Dacă vrei să schimbi ceva, începe cu mindset-ul

CREATIVITYEMOTIONS

17 minute read


Când aveam opt ani, am luat o decizie care urma să îmi marcheze întreaga adolescență. Am început să joc tenis de masă profesionist. Asta însemna că sportul devenea prioritatea mea numărul unu, iar școala trecea pe locul doi. Chiar dacă timp de opt ani viața mea s-a învârtit în jurul sportului, îmi plăcea școala și aveam note bune. Însă când am început liceul, lucrurile au luat o nouă direcție, ștafeta s-a ridicat tot mai sus și practic totul s-a schimbat de la un an la altul.

În clasa a noua știam deja că nu eram destul de bună la tenis de masă ca să urmez o carieră și să îmi câștig traiul din asta. Așa că la sfârșit de a noua, m-am hotărât să schimb macazul și să pun școala pe prim plan. Pentru că îmi plăcea foarte mult limba franceză, am cerut un transfer la clasa de franceză bilingv de la cel mai bun liceu din oraș. În tot anul ăla din a zecea, m-am simțit ca verișoara de la țară, care vine sa studieze în capitală. Simțeam că aveam enorm de mult de recuperat la majoritatea materiilor. Dar pentru că noi eram la uman, aveam mai puține ore de matematică, fizică și chimie, iar profesorii nu ne luau prea în serios, ca și cum eram deja o cauză pierdută. Pe scurt, erau destul de indulgenți cu noi. Asta până l-am avut pe Dl. Stancu la economie. Era orice, dar nu indulgent.

Dl. Stancu era un profesor autoritar și respectat în liceu, și o persoană cu o inteligență și cultură generală remarcabile. Ne vorbea despre lume, ne cita din filosofi și credea cu tărie că fiecare tânăr trebuia să îl citească pe Platon. Dar în același timp, credea și că fetele erau mai puțin capabile și inteligente decât băieții, și uneori le numea găini sau gâște. Cu mici excepții, mai exact două colege din clasă care erau bune la mate, domnul profesor li se adresa fetelor cu un aer de superioritate, intimidându-le și făcându-le să se simtă mai puțin talentate decât băieții. Cel puțin așa mă făcea pe mine să mă simt.

Îmi amintesc că m-a scos o data la tablă să rezolv o problemă de productivitatea muncii. Aveam emoții, inima îmi bătea tare, palmele începeau să îmi transpire, dar știam că știu. Am scris repede rezolvarea cu litere tremurânde, ca și când dacă scriam mai repede, aveam mai multe șanse să nu uit răspunsul. Apoi, am așteptat să vină validarea. În schimb, Dl. Stancu m-a întrebat, “Teodora, unde vrei să dai la facultate? Hm, păi încă nu știu, poate la Litere la limbi moderne aplicate, i-am răspuns. Așa, foarte bine, acolo e de tine. La Litere, te faci profesoară de franceză, să nu ai prea mult de-a face cu cifrele și matematica”. Confirmarea domnului profesor nu putea fi mai clară. Eram o fată de 16 ani care nu se prea descurca cu cifrele, dar era bună la limbi străine. Viitorul meu era predictibil și verdictul clar: eram destinată să devin profesoară de franceză.

*****

Ce nu știa domnul Stancu era că mie chiar îmi plăcea economia. Îmi plăceau și chimia și fizica, cu toate că nu eram prea bună la matematică. N-am reușit niciodată să înțeleg geometria și mă chinuiam să văd formele în spațiu. Eram și destul de timidă și mă intimidau profesorii severi. Mă simțeam inferioară colegilor de clasă pentru că încă aveam multe lacune din anii anteriori. Știam că tot ce aveam de făcut era să trag tare, să muncesc, să învăț mai mult ca să recuperez. Voiam să dovedesc că îmi merit locul în cel mai bun liceu, căutam confirmare și validare de la cei din jur, voiam să nu mă mai simt ca o impostoare.

Însă ce aveam nevoie cel mai mult să primesc atunci și nu am primit era o încurajare. Ce auzeam în schimb de la un profesor respectat era cât de nepricepută eram la cifre. Așa că creierul meu de adolescentă de 16 ani a rămas fixat pe acea etichetă și a început să creadă că eram cu adevărat nepricepută la cifre și de fapt nu foarte pricepută la orice altceva. Mulți ani mai târziu, când deja lucram în marketing cu cifre, analize și rapoarte de vânzări în fiecare zi, mai aveam încă momente în care încrederea în mine mi se prăbușea de la etajul zece când dădeam de un task mai dificil, și îl auzeam pe Dl. Stancu șoptindu-mi în ureche: “De ce îți pierzi timpul cu lucruri din astea? Tu ar trebui sa fii la clasă, să predai la ora de franceză”.

*****

Când profesorii, părinții sau managerii au un mindset fix, au tendința de a-i judeca pe ceilalți ca fiind talentați sau netalentați. Nu există cale de mijloc; fie ești făcută pentru asta, fie mai bine te apuci de altceva la care ai talent și te pricepi. Însă, așa cum a demonstrat Carol Dweck cu teoria ei de mindset de creștere, talentul nu este un indicator clar al succesului. Inteligența nu e statică, ci se dezvoltă atunci când e antrenată.

Principalul rol al profesorilor, părinților și managerilor este exact acesta, de a-i dezvolta pe alții și de a-i învăța ce nu pot încă să facă.

Atunci când ai un mindset fix, te identifici pe tine și în același timp îi judeci pe alții din prisma unor standarde duale. Ești fie deștept, fie prost. Ești bun la calcule sau nu. Ești competent sau incompetent.

Când profesorii și părinții au genul ăsta de gândire, îi împart practic pe copii în câteva categorii și îi etichetează, cu riscul ca aceștia să înceapă să se identifice cu aceste etichete. Și ce ajung în final să creadă? Nu sunt bun la matematică, deci mai bine uit de ea și mă concentrez pe limbi străine? Sau din contră, nu sunt bun la matematică, deci am nevoie sa studiez mai mult și să fac mai multe exerciții? Roma nu a fost construită într-o zi, sau Dacă Roma nu a fost construită într-o zi, înseamnă că nu a fost menită să fie construită deloc.

Vestea proastă este că toți avem un mindset fix uneori. Însă există și o veste bună. Putem să învățăm să ne recunoaștem gândurile, să fim conștienți de ele și să ne schimbăm felul în care ne comportăm și acționăm.

*****

Cele două mindset-uri: fix și de creștere

Desigur că inteligența e importantă și contează până la un anumit punct. Sunt multe profesii pe care nu le-am putea realiza fără un minim de IQ. Însă odată ce îndeplinim acel minim necesar, IQ-ul în sine nu prezice dacă cineva va avea sau nu succes. Învățarea continuă, progresul cu pași mărunți și atenția pe obiectivele și taskurile potrivite sunt factori care adaugă mai multă greutate în ecuația succesului și a realizărilor. Mai contribuie apoi și perseverența, motivația intrinsecă, a învăța din greșeli, obiceiurile sănătoase și capacitatea de concentrare.

Când Carol Dweck a început să dea formă teoriei ei despre mindset-ul de creștere, totul a pornit de fapt de la o simplă observație a comportamentului unor elevi. La școală, erau copii care voiau tot timpul să demonstreze ceva, să pară inteligenți și capabili în ochii celorlalți, să primească validare. Apoi era o altă categorie de elevi, cei care învățau și își vedeau de treabă, dezvoltându-se tot mai mult și căutând tot timpul noi provocări și task-uri mai dificile. La universitate, erau acei studenți care își alegeau un curs opțional de limbă engleză, pentru că știau că e o investiție pe termen lung și îi va ajuta mai târziu, și alții care alegeau deliberat să nu urmeze acel curs, pentru că se temeau că, pornind de la un nivel atât de jos, vor părea incompetenți și vor fi judecați.

Într-unul din experimente, o clasă de elevi a fost împărțită în două grupe, în funcție de ce tip de mindset aveau, și fiecare a primit un puzzle. Puteau alege să refacă puzzle-ul de câte ori voiau în schimbul unei mici recompense, sau puteau alege să facă un puzzle mai dificil, de câte ori îl terminau pe cel dinainte. Copiii cu mindset fix aveau tendința să aleagă același puzzle care le aducea o recompensă. În schimb, copiii cu mindset de creștere își puneau des întrebarea “de ce aș face același puzzle încă o dată? E super plictisitor.”

Oamenii care au un mindset de creștere se simt motivați și împliniți atunci când găsesc noi provocări, când învață ceva nou sau atunci când fac posibil imposibilul. Un exemplu cunoscut e cel al lui Christopher Reeve care a reușit să își recâștige controlul mușchilor și să se miște din nou, după ce a rămas paralizat în urma unui accident de călărie. La polul opus, oamenii care au un mindset fix se simt motivați și împliniți atunci când se simt mai buni decât ceilalți, când se simt speciali și mai inteligenți.

Ilustrația lui Nigel Holmes explică clar și simplu care sunt cele mai evidente diferențe între cele două mindseturi. Aș vrea să te provoc la un exercițiu de reflecție și să te rog să te gândești pentru câteva minute la aceste 3 situații:

  1. Gândește-te la o provocare pe care ai avut-o în ultima lună. Un task dificil, un proiect pe care voiai să îl începi sau o discuție aprinsă pe care o plănuiai. Cum ai abordat situația? Ți-ai setat un obiectiv, ți-ai făcut un plan, l-ai împărțit pe pași și ai acționat? Sau te-ai tot gândit la situație în capul tău, ai amânat, ai găsit argumente să nu acționezi sau chiar ai renunțat de tot la idee?
  2. Gândește-te la ceva ce îți doreai foarte tare, dar era nevoie de un efort suplimentar ca să îl obții. Trebuia sa mergi the extra mile. Cum te-ai simțit? Frustrat(ă) și demotivat(ă), ți-ai coborât standardul și ai mers pe varianta B, mai ușoară? Sau ai strâns din dinți și ai continuat, știind ca mai târziu va fi meritat efortul, și e OK dacă depui mai mult efort acum?
  3. Amintește-ți când a fost ultima oară când ai primit feedback. Ai simțit că nu era relevant sau corect și l-ai ignorat? Sau ai ascultat, ți-ai notat câteva insight-uri și ai reflectat la ele a doua zi?

Superioritate și stereotipuri

Unul dintre riscurile unui mindset fix este credința eronată că dacă sunt mai talentată și mai inteligentă decât tine, sunt automat o ființă superioară. Succesul meu este eșecul tău. Dacă vreau să mă simt mai bine cu mine, am nevoie să îți demonstrez că ești slab și inferior. O astfel de gândire creează de fapt mai multă anxietate, frică de eșec și aversiune față de risc și experiment. Dacă am nevoie să depun prea mult efort și să muncesc, înseamnă că sunt o fraieră. Dacă aș fi deșteaptă, ar trebui să-mi fie totul foarte ușor și să obțin ce îmi doresc instantaneu, exact atunci când îmi doresc.

Însă problema devine și mai gravă atunci când altcineva ne pune astfel de etichete negative și chiar începem să ne identificăm cu ele. Așa cum m-am identificat eu cu fata care nu se pricepea la calcule și mi-a luat mulți ani să înțeleg și să accept că era doar o percepție, nu realitatea sau un adevăr absolut. Evident că ambiția mea nu a fost niciodată să devin director financiar sau expert contabil. Dar să înțeleg bazele management-ului financiar și să lucrez cu rapoarte de vânzări și cifre a fost un skill la care am lucrat și mi l-am dezvoltat ca pe orice alt skill. Nu e nevoie să fii olimpic la matematică ca să înțelegi mecanisme economice și de business, să îți dezvolți gândirea rațională și de problem solving.

Ajungem să internalizăm aceste etichete negative, ne identificăm cu acea persoană care nu e bună la acel ceva și ne scade încrederea de sine. Cu timpul, acest sentiment se transformă într-un fenomen care se cheamă amenințare stereotipală (stereotype threat) sau prejudecată internalizată (internalized bias).

Amenințarea stereotipală apare atunci când ne este teamă să spunem ce gândim sau să ne afișăm așa cum suntem, în mod autentic, de teamă că comportamentul nostru ar putea justifica un stereotip deja existent. Dacă presupun că sunt judecată de colegi pentru că nu mă pricep la cifre, îmi va fi teamă să îmi exprim părerea despre rezultatul financiar din ultimul trimestru, pentru că dacă zic ceva greșit, asta le va confirma că sunt cu adevărat nepriceputa la cifre.

Într-un experiment condus de Claude Steele, profesoară universitară în Psihologie Socială la Universitatea din Stanford, unui grup de studenți afro-americani li s-a pus o întrebare suplimentară înainte de examenul SAT. Întrebarea era: “Din care rasă aparțineți?” Simplul fapt că au răspuns la această întrebare le-a scăzut rezultatul la examen, în comparație cu ceilalți studenți afro-americani care nu au avut întrebarea. Când li s-a amintit că sunt de culoare, și-au internalizat prejudecata că ar fi mai puțin capabili decât colegii lor albi.

Însă nu doar etichetele negative sunt periculoase, ci și prea multe laude și remarci pozitive. Atunci când adulții sau copiii cu mindset fix sunt obișnuiți să primească tot timpul cuvinte de laudă și simt nevoia să demonstreze că sunt mai buni decât ceilalți, dezvoltă și o teamă de a nu pierde aprecierea și laurii. Iar asta duce inconștient la o reținere de la a aborda taskuri mai dificile sau de a intra în zone necunoscute. Când ne atașăm prea mult de statutul nostru de campion și vrem să îl menținem cu orice preț, frica ne face să stagnăm și riscăm să ne oprim din creștere.

Efortul bate talentul

Potențialul și talentul sunt fără îndoială factori importanți în dezvoltarea noastră și ne pot ajuta să ne începem viața profesională dintr-o poziție privilegiată, mai ales când am avut și sprijinul părinților și am crescut într-un mediu favorabil. Însă doar uitându-ne la potențialul cuiva nu ne ajută să preconizăm dacă acea persoană va avea succes sau nu.

După cum menționa și Angela Duckworth, autoarea bestseller-ului Grit. Puterea pasiunii și a perseverenței, talent plus efort înseamnă abilitate, iar abilitate plus efort înseamnă realizare. Deci dacă talentul contează o dată, efortul contează de două ori mai mult în ecuația succesului și pentru a ne atinge obiectivele.

În cartea sa Range. De ce triumfă generaliștii într-o lume specializată, David Epstein explică cum învățarea profundă, pe termen lung, se poate atinge doar prin efort susținut și taskuri dificile. Învățarea rapidă și ușoară nu are efecte de durată, și informația învățată nu se păstrează în memoria de lungă durată.

Conceptul de dificultăți dezirabile, introdus prima oară în 1994 de către Robert Bjork, profesor în psihologie la UCLA, dovedește că obstacolele care ne îngreunează procesul de învățare, ne încetinesc și ne frustrează, sunt de fapt benefice pe termen lung.

Una dintre aceste dificultăți dezirabile este și efectul de generare care, pe scurt, înseamnă să încercăm să găsim singuri un răspuns. Cum ar spune unii profesori, “explică în cuvintele tale”. Chiar și atunci când răspunsul este greșit, faptul că am trecut singuri prin proces ne accelerează procesul de învățare.

Îmi amintesc că în liceu nu aveam abilități foarte bune de comunicare și eram timorată când trebuia să răspund în fața clasei. Cu toate că citeam foarte mult, nu reușeam să-mi articulez ideile și să explic ce citisem și învățasem, însă tot încercam pentru că mi se părea mai autentic să mă exprim în cuvintele mele decât să redau pe de rost, ca un papagal, din ce au zis alții. Până într-o zi când am răspuns la istorie și profesorul mi-a dat un șapte, însoțit de feedback-ul că el îmi apreciază efortul și știe că am învățat, însă vocabularul meu nu este destul de dezvoltat, așa că mai bine continui să învăț pe de rost din carte și nu să explic cu cuvintele mele.

Atunci când avem un mindset fix, învățăm cu scopul de a atinge un obiectiv pe termen scurt, de exemplu să luăm o notă bună. Însă dacă adoptăm un mindset de creștere, învățăm cu un obiectiv clar, ca să ne dezvoltăm abilități noi și să atingem rezultate care ne ajută pe termen lung și sunt parte dintr-un plan.Ideal ar fi ca și profesorii să țină cont de asta, și să evalueze rezultatele pe termen scurt într-un context de învățare mai complex, pe termen lung.

A învăța nu e suficient

Cineva care este deschis către învățare continuă și e mai tot timpul înscris la un curs, o școală sau are o carte în mână, nu are automat un mindset de creștere. Poate că și tu cunoști pe cineva care are tendința să te întrerupă des ca să-ți spună “da, știu, am citit despre asta în cartea aia”. Sunt genul ăla de oameni care știu să-ți explice perfect cum funcționează creierul uman, care sunt motivele pentru care nu te poți lăsa de fumat și ce ai de făcut, în timp ce ei mai trag un fum din țigară, cu un aer de superioritate. Îți explică pas cu pas ce exerciții să faci ca să slăbești, în timp ce ei nu petrec nici măcar 5 minute pe zi făcând sport.

Trăim într-o lume în care cunoașterea și informația sunt mai accesibile decât mâncarea fast-food. Oricine poate învăța ceva în fiecare secundă, doar apăsând butonul play, de pe canapea, relaxat. Tehnologia a devenit accesibilă tuturor celor care vor să-și lanseze propriul Masterclass. Dar ce ne-ar ajuta să ne întrebăm este la ce ne folosește acel curs și cum vom aplica în viața noastră de zi cu zi ceea ce învățăm.

Învățarea pasivă este o iluzie cu care putem să ne mințim pe noi înșine, la fel cum ne mințim când ne spunem că a ne uita un weekend întreg la seriale ne relaxează. Învățarea e eficientă, doar atunci când aplicăm, punem în practică ceea ce învățăm și ne dezvoltăm noi abilități.

Una dintre pasiunile mele este gătitul și în general, tot ce are legătură cu mâncarea. David, partenerul meu, ar spune că dacă nu mă gândesc în momentul ăsta la mâncare, probabil că fie dorm, fie sunt bolnavă,deci analogiile cu mâncarea îmi vin cel mai ușor în minte. Acum câțiva ani când Netflix a început să devină popular, industria show-urilor de gătit a explodat. În fiecare zi, mă puteam uita la un nou episod cu chefi celebri care creau magie în bucătărie. Apoi Instagram a adus fotografia culinară la nivelul următor și Masterclass a creat cele mai extraordinare și artistice cursuri online care te învață cum să gătești ca Massimo Bottura în două zile.

La un moment dat, petreceam mai mult timp uitându-mă la cum găteau unii la televizor decât gătind eu în bucătăria mea. Mi-am îmbunătățit în vreun fel skill-ul de a găti? Nu, din contră, cu cât urmăream mai multe cursuri și programe, cu atât exersam mai puțin. În final, am găsit două cărți fundamentale care explicau principiile gătitului, cu detalii științifice și tehnici simple, și asta m-a ajutat să mă eliberez, să fiu mai creativă și să îmi creez propriile rețete, fără să mai depind de alții. Acum am o colecție de cărți la care mă duc doar pentru inspirație.

Când petrec timp pe Instagram căutând inspirație pentru fotografie culinară și idei de food styling, încep să simt anxietate după primele 5 minute. Am nevoie să rămân ancorată în realitate și să revin la întrebarea ce caut eu aici? ca să nu mă las prinsă de vârtejul în care m-am băgat singură. A învăța de dragul de a învăța este la fel de fără sens ca uitatul la Chef’s Table în timp ce mâncăm o șaorma cu extra maioneză, sau jucăm jocuri video până la 3 noaptea. Ne dă impresia că facem ceva care ne ajută, că învățăm, și pe moment simțim că avem o mică revelație. Din păcate, cu asta și rămânem. Cu o revelație și atât.

Mindset-uri de creștere false

Conceptul de mindset de creștere al lui Carol Dweck a fost aplicat în foarte multe arii, de către părinți, profesori, manageri și coachi din întreaga lume. Însă a fost aplicat de multe ori greșit. Mindset-ul de creștere se bazează în esență pe credința că oamenii sunt plini de resurse de care uneori nu sunt conștienți, că oricine își poate dezvolta noi abilități, și că inteligența nu este bătută în cuie.

Câteva dintre felurile în care conceptul de mindset de creștere poate fi folosit în mod eronat și de care e bine să fim conștienți:

  1. Unii oameni iau ceva ce le place la ei și cred că au un mindset de creștere. De exemplu faptul că au o minte deschisă și tolerantă sau că sunt flexibili. Evident că a fi deschis la minte, tolerant și flexibil sunt valori pozitive care ne ajută în evoluție, însă nu implică automat că suntem dedicați învățării și dezvoltării continue, așa cum nici a învăța de dragul de a învăța, nu înseamnă că ne dezvoltăm un nou skill.
  2. A depune efort nu este întotdeauna suficient pentru a ne dezvolta, iar a lăuda efortul atunci când nu este cazul, e contraproductiv. E OK sa depunem efort fără niciun obiectiv clar, atunci când asta este de fapt intenția. Putem face ceva pentru relaxare sau din pură plăcere pentru procesul în sine. Însă atunci când depunem efort cu un scop clar de dezvoltare și îl canalizăm în locul greșit, asta nu ne ajută să ne dezvoltăm. Procesul de dezvoltare presupune mai mult decât doar efort. Începe cu setarea unui obiectiv clar și folosirea mai multor strategii și tactici pentru a-l atinge. Însă dacă efortul este pus într-o strategie care nu funcționează, avem nevoie să ne oprim și să regândim strategia. Avem nevoie să schimbăm ceva. Nu lăuda niciodată efortul atunci când cineva de fapt nu învață.
  3. Încurajările de genul “Poți face orice îți dorești” sau “Poți fii oricine vrei tu să fii” sunt periculoase, mai ales când sunt folosite ca principii de dezvoltare,însă nu sunt însoțite și de planuri concrete. Acest pozitivism forțat poate crea așteptarea nerealistă și naivă că orice e posibil, fără a înțelege de fapt de ce este nevoie pentru a obține acea identitate sau ideal. Este mult mai eficient și înțelept să ne concentrăm pe dezvoltarea unor abilități care ne pot aduce mai aproape de acel ideal și să măsurăm progresul pas cu pas.
  4. A da vina pe cineva pentru ca are un mindset fix este la fel de greșit precum a blama pe cineva pentru că are o prejudecată. Cu toții avem prejudecăți, și cu toții avem un mindset fix uneori. A blama înseamnă a nu sprijini dezvoltarea și a fugi de responsabilitate. Ca și manager, îmi propun intenționat să îmi aloc timp pentru a-mi sprijini membrii echipei să învețe și să se dezvolte încontinuu. Aud des alți manageri care spun, “da, mi-ar plăcea și mie să urmez cursuri și să îmi trimit oamenii la training-uri, dar avem prea mult de lucru, cine ne face treaba?”. Asta e o scuză. Dacă ești dedicat dezvoltării, asta devine parte din muncă, nu e ceva opțional sau un privilegiu de care beneficiază doar aceia care și-au bifat ultima linie de pe to-do list.

Suntem într-un proces continuu

Ca mare fan Harry Potter, am fost în al nouălea cer când l-am auzit de curând pe fiul meu de șapte ani că mi-a zis “Mama, hai să ne uităm la Harry Potter împreună”. Unul din personajele mele preferate e Neville Poponeață. Îți aduci aminte de Neville, băiatul ăla timid și stângaci pe care Jobenul Magic nu știa unde să îl repartizeze? El voia la Astropufi, dar Jobenul îl trimite la Cercetași. Și cum reușește Neville să se transforme dintr-un copil mediocru și fără prea mult talent în eroul de la final? Cum își dezvoltă încrederea în abilitățile lui de magician și ajunge erou? Prin sprijinul și încurajările pe care le primește de la Albus Dumbledore și de la profesori, prin încrederea pe care i-o arată prietenii lui și prin curajul și determinarea lui interioară, de la început până la sfârșit.

Ca animale sociale, ne definim în relație cu ceilalți, iar ceea ce alții gândesc despre noi și așteptările pe care le au de la noi ne influențează în bine sau în rău. Când avem un rol în a dezvolta alți oameni, sunt doar două opțiuni: stagnare sau creștere.

Atunci când adoptăm un mindset de creștere, acceptăm un drum cu suișuri și coborâșuri, un drum care mai are și tot felul de obstacole neașteptate.

Unul dintre conceptele care m-au influențat puternic e cel de messy middle, al lui Scott Belsky, investitor și fondator al Behance. Oamenii de succes vorbesc adesea despre începuturi și apogeul succesului, dar nu menționează și partea mai puțin glamour, momentele de îndoială și greutățile care însoțesc inevitabil calea către succes. Mi se întâmplă de multe ori ca atunci când lucrez la un proiect mai complex, care durează multe luni și are vizibilitate mare, să observ interes maxim din partea stakeholderilor la începutul proiectului, când se stabilește bugetul și scopul, și la sfârșitul proiectului, când vor să vadă dacă investiția a meritat. Însă mijlocul arată cam așa:

Adevărul este că nimeni nu are 100% un mindset de creștere și toți avem o combinație din cele două, în proporții diferite și în funcție de situație și de stimulii emoționali pe care îi resimțim. Însă vestea bună este că inteligența noastră nu e fixă, putem observa și schimba felul în care ne uităm la obstacole. Putem decide să acționăm făcând un mic pas înainte, mai aproape de obiectivul nostru, cu efort și perseverență.

*****

Dacă mă gândesc din nou la relația mea cu profesorul meu de economie din clasa a XI-a, pot spune că am păstrat legătura. Doar că dânsul nu știe asta, pentru că totul s-a întâmplat în capul meu. Pentru multă vreme, Dl. Stancu a fost vocea criticului meu interior. Nu ești bună la asta, nu poți face aia, e prea greu pentru o fată,n-o să termini raportul la timp, nu te pricepi la cifre. Și uneori l-am crezut. Dar de cele mai multe ori l-am ignorat. Am continuat să îmi văd de treabă, să mă concentrez pe ce aveam de făcut, să sap mai adânc și să mai învăț un pic.

Unul dintre cursurile mele preferate în facultate a fost chiar managementul financiar. Nu neapărat pentru că mă interesa să fac bani sau să urmez o carieră în domeniu, ci pentru simplul fapt că aveam un profesor care știa cum să explice concepte complicate și abstracte, cu exemple din viața de zi cu zi. Ne-a făcut să înțelegem că inteligența financiară e importantă, orice am alege să facem în viață. Totul în jurul nostru are implicații financiare. Ca manager și om de marketing, cred cu tărie că oricine e interesat să dezvolte o carieră internațională sau în management, are nevoie de inteligență financiară și are nevoie să înțeleagă mecanismele financiare ale unui business.

Uitându-mă înapoi la dezvoltarea mea profesională și la cariera de până acum, știu că faptul că am avut un mindset de creștere m-a ajutat să fac pași mărunți dar siguri înainte. Am avut oare acest mindset tot timpul? Evident, nu. Au fost și încă sunt momente când mă simt mai puțin capabilă sau mai puțin încrezătoare și criticul interior încearcă să mă pună din nou la loc călduț și confortabil. Însă în momentele alea mă gândesc, “oare ce-ar face acum un Cercetaș?” Ar da un pas înapoi și ar renunța, sau și-ar găsi curajul de a rămâne în arenă până când ultimul Horcrux va fi distrus și ar putea deveni eroul care visează să devină?

Resurse:

Read:

Watch:

Listen To:

Join 0+ Insider

Newsletterul 0+ Insider este cel mai bun loc unde să ne urmărești. Vei avea acces la insight-uri utile într-un proces de schimbare, informații de culise legate de ce punem la cale (inclusiv workshopuri pe care le anunțăm doar pe mail), recomandări de cărți și altele. Ce NU vei primi? Informații superficiale, pline de cuvinte stufoase, concepte obosite și deja super-reciclate, “tips & tricks” sau “growth hacks”. Îți vom scrie doar când avem ceva valoros de împărtășit.

S-ar putea să te intereseze și:
Menu