fbpx

Deep Work – despre munca remote, conștiinciozitate și dependența de social media (book club cu Cristina)

Am pornit de la cartea Deep Work (scrisă de Cal Newport) și am discutat despre cum ne organizăm timpul, legătura dintre lucratul de acasă / remote, conștiinciozitate, responsabilitate și anxietate. Am povestit și despre concluziile Cristinei în cei 4 ani de când și-a închis contul personal de Facebook și insights din munca ei pe tema dependenței de social media, mail, chat & telefoane.

Ascultă episodul și pe:

    

***

Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.

Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).

Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!

***

Andrei: Bună, Cristina!

Cristina: Bună, Andrei!

Andrei: Ne-am adunat astăzi ca să povestim despre Deep Work a lui Newport. Cum îl cheamă pe ăsta?

Cristina: Domnul Cal Newport.

Andrei: Și are această carte pe care a scris-o acum destul de mult timp.

Cristina: Da, cred că au trecut ceva ani. Cred că au trecut vreo cinci ani, nu mai știu exact. Știu sigur că eu am citit-o prima oară în 2017.

Andrei: Și care vorbește despre această practică… Cum definim noi deep work? Pentru cine nu știe?

Cristina: Nu mai țin minte cum a definit el exact dar cum o definesc eu este: munca pe care o poți face doar tu, adică nu poate fi automatizată și ai nevoie să nu fii întrerupt și ai nevoie de spații mai mari de timp ca să o faci, implică și niște creativitate și niște gândire. Chiar nu mai țin minte cum o definea el.

Andrei: Da, nici eu nu mai știu definiția exactă dar era ceva de genul: muncă unde ai nevoie să stai concentrat, focused pentru perioade lungi de timp și neîntrerupte. Cred că ceva de genul ăsta era. De principiu este vorba despre a învăța să-ți aloci, să-ți izolezi, să-ți tai bucăți din zi, cât mai multe (și aici e o discuție, poate o să o avem) pentru muncă neîntreruptă, fără distractions, fără să mai sune un telefon, fără să mai răspundem la un mail, fără să mai verificăm un social media, fără să sărim de la un task la altul și după aia iarăși la ăla de dinainte într-o singură oră sau în cinci minute.

Ăsta este un mod de muncă care, argumentează el, că produce rezultate foarte mișto de partea de care ziceai și tu. De creativitate… De creație în primul rând, eu așa o văd, de a genera nou și consistent. Bucăți mari de lucru consistente.

Cristina: Și aici poate fi vorba inclusiv de programare. Adică tot la capitolul „creație” o văd.

Andrei: Da, adică se aplică în orice domeniu.

Cristina: Nu ține doar de artă neapărat. Se poate aplica în orice. Knowledge workers, practic ce lucrează acum cel mai mult oamenii din ziua de astăzi. Este un fel de knowledge work și este nevoie de deep work din ce în ce mai mult pentru că task-urile care puteau fi automatizate au fost automatizate. Și vorbea despre cât de important este pe viitor acest  deep work.

Andrei: El dă niște reguli acolo și mi se pare interesant să trecem acum, rapid prin ele ca să dăm o definiție un pic mai clară a ideilor principale din carte. După care noi ne propusesem să intrăm un pic mai deep pe câteva idei din ce și-a luat fiecare mai relevant din deep work.

Avea niște reguli. Una era clar asta cu „work deeply”. Definea ce înseamnă „deeply”. Perioade lungi de timp, neîntrerupte, focusat și avea aceste recomandări. Fără internet, fără telefon care sună. Să te izolezi cât mai bine. Și fără această alternare de care vorbeam mai devreme între task-uri mici, mari, de zoom in, zoom out, tehnice sau mai teoretice. Cu cât mai puține shift-uri între ele.

Cristina: Ce explica el era că lumea, atunci când face acest switch de la un task la altul, o bucată din memoria noastră și din atenție rămâne blocată în ce făcea înainte. Pe lângă faptul că rămâne blocată ne și consumăm foarte multă energie făcând acest switch, mult mai multă energie decât dacă am rămâne pe același task.

Andrei: Cred că era și o regulă, mult înainte să scrie el cartea asta. Descoperiseră că durează zece minute, un sfert de oră…?

Cristina: Mai mult. 24 de minute.

Andrei: Să faci shift-ul înapoi. Când faci shift-ul de la un task la altul, până ajungi la nivelul maxim de productivitate este un timp foarte lung. Și m-am gândit de multe ori la asta. Le mai povesteam clienților despre asta. Sunt oameni care lucrează 20 de minute la asta, 15 minute la mail-ul care tocmai a venit, se întorc înapoi la prima, iarăși îi întrerupe un coleg și chunk-urile, bucățile astea de muncă neîntrerupte sunt de 15 minute, 20 de minute.

Și mi se pare fascinant. Înseamnă că dacă tu ai bucăți de maxim 20 de minute, 25 de minute de muncă neîntreruptă, după care fragmentezi, întrerupi cu ceva sau ești întrerupt într-un fel și în același timp știm că-ți ia 24 de minute în medie să devii 100% productiv, asta înseamnă că tu nu ești 100% productiv niciodată.

Efectiv tu lucrezi la 60-70% din cât poți tu lucra toată ziua. Și mi se pare fascinant. Adică ajungi la sfârșitul zilei și te uiți la ce ai realizat, te întrebi dacă ai realizat suficient sau nu și când răspunsul este „nu” (și bănuiesc că de obicei este „nu” pentru most people) tu de fapt nu știi dacă nu ai realizat pentru că nu ești tu în stare sau că pur și simplu ai un mod haotic de a lucra și permiți prea multe…

Cristina: Bine și în timp chiar ajungi să nu mai fii în stare pentru că ăsta este un mușchi care se antrenează. Poate înainte erai capabil să te concentrezi pentru o anumită bucată de timp dar pentru că nu ți-ai mai antrenat chestia asta, ai ajuns să te concentrezi mult mai puțin. Și dai vina pe faptul că toată lumea este așa în ziua de astăzi.

Andrei: O altă regulă era să îmbrățișezi plictiseala aia. ”Embrace boredome” îi zicea el.

Cristina: Da, foarte important asta.

Andrei: Hai să ne dăm timp să ne și plictisim. E ok să blocăm patru ore astăzi sau toată ziua pentru un task și în aceste patru ore să simțim la un moment dat plictiseală. Să-i dăm curs plictiselii, să nu-i dăm curs reflexului de a opri chestia asta prin a pune mâna pe telefon și a da scroll  un pic pe Facebook sau pe Instagram.

Și mi se pare că oamenii sunt foarte… mă rog, noi suntem dar cumva m-am pus în altă categorie deoarece cred că după ce știi lucrurile astea și ai lucrat un pic cu ele nu mai poți să fii la fel de ignorant nici dacă ți-ai dori. Ești prea conștient că faci asta.

Pe noi ne sperie un pic plictiseala, cred că ne-am obișnuit să fim tot timpul activi și să facem ceva chiar dacă nu e productiv. Să facem ceva încât ideea asta de idle time, timp în care nu se întâmplă nimic, lăsăm mintea să wander  un pic, să se plimbe, ne sperie de multe ori. Și avem reflexul de a umple cu ceva timpul acela.

Problema e că întrerupe aceste bucăți. Adică dacă după o oră simt că mă plictisesc un pic și nu permit, nu las chestia asta să se întâmple și pun mâna pe telefon, tocmai am fragmentat deep work time-ul.

Cristina: Da și pe lângă asta are impact asupra memoriei noastre și asupra creativității. Asupra memoriei pentru că niște lucruri pe care tocmai le-am făcut sau le-am citit sau le-am învățat nu se mai imprimă în memoria noastră că nu le mai permitem; și asupra creativității pentru că nu mai apucăm să le conectăm între ele.

De asta ne vin cele mai bune idei la duș când teoretic nu stăm cu telefonul.

Andrei: Și mai e o chestie. Nu punem pe noi presiunea să generăm ceva în perioada aia. Nu avem așteptarea asta. Mă duc acum la duș să revin de acolo cu o idee. E mai degrabă „las lucrurile să se întâmple și emerge aparent o idee”.

Cristina: Exact atunci ne apar. Când reușim să ne deconectăm un pic fără să avem așteptarea să ieșim cu niște idei noi sau rezolvări la probleme pe care le avem.

Andrei: A treia regulă despre care știu că discutasem înainte să începem înregistrarea asta că vom sta un pic mai mult, deci doar trec prin ea. Acum este ideea de quitting social media, regulă din punctul lui de vedere. Să renunți la social media. O să vedem ce înseamnă să renunți. Voiam să povestim, mai ales că tu ai făcut niște exerciții în zona asta destul de puternice și personal și cu clienți știu că ai lucrat pe asta și aș vrea să stăm un pic pe regula asta.

Și apoi cea de-a patra pe care mi-am notat-o eu era … ei îi spuneau ”drain the shallows”. Adică să renunți la celălalt tip de work. Să nu mai faci shallow work, să scazi timpul petrecut în întâlniri, să încerci să-ți optimizezi programul astfel încât să nu mai faci muncă superficială ca să poți să-ți permiți să stai mai mult în ceea ce ei numesc deep work.

Cristina: Și inclusiv avea niște reguli legate de email management, la cine răspunde el, la cine alege să nu răspundă. Și ulterior a și lansat o carte doar pe subiectul ăsta de „cum ar fi dacă am renunța complet la email?”

Andrei: Mi-a scăpat asta. Nu știam că are cartea asta dar aș vrea să spun că eu zic asta de vreo șase ani. Că emailul este cel mai ineficient mod de comunicare și aș vrea să fie desființat.

Cristina: (râde)

Andrei: Pe bune. Și eu sunt foarte acolo. Adică nu pot să zic că nu îl folosesc dar realitatea este că în afară de clienții cu care lucrez direct și care sunt cumva prioritizați, mailul meu nu e o prioritate pentru mine. Adică mă uit din când în când. Am uneori zile întregi în care nu mă uit în mail și am zero regrete. Cumva lucrurile care sunt urgente ajung la mine pe alte canale.

Cristina: Da. Nu o să-ți dea nimeni mail sau mesaj pe social media ca să-ți spună că arde ceva cu adevărat. O să afli altfel. O să fii sunat de obicei.

Andrei: Ok. Deci avem conceptul de deep work, avem aceste câteva reguli care facilitează deep work-ul, care te ajută să îl ai mai mult în viața ta.

Cristina: Mai voiam să-ți spun o chestie…

Andrei: Te rog.

Cristina: Cal Newport este… cred că science proffesor la o universitate din State. De fapt, în această carte a pus cap la cap mai multe studii și exemple făcute de alții sau luate de la alții. Adică nu a făcut muncă de cercetare și este o carte bună pentru a descoperi măcar un overview al acelor studii. Sunt studii foarte importante pe toată zona asta de productivitate, de deep work, de email management. Dar el personal nu a avut niciodată social media de exemplu…

Andrei: Conturi.

Cristina: Conturi de social media.

Andrei: Dar câți ani are? 80 de ani sau cât are? (râde)

Cristina:  Cred că e un pic mai mare decât noi…

Andrei: 70?

Cristina: (râde). Un pic. La suflet. Cred că are 38 de ani. Nu e foarte în vârstă.

Andrei: Introvertit, nu? No judgement.

Cristina: Mai mult ca sigur. Și are podcast, are newsletter, că face foarte multe lucruri dar are asistenți pe care i-a angajat să se ocupe de chestia asta.

Andrei: I can totally relate tot that.

Cristina: Da (râde). Deci el personal nu a avut nevoie niciodată și nici nu a interacționat în acest mod și cumva are perspectiva asta de outsider care este o perspectivă privilegiată. Adică recomandarea mea este ca oamenii să citească această carte și să-și aleagă ce este relevant în cazul lor pentru că nu o să se potrivească toate. Nu toată lumea își permite să-și închidă mâine conturile de social media.

Andrei: Da, e interesant punctul ăsta de vedere. Eu mă gândisem la el un pic din alt unghi. Conceptul de deep work așa cum îl prezintă el, mi se pare că îl prezintă mai degrabă ca un stil de viață. Adică dacă îmi aduc bine aminte, zicea ceva de genul că „regula ar trebui să fie deep work pentru partea profesională și excepțiile sunt să-ți programezi în calendar perioade în care faci excepții de la deep work”.

Am acum o oră și jumătate astăzi în care îmi permit să bounce emailuri și telefoane și ce mai am, chestii care îmi fragmentează ziua iar în rest mă reîntorc la ce înseamnă deep work.

Și mă gândeam la asta… într-adevăr sunt puține stiluri de viață care să-ți permită să faci asta la nivelul la care spune el. Mărturisesc că modul în care fac deep work de mulți ani și chiar de dinainte de carte dar m-a ajutat mult cartea să conștientizez un pic ce făceam și să o fac un pic mai structurat, mai degrabă programam bucăți de deep work în viața obișnuită.

Adică îmi blochez trei ore, patru ore, o zi uneori, mai făceam și de două zile, mai plecam din oraș. Dar sunt bucăți programate în care în calendarul meu scrie deep work pe task-ul ăsta și atunci mă deconectez de la toate, social media, îmi creez spațiul ăsta dar nu pot să zic că e most of my time. Mare parte din timpul meu este… cred că mai puțin fragmentat decât al multora dar în continuare fragmentat.

Am multe task-uri în fiecare zi pe categorii diferite, mă mut de la unul la altul. Stau pe unul, adică am muncă neîntreruptă de jumătate de oră – o oră – o oră jumate dar după aia trec la un alt task care nu are nicio treabă de cele mai multe ori, care necesită efortul ăsta de refocusare și ia acele 24 de minute să redevin productiv. Și de asta cred că e important ce ai zis tu. Și eu cred că pe oameni i-ar ajuta să-și ia idei și să vadă cum pot să le implementeze în viața lor actuală. Ideea nu e neapărat să schimbăm viața profesională cu totul ca să ne potrivim cu aceste idealuri despre care vorbește Newport.

Cristina: Și nici nu suntem făcuți să facem deep work 24/24. Sau mă rog, opt ore pe zi. Chiar s-au făcut niște studii pe tema asta și după patru ore nu prea mai suntem capabili să ne concentrăm 100% pe același task. Cam aia este limita. Și o observăm nu doar în munca asta creativă, o observăm și la cei care fac sporturi de performanță. Că și ei au un număr limită de ore în care se antrenează și este cumva asemănător. Este un mușchi pe care îl antrenăm. Este fizic sau este pe niște muncă din asta intelectuală.

După acele ore, practic ne scade capacitatea de a ne concentra iar dacă noi totuși insistăm, continuăm pe același lucru, o să realizăm într-un timp mult mai mare decât dacă ne-am încărca bateriile și am relua a doua zi.

Andrei: Asta era legată de cum selectăm din ideile lui ce ni se potrivește. Dar sunt curios, o idee importantă care ți-a rămas ție din carte ar fi care? Și pe care să discutăm un pic, să o expandăm un pic. Bănuiesc că e legată de zona asta de social media…

Cristina: Da, m-a ajutat foarte tare să conștientizez niște lucruri pe care începusem deja să le observ și chiar mi-am luat foarte multe din cartea asta. Deci am citit-o în 2017… cred. Estimez că pe acolo am citit-o prima oară și deja aveam niște ani de când îmi track-uiam foarte detaliat timpul. Pe ce mi se duce timpul. Aveam vreo doi ani dacă nu mă înșel.

Și realizam…

Andrei: Scuză-mă un pic. Cum realizai?

Cristina: Există niște aplicații pe care ți le instalezi pe telefon și pe laptop sau desktop și care îți spun exact pe ce site-uri ți-ai petrecut timpul. Bine, acum astea sunt încorporate by default și la Android și la Apple. Dar pe atunci trebuia să stai tu să instalezi un astfel de program de monitorizare.

Și am instalat RescueTime prin 2014 sau 2015 și este șocant. Pentru că tu spui sau mă rog.. eu spuneam, nu tu. Eu spuneam „nu petrec atât de mult timp pe Facebook”. Și am nevoie de el. Am nevoie de Facebook în munca mea, nu pot să renunț. Și pe urmă când am stat să trag linie, să analizez orele alea, mi-am dat seama că pierdeam o oră în fiecare zi doar de pe laptop. Asta fără mobil. Și o oră poate că nu pare atât de mult dar de fapt sunt 15 zile din an. Câte lucruri am face dacă am avea două săptămâni în plus într-un an?

Andrei: Concediu, practic.

Cristina: Un concediu cel puțin.

Andrei: Pentru most people ăla e concediu.

Cristina: Și asta era doar pe laptop. Dacă mai puneam și mobilul probabil că era o luna din an pierdută doar pe asta. Și realizam la finalul acelei ore că nu știam pe ce mi s-a dus timpul. Pur și simplu am pierdut o oră și am făcut ce?

Andrei: You’re sucked in vortexul de social media și te-a scuipat afară.

Cristina: Am intrat în acea mare gaură neagră a timpului și ieșeam de acolo o oră mai târziu după un carusel emoțional. Treceam prin toate emoțiile posibile într-un timp super scurt și eram fix scuipată afară și nu știam de ce intrasem. Nici nu rezolvam de ce nu intrasem. Era foarte neintenționată munca aia a mea despre care mă păcăleam eu că e necesară să o fac.

Și am tot început să tai. Am tăiat încet-încet. Hai să petrec 10 minute, hai să petrec 5 minute. Și ce făceam era că îmi scriam înainte ce voiam să postez, lucrurile de care aveam nevoie pentru brand-urile cu care lucram pentru mine, intram, postam, îmi rezolvam mesajele private și cam aia era tot. Deci am început să folosesc Facebook-ul mult mai cu intenție.

Și după ce am citit asta, am zis să fac un experiment să văd cum este fără Facebook. Urma să împlinesc, chiar a doua zi, zece ani de când aveam contul de Facebook. Aveam foarte mulți oameni care mă urmăreau. Cred că aveam 6,000 sau ceva de genul ăsta. Și am zis să stau o săptămână fără. Și săptămâna aia nu s-a mai încheiat de atunci. Încă este oprit contul de Facebook.

Andrei: Și ce ai făcut efectiv? Ți-ai suspendat contul sau ce ai făcut? Ți-ai dat temporary delete? Sau cum e?

Cristina: Da. Eu teoretic am crezut că este închis dar nu l-am închis. Adică oricând îmi bag eu din nou parola și intru este ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Este acolo, sunt băgată în continuare în niște grupuri unde primesc mii de mesaje. Am mai intrat din greșeală.

Dar practic am renunțat la contul meu personal și mi-am făcut un cont fake cu care cu care să pot să-mi administrez… Mă rog, nu e chiar fake, doar e gol. Nu am pe nimeni, că până la urmă problema era că îmi pierdeam singură timpul consumând ce fac alții.

Andrei: Oamenii sunt problema (râde). Asta e problema, că pe Facebook sunt oameni acolo.

Cristina: Exact. Un feed gol este minunat.

Andrei: Și de cât timp nu mai ai Facebook?

Cristina: Se fac acum patru ani.

Andrei: Și cum te-a afectat asta?

Cristina: A fost foarte greu la început în primele săptămâni pentru că mă tot întrebam: „dar îmi duce cineva lipsa?

Andrei: Îți spun eu, răspunsul e „nu”.

Cristina: Răspunsul e „nu”, exact. (râde)

Andrei: Nobody gives a fuck. (râde)

Cristina: Și chestia asta este foarte greu de digerat.

Andrei: Bine, aș vrea să corectez această glumă. Cred că de fapt nu este că nu ne duce nimeni lipsa. Cred că Facebook și în general social media nu sunt mediile în care e ok să judecăm dacă cineva ne duce sau nu lipsa. Dacă vrem să păstrăm contactul și conectarea, în special cu oamenii apropiați și avem nevoie de conectare… dar Facebook și social media sunt atât de mult…attention driven… nici nu știu cum să zic.

Mi se pare că este doar despre atenție. Despre atenție mult mai mult decât este despre conectare. Este despre significance ca nevoie, nu despre connection. Și astea sunt foarte greu de obținut în același timp.

Fiindcă significance-­ul, a mă simți important, a simți că eu contez, a arăta oamenilor cât de mișto e viața mea, a exprima ceva ca să văd cum va reacționa lumea, câte like-uri, comentarii… toată zona asta este despre significance și este despre… ca să-mi bifez nevoia de significance am nevoie să fiu focusat pe mine. Este despre mine, este despre „uitați-vă la mine”. Oare cum sunt eu văzut? Oare am zis eu ceva suficient de valoros ca să primesc like-uri sau nu? Oare în poza asta arăt suficient de bine încât să…?

Conectarea, on the other hand, e fix despre cealaltă chestie. Este despre a te concentra pe celălalt, pe omul cu care interacționezi, a pune un pic focusul pe el și „lasă-mă pe mine, cum ești tu?”. Și chestia asta facilitează conectarea și apartenență.

Și cred că de asta rețelele sociale nu sunt un loc bun prin care să ne bifăm nevoia de conectare pentru că este o falsă conectare. Noi de cele mai multe ori acolo, mai degrabă îi bifăm altcuiva nevoia lui de significance și poate ne-o bifează și el pe a noastră dar cam aia e.

Așa, deci au trecut niște ani, ziceai că la început a fost mai greu…

Cristina: Da, cumva am simțit că a trebuit să-mi reconstruiesc identitatea pentru că depindeam foarte mult de partea asta de significance, de social media. Având cont de atât de mulți ani și fiind și super mega introvertă, în primul rând job-ul meu a depins foarte mult de social media pentru că așa am devenit cunoscută. Prin faptul că am promovat niște artiști români pe Facebook într-o perioadă în care chestia asta nu se întâmpla și nu era deloc cunoscută ca variantă de marketing astfel.

A trebuit să mă redefinesc pe mine și să nu mai depind de Facebook pentru a-mi bifa toate nevoile alea. Nevoia de significance pe care ai menționat-o tu. La mine mai era și o nevoie de control. Aveam impresia că pentru simplu fapt că eu citesc tot ce se întâmplă acolo aș fi mai la curent cu lucrurile care contează, ceea ce la fel, este un control fals. E o iluzie.

Iluzia de varietate, că îmi iau lucruri interesante și articole utile. A trebuit să-mi găsesc alte surse pentru toate nevoile astea.

Andrei: Mai sănătoase.

Cristina: Niște surse mai sănătoase și am încercat să le duc în offline pe cele mai multe dintre ele și mi-am dat seama că este o variantă mult mai satisfăcătoare. Mai ales asta cu conexiunea. Deci orice conexiune dusă în offline e ok. Nu este la volumul ăla de mii de oameni care să-mi dea like-uri dar este mult mai mișto pe termen lung. Și mult mai greu de atins, până la urmă. Este vorba de timp investit, să te întâlnești cu niște oameni și să fiți vulnerabili și nu poți să faci asta în online.

Andrei: Eu am acest sentiment, cu cât oamenii petrec mai mult timp în social media, cu atât li se atrofiază skill-urile astea de conectare, de interacțiune directă. Sunt ca niște mușchi care se atrofiază, cum ziceai mai devreme și mi se pare că devin mai inadaptați. Fără conotația condescendentă a cuvântului. Pur și simplu sunt mai puțin adaptați pentru relații reale, autentice, unu la unu. Și nu doar unu la unu, în general, offline. Și este o capcană pentru că petrecem timp pe internet din ce în ce mai mult, în online, în social media, prin natura lucrurilor și default-ul este că ne vom duce din ce în ce mai mult acolo dacă nu facem noi ceva să oprim asta sau să ducem la niște limite mai sănătoase.

Alte rețele sociale? Care e relația cu ele?

Cristina: În prezent? Cum mai arată acum?

Andrei: Da.

Cristina: It’s complicate (râde). Glumesc. Mai folosesc uneori Instagram cu care sunt ok. Deci asta este ideea. Mi se pare o idee importantă că nu este vorba despre rețea în sine, ci despre relația fiecăruia dintre noi cu orice rețea. Poate eu aveam o problemă cu Facebook dar poate cu Twitter și Instagram sunt ok și nu simt că au vreo influență asupra emoțiilor mele sau asupra muncii mele. Nu îmi simt identitatea atașată de ele.

Ce am văzut în schimb la foarte mulți dintre oamenii cu care am lucrat… am lucrat cu foarte mulți care au venit la mine fix pe dependența asta de online, de social media și de cum să fie mai productivi, cum să-și recâștige motivația în zona asta.

Ce am observat este că ei își închid tot așa peste noapte un cont de social media cu care au ei probleme, oricare ar fi ăsta și după aia, pentru că nu sunt conștienți de ce își luau de acolo se duc și au fix același comportament pe altă rețea pentru că își găsesc alte metode foarte la îndemână să-și bifeze nevoile alea pe care nu și le mai bifează de pe o oarecare rețea și le iau din altă parte.

Andrei: Mai vreau să fac un asterisc aici. De fapt e în felul următor. Se ia o nevoie sau mai multe nevoi care sunt bifate prin rețeaua asta socială, nu sunt conștientizate neapărat, încep să simtă prețul pe care îl plătesc, la un moment dat nu mai sunt ok cu prețul ăla (petrec trei ore pe zi, cinci ore, șapte ore, timp în care aș fi putut să-mi fac viața mai mișto, să muncesc mai productiv, să mă bucur mai mult de viață, să mă duc în parc, să stau cu prietenii, cu oamenii dragi), încep să conștientizeze costurile, decid că îl oprim cold turkey, de mâine am închis.

Dar fiindcă nu au făcut un efort conștient în care să se întrebe „eu cu ce înlocuiesc, de unde îmi iau nevoile astea odată ce nu mi le mai iau din Facebook”, așa că la nivel subconștient, subconștientul lor se duce și zice „nu putem să stăm așa fără nevoile astea acoperite. Sunt niște nevoi justificate, valide. Noi avem nevoile astea, sunt reale, avem nevoie să le bifăm cumva și acum tu tocmai mi-ai oprit principala sursă pentru nevoile astea, ai decis conștient să închizi rețeaua socială dar noi avem nevoie să le acoperim de undeva și atunci o să iau o decizie care nu e tocmai conștientă de a-mi alimenta asta din altă parte. Și ghici ce? De mâine, treptat, în următoarele cinci zile o să încep să stau mai mult pe LinkedIn sau Instagram

Deci, de fapt problema este lipsa de conștientizare și de awareness și de claritate, pe ce nevoi îmi bifează mie asta, de unde din altă parte aș putea să-mi iau nevoile astea, care ar fi niște mijloace deștepte, niște locuri deștepte din care să-mi iau nevoile astea ca să nu cad dintr-o capcană în alta și tot așa.

Cristina: Da. Noi putem să le ignorăm acolo o zi sau câteva zile dar după aia ele ies la suprafață și avem nevoie să ni le bifăm. Toate rețelele astea de socializare și nu numai rețelele de socializare, în general online-ul, ne oferă o variantă foarte facilă să le bifăm. Și creierul este programat să caute scurtăturile. Să caute junk food-ul pentru că îi dă iluzia că va supraviețui astfel mai bine toată nevoia asta de socializare, toată nevoia de a fi la curent cu pericolele. Astea sunt niște nevoi de supraviețuire la bază și creierul nostru asta caută, asta vrea, asta are nevoie.

Andrei: Da, e wired pentru safety. Să caute siguranță. Care a asigurat mult timp supraviețuirea speciei.

Cristina: Da, ne-a servit frumos.

Andrei: La nivel de specie. Nu știu dacă ne-a servit foarte bine la nivel de indivizi dar asta e altă discuție. Mă rog, că existăm aici să discutăm despre asta, probabil că niște bine ne-a făcut și nouă (râde).

Da, deci pornisem de la social media și de la faptul că reprezintă sau generează mare parte din zgomotul care ne-ar putea opri din a avea bucăți de deep work lungi în care să creăm chestii mișto deep și meaningful.

Cristina: Social media, email-urile, chiar și site-urile cu articole. Pare că facem ceva productiv și util, că mai învățăm ceva, cam orice ne poate distrage de la deep work.

Andrei: Eu cred că articolele care sunt citibile în mai puțin de zece minute ar trebui desființate. Ar trebui să nu existe. Eu aș vrea să-mi pun un filtru, să nu-mi apară nimic pe internet care e mai scurt de zece minute de citit. Asta aș vrea.

Aveam tentația să zic „articole în general” dar după aia m-am gândit că nu e chiar așa. Că sunt unele mai deep.

Cristina: Îți ia două ore să-l citești.

Andrei: Cred că ne-am obișnuit să consumăm conținut și knowledge fragmentat. Bucățele de trei minute aici, un minut acolo, 30 de secunde dincolo și la sfârșit zicem: „Ne-am documentat o oră”.

Da dar te-ai documentat superficial o oră. E ca și cum în relațiile de cuplu ai fi avut 63 de relații de câte două zile fiecare și după aia ai zice că te pricepi la relații.

Cristina: (râde)

Andrei: E ca și cum ai fost în clasa întâi toată viața ta dar ai făcut-o de 63 de ori și acum te duci pe la ăia care sunt la facultate și le explici „eu fac asta de 62 de ani”. Fix așa e. E foarte superficial, e shallow. Și sunt niște lucruri acolo, e clar că la un moment dat îți ies bastonașele (râde) dar poate e mai mult în procesul de învățare decât despre bastonașe, asta zic.

Cristina: Am niște rant-uri mai ales pe zona asta de dezvoltare personală pentru că tocmai mă duc spre zone foarte deep. Adică mă duc și citesc studiile, vreau să văd rădăcina, de unde au pornit chestiile astea, citesc cărțile, mă duc super în profunzime, după care vin la mine oameni care au ascultat ceva despre asta într-un podcast de câteva minute sau au rămas super la suprafață și nici nu aplică dar ei au iluzia asta că au învățat lucruri.

Andrei: Cum era aia? Let me interrupt your expertise with my confidence.

Cristina: (râde) Exact. Da, sunt foarte la modă chiar și pe zona asta de dezvoltare personală.

Andrei: Da. Căutăm easy wins, easy way out, scurtături.

Cristina: Așa suntem programați. Adică e destul de greu să trecem peste felul în care este programat creierul nostru.

Andrei: E un pic trist pentru că mi se pare că de multe ori oamenii care caută scurtături la orice nu înțeleg despre ce e vorba. Ăsta e feeling-ul meu. Adică mie mi-e foarte evident când cineva vine și-mi cere (și clienți cu care lucrez) shortcut-uri sau înțeleg că-mi cere shortcut-uri, ce aud de fapt este „eu încă sunt foarte concentrat pe rezultat, nu pe proces.”

Și îmi dau seama că încă nu au înțeles că nu e vorba despre rezultat, este vorba despre proces. Avem nevoie de a găsi modalități prin care procesul de creștere, de dezvoltare, de a ajungem de unde suntem la unde vrem să fim, procesul ăla trebuie să ne placă. Avem nevoie să ajungem în punctul care ne place. Că dacă nu ne place procesul la un moment dat va deveni foarte greu și vom renunța. Și oamenii când vin și zic „aș vrea un shortcut”, ce spun de fapt este „eu mi-am asumat că nu o să-mi placă procesul, nu-mi place procesul, nu vreau să trec prin el dar vreau rezultatul. Dacă poți să-mi spui cum ajung mai repede la rezultat, să scap de chestia asta cu procesul…”.

Reacția e întotdeauna „dude, hai să mai vorbim un pic despre proces. Poate nu e procesul potrivit, poate găsim unul care să-ți placă. Dacă ar fi existat shortcut-uri de astea, fără niciun preț plătit le-ar fi luat toată lumea”. De obicei eu nu prea cred în genul ăsta de shortcut-uri.

Cred în modalități de a accelera procesele. Dar ai nevoie să-ți placă, să-l faci să există în el și părți care să-ți placă.

Cristina: Ce se întâmplă de obicei, în primul rând este posibil ca pe drum să se întâmple ceva astfel încât să nici nu mai ajungă la acel rezultat și cred că asta am observat-o cel mai evident în zona de alergare. Pentru că sunt foarte mulți care se apucă de alergare și vor să sară direct etapele că vor să facă ultra maratoane care acum sunt foarte la modă. Și ajung să se accidenteze.

Iar al doilea lucru care se întâmplă este că nu le place rezultatul dacă totuși îl ating. Ating rezultatul și acum ce fac? Sunt nemulțumiți în continuare și caută alt rezultat și tot așa. Veșnic nemulțumiți, veșnic nesatisfăcuți de acel rezultat, tocmai pentru că nu le-a plăcut suficient de mult procesul pentru a ajunge acolo.

Andrei: Îmi aduc aminte că după ce m-am apucat eu de alergat și a început să mă prindă acum mai mulți ani, i-am spus unui prieten odată când mă întreba cum e pentru mine sau observase că petrec din ce în ce mai mult timp făcând asta că eu am fost alergător dintotdeauna dar nu știam că sunt alergător și acum mi-am dat seama. Și s-a atașat la identitatea mea. Eu m-am apucat de alergat la 29 de ani. Destul de târziu. Nu alergasem deloc până atunci.

S-a atașat, a devenit parte din identitatea mea și chiar mă gândeam atunci și e la fel de valabil acum că eu și dacă nu voi mai alerga tot mă voi vedea ca fiind alergător. Adică e o parte din mine, am fost alergător dintotdeauna, mi-am dat seama de asta despre mine, acum exercit chestia asta și alerg dar dacă nu voi mai alerga eu cred că va rămâne parte din identitatea mea.

Și fix asta s-a întâmplat că eu acum nu mai alerg aproape deloc de câțiva ani. Am shift-uit către alte chestii, mai bicicletă, mai înot, mai altele. Dar identitatea de alergător este acolo. Și o văd inclusiv în chestii profesionale. Când mă uit la un task și mă întreb cum l-aș face, de multe ori îmi apare în minte: „Ca la alergat, așa o facem!”

Mindset-ul pe care îl aveam atunci în fiecare antrenament, în alea lungi, în modul în care mă motivam, în ce-mi luam de acolo este parte din viața mea în continuare. Și asta pentru că am descoperit că-mi plăcea procesul. Mie îmi plăcea să alerg indiferent dacă mă duceam sau nu la semi-maratoane, maratoane, triatloane.

Adică la un moment dat am început să merg și îmi aduc aminte că mă antrenam pentru un maraton și mă gândeam „e greu, nu știu dacă o să reușesc să mă antrenez până la… ” programe, dacă ajung la distanța aia până vine ziua maratonului. Și întotdeauna îmi venea în minte „ție îți place ce faci acum și dacă nu faci maratonul, adică e ok, putem să alergăm doar pentru ce simțim acum”.

Și mi se pare că e foarte similar, apropo de proces și focus pe proces vs. focus pe rezultat. Cred că pe oameni i-ar ajuta să-și găsească un proces de deep work care să le facă plăcere. Mie îmi place foarte mult modul în care mi-am setat micro obiceiurile, cadrul ca deep work-ul să se întâmple. Îmi place cum mă  duc și-mi fac o cafea într-un anumit fel și mi-o pun acolo, după aia iau telefonul și-l închid, îl bag într-un sertar și uit de el. Îmi așez toate lucrurile astea, mă uit la calendar, am patru ore acum, pun ceasul ăla pe masă și știu că patru ore sunt cu foile astea sau cu reMarkable, deconectat de la toate chestiile astea și că patru ore, indiferent dacă mă simt creativ sau nu, îmi permit să stau în starea asta.

Și după ce începe chestia asta, la un sfert de oră – douăzeci de minute intru într-o stare de flow în care sincer, nu mai contează foarte tare dacă la sfârșitul celor patru ore am reușit sau nu să fac ce mi-am propus. Adică evident că mă bucur dacă am terminat, alte dăți îmi dau seama că nu am ajuns nici la jumate. Credeam că o să termin asta, nu am ajuns nici la jumătate dar jumătatea asta e bună. M-am simțit bine făcând-o, simt că e la nivelul la care vreau să fie, asta e, o să mai blochez o bucată de patru ore poimâine și o s-o termin.

Și asta fiindcă e focus pe proces mai mare decât focus pe rezultat.

Cristina: Pe pasul pe care îl faci acum.

Andrei: Da, pe prezent.

Știu că voiam să vorbim și despre asta, cred că e legată un pic. Pentru a-ți permite, pentru a putea să faci deep work au nevoie să se întâmple niște lucruri. Să nu uiți să pui telefonul pe silent sau să-ți oprești notificările, poate să dai un telefon înainte unor oameni dragi care ar putea să te sune în perioada asta și să le zici…

Cristina: Care se așteaptă să fii mereu on.

Andrei: Exact, avem fiecare oameni în viața noastră. Și putem să le spune „vezi că patru ore sunt în lumea mea, lucrez, să nu te panichezi dacă nu o să răspund la telefon sau o să fie închis.” Dacă avem nevoie să facem asta putem să o facem. Mai nou, odată cu începerea pandemiei am început să-mi opresc și interfonul acasă că mă trezesc cu curieri. Dar eu n-am cum să controlez aia. Și sunt din ăștia, nu răspunzi la telefon, sună la interfon, nu răspund la interfon, găsesc o modalitate de a intra în bloc și mă trezesc cu el la ușă. E ca și cum nu pot să-i opresc. Eu și comand mult. Tot timpul vine un curier să întrerupă.

Ai lucrurile astea. Să-ți eliberezi calendarul, să n-ai vreun deadline foarte scurt care să pună presiune pe tine fix în alea două ore. Ai nevoie să faci niște lucruri ca să poți să dai voie acestui deep work să se întâmple.

Și mi-am dat seama, gândindu-mă la asta că este un pic mai greu de făcut pentru oamenii mai puțin conștiincioși care nu sunt atât de structurați, atât de organizați, nu au lucrat foarte mult pe zona de productivitate. Uită să facă din lucrurile astea, nu se gândesc că e nevoie de toate, poate își pun notificările pe silent dar și-au lăsat soneria de telefon deschisă. Sună un curier, sunt în cinci minute la dumneavoastră și acum ai vorbit cu el, cinci minute trebuie să te oprești din ce faci, nu vine în cinci minute, vine în zece…

Fix ce nu vrei. Să-ți fragmenteze ziua. Și mă întrebam cum e pentru oamenii cu conștiinciozitate mai mică. Pare, dacă te iei după Newport care zice că nu poți să creezi chestii cu adevărat valoroase decât în deep work, ok. Deci ăia nu pot să creeze nimic valoros, nu? Cum e?

Și nu știu dacă am un răspuns pentru asta. Am parțial un răspuns… Nu cred că e atât de extremă treaba. Cred că ei ar beneficia cel mai mult de procese de lucrat unu la unu. Cu un change strategist, cu un coach…

Cristina: Cineva care să-i țină accountable.

Andrei: Nici măcar accountable, chiar și în procesul ăsta de structurare să zică: „Am o problemă, nu reușesc să-mi blochez timp pentru a-mi crea chestii de calitate și tot timpul dau email-urile înapoi ca la tenis. Asta fac toată ziua, dau mail-uri înapoi, răspund la telefoane, nu creez nimic, nu construiesc nimic pe termen lung și vreau să fac asta dar sunt mai puțin structurat, mai puțin organizat, nu-mi vine natural să fac asta. Hai să vedem! Putem să facem împreună un to-do list, o procedură cu ce facem înainte să deep work?

Și să facem o mini-procedură sau un sistem care să te susțină practic, să înlocuiască lipsa asta sau imperfecțiunea asta în organizare. Nu-ți vine natural, ok. Dar poți să urmezi șase pași? Poți. Hai să-i facem pe ăștia.

Cred că asta e o soluție. Să lucrezi cu cineva care să te ajute să structurezi o procedură, după care să te ții de ea. La unii și să te ții de ea poate să fie o problemă și atunci e partea de accountability  de care spui tu, de a vorbi cu cineva care să-ți dea un telefon să te întrebe: „ești ok? Văd că în zece minute vorbisem că intri în zona de deep work. Poți să faci asta? E ceva ce te blochează?

Nu cred că e nimic rău în asta. Ba din contră. În a ne recunoaște niște minusuri și a le suplini prin niște sisteme, prin a apela la alți oameni, programe, whatever.

Cristina: Știu că există inclusiv un sistem de matching în care doi oameni se întâlnesc pe ceva gen Zoom din oricare parte a lumii și pur și simplu creează fiecare la calculatorul lui, îi match-uiește câte doi și atât, nu vorbesc deloc timp de o oră. Asta e tot, doar ca să fie accountable că sunt în timp real cu altcineva care lucrează în același timp.

Andrei: Interesant, nu știam asta.

Cristina: Plătit, am impresia dar oricum…

Andrei: Nice, e interesant, nu știam că există servicii astea.

Cristina: Există niște variante, niște soluții.

Mă mai gândeam acum la o chestie. În zona de scris există un concept care se numește heavy lifts versus slow burns. Și care spune așa: noi atunci când ne punem în gând să facem un proiect nou, îl vedem ca pe un heavy lift. Ca pe o greutate pe care o ridicăm pe toată deodată și gata, în trei zile trebuie să o ducem de la zero la 100%, să nu dormim deloc și să bem tone de cafea. Asta este varianta de heavy lift.

Spre deosebire, slow burn este când astăzi mai iei un ingredient timp de cinci minute, aduni o idee dintr-un articol pe care l-ai citit, o pui la oală și o lași la fiert. Mâine mai scrii un pic, mai scrii un paragraf și tot așa. Lași asta pe termen foarte lung și într-un final când ajungi să faci cu adevărat proiectul tu deja ai 80% din muncă scrisă. Pentru că ai făcut câte un pic astăzi, un pic mâine. Doar că pentru asta ai nevoie de intenție să știi unde să ajungi. Nu poți pur și simplu să aduni idei pe parcurs dar să nu știi unde o să se ducă chestiile alea, să nu știi unde o să le folosești. Ai nevoie să le aduni într-un mod intenționat.

Eu peste jumătate de an o să vreau să fac asta și între timp am nevoie să mai adun aceste idei și să le pun cap la cap ca pe un puzzle la final.

Fac chestia asta la newsletter. Este un șoc pentru oameni să audă că am articole și texte lungi de mii de cuvinte pe care le scriu într-un timp foarte scurt tocmai pentru că am deja mare parte din muncă scrisă. Și nu fac decât să am acest sistem din care știu exact de unde să le iau și unde am nevoie să se ducă. Și-mi ia foarte puțin timp, în final.

Andrei: E ceva ce simți că ai învățat din cartea asta și pe care încă nu ai reușit să-l faci parte din viața ta, din rutina ta de muncă sau simți că ai reușit să le integrezi?

Cristina: Simt că am reușit să le integrez foarte bine pe toate.

Andrei: De câte ori ai citit cartea asta?

Cristina: Cred că de vreo patru ori. Dar după aia m-am dus și am citit toate studiile și cărțile menționate acolo.

Andrei: Ce se întâmplă? Nu înțelegi prima dată? (râde)

Cristina: Mi se pare foarte superficial, am impresia că îmi lipsesc niște bucăți de context în felul în care le-a prezentat el. Îmi place să verific eu.

Andrei: Eu mă refeream la cititul de patru ori. Nu reușesc să mă conving. Și a doua oară citesc greu o carte.

Cristina: Într-un final mi-am extras niște notițe și nu mai stau să citesc.

Andrei: Le citești pe alea.

Cristina: E mult mai ușor așa. Da, simt că mi-am luat. Am testat absolut tot ce era acolo. Sunt ca niște unelte pe care le scot din tolbă atunci când am nevoie.

Andrei: Da, eu ți-am zis și dinainte că pe mine mă plictisește băiatul ăsta, modul lui de a scrie. Modul ăsta didactic. E o carte pe care nu cred că aș reuși să o citesc a doua oară. Dar e o carte din care mi-am luat niște idei importante și care mi-a argumentat foarte bine de ce deep work, de ce are sens și de ce vreau să am cât mai mult de ăsta în viața mea? Și asta s-a transformat în niște reminder-e prin Google Calendar prin care dacă uit o perioadă de deep work, hai să ne aducem aminte să blocăm timp pentru asta, să ne luăm timp pentru asta și mi se pare că e cu atât mai valoros pentru introverți…

Ba nu, cred că e valoros și pentru extroverți. Dar pentru introverți e o chestie în plus pentru că noi ne și odihnim în acest idle time. Ne încărcăm bateriile. Dacă în astea trei ore am zece minute în care mă uit pe geam și hai să zicem că mă constrâng, fac tot ce ține de mine să nu mă duc în alea zece minute pe telefon, îmi dă o relaxare mentală. Nu o sesizez neapărat în momentul ăla. Dar în ziua în care am avut mai multe momente de genul ăsta am o relaxare mentală care mă ajută să fiu mai productiv și mai creativ.

Și mai e o chestie interesantă aici, apropo de social media. Citisem chiar de curând. Am tot vorbit că introvertiții au nevoie de timp singuri sau cu maxim un om cu care să-și reîncarce bateriile și activități solitare. Social media nu este o activitate solitară. Și asta mi se pare foarte interesant. Că oamenii nu se gândesc.

Vii obosit după o zi de interacțiune cu oameni și ai nevoie să stai singur. Și decizi că nu ieși în oraș astăzi, vrei să stai un pic să te mai odihnești. Dar pe Facebook nu te odihnești. Mental sunt oameni acolo cu poveștile lor, îți pui problema interacțiunii cu ei. Nu mai zic dacă intri în articole cu încărcătură emoțională mai puternică.

Cristina: Și sunt făcute special să-ți dea această încărcătură emoțională pentru că asta înseamnă că tu interacționezi mai departe și business-urile fac bani de pe urma acelor interacțiuni.

Andrei: Exact. E bine pentru toată lumea, numai pentru tine nu.

Cristina: Chiar Newport a fost printre primii care a vorbit despre lucratul remote și cât de rea este ideea de open office, de plan deschis. De cât de rău e pentru oameni să fie întrerupți non stop.

Andrei: Da, îmi aduc aminte. Newport și eu. (râde) Cred că și acum 15 ani aveam rant-uri pe tema asta cu open office. Bine, eu fiind și introvertit. Da, open office-uri, chestia asta cu lucratul de acasă. Am mai zis într-un podcast sau două că toate proiectele pe care le-am avut și firmele pe care le-am avut în ultimii 17 ani, niciuna nu a avut program fix niciodată pentru nimeni. Nu exista că trebuie să vii la birou.

Aveam birouri unde puteai să vii. Dar dintotdeauna oamenii puteau să lucreze de acasă cât voiau ei. Dacă nu voiau să vină o săptămână, nu veneau o săptămână. Nici nu trebuiau să anunțe.

Cristina: Și funcționa toată lumea cu chestia asta?

Andrei: Funcționa la toată lumea pentru că în prima săptămână ne dădeam seama dacă omul ăla era genul ăla, de-al nostru, dacă se potrivește pe modelul ăla. De fapt își dădea el seama de cele mai multe ori. Erau niște oameni care știau că dacă vor rămâne acasă sau vedeau dacă rămân acasă și nu îi controlează nimeni (despre asta era vorba de fapt), dacă nu le spunea nimeni „tu la 8 trebuie să fii, la 5 sau 7 poți să pleci de aici, la 1 ai pauză de masă și în rest dacă am nevoie de tine bag capul în birou și îți zic ce să faci”.

Dar dacă nu îi controlează nimeni, erau oameni care erau suficient de accountable și conștiincioși. Își gestionau ei bine timpul și task-urile și atunci chiar și acasă nu făceau diferența, chiar aveau niște libertate în plus, asta e tot.

Și erau oameni care se învățaseră un pic prea mult să predea controlul și dacă nu le spunea cineva ce să facă cu fiecare secundă a vieții lor devenea complicat.

Astea sunt două extreme. Fiecare om e undeva între extremele astea. Puțini sunt în extreme efectiv. Dar oamenii care aveau nevoie de control extern nu prea se descurcau. Adică stăteau acasă că le plăcea ideea să nu vină sau să se trezească mai târziu dar în practică erau mult mai neproductivi, nu-și terminau lucrurile la timp, ratau deadline-uri, nu dădeai de ei când aveai nevoie. Erau probleme și de interacțiune și de productivitate și ne dădeam foarte repede seama că nu o să funcționeze.

Ok, nu mai lucram împreună. Dar asta se întâmpla repede. Dacă treceau de faza asta erau foarte ok. Adică majoritatea oamenilor cu care am lucrat și care au fost angajați în business-urile astea au putut funcționa așa și era o zonă de responsabilitate pe care o aveau foarte dezvoltată și făceau treaba.

Dar întorcându-ne, conceptele astea au devenit mult mai actuale acum odată cu pandemia și cu work from home. Că de fapt ce înseamnă asta? Înseamnă că în funcție de mediul în care lucrai, brusc nu mai intră toată lumea să te întrerupă de 15 ori pe zi. Sau într-un open space dacă lucrai și acum lucrezi de acasă singur, s-ar putea să nu mai ai genul acela de noise, de gălăgie și atunci teoretic poți să fii mai productiv.

În același timp pentru mulți oameni înseamnă că „acasă” este un mediu mai puțin controlabil chiar decât ăla de la birou. Dacă ai trei copii care urlă pe lângă tine și lucrezi cu soțul sau soția în aceeași cameră, mai vin și trei curieri la ușă, nu e cel mai bun loc în care să fii productiv.

Cristina: Sau te întrerupi singur pentru că vrei să te joci, hai să mai dai un aspirator, hai să mai citești ceva…

Andrei: Și nimeni nu se uită.

Cristina: Exact. Și nimeni nu se uită.

Andrei: Nu e nimeni să-ți spună: „Tu azi ai lucrat juma’ de oră. Ce facem?” Iar asta se adună și la un moment dat îți bubuie în față. Ce văd că fac oamenii este că unii dintre ei procrastinează, își amână munca până în punctul în care devine urgent și important să o facă, după care lucrează overtime foarte mult. Nu mai termină la 7, termină la 12 noaptea că oricum nu îi vede nimeni că lucrează la 12 noaptea. Dacă ar fi la 12 noaptea la birou ar fi o problemă. Dacă sunt la 12 noaptea acasă la ei, muncind, nu mai e o problemă.

Și eventual nu dorm nopțile, bagă cafele peste cafele, astfel încât să poată să atingă deadline-uri și să livreze, să facă în două zile munca dintr-o lună.

Cristina: Heavy lift,

Andrei: Exact, heavy lift. După aia intră în burn-out-uri, se plâng că e horror, că au foarte mult de muncă. Ceea ce e corect până la un punct. Poate nu ar fi fost mult de muncă dacă munceau cinci ore, șase ore în fiecare zi. Dacă muncești 30 de ore în două zile, devine mult de muncă.

Cristina: Bine, eu am pățit chestia asta și când aveam angajați care veneau la birou acum 12 ani sau ceva de genul ăsta. Aveam oameni care stăteau până târziu să lucreze sau chiar veneau și în weekend-uri, se plângeau de cât de mult lucrează și se uitau la seriale de la muncă. Și nu făceau ce aveau nevoie să facă. Dar ei se plângeau în exterior că sunt extrem de lucrați.

Andrei: Da, e tipic. Dar nici măcar nu e rea-voință. Este inconștiență. Tu vii, îți petreci opt ore sau nouă ore la muncă, acasă sau pe scaun în fața laptop-ului de muncă, procrastinezi, nu muncești nouă ore non-stop, muncești more like 3 ore și în rest mai niște Facebook, mai niște Youtube, mai niște mail-uri prin care te uiți în gol câte juma’ de oră, mă mai duc să iau ceva de la frigider, mă mai duc un pic până la baie sau jos să cumpăr o înghețată.

Trece ziua de muncă, îți dai seama că nu ai făcut mare lucru dar totuși trebuie să le faci că ai niște deadline-uri și niște oameni care o să te întrebe de ele la un moment dat, așa că la 7 sau opt, în loc să se termine ziua de muncă, atunci începe.

Și după ce faci asta o zi, două, trei, patru, cinci, te uiți înapoi și zici: „Eu de vreo cinci zile muncesc până la 12 noaptea”.

Cristina: Cât de mult muncesc eu

Andrei: E cam mult până la 12 noaptea, nu? Nu am timp de viața personală, nu? Și e real că nu ai timp. Dar nu ai timp pentru că ți-ai generat tu asta, nu fiindcă ar fi 18 ore de muncă pe zi la birou.

Cristina: Volumul real.

Andrei: Exact. Nu e volumul real. Sunt și cazuri unde e volum foarte mare de muncă la birou dar din experiența mea, 95% din oamenii care spun că au volum mare de muncă de fapt, e mai degrabă problemă de prioritizare, productivitate la ei de care nu sunt conștienți. Nu sunt conștienți de lucrurile astea și atunci niciunul din ei nu o să spună „eu cred că de fapt muncesc două ore pe zi deși stau nouă ore pe scaunul de birou”. Nu o să zică asta pentru că ei nu știu asta.

Și atunci intervine nevoia de sisteme de genul celor de care spuneai tu, RescueTime, mai e TimeCamp de logare a task-urilor. Sisteme care să-ți arate realitatea. Contorizează-ți lucrurile astea trei zile ca să vezi realitatea. Tu cu tine.

Cristina: Sau chiar și pe foaie. Notează-ți cu time log ce faci cu fiecare minut al zilei. În timp ajungi să te reglezi singur, de la sine.

Andrei: De la 9 la 9:20 am răspuns la mail-uri. De la 9:20 la 9:33 m-am dus să-mi cumpăr înghețată. La 9:33 m-am apucat din nou, am răspuns la mail-uri 30 de minute. Fă asta două-trei zile și o să vezi realitatea. Iar dacă nu îți place realitatea ta, poți să o schimbi. Dar primul pas e să vezi realitatea. Și mare parte din noi ne păcălim foarte, foarte puternic. We are bullshitting ourselves la cel mai înalt nivel și după aia ne plângem că problema e în exteriorul nostru: organizația, sistemul, de ce nu mă trage nimeni de mânecă, de ce nu mă controlează mai bine. Cam asta e.

Bine, nu aș vrea să trecem prin asta fără să spunem că sunt niște organizații care încurajează medii de lucru foarte toxice. Adică sistemul e de așa natură încât este aproape imposibil să faci deep work, te sună toți și au așteptări să răspunzi și nu poți să nu răspunzi. Niște probleme de sistem acolo. Open space-urile în care pui un introvertit în open space te-ai asigurat că ai muncă neproductivă de la ăla. Nu poate să fie atât de mult zgomot în jurul tău și agitație și să creezi, mai ales dacă ai o predispoziție către a crea singur.

Adică sunt niște probleme și de sistem și organizaționale și ar fi mișto ca organizațiile să devină mai aware de astea și să se concentreze pe a obține productivitate prin well-being-ul angajaților, dacă se poate. Nu doar productivitate cu orice preț.

Cristina: Eu am trecut printr-un astfel de mediu. Sunt sigură că nu se întâmplă atât de des să fie așa, un mediu din ăsta toxic. Și ce am observat eu era că nu voiau să schimbe pentru că imediat putea angaja pe altcineva. Angajau foarte ușor alți oameni și pur și simplu mergeau pe bandă rulantă. La trei luni schimbau. Și atunci dacă este atât de ușor și întotdeauna există alți oameni dispuși să lucreze pe mai puțini bani, mai mult și să accepte toate lucrurile astea și li se pare ceva cool, atunci de ce ai schimba?

Andrei: Da, de acord. E o reglare cu piața de muncă. Atâta timp cât oamenii sunt dispuși să cedeze controlul pe viața lor și prioritizează munca peste orice altceva în viața lor, atunci organizațiile care abuzează de asta nu sunt „insetivate” în niciun fel să schimbe ceva. Dacă nimeni nu se plânge atunci care e problema? Nu înțeleg care e problema. Că n-au viață? Dar nu vor viață. Ok. Solved.

Cristina: Conștiinciozitatea asta… Crezi că se poate lucra? Se poate crește?

Andrei: Da, se poate lucra. Nu cred că un om care este în extrema de lipsă de conștiinciozitate poate să devină cel mai conștiincios om din lume vreodată, nu cred că sunt atât de puternice shift-urile. Sau invers.

Dacă tot vorbim de conștiinciozitate, conștiinciozitatea foarte ridicată vine și ea la pachet și cu niște minusuri, nu doar cu niște plusuri. E un pic de rigiditate acolo, când ești în extrema aia. E un pic de inflexibilitate. Poate să fie mai puțină spontaneitate.

Eu am o bănuială… Asta e o chestie interesantă, nu cred că am zis vreodată asta. Dar am o bănuială că o parte semnificativă din conștiinciozitatea asta vine din anxietate. Nu cred că toată. Anxietatea e mai corelată cu alte trăsături de personalitate, de exemplu cu stabilitatea emoțională. Dar eu cred că o grămadă din oamenii care au probleme cu anxietatea (și folosesc „anxietatea” ca un termen mai general, diverse tipuri de anxietate, nevoie de certitudine exagerată, niște zone de control),  au învățat să-și regleze din probleme alea prin exercitarea de control și deci prin conștiinciozitate ridicată.

Pentru că realitatea este că poți să controlezi mai multe lucruri și mai mult lucrurile atunci când ești atent, ai un sistem în care îți notezi chestiile, ești organizat, ești structurat. It puts order to chaos. Mai aranjează din lucruri un pic. Și asta face ca anxietățile să fie un pic mai suportabile. Nu cred că e regulă. Sunt destul de convins că nu există o corelație directă, demonstrată între stabilitatea emoțională și conștiinciozitate dar e un pattern pe care l-am observat. Și îl vezi pentru că oamenii conștiincioși, cu conștiinciozitate mare se destabilizează destul de repede dacă nu-i lași să-și facă chestiile care țin de conștiinciozitate.

Pur și simplu ia calendarul unui om care e obișnuit cu calendar. Pentru mulții e greu de gestionat, ceea ce mie îmi indică faptul că s-ar putea ca acel calendar (în exemplul ăsta) să fie o modalitate de a controla niște chestii.

Eu doar explic ceva ce am observat, nu cred că e bine sau rău. Normal că daci ai niște frici (și care din noi nu are niște frici?) și găsești niște modalități de a le controla și a le gestiona, fă-o. Și dacă chestia aia te mai face și mai productiv la muncă și îți dă performanță, even better. Nu cred că e rău dar cred că există o corelație acolo.

Am intrat în asta pentru că voiam să spun că nici conștiinciozitatea foarte ridicată nu e neapărat o chestie pe care ți-o dorești la maxim. Dar e clar că conștiinciozitatea ridicată este corelată direct cu performanța profesională, e foarte clar. Cu cât ești mai conștiincios, cu atât îți va fi mai ușor să obții performanță. Ești mai reliable, oamenii se pot baza pe tine, nu ratezi deadline-uri, ești mai organizat, nu creezi haos în jurul tău.

Și fiecare dintre noi suntem undeva pe axa asta între „puțin conștiincios” și „extrem de conștiincios”. Și mă duceam undeva cu asta…Deci am vorbit despre axa asta inițial…

Cristina: Anxietate? De acolo am pornit.

Andrei: Cred că am plecat de la ceva cu deep work.

Cristina: Mediile toxice…

Andrei: Da, m-ai întrebat tu dacă poate fi crescută. De acolo am pornit.

Cristina: Dacă poate fi lucrată.

Andrei: Poate fi lucrată, e puțin probabil să shift-uiești dintr-o extremă în alta dar cred că mai mult decât faptul că poate fi lucrată, poți să-ți pui niște sisteme in place în viața ta personală, profesională care să te facă să performezi, să exiști la un nivel mai ridicat decât la ăla la care ești tu în mod normal. Ai conștiinciozitate 25 din 100 dar fiindcă ai făcut un sistem cu ajutorul cuiva din exterior sau de unul singur, ai citit dintr-o carte și le-ai aplicat , ți-ai pus niște sisteme in place de remindere, care de fapt pe tine te fac să funcționezi nu ca și cum ai avea 25, ci 55 sau 60.

Cred că asta e foarte posibilă. Lumea din afară se uită și zice că nu pare că ai chiar 25. Ești organizat, structurat, ești destul de reliable. Am văzut mulți oameni din ăștia care explică după aia: „Le fac pentru că mi-am dat seama că dacă nu am un sistem, nu mai fac. Mi-am făcut un sistem. Nu mă simt de 95 din 100 dar nici rău nu mă simt”.

Și cred că asta e mai degrabă o soluție. Să găsim sisteme care ne fac viața mai predictibilă din punctul ăsta de vedere. Cel puțin viața profesională.

Cristina: Cred că o idee importantă și cu care aș vrea să rămână oamenii este cea de managementul energiei. Pentru că uneori încercăm să lucrăm împotriva energiei noastre. Dacă vedem că ne pică energia în a doua jumătate a zilei, hai să ne punem atunci niște chestii care nu necesită atât de mult deep work.

Hai să începem ziua fără telefon, hai să începem ziua fără agendele altora și să ne concentrăm imediat dimineața când suntem cu bateria la maxim pe lucrurile care sunt importante pentru noi și după aia putem să ne concentrăm și pe altele.

Andrei: Exact. Ce să mai citească oamenii după ce citesc Deep Work?

Cristina: Chris Bailey – Hyperfocus. De când am început conversația mi-am dat seama că mai există niște cărți care sunt bune și care prezintă într-un mod mai plăcut toate conceptele astea iar asta este una dintre ele.

Andrei: Deci cum? Hyperfocus?

Cristina: Da.

Andrei: Nu am citit asta.

Cristina: Nu o citi că tu deja știi totul.. (râde)

Andrei: Trebuie să tăiem asta la montaj (râde)

Cristina: Nu mai citi nicio carte.

Andrei: Se putea și mai rău, puteam să zic eu asta. (râde)

Cristina: Da, deci este o variantă tot așa, foarte bună de inițiere în zona asta.

Andrei: Da, eu aș mai recomanda Talent Code.

Cristina: Daniel Coyle.

Andrei: Cine nu a citit Talent Code, chiar vă recomand. Nu e fix despre asta dar e tangențial și cred că întărește lucruri dacă le citiți împreună. Despre cum se construiește talentul și cum talentul este construit. Nu este o întâmplare, nu e genetic, e aproape o formulă. E foarte interesant. Și e interesant și în contextul ăsta actual al sportivilor și Jocurilor Olimpice. Mi se pare foarte relevantă.

Cristina: El de la asta a pornit practic. A studiat niște locuri din lumea asta unde au apărut foarte mulți oameni care au făcut performanță ba în tenis, ba în fotbal. Locuri în care teoretic nu aveau nicio șansă pentru că nu aveau resurse, nici financiare, pur și simplu au răsărit de nicăieri. Și el s-a dus și a studiat toate astea. Cred că și pe pian, mai multe zone.

Andrei: Da, pian, tenis, fotbal. Sunt mai multe zone. A început cu zona de muzică. Și e interesant pentru că astea sunt lucrurile în care se pune problema de talent, în general. Ori o ai ori nu o ai. Wait a minute că nu e chiar așa.

Da, bine. Cred că i-am lăsat și cu niște recomandări de cărți pe oameni. Mai e ceva ce vrei să share-uiești cu cei trei ascultători?

Cristina: Aș vrea să le reamintesc că există varianta să lucreze cu un coach, mai exact cu un change strategist. Au 23 de variante de oameni pe www.change.ro.

Andrei: Să intre pe change.ro și să vadă acolo oameni care au experiență pe diferite zone și putem să-i și match-uim noi.

Cristina: Da. Asta și facem de fapt. În primă fază avem o discuție mai largă ca să ne dăm seama cam ce ar avea nevoie și cu cine ar putea fi match-uiți.

Andrei: Care să aibă experiență fix pe ce au ei nevoie să schimbe.

Cristina: Pe personalitatea lor.

Andrei: Da, bine. Mulțumim frumos și ne auzim data viitoare.

***

Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.

Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:

Join 0+ Insider

Newsletterul 0+ Insider este cel mai bun loc unde să ne urmărești. Vei avea acces la insight-uri utile într-un proces de schimbare, informații de culise legate de ce punem la cale (inclusiv workshopuri pe care le anunțăm doar pe mail), recomandări de cărți și altele. Ce NU vei primi? Informații superficiale, pline de cuvinte stufoase, concepte obosite și deja super-reciclate, “tips & tricks” sau “growth hacks”. Îți vom scrie doar când avem ceva valoros de împărtășit.

S-ar putea să te intereseze și:
Meniu