem că putem.
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
