Astăzi am vorbit cu Cristina despre Productivitate, o discuție relaxată, cu un vibe similar al celei despre Obiceiuri (poți asculta aici acel episod, dacă l-ai ratat).
Am vorbit despre:
- Calendar și Task Management
- Prioritizarea taskurilor
- Perioadele în care ne pică energia în timpul zilei
- Single Task-ing și FOMO
- Notificări pe telefoane – nu! 🙂
- Gruparea taskurilor similare
- Structură vs Rigiditate
- Work Hard, Play Hard
- Întâlnirile nestructurate și interminabile pe Zoom
- Netflix
- Despre a fi “unapologetically yourself”
Iar mai jos sunt linkuri către resursele menționate în podcast:
– Jocko Willink – Discipline Equals Freedom
– Jason Fried & DHH (fondatorii Basecamp) – It Doesn’t Have to be Crazy at Work
– David Allen – Getting Things Done
– Pocket
– Feedly
– Abonare newsletter Cristina
– Programul de construit obiceiuri al lui Andrei
Ascultă episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Andrei: Fac eu intro.
Cristina: Pentru ascultătorul rămas de data trecută? (râde)
Andrei: Deci ne bucurăm că ești aici cu noi (râde). Asta este o continuare a discuției pe care am avut-o data trecută cu Cristina Chipurici, ne adunăm și povestim despre niște subiecte care ne interesează pe amândoi în ideea că o să te intereseze și pe tine și o să mai aduci încă doi prieteni și o să fim cinci aici.
Cristina: Ne alintăm acum.
Andrei: Ne alintăm, da. Astăzi vorbim despre productivitate, nu-i așa Cristina?
Cristina: Da. Am primit niște reacții foarte interesante de la episodul anterior și oamenii au spus că vor să continuăm pe direcția asta de productivitate și time management. Chiar au fost foarte multe reacții mișto. Și la tine din ce mi-ai povestit și la mine au ajuns
Andrei: Eu cred că o să fie niște oameni care o să ne urască pentru episodul ăsta
Cristina: Foarte posibil. Ne asumăm.
Andrei: Da.
Cristina: Dacă ceilalți o să ne iubească mult mai mult, e ok. De la ultimul episod până acum am început să implementez lucrurile despre care am vorbit data trecută, cu obiceiurile. Am zis hmm. Știi că am făcut exercițiu de imaginație pe parcurs și le-am luat și m-am apucat să alerg zi de zi. Asta este provocarea mea pe luna februarie. Și am zis 50 de min în fiecare zi fac asta timp de 28 de zile…
Mă rog, am început cu două zile înainte să înceapă luna februarie dar asta e partea a doua și implementez toate lucrurile pe care le-am discutat acolo. Am zis că din când în când ajută să mai fac niște micro obiceiuri din astea dar în același timp am avut zile în care am amânat alergarea asta până în ultima clipă, am stat și m-am uitat pe Google Street View, m-am plimbat prin Amazon (râde), m-am plimbat prin niște insule din Grecia deoarece recitesc Magicianul și am ajuns să mă plimb pe coasta insulei care a fost inspirație. M-am jucat SimCity și multe alte lucruri legate de procrastinare.
Andrei: Voiam să te întreb asta, Cristina. Cum te mai suporți? (râde)
Cristina: Uneori nu mă suport dar în același timp reușesc să fac lucrurile pe care mi le propun și ce zic eu că este prioritar. Și există această preconcepție că aș fi o mașină ultra productivă și că fac 789,000 de mii de lucruri într-o zi și îmi umplu fiecare minut și că eu nu procrastinez. Eu am și momente când sunt leneșă și că nu mă odihnesc niciodată, nu mă bucur de viață și da…
Disclaimer, chiar dacă scriu foarte mult despre productivitate, nu este adevărat. Am și eu momente când nu sunt deloc productivă și cred că tocmai de asta este un subiect care mă interesează foarte mult și citesc în continuare despre el și de asta și voiam să povestim astăzi tot despre subiectul ăsta de time management și productivitate.
Andrei: Da, cred că ăsta poate e într-adevăr… nu știu dacă un mit dar este diferență între modul în care oamenii care se concentrează pe productivitate văd toate chestia asta cu organizarea și cu time management-ul și modul în care oamenii care stau mai cu frică de tot ce înseamnă productivitate încearcă să păstreze distanța, se raportează la asta pentru că mie mi se pare că faptul că sunt organizat și mă preocupă productivitatea este ceea ce îmi permite să nu fiu productiv în anumite momente, cu anumite subiecte și cu toate astea, la sfârșitul zilei, la sfârșitul săptămânii, la sfârșitul lunii să simt că am atins mare parte dintre lucrurile pe care voiam să le ating.
Adică îmi dă spațiul să îmi asum niște libertăți fără să sacrific obiectivele mari și prioritățile din viața mea. Și astea mi le câștig prin productivitate, prin modul în care îmi organizez timpul în care chiar muncesc. Și mi se pare că despre asta vorbești tu cumva, nu?
Cristina: Da, da. Despre cum le prioritizăm și sistemele la care am ajuns ca să implementăm lucrurile care contează, în același timp să lăsăm un pic de spațiu și pentru lucruri mai spontane și nu neapărat sau chiar deloc productive. Cel puțin, aparent. Adică lucrurile de care vorbeam mai devreme că le mai fac, acele momente când fac lucruri care aparent nu au niciun scop, mi se pare că îmi încarcă bateriile pentru momentele care contează. Mă încarcă de energie.
Da. Și voiam să pornim de la chestia asta și să te întreb la tine ce presupune sau ce preconcepție au alții despre programul tău și pe care poate vrei și tu să le clarifici acum despre felul în care lucrezi?
Andrei: Am perioade și oameni cărora nu le arăt cum lucrez eu (râde). Am ajuns la concluzia că este mai safe pentru toată lumea să nu vadă asta. Acum lăsând un pic jumătatea de glumă la o parte, este o diferență foarte mare între, nu neapărat în modul în care lucrez eu, între modul în care lucrează oamenii ca mine. Că nu sunt singurul. Sunt oameni care sunt foarte focusați pe productivitate și tu ești unul dintre ei.
E un gap atât de mare între cum facem noi lucrurile și cum fac…nu vreau să zic majoritatea pentru că nu știu cum e majoritatea dar cum fac oamenii care din nou, nu sunt atât de preocupați de productivitate, nu își organizează ziua, cum își pun task-urile în calendar, cum se țin de lucru, cum procrastinează sau nu. Este o diferență atât de mare încât întotdeauna simt nevoia să dozez modul în care le arăt oamenilor asta. Mă rog, cu îi pasă, că nu opresc oamenii pe stradă să le arăt calendarul…
Cristina: Hei, salut! Uite cum arată agenda mea de azi!
Andrei: Uite cât de tare sunt eu! (râde). Dar simt nevoia să o dozez. Adică să le arăt, uite, bucata asta mi-o organizez așa, bucata asta mi-o organizez așa. Pentru că simt că dacă le-aș arăta tot sistemul dintr-o dată ar fi copleșitor pentru mulți. Ar fi copleșitor adică s-ar gândi eu nu aș putea să funcționez pe un sistem de genul ăsta niciodată. Și problema este că ar fi fals.
Adică eu sunt convins că mare parte dintre oameni sunt în stare să funcționeze pe un sistem de genul ăsta doar că saltul mental de la locul în care sunt ei acum la idealul ăla pe care îl văd acolo este atât de mare încât nici măcar nu încearcă.
Ok, nu vreau ca viața mea să arate așa. Pentru că au impresia că pentru a susține un sistem atât de organizat și structurat ar avea nevoie să facă niște sacrificii foarte mari în viață. Cum spuneai tu mai devreme, să nu-și trăiască viața, ceea ce este fals. Este complet fals. Dar este greu să le explici oamenilor direct: „crede-mă pe cuvânt, se poate și chiar îți vei trăi mai mult viața fiindcă ai un sistem de genul ăsta”.
Întorcându-mă la întrebarea ta, cred că îl percep ca fiind rigid din afară. Cred că oamenii când se uită de exemplu, la modul în care îmi organizez eu calendarul, care fundamental este…poate intrăm și în asta la un moment dat dar este un sistem bazat pe GTD-ul lui Allen, pe framework-ul „getting things done”. Bazat, nu e chiar unu la unu că mi l-am customizat, mi l-am personalizat eu și ceea ce oricum recomand oricui.
Să-și facă propriul sistem, nu să copieze sistemul altcuiva dar este bazat pe asta și cred că oamenii când se uită la un calendar care este atât de organizat și colorat și împărțit pe bucățele, ce percep este o formă de rigiditate.
Se gândesc suntem că roboței dacă vrem să facem altceva…cum facem altceva că nu are loc în calendar? Și oamenii care nu au fugit încă și cu care apuc să vorbesc despre asta, le spun întotdeauna că sistemul ăsta (este un exemplu pe care îl dau ) mie îmi permite oricând ca dacă mâine vreau să plec la munte sau în altă țară (acum avem o mică pandemie în desfășurare) dar dacă vreau să plec undeva și să mă deconectez pentru trei zile sau pentru șapte zile, începând de mâine dimineață că așa mi-a venit mie cheful să mă duc în altă parte, pot să fac asta cu efecte minime spre zero pe productivitatea mea.
Eu pot să-mi reașez block-urile de task-uri din calendar și să dau două telefoane și nimic din viața mea profesională nu va avea de suferit și voi putea să-mi dau această libertate. Tu poți?
Pentru că mare parte dintre oamenii care au această reticență față de structură, de organizare zic: ”nu, simt că mie îmi ia din libertatea, eu vreau să fiu liber”.
Ok, dar ce înseamnă liber? Hai să plecăm mâine la mare! Poți? Și de obicei răspunsul este: „Teoretic pot, că nu am calendar, deci pot dar practic probabil că o să-mi sune telefonul din 20 în 20 de minute mâine. Și nu știu dacă o să mă pot bucura de mare”.
„De ce? Pentru că nu am un calendar în care să-mi blochez un spațiu și să zic vacanță”. Și oamenii intră peste mine și prioritățile lor devin prioritățile mele.
Și aici mi se pare că este diferență majoră. Oamenii nu înțeleg că libertatea vine din structură. Adică îți permiți libertăți pe care alții nu și le permit pentru că ai fost dispus să pui suficientă structură acolo și asta înseamnă că da, ai momente în care te simți condiționat. Adică se simte ca muncă, este greu, trebuie să depui niște efort dar există niște beneficii mari. Mult mai mari decât efort. Da. Ăsta a fost răspunsul lung la întrebarea ta, cum văd oamenii asta, cum se raportează.
Cristina: Și mie mi se pare contraintuitivă asta cu disciplina. Este o carte care îmi place foarte mult a lui Jocko Willink – Discipline Equals Freedom. Și prima mi-a plăcut foarte mult, este una din cărțile, de fapt cred că este chiar prima carte pe care o recomand pentru leadership dar Discipline Equals Freedom mi se pare că este foarte bună de aplicat și la nivel individual, nu doar pentru cei care vor să fie lideri sau manageri.
Dar da, este contraintuitiv și eu am și optimizat special, tocmai ca să pot să am libertatea asta de care vorbești și tu. Dacă mă trezesc că mâine am chef să plec undeva, să pot să fac asta.
Tu în cât timp ai ajuns la sistemul ăsta actual, în câți ani?
Andrei: 17 (râde).
Cristina: Exact.
Andrei: It’s a work in progress. Folosesc sistemul ăsta de vreo 17-18 ani. Nu fix așa, evident și nu așa de la început. Dar a fost un proces constant de modificare a sistemului. Au fost momente, mai ales la început când poate simțeam că parcă este prea structurat, parcă prea este totul la minut, parcă nu prea am timp să respir. Ok, l-am modificat ca să am timp să respir și să nu mai fie la minut și să-mi permită mai multă flexibilitate.
Adică am lucrat cu sistemul ăsta până l-am făcut al meu și în continuare am și acum o serie de excepții. Zilele astea am avut mai puțin chef de muncă decât de obicei. Le-am luat și le-am mutat din calendar pe altă zi dar le-am mutat conștient, conștient de priorități, conștient că nu o să se dărâme lumea și mi-am permis să fac asta pentru că eram foarte la zi cu totul. Ok, o să accept că unele o să se întâmple cu două săptămâni mai târziu.
Îmi permit asta pentru că sistemul îmi dă voie, pentru că l-am construit în așa fel încât să-mi dea voie.
Dar cred că la toată lumea este un proces de durată. Adică este un proces de dezvoltare personală fundamental de creștere, ok pe zona de productivitate, de organizare, în care învățăm lucruri despre noi și despre ce contează pentru noi și cum funcționăm noi, ne luăm modele poate din alte cărți, poate de la alți oameni, după care le testăm noi pe noi și vedem: ”asta mi se potrivește, asta nu mi se potrivește”.
Dar îmi imaginez că așa este la toată lumea. Bănuiesc că și ție ți-a luat mult timp să ajungi la sistemul pe care îl folosești acum.
Cristina: Da, și fac fine–tuning în continuare pentru că anul ăsta am niște priorități, poate anul viitor vreau să mă concentrez pe alte zone ale vieții și o să se schimbe și așa mai departe. Am Google Calendar de 14 ani și pe atunci am început să mă organizez. Lucram foarte prost. Mult și prost
Andrei: Mult și prost. Da, așa este la toată lumea.
Cristina: Și m-am forțat. Am fost forțată să învăț să lucrez un pic mai inteligent și să mă organizez și acum nici dacă aș vrea să lucrez la fel de mult, nu cred că m-ar mai ține corpul fizic. Și probabil că tot așa, o să se schimbe în timp.
Andrei: Da, asta mi se pare fascinant. Că îmbătrânim cu toții, indiferent cât de tineri suntem dar îmbătrânim și vom îmbătrâni. Și capacitatea de muncă, de putting in the hours, scade. Adică nu mai poți să pierzi nopți aiurea complet fiindcă vrei să faci tu un sprint, să termini până mâine dimineață ceva. Devine din ce în ce mai complicat.
Adică poți dar sunt niște consecințe care sunt mai nasoale decât beneficiile. Și atunci asta te forțează să găsești forme mai deștepte de a munci și mai eficiente pentru că dacă muncești mai puțin și la fel, îți vor scădea rezultatele. Și nu vrei să scadă rezultatele, ai vrea chiar să crească.
Și atunci cum reușim ca în mai puțin timp să facem mai multe lucruri decât făceam acum un an sau doi ca în restul timpului să ne odihnim sau din contră să ne distrăm sau să avem mai mult timp pentru familie sau pentru copii?
Pentru că ne dăm seama că nu mai suntem dispuși să băgăm 14 sau 16 ore de muncă pe zi, nici măcar de muncă.. de prefăcut că muncim, știi? Din care poate munceam 10 sau 9.
Cristina: Busy work!
Andrei: Exact. Și cred că foarte mulți oameni se mint cu asta. Se mint că muncesc mult, le place să creadă că muncesc mult. Ei o percep ca muncă, adică nu e ca și cum stau și se uită neapărat pe YouTube opt ore pe zi și după aceea spun că au muncit opt ore pe zi.
O percep ca pe muncă pentru că apar întreruperile fragmentare ale timpului. Faptul că sar de la un task la altul, faptul că apar crize și le permit crizelor să apară în viața lor de câte ori sună telefonul (ringing phone has to be answered), de câte ori primim un mesaj, devine prioritate pentru noi chiar dacă era prioritatea altcuiva. Brusc a devenit a noastră.
Și dacă permitem lucrurilor ăstora să se întâmple putem să ajungem la sfârșitul unei zile în care simțim că am alergat pur și simplu și că suntem obosiți și extenuați și când ne uităm înapoi, de fapt nu am făcut mare lucru. Aveam de făcut 12 task-uri și am făcut două. Ok, plus trei crize, patru mesaje și cinci mail-uri lungi și o întâlnire sau mai de curând, trei call-uri de câte trei ore fiecare și aia e.
Și mi se pare că aici avem nevoie în primul rând să nu ne mai mințim pe noi, să ne uităm realist, cu sinceritate la ceea ce facem și să spunem: „e adevărat, am stat azi nouă ore la laptop sau 11 dar probabil că am munci două. Munca aia eficientă, productivă pe care voiam să o fac, de fapt au fost două ore. Ok, cum dăm balastul ăla la o parte?”
Productivitatea în cazul ăsta este nu neapărat despre cum facem ca în alea două ore să muncim patru de chestii mișto sau importante pentru noi, ci cum facem să dăm la o partea alea opt-nouă ore în care oricum nu am făcut mare lucru. Cum prioritizăm, cum eficientizăm astfel încât dacă tot muncim două ore, hai să stăm la laptop două ore nu nouă ore. Și mi se pare că în primul rând este despre a tăia ineficiența mai degrabă decât despre a eficientiza ce funcționează deja.
Cristina: Da, voiam să spun și că atunci când toată lumea din jur face la fel, devine un pic mai complicat pentru că avem nevoie și de un model, de un om care să ne arate că se poate. Și o pățesc, stau de vorbă cu oameni care îmi spun: „eu nu pot să lucrez așa că îmi vin 789.000 de mail-uri și mai primesc niște mesaje pe Whatsapp și lumea are așteptarea ca eu să fac asta și asta și asta”.
Și oamenii chiar cred că ei nu pot să lucreze altfel. Deși Whatsapp nu exista în urmă cu câțiva ani, Instagram-ul nu exista nici el sau mă rog, nu îl foloseau, toate întreruperile astea au apărut recent și au uitat cum este să lucreze și să intre într-o stare de flow fără toate aceste întreruperi și fragmentări constante pe parcursul unei zile.
Andrei: Da.
Cristina: Părea că urmează să mai spui ceva.
Andrei: Nu știu ce să mai spun legat de asta. Este un fixed mindset. Asta este ce descrii tu. „Eu așa sunt, eu nu mă pot schimba, eu nu funcționez ca ceilalți, eu sunt special de principiu, la mine e foarte complicat, pe mine nu mă poți ajuta”.
Asta e ce transmit, nu neapărat spun dar asta transmit. „Toate modelele astea la mine nu funcționează”.
Din experiența mea de lucrat cu mulți oameni și cu mine…niciunul dintre noi nu suntem atât de speciali. Nu suntem atât de speciali. Ne place să credem că suntem atât de speciali, nu suntem. Dacă modelul ăla a funcționat la niște sute de mii de oameni este foarte probabil să funcționeze și la tine.
Dacă nu vrei să funcționeze asta este o altă discuție. Și nu va funcționa. Este altceva.
Cristina: Povestește-mi un pic despre niște obiceiuri pe care le-ai eliminat sau despre niște reguli puternice din viața ta.
Andrei: Ok. Legat de productivitate?
Cristina: Da.
Andrei: Păi când muncesc, muncesc. Ăsta ar fi un principiu. Adică îmi aduc aminte de principiul ăsta de multe ori în cursul fiecărei zile și în special în momente în care simt că aș vrea să fac altceva, îmi apare chestia asta în minte. Când muncesc, muncesc. Pot să mă opresc acum și să zic: „eu astăzi nu mai muncesc”. Am dreptul fac asta. Dar este nevoie să fie asumat. Și uneori o fac.
Uneori nu am chef. Azi e frumos afară, după discuția asta nu o să mai muncesc, o să-mi mut tot ce aveam astăzi pe mâine sau pe săptămâna viitoare și o să mă duc să mă plimb în parc.
Dar dacă nu-mi asum asta, muncesc. Asta înseamnă cu nu YouTube, nu acest link scurt, articol de două minute că fac și eu pauză că oricum îmi beam cafeaua, nu există chestiile astea, nu există în 99% din cazuri, că mai alunec și eu dar mindset-ul este: și dacă primesc acum de la un prieten ceva care mi se pare foarte interesant de obicei mă uit în calendar când este următoarea pauză în care pot să fac asta.
Că e peste o oră am de terminat mail-ul ăsta, îl termin, după aia mă uit pe ce vreau eu că oricum am o pauză de jumătate de oră – o oră.
Și asta este o altă chestie. Îmi pun pauze. Adică am pauze throughout the day. O dată la o oră – două de muncă am o pauză de jumătate de oră de obicei sau poate chiar de o oră uneori. La prânz de exemplu mie îmi pică energia. După aia se mai ridică.
De obicei nu am task-uri atunci, pur și simplu ies și mă plimb sau ascult audiobook-uri sau ce fac. Adică am ajuns să mă cunosc și știu că m-aș păcăli să-mi pun task-uri între orele 13 și 15. Dacă sunt ședințe 1 la 1 cu clienții, am omul în față, sunt activ, nu pot să mă gândesc la altceva, nu pot să mă defocusez.
Dar orice altceva, că scriu eu un mail sau că lucrez o oră de deep work… no way, știu că nu o să se întâmple. Și atunci pur și simplu nu-mi programez acolo.
Ca să mă întorc la obiceiuri eliminate, nu fac lucruri care nu sunt în calendar.
Să o luăm invers, am eliminat obiceiul de a mă duce după what feels fun în momentul ăsta cât timp sunt într-o oră în care mi-am propus să muncesc. Când sunt în pauze mă duc după ce am eu chef. Când se termină programul de muncă, iarăși mă duc după ce am eu chef.
Deci nu YouTube-uri, în niciun caz nu intru pe Facebook în timpul programului de muncă. Nu am aplicație de Facebook, Instagram pe telefon, nu am așa ceva.
Nu știu dacă sunt chiar obiceiuri dar clar la partea de notificări de orice nu există. Și nu doar de acum. Aveam o agenție de social media, am mai dat exemplul ăsta. Lucra pentru cei mai mari clienți la care te poți gândi și aveam campanii de social media în derulare live și eu nu aveam notificări pe telefon de niciun fel.
Teoretic a-i putea spune că putea să se întâmple o criză care să coste o companie niște milioane sau zeci de milioane de euro și pe noi să ne bage în faliment fiindcă nu am văzut eu notificarea. Am un sistem dar aveam și atunci un sistem destul de bun care a făcut să nu se întâmple asta. În opt-nouă ani nu s-a întâmplat asta,
De aia mă și amuză când văd oameni care zic: „nu pot să opresc, dacă se întâmplă ceva important? Like, ce?”
Adică ai o rachetă care trebuie să aterizeze și nu poate fără să-ți dea un mesaj pe Whatsapp? Cum funcționează asta?
Cristina: Ești președintele unei țări?
Andrei: Ești Donald Trump? Ai scris ceva pe Twitter și nu știi ce o să se întâmple? (râde). Ce poate să se întâmple? Ne creăm poveștile astea în cap despre cât de miez suntem noi și cum tot se învârte în jurul nostru și cum o secundă neatenție din partea noastră o să întoarcă pământul ăsta pe dos. It’s not like that.
Cristina: Bun, deci single tasking fără notificări pe telefon…
Andrei: Fără YouTube-uri, fără social media de principiu în perioada de muncă.
Îmi vin mai degrabă obiceiuri pozitive. De exemplu faptul că am cluster-izate mail-urile și telefoanele. Întotdeauna. Adică dacă am niște telefoane de dat mâine, din seara asta când îmi fac agenda, calendarul pentru mâine, mi le pun pe toate unul lângă altul.
Între 10 și 11 dau telefoanele. Chiar dacă sunt din zone diferite profesionale, nu au treabă unele cu altele, toate la un loc. Pentru că altfel îmi fragmentează ziua.
Iarăși, mail-urile. Clar, toate în același timp. Adică am niște momente din zi în care răspund la mail-uri și scriu mail-uri și pa. După aia nu mai intru pe mail. Cum spuneam, nu am notificări, nu am nici măcar notificări la Gmail și nu am avut niciodată notificări la Gmail. Nici în perioada cu agenția. Nici pe desktop, nici pe telefon.
Eu decid când îmi citesc poșta. Nu decide altcineva când să-mi citesc eu poșta, când are el chef pentru că este urgent pentru el.
Am și eu viața mea și obiectivele mele, am voie să-mi conduc și eu viața sau sunt un hub pentru toată lumea care are ceva important de făcut acum și totul trece prin mine?
Cristina: Bine, e absurdă presupunerea asta că atunci când vrea cineva orice de la tine să își poată impune agenda asupra ta în momentul ăla și să se aștepte să răspunzi instant înapoi.
Andrei: Exact. Dar a devenit parte din realitate pentru mulți oameni.
Cristina: A devenit, da. Și viitorul o să le aparțină celor care vor reuși să țină asta în frâu.
Andrei: Exact. Mi-a dar cineva un mesaj pe Facebook Messenger și m-a sunat la vreo trei ore după, foarte supărat că nu i-am răspuns. Încă.
Și mă gândeam: „dude, cât entitlement, cât de buricul pământului să te crezi, încât să ai impresia că omul ăla o să lase tot ce avea el de făcut”.
Sunt două presupuneri: ori ăla nu avea nimic de făcut, era idle, stătea pe un fotoliu leșinat și aștepta să-i vină notificări către el. Deci asta e prima presupunere.
Sau: „probabil avea ceva de făcut dar come on, normal că lasă tot și îmi răspunde mie”.
Nu vreau să se înțeleagă greșit, cred că asta este o consecință. Adică nu e neapărat ceva în neregulă cu oamenii care fac asta. Este doar o consecință a faptului că am gestionat în felul ăsta, în ultimii ani, relația noastră proprie cu modul în care vin către noi notificările și mesajele și modul în care răspundem. Imediat dacă se poate, lăsând orice altceva, încât am ajuns să ni se pară normal și să avem așteptarea asta și de la ceilalți. Normal că lasă tot, că nu poți să ignori un mesaj pe Messenger (râde). Nici pentru o oră.
Cristina: Și totuși, doar trei ore i-a luat să te sune. Am auzit de cazuri de oameni care sună imediat înapoi sau dau și SMS-uri și mi se pare fascinant. It’s not ok.
Andrei: La tine cum a fost asta? Sunt obiceiuri pe care le-ai eliminat complet și despre care simți că te ajută pe partea de productivitate?
Cristina: Da și cred că voi mai tot elimina sau impune reguli. Am o chestie pe care o fac oamenilor cu care încep să lucrez. Le dau un fel de manual de utilizare (râde).
Andrei: ”Cum să comunicați cu mine?”
Cristina: Exact, în care le spun unde prefer, pe ce canale prefer, dacă este urgență ce să facă în cazul acela, definesc ce înseamnă urgență și le dau niște ore care sunt ok sau niște zile care sunt ok și așa mai departe. Tocmai ca să aibă niște așteptări din start de cum să comunicăm.
Andrei: Fac și eu asta dar nu o fac decât în relațiile profesionale. Adică dacă încep să lucrez cu cineva acum pentru prima dată, simt nevoia să îi dau nu chiar un manual dar fix o chestie în genul ăsta: ce funcționează cel mai bine pentru mine este asta, dacă îmi dai mail-uri nu te aștepta să răspund mai devreme de cinci zile că nu se întâmplă.
Dacă îmi dai pe Whatsapp pot să-l văd sau să nu-l văd până mâine. Și le dau astea dar profesional.
Personal am observat că dacă le dai oamenilor atât de clar lucrurile îi sperie un pic fiindcă ei nu le au atât de clare în mintea lor, de obicei, pentru ei, ale lor și atunci. Poate să fie overwhelming. Plus că acum mai e și o chestie, să fim serioși, dacă toată lumea ar da un manual de ăsta despre „cum comunici cu mine” și fiecare ar avea un manual… serios. Există un nivel până la care poți să personalizezi chestiile astea dar realitatea este că oamenii o să te trateze ca și cum ai fi un om obișnuit (râde). Obișnuit în mediul lor. Adică ce înseamnă obișnuit pentru ei.
Cum a fost reacția la approach-ul ăsta?
Cristina: Am avut reacții bune. Am avut oameni care au spus că au început și ei să facă ceva de genul ăsta, că le-am deschis ochii și că aveau niște așteptări nerealiste.
Într-adevăr, nici eu nu am făcut asta cu mulți oameni, am făcut-o tot așa în relațiile profesionale de zi cu zi iar celor cu care interacționez mai rar le-am dat mult mai puține chestii. Poate le spun: „nu îmi da mail-uri sau mesaje să mă întrebi când pot vorbi, sună-mă direct între orele astea”.
Sau: „nu-mi scrie pe Instagram sau Whatsapp că nu o să-ți răspund”. Și au fost ok reacțiile până acum.
Andrei: Știi ce mi se pare că recunosc în ce spui tu? Recunosc un principiu despre care cred că e important și pe care de altfel îl folosesc și eu. Rigiditatea asta aparentă… hai să nu-i mai spunem rigiditate, să-i spunem structură (dar poate fi percepută uneori ca rigiditate) merită aplicată pe cazurile, pe oamenii care îți generează cel mai mare volum de incoming information.
Cristina: Zgomot!
Andrei: Nu neapărat zgomot, nu mereu, poate nu e zgomot. Poate unele sunt chestii relevante. Dar ideea este că dacă reușești să pui reguli și structură pentru 80% din volumul care vine către tine zilnic pe social media, prin telefon, pe mail, peste tot, este suficient și îți permite să lași flexibil restul.
Dacă este un om pe care l-ai cunoscut ieri și despre care știi că s-ar putea să-ți scrie într-o zi pentru că a rămas că o să-ți dea un semn, eu aș lăsa acolo flexibilitate. Adică nu m-aș duce să-i explic reguli și să-i dau manuale pentru că până una-alta, omul acela nu m-a deranjat cu nimic și s-ar putea să înțeleagă foarte ok cum se folosesc astea și să fie rezonabil.
On the other hand dacă vorbim despre o colegă de la muncă sau un coleg de la muncă despre care știu că îmi va scrie zilnic, că are nevoie să-mi trimită informații, avem nevoie să comunicăm, acolo are sens să pun structură mai clară și să-i spun: „hai să stabilim niște reguli despre cum o să comunicăm”.
Pentru că dacă nu faci asta și persoana aia are un mod mai împrăștiat de a comunica vei plăti un preț mare în fiecare zi pentru chestia aia pentru că nu ai adresat-o, nu ai pus niște structură acolo.
Mi se pare că este un principiu care poate fi folosit și în calendar management și în time management. Automatizează sau structurează punctele alea cheie care îți generează cel mai mare influx de mesaje și păstrează-te flexibilă în rest.
Și în felul acesta mare parte dintre oamenii cu care interacționezi nu o să se simtă că sunt agresați, nici nu o să li se pară că ești ciudată, nu o să se prindă că ești o ciudată (râde).
Cristina: (râde) Prea curând.
Andrei: Pentru că tu cu ei nu ai pus reguli. Adică poți să răspunzi la un mesaj de Whataspp din când în când sau la un mail sau la un telefon. Chiar dacă nu era în orele alea poți să faci asta fără să se întâmple nimic. Nu ne dezintegrăm dacă ne comportăm ca niște oameni haotici din când în când (râde).
Dar most of the time și mare parte din munca mai ales în partea profesională, structura asta te ajută să rămâi sănătos la cap pentru că efectele sunt fix în zona aia. Adică deja sunt tulburări serioase și sunt oameni care ajung la psihiatru din cauza acestor obiceiuri negative care le fragmentează mental ziua și te fac să simți că nu mai ai controlul asupra timpului tău, asupra a ceea vrei tu să muncești.
Ai mingi care vin către tine, tu încerci să le dai înapoi și vin atât de repede încât începi să le ratezi pe unele, după aia începi să ratezi mai multe și cu cât dai mai puternic și mai repede cu atât vin mai multe și este overwhelming.
Cristina: Ca Neo în Matrix.
Andrei: Exact, ca Neo în Matrix.
Cristina: Da și am trecut și printr-o etapă de genul ăsta. Așa am ajuns să apreciez. Am avut o experiență când primeam mail-uri 24/24 și se aștepta să răspund la ele și să fac și muncă de calitate. Și mi se pare imposibil.
Andrei: Dar e imposibil. Nu sunt compatibile astea.
Cristina: Nu sunt compatibile. Dacă cineva vrea să facă muncă de calitate, să intre în starea aia de flow de tip work, nu ai cum să faci asta când ești întrerupt și ți se fragmentează timpul încontinuu. Ai nevoie de niște blocks of time pe care să ți le pui, în care să te deconectezi un pic de la orice altceva se întâmplă în jur ca să reușești să faci lucrurile alea. Altfel nu o să faci altceva decât să stingi focuri încontinuu și la un moment dat pe unele nu o să mai poți să le stingi.
Andrei: Treaba este că atunci când ești concentrat pe a stinge focuri sau a dezamorsa bombe este o metaforă bună pentru că este importantă și ocupația asta. Dar în același timp stingi incendii, dezamorsezi bombe timp de trei ani, nu poți să te întrebi după aceea: „eu de ce nu am construit nimic?” Că nu cu asta te ocupi, nu ești un om care construiește ceva.
Ești un om care reacționează la ce se întâmplă și mai stinge niște focuri, atât. Ok, poți să contorizezi câte crize ai oprit dar cred că toți avem nevoie, indiferent de munca pe care o facem, să simțim că progresăm, că am construit ceva, că am pus cărămidă peste cărămidă, mai încet sau mai repede, că mâine sau astăzi suntem într-un loc diferit de ieri. Adică am mai progresat un pic.
Și asta se face prin construcție. Iar construcția se face prin intenție, îmi doresc asta și consistență în timp. Nu doar îmi doresc azi, mâine și poimâine, ci și fac lucruri și mă țin de ele.
Ori asta cu stinsul incendiilor este incompatibilă cu a te ține de ceva.
Bun. Asta cu obiceiuri, nu? Cu obiceiuri negative și obiceiuri pozitive care cumva impactează productivitatea, despre asta vorbeam, nu?
Cristina: Da, pornisem de la reguli puternice. Am și eu multe dintre cele pe care le-ai menționat, asta cu batching de telefoane și de mail-uri. Încerc să le dau întotdeauna în batch, întotdeauna în a doua parte a zilei, fix când știu că rămân și eu fără energie.
Andrei: Grupate, nu? Că și eu am spus tot batch dar poate nu știe lumea la ce ne referim. Le grupăm în aceeași perioadă a zilei, una după alta.
Cristina: Exact. Fac același lucru cu newsletter-ele la care sunt abonată și pe care le citesc, încerc tot așa să le grupez.
Andrei: Da, da, tare asta.
Cristina: Am un filtru pus, se duc într-un folder separat, folderul acela îl verific într-o zi a săptămânii.
Andrei: Informația în general. Și eu fac la fel. Eu citesc puține articole dar newsletter-e, de exemplu, mai citesc, mai citesc studii și întotdeauna sunt grupate. De exemplu studiile le citesc sâmbăta. La mine este undeva între muncă și fun, entertainment, mă pasionează.
Și am o oră- două sâmbăta dimineața în care asta fac. Stau și citesc tot ce a fost în săptămâna trecută, le iau, le citesc, le procesez și asta mă ajută foarte mult ca în timpul săptămânii să nu am acest sentiment de fear of missing out.
Îmi dă cineva un articol, mi se pare mișto, nu vreau să mă întrerup atunci că poate fac altceva dar în același timp vreau să știu că nu o să-l ratez. Și atunci îl iau și îl salvez în Feedly sau mai este aplicația Pocket în care dai un click în browser și ți l-a salvat, îl găsești acolo.
Și știu că este miercuri azi dar sâmbătă sigur dau de el. Mă bucur că mi-ai adus aminte de chestia asta cu consumul de informații într-o perioada delimitată de timp. Adică îmi setez eu în calendar când este mai bine pentru mine, că este sâmbăta dimineața, că este seara după ce mă întorc de la muncă, că este în pauza de prânz. Fiecare alege ce are sens pentru el.
Ce mai e, mai zi-mi?
Cristina: E mișto pocket că poți să citești fără nimic altceva. Îți dă doar textul din articolele respective și feed-ul la fel. Dă tot clutter-ul la o parte, dă toate reclamele la o parte și le folosesc și eu tot așa. Le iau din mail-uri și le pun în Pocket sau le iau din Feedly și le pun în Pocket.
Mă ajută super mult. Mi-au salvat timp la greu.
Ce altceva? Întâlnirile tot așa, le grupez. Am niște zile și intervale ale săptămânii.
Andrei: Da, da, fiindcă mulți oameni au ziua fragmentată de o întâlnire pusă la jumătatea zilei sau ceva în genul ăsta. Și ăsta este într-adevăr un obicei bun să le pui ori dimineața ori seara ori anumite zile din săptămână. Îmi pun toate meeting-urile și în celelalte pot să lucrez deep work.
Aici este tricky. Pe noi ne ajută că suntem destul de în controlul muncii noastre. Mai complicat prin companii mai mari, multinaționale când te trezești cu meeting-uri în calendar. Ceea ce nu înseamnă că nu se poate deal-ui și cu alea. Am lucrat cu clienți foarte mult pe chestia asta. Cum setăm niște limite, că totuși e aceeași problemă.
Nu e ok ca în calendarul tău, în timpul tău, altcineva să decidă fără să vorbească cu tine că o să-ți blocheze două ore mâine de la 15 pentru că așa are chef. Sau că avea după aia de la 17 programare nu știu unde.
Dar într-adevăr este un pic mai tricky pentru că trebuie să-ți negociezi cumva astea în companii mai mari.
Cristina: Și cum au rezolvat asta?
Andrei: Păi sunt mai multe feluri, depinde foarte mult de context și depinde de sistemul pe care îl folosesc oamenii acolo. Mulți, de exemplu folosesc un sistem în care atunci când pun o întâlnire, un call, un meeting în care sunt mai multe persoane pot să se uite unde sunt timpi liberi în calendarele tuturor. Și când este un spațiu liber ar putea să aibă întâlnirea. Și asta se rezolvă prin a-ți bloca în calendarul tău timp pentru deep work și a lăsa niște spații libere, predefinite când vrei tu.
Pentru mine e ok ca întâlnirile să se întâmple de la ora 16, la sfârșitul programului, de exemplu. Atunci o să-mi blochez în calendarul meu spații pentru toate celelalte chiar dacă o să-mi blochez și spații în care poate că nu am încă setat ce o să fac. Dar îl blochez și las libere bucăți de la 16 la 18 sau de la 15 la 17, două-trei zile pe săptămână.
Și atunci chiar dacă o să-ți pună ei în calendar, o să-ți pună unde ai fost tu dispus să-ți intre meeting-ul în calendar.
Asta e atunci când se folosește un sistem de…
Cristina: Calendar share-uit.
Andrei: Da, calendar share-uit. Dacă nu, aplici același principiu de care vorbeam mai devreme. Faci frumos a analiză pe ultimele două-trei săptămâni în calendar: câte meeting-uri am avut? Cine le-a inițiat? Trebuia să fiu acolo sau nu?
Și vei vedea invariabil că 80% din aceste întâlniri sunt generate de aceiași doi oameni. Și te duci și vorbești cu cei doi oameni: dude, am această chestie cu calendarul, hai să găsim o regulă. Ți-ar fi complicat să mă anunți înainte? Să mă întrebi înainte? Poți să le pui doar joia? Hai să găsim o formă prin care să se întâmple chestia asta.
Și odată ce adresezi punctual acele două sau trei chestii îți vor rezolva 80% din probleme. Ceea ce înseamnă pe de o parte că da, pentru aceste trei cazuri ai nevoie să pui un pic de structură și să ai niște discuții despre care nu cred că sunt complicate dar nu sunt neapărat confortabile. Însă în același timp îți permite ca pentru restul să fii suficient de flexibil.
Pentru că nu îți dă major programul peste cap, nu se întâmplă atât de frecvent încât să îți dea totul peste cap. Dar poți acolo să fii flexibil și pe ei să îi lași să facă partea asta de setat de întâlniri cum o făceau până acum.
Nu trebuie să ai așteptarea ca toată lumea să se învârtă în jurul tău și să țină cont de calendarul tău dar îți rezolvă mare parte din probleme.
Cristina: Într-una din companiile cu care am lucrat am mai văzut o chestie mișto. Era un handbook intern și pe lângă niște reguli de genul ăsta de: „hai să fim respectuoși cu timpul celorlalți”…și așa mai departe, mai aveau o regulă.
Întotdeauna înaintea unei întâlniri să se trimită o foaie cu lucrurile pe care vor să le discute ca să fie cu toții pregătiți și să nu stea să se gândească la ele în timpul întâlnirii.
În primul rând pentru că uneori nu toți oamenii au neapărat curaj să stea să vorbească chiar atunci pe loc în timpul unei întâlniri, că poate unii sunt mai introverți și preferă o altă variantă.
Și în al doilea rând pentru că de multe ori se intră într-o întâlnire fără să se știe exact intenția și agenda și se pierde foarte mult timp. Și nu pierzi doar o oră. Pierzi o oră de la un om, cu încă o oră de la un alt om care participă și dacă sunt 10 oameni s-au pierdut 10 ore.
Andrei: Nu s-au pierdut. Ai pierdut 10 ore din viețile oamenilor pe care i-ai târât acolo. Asta e ce se întâmplă. Și într-adevăr asta mi se pare că este o problemă foarte comună, faptul că oamenii care inițiază întâlnirile, de multe ori (nu toți, evident) nu au nici cea mai mică idee despre ce o să se întâmple în întâlnirea aia.
Au doar: „Cred că pentru această discuție avem nevoie și de X și de Y și de Z, hai să setăm un call și acum o să uit de acest subiect până când mă trezesc în acel call”.
Dude, dacă ai inițiat o întâlnire ești responsabil pentru ce se întâmplă în întâlnire. Înseamnă că ai nevoie să poți să începi întâlnirea aia spunând: „Guys, ne-am adunat astăzi, aici pentru că vrem să obținem asta, o să dureze o oră, hopefully dar ne propunem să dureze o oră și ne propunem să ajungem aici. Și asta e important pentru mine, de aia v-am chemat aici”.
Chestia asta se întâmplă foarte rar și este o problemă de cât de profesioniști sunt oamenii și cât de capabili sunt să gestioneze o întâlnire.
Fiindcă de multe ori ce se întâmplă? Ne întâlnim și acum trebuie să vorbim despre asta și când se termină? Când știm că am rezolvat? Adică putem să vorbim 20 de ore. Vorbim acum 2-3 ore sau cât vorbim până obosim. Și după aia mai vorbim mâine.
Trebuie să existe un end date pentru asta. Trebuie să se termine la un moment dat.
Cristina: Să știm ce vrem să obținem și care sunt următorii pași în momentul în care am încheiat întâlnirea.
Andrei: Și asta este responsabilitatea omului care generează întâlnirea. Și mi se pare foarte mișto exemplul pe care l-ai dat tu pentru că într-adevăr în companii, adică managementul companiilor are responsabilitatea din punctul meu de vedere să regleze chestiile astea.
Într-o companie este cel mai ușor de coordonat. Pur și simplu faci o procedură de cum se setează întâlnirile care sunt pașii și un pas super bun este exemplul pe care l-ai dat tu.
Când setezi întâlnirea în descrierea din Google Calendar sau într-un mail separat, vrei să scrie durata: și completezi tu, motivul/obiectivul întâlnirii și completezi tu, cine e responsabil pentru a ajunge la obiectiv. De obicei omul care setează întâlnirea. Și eventual, ideal din punctul meu de vedere de ce este nevoie de ceilalți oameni în întâlnire:
Cristina – pentru că ne poate da feedback în relația cu clienții.
Andrei – pentru că are experiență în trecut cu clientul ăsta.
Să știe și omul acela de ce e acolo pentru că de multe ori este acolo ca să fie acolo. Și așa ne întâlnim în ședințe interminabile și ne dăm seama pe la jumătate că noi de fapt puteam să nu fim acolo că nu ne-a întrebat nimeni nimic.
Cristina: Putea să fie un mail!
Andrei: Exact, putea să fie un mail. Pe care să decidem noi când să-l citim.
Cristina: Există astfel de companii unde se lucrează calm. Nu sunt unicorni.
Andrei: Da, există.
Cristina: Da și mă bucur foarte tare că există și că pot să le dau exemplu pentru că am întâlnit și partea asta de … așa este peste tot!
Nu e așa peste tot. De unde știi? Ai lucrat peste tot?
Andrei: Da, este discuția pe care am avut-o și data trecută, știi? Ține foarte mult de contextul în care îți duci viața. Dacă toți prietenii din jurul tău sunt la fel este ușor să spui că așa este peste tot, să crezi că așa este peste tot.
Asta este o chestie foarte importantă, modul în care istoricul nostru ne definește realitatea. Mai lucrez cu câte un client uneori și este nemulțumit de locul de muncă în care lucrează din diverse motive și eu îl întreb: și te-ai gândit să te muți, să-ți găsești un alt loc de muncă?
Și uneori răspunsul este: „M-am tot gândit dar cred că așa este peste tot”.
Și cum ai ajuns la concluzia că așa este peste tot?
Așa a fost peste tot pe unde am fost.
Ok, în câte locuri de muncă ai fost?
În trei sau în cinci.
Și așa a fost peste tot?
Cam așa. Un pic mai bine, un pic mai rău dar pe aici.
Și faptul că are istoricul ăsta în care nu a fost semnificativ mai bine nicăieri din locurile în care a fost până acum îi spune că mai degrabă este cazul să se obișnuiască cu asta decât să schimbe locul de muncă.
Și în același timp lucrez cu altcineva care are niște așteptări și niște cerințe de la locul de muncă. Zice: „ok, eu dau dar stai puțin că și locul de muncă trebuie să provide. Să-mi dea niște condiții, să mă respecte, să îmi ofere condiții de creștere”.
Și zic: „mișto că vezi lucrurile așa. Cum ai ajuns să vezi lucrurile așa?”
„Simplu, acum două job-uri am fost la o companie care era super tare pe chestia asta”
Și ce înseamnă chestia asta? Înseamnă că am aflat că se poate. Deci eu la un moment dat în trecut am aflat că există măcar o companie care este altfel. Dacă există una, poate mai există și altele. Și atunci îmi dau voie să o caut pe aia potrivită.
Dacă nu știu că există și nu știu ce nu știu atunci toate sunt la fel, asta este, dacă vrei să muncești trebuie să înghiți toate chestiile astea de la angajator. Nu e așa.
Este incredibil cum istoricul nostru…Și în relații se întâmplă aceeași chestie. Ai avut una-două-trei relații proaste, toate relațiile sunt proaste. Nu e așa.
Cristina: Bine, aici mi se pare că avem și noi o datorie să spunem: „înainte să intrăm într-o astfel de întâlnire hai să cerem agenda ca să ne asigurăm că nu venim nepregătiți”.
Andrei: „M-ar ajuta să știu de ce e nevoie de mine în acea ședință, vin cu mare plăcere dar trebuie să știu de ce ai nevoie și de mine. Sau poți să mă ajuți cu subiectele, bullets pe care le vom parcurge în ședință, că aș vrea să vin pregătit?”
Și omul celălalt o să ți le dea și este mai bine pentru toată lumea sau poate să-și dea seama pentru prima dată în cei cinci ani de când setează el întâlniri că nu i-a trecut prin cap că ar trebui să fie niște bullets și că el este responsabil pentru ele.
Ambele variante fac organizația și locul acela mai bun pentru toată lumea.
Cristina: O să sar un pic subiectul. Sunt curioasă… Știu că interacționezi cu foarte mulți oameni care sunt high performance. Sunt curioasă în primul rând cum ai ajuns să-i cunoști și dacă ai observat la ei astfel de reguli care poate altora li se par a fi mai nebune în organizare.
Andrei: Sănătoși la cap nu sunt (râde). Glumesc. Adică doar parțial glumesc. Când zic sănătoși la cap este la modul… oamenii care fac performanță nu par oameni normali pentru că nu sunt oameni normali.
Mie personal mi se pare că nu ne dorim neapărat să fim normali. Deci nu e deloc o chestie negativă, ba din contră, faptul că au niște particularități.
Mai vorbesc cu unii dintre ei uneori despre asta. Chiar aseară vorbeam cu un client, cred că va asculta acest podcast și îmi arăta cum s-a gândit să-și organizeze el Google Calendar-ul de Keep și de niște sisteme pe care le are de management al task-urilor.
„Și o să-ți arăt o schemă dar să nu te sperii”.
Și i-am spus: „Stai liniștit, nu ai ce să-mi arăți care să mă sperie. Crede-mă, am văzut destule”.
Și mi-a dat share pe Skype sau pe Zoom la o schemă pe care și-o făcuse el, cu cum își legase toate lucrurile astea între ele. Îmi vin de aici task-uri de pe Whatsapp, îmi vin de pe Slack aici și de aici toate se duc în Google Calendar, iar în Keep îmi mai pun informații când mai fac journaling, pe alea acționabile le pun Google Calendar.
Și era o schemă super complexă, un fel de mind map și m-am uitat la ea și i-am zis: „Brilliant! Looks great! Așa ar trebui să fie.”
Iar el zicea: „Nu e prea analitic? Prea structurat? Prea schematizat? Nu e prea mult?”
Și i-am zis: „Pentru mine nu e prea mult. Mie mi se pare că este fix la nivelul de complexitate la care ai vrea să fie ca să ai lucrurile sub control și în același timp să poți să faci performanță și să ai și o viață în același timp. Dar nu știu dacă aș arăta tuturor chestia asta” (râde).
Pentru că dacă oamenii sunt nepregătiți o să te judece pentru asta. Eu pot să spun, fiindcă am lucrat cu mulți oameni de genul ăsta, că așa arată performanța. Doar așa arată performanța. Toți oamenii care fac performanță au sisteme de genul ăsta. Nu fix așa. Dar de genul ăsta. Ăsta e nivelul de depth și de complexitate de care e nevoie ca să poți să faci performanță și să ai și o viață.
Pentru că atunci când vrei să faci performanță în orice, să fii bun, peste medie ai nevoie să faci lucrurile peste medie. Ai nevoie să faci lucruri pe care alți oameni nu le fac pentru că este greu. Asta te face să ieși din medie.
Dacă ai 10 oameni și le dai un task iar 9 se uită acolo și zic: „e prea complicat să fac asta” și al 10- lea îl ia și zice: „îmi bat eu capul cu el nu că este simplu dar vreau rezultatele care vin din asta. O să-mi bat eu capul cu asta”.
Este fair ca omul ăsta să obțină performanță și ceilalți nu. Fiindcă el a fost dispus să facă un pic mai mult decât ceilalți. Să faci performanță necesită să faci mai mult, mai greu și mai bine. Dar în același timp poate vrei să ai și o viață. Adică nu ești dispus să nu ai viață personală.
Aia este the easy way out. Mă apuc, sunt workaholic și disperat cu munca și pe la 40 de ani sau 50 de ani îmi dau seama că mai era o parte care se chema viață pe care nu am accesat-o. Nu vrei să ajungi acolo. Trust me. Nu e nimic mai greu decât să ajungi acolo. Am lucrat suficient cu clienții. Este tough să-ți dai seama că erau și alte lucruri importante în viață și le-am ignorat complet.
Și acum le vreau și nu știu dacă mai pot să le iau. So vrei și viață personală. Ca să poți să faci să ai și o viață personală suficient de bună și în același timp să poți să și livrezi la un nivel peste medie: ori muncești 35 de ore pe zi ori ai nevoie de niște sisteme să te ajute să faci în cele 24 de ore ce ceilalți nu sunt în stare să facă.
Și este acea zicală celebră: We don’t rise to the level of our expectations, we fall to the level of our systems/of our habits.
Dar e același lucru. Faptul că îmi doresc eu niște lucruri nu înseamnă că într-o zi o să mă ridic și o să ajung la ce îmi doresc. Nu, am nevoie de un sistem care să fie pus acolo, să mă susțină atunci când invariabil voi pica. Și nu mai pic de la nivelul 9 la 0. Pic de la nivelul 9 la 5. Pentru că la nivelul 5 mă ține sistemul.
Chiar dacă am o perioadă proastă, calendarul ăla îmi permite să fiu totuși suficient de productiv. Nu la maximul meu dar suficient și de cele mai multe ori peste majoritatea.
Și pentru asta am nevoie ca sistemul să fie acolo, in place, construit și să fi lucrat cu el pentru momentele alea în care vom cădea. Și vom cădea invariabil.
Toți oamenii care fac performanță au forme de genul ăsta de time și task management și în general obiceiuri atipice pentru oamenii obișnuiți pentru că nu sunt oameni obișnuiți. Și nu fiindcă s-au născut așa, ci fiindcă au ales la un moment dat să plătească un preț un pic mai mare fiindcă vor să aibă niște rezultate mai bune decât mare parte dintre oameni.
Iar legat de cum am ajuns să-i cunosc, nu știu să-ți răspund la asta. Foarte mulți dintre oamenii care ajung la mine ajung din recomandări de la alți oameni și faptul că am lucrat cu mulți oameni care fac performanță în tot felul de domenii diferite, oamenii ăia stau cu alți oameni care fac și ei performanță, sunt în cercuri cu oameni similari și atunci din ce în ce mai mulți din oamenii care ajung la mine, lucrăm împreună și care vin din recomandări ale altor foști clienți. Sunt oameni similari.
Și atunci mi-e greu să răspund la asta. Poate că o întrebare mai accurate, acum uitându-mă la ea este: cum am ajuns să-i cunosc pe primii?
Și m-a ajutat faptul că am avut niște background în zona de business unde am interacționat cu oameni destul de buni în ce făceau dar mai mult decât asta chiar m-a ajutat modul ăsta….o să sune ciudat… dar mi se pare că mi-am asumat devreme că nu sunt obișnuit.
Nu neapărat că sunt mai bun ca alții, nici măcar că sunt mai special. Nu sunt obișnuit. Chestia asta, faptul că mi-am asumat asta se traduce în niște chestii foarte pragmatice. Nu prea îmi place să fac small talk.
Ok, pot să mă chinui să fac sau pot să-mi asum că nu sunt genul acela. Nu vreau să fac asta. Și în momentul în care interacționez cu oameni, automat nu o să mă conectez suficient de bine cu oamenii care sunt mai degrabă în zona asta de„ hai să vorbim despre chestii super light și de suprafață.
Și în același timp mă voi conecta mult mai bine cu oamenii care au o preferință pentru discuții mai deep. Genul ăsta de lucruri mici au făcut să atrag oameni care sunt mai ca mine. Ceea ce oricum vrei să faci indiferent cum ești. Vrei să atragi oameni care sunt ca tine fiindcă este mai ușor să interacționezi cu ei, să relaționezi cu ei, să fiți cât de cât similari, nu identici. Nu există oameni la fel ca tine, ca mine.
Dar să fie suficient de apropiați. Și cred că asta m-a ajutat foarte mult. Plus expunere. Am avut un blog, am fost pe la evenimente, m-am cunoscut cu oameni, m-am expus la mulți oameni dintre care unii au zis în mod cert: „cu ăsta nu!”
Și alții au zis: „Ăsta e un om care seamănă cu mine, îmi place de el, aș vrea să mai petrec timp și să mai vorbesc cu el”.
Fiind suficient de mulți oameni asta a generat suficient de multe conexiuni meaningful încât la un moment dat să atrag alți oameni. Cred că ăsta este un răspuns mai… Nu știu dacă ți-am răspuns la asta dar atâta se poate.
Cristina: Mi-ai răspuns, mersi. Pare că ți-ai asumat foarte devreme cine ești și te-ai expus la foarte mulți oameni și s-au filtrat de la sine în timp tocmai pentru că ți-ai asumat asta și nu ai fost dispus să investești în relații despre care știi că nu sunt de lungă durată.
Andrei: Da, cred că este asta. About being unapologetically yourself. (râde)
Cristina: Exact! Spuneai mai devreme de partea asta de sisteme și mi-am dat seama că este o chestie de mers după câștiguri pe termen lung pentru că implementezi niște sisteme la care nu vezi rezultatele astăzi sau mâine, le vezi doar peste foarte mulți ani. Când încep să fie foarte mari că se adună. Dar ai nevoie să treci de acea primă etapă și să eviți instant gratification.
Andrei: Da, este interesant că te-ai uitat din unghiul ăsta. Cred că într-adevăr este o legătură acolo. Adică este clar că m-am train-uit cumva să… gândesc mai long term decât mare parte dintre oameni, ceea ce nu-i doar bine. Adică pare că este doar bine dar nu este. Are și niște părți proaste.
Însă gândirea asta mai strategică și mai mulți pași pe termen lung, gândindu-mă poate că mi-a făcut mai natural chestia asta cu construitul de sisteme. Dacă m-aș fi raportat doar pe short term probabil că aș zice că nu știu dacă merită.
Dar when you play the long game, toate astea merită.
Ca să mă întorc la exemplul discutat mai devreme, vreau să vorbesc acum cu unul dintre cei doi-trei oameni care îmi generează 80% dintre întâlnirile în calendar chiar dacă îmi consumă jumătate de oră astăzi sau am nevoie de un call special pe care nu-l aveam în calendar și mi-l generez acum. Hai să vorbesc cu omul ăsta, să lămurim asta și pare contraintuitiv să fac asta când sunt full. Asta e problema.
Am calendarul full și de asta nu mai suport și de aia m-am gândit să vorbesc cu omul ăsta. Și pare contraintuitiv. Hai să mai punem o oră în calendar atunci.
Dar în același timp acest extra efort pe termen scurt de a lămuri cu omul ăsta un sistem prin care să ajungă în calendarul meu întâlniri la care am nevoie să fiu, pe termen lung îmi va economisi poate 50 de întâlniri, ora asta de azi.
Dar am nevoie să pot să-mi imaginez efectele pe termen lung. Două întâlniri pe săptămână la care nu mai merg timp de nu știu câte săptămâni. Ca să pot să o fac. Fiindcă altfel dacă mă raportez doar la ziua de astăzi și ziua de mâine, nu am nevoie de încă o oră în plus în calendarul meu. Ăsta e răspunsul. Și mi se pare că e foarte similar dar la o scală mai mare ce ziceai tu.
Dar sunt curios. Tu te uiți la fel la asta?
Cristina: Încerc. Sunt niște costuri. Spuneai mai devreme de ele dar atâta timp cât le conștientizez mi se pare că merită. Și apropo și de oamenii care se trezesc la 40-50 de ani că muncit foarte mult și că nu a mai fost nimic pe lângă.
Atâta timp cât îți asumi și spui: „nu mă interesează partea asta” it’s fine.
Andrei: Cred că orice decizie conștientă este fine.
Cristina: Stai și te gândești că asta o să aibă consecințe aici. Muncesc foarte mult, nu am grijă de sănătate, asta înseamnă că s-ar putea să fac un infarct la 40 și ceva de ani. Dar îmi asum că am reușit să fac asta și asta și asta.
Elon Musk vorbea într-un interviu despre faptul că el nu recomandă nimănui să nu doarmă și să muncească cât muncește el și că îl doare fizic. Că sunt niște costuri.
Ok, construiește niște rachete și alte companii, ce mai are el și și-a asumat-o.
Andrei: Da, asumarea asta schimbă tot. Și schimbă cum te raportezi la lucrurile pe care ți le-ai asumat. Adică atunci când îți asumi ceva înțelegi că nu mai ai dreptul să te plângi. Renunți la dreptul de a te plânge, de side effects.
Elon zice chestia asta că nu recomandă nimănui să nu doarmă și să muncească cât muncește el. Dar în același timp nici nu-l auzi plângându-se: „Mamă, cât de obosit sunt. Nici nu aveți idee cât de greu este să faceți antreprenoriat”.
Asta înseamnă că este asumată. Însă ce fac mulți oameni este că nu-și asumă sau nu-și asumă până la capăt. Și nu este vorba doar de oboseală sau de dormit. Este despre orice chestie pe care o facem. Despre performanță, poftim. Nu și-o asumă până la capăt.
Vreau performanță dar în același timp vreau să-mi păstrez și dreptul ca în zilele în care nu am chef să mă plâng că muncesc cam mult, că aș vrea să am și eu timp să merg în vacanțe, că este greu, că este un mediu performant și simt presiune. Fiindcă este nevoia asta de performanță și sunt mulți oameni în jurul meu care caută performanță.
Dude, hotărăște-te care este prețul pe care ești dispus să-l plătești. Că performanța nu este ceva ce trebuie să facem. Putem să alegem să fim într-o zonă de mediocritate fără conotația negativă. Într-o zonă de average. Putem alege asta și by the way, eu cred că sunt mulți oameni care ar fi mai fericiți acolo.
Deci dacă miza este fericirea, nu sunt convins că performanța este calea neapărat.
Mi-a venit acum ceva în minte și vreau să fac o observație că mi se pare foarte relevantă pentru societate.
Am fost la o emisiune TV acum ceva timp și am dat un interviu, a fost o discuție, a urmat editarea și s-a publicat după ceva timp discuția asta.
A fost o discuție foarte mișto, mi-a făcut plăcere, all good. Dar ei fiind televiziune au niște standarde și de editat și de lungime. Au editat chestia aia. Nu mult dar au editat-o. Și m-am uitat cu foarte mare atenție la ce au decis să scoată pentru că știam exact ce am zis și bucățile relevante.
Și au scos o singură bucată mai măricică din discuție. În rest au fost chestii de o secundă, de cadre dar au scos o singură bucată în care ajunsesem să discutăm despre performanță și host-ul m-a întrebat ceva de genul: „cum putem să fim fericiți și în același timp să facem performanță, fiind foarte buni la ceea ce facem?”
Și i-am zis că nu merge așa. Că nu poți să accesezi maximul de fericire și să fii cel mai bun din lume în același timp, că nu sunt compatibile chestiile astea.
Și am simțit atunci un disconnect de o secundă – două, și-a revenit super repede, a schimbat subiectul și după aia au scos și bucata. Și am înțeles perfect de ce au făcut-o. Pentru că este o idee pe care oamenii nu vor să o audă.
Nu vor să audă că performanța vine la pachet cu … nu vreau să zic nefericire că nu ar fi corect. Cu niște costuri, eforturi, cu niște sacrificii, fundamental.
Ei vor să audă că se poate. Se poate să fii cel mai bun din lume, să fii perfect echilibrat și să ai o viață minunată pe toate planurile. Și nu este așa. Nu avem nicio dată care să susțină chestia asta.
Există niște zone de mijloc, clar. Adică există o zonă în care poți să faci niște performanță destul de ridicată, nu cel mai bun din lume dar good enough, peste medie, să fii apreciat, să ai toate chestiile astea, să-ți placă ce faci și în același timp să poți să ai o viață personală echilibrată. Asta se poate.
Dar cu cât împingi mai sus plafonul de performanță, cu atât începi să realizezi că ai nevoie să zici ”nu” la niște lucruri. Că ai nevoie să faci niște sacrificii. Și ține de cât ești dispus să plătești pentru asta.
Și vreau să dau un exemplu concret legat de discuția noastră de data trecută. Spuneam că nu prea mă uit la filme. Există mai multe motive pentru care nu prea mă uit la filme. Unul dintre ele și probabil cel mai important este că am ales să tai niște lucruri care mi-ar fi ocupat niște timp ca să pot să redirecționez acel timp.
Nu neapărat către muncă. Poate către meditație, poate către sport, poate către prieteni. M-am uitat la cât ar consuma oamenii normali pe Netflix sau HBO GO sau orice viitor sponsor al emisiunii (râde) și mi-am dat seama că nu pot să justific aceste zeci de ore pe săptămână în care eu stau și mă uit la niște filme pentru că în zecile alea de ore pot să-mi iau entertainment în alte moduri și să-mi mai rămână timp și pentru sport și pentru niște muncă pur și simplu este mai profitabil pentru mine.
Acum asta este o decizie personală. Și este unul dintre motivele pentru care am decis asta. Dacă mâine apare un film care mi se pare brilliant, mă voi uita la el. Dar realitatea este că în ultimii doi ani m-am uitat la foarte puține filme. Foarte puține. Niște ore, sub 10 ore de filme adunate.
Acum întrebarea este: mă ajută asta să fac lucrurile mai bine în viața mea și personală și profesională? Evident că mă ajută. Pe oricine ar ajuta să aibă niște zeci de ore în plus pe săptămână sau pe lună.
Oricui îi dai 20 de ore în plus, vor ieși niște lucruri mai bune în viața lui. Dacă te duci mâine și le spui oamenilor care spun că vor să facă performanță sau să obțină rezultate, dude, dudette, poți să faci mult mai multă performanță. Poți să ajungi la nivelul ăsta, tot ce ai nevoie să faci… nu te mai uiți la filme de acum înainte. Niciodată. Câți ar face asta?
Asta e chestia. Mare parte dintre ei ar zice: „Fuck no. Sunt ok, mulțumesc, nu vreau să fac niciun trade”. Și chestia asta este doar un exemplu de genul de sacrificii… eu nu le percep ca pe un mare sacrificiu pentru că am ales la ce vreau să renunț.
Am ales să renunț la asta în condițiile în care nu eram cel mai mare pasionat de filme. Dar poți alege. La fel cum eu am ales asta, altcineva a ales să aleagă să se uite în continuare la Netflix dar să renunțe la gătit sau la altă bucată din viața lui care îi ocupă foarte mult timp și să o redirecționeze. Dar ce vreau să spun este că mare parte din oameni ar vrea să aibă performanță și să nu renunțe la nimic. Și nu cred că este posibil asta.
Nu am văzut-o. În tot lucrul meu cu toți oamenii care fac performanță, eu nu am văzut asta întâmplându-se. În toate autobiografiile pe care le-am citit a unor oameni foarte tari, nu am văzut asta întâmplându-se. Invariabil nivelurile ridicate de performanță vin cu renunțări la niște lucruri pe care mare parte din oamenii din masă le fac on a daily basis.
Și despre asta este. Am închis paranteza dar mi se pare important. Nu suntem pregătiți, nu ne place să auzim asta, ne place să ne păcălim că putem să devenim de cinci ori mai buni decât suntem acum în ceea ce facem sau ce contează pentru noi, fără să renunțăm la nimic. Nu are cum. Pentru că noi dăm timp. Avem această monedă. Timpul. Pe care o schimbăm în fiecare zi a vieții noastre.
Rant over.
Cristina: Mă gândeam că o metaforă bună ar fi… este ca și cum am avea o masă cu patru picioare și noi ne concentrăm pe a șlefui un picior, când facem performanță și celelalte trei picioare invariabil vor fi scurte și nu o să stea. Avem performanță dar avem costuri pe celelalte planuri.
Dar în același timp atunci când ne asumăm lucrul ăsta devine foarte ușor să facem și nu ne mai plângem tocmai pentru că știm că îndurăm asta. De ce? Pentru că are un sens pe termen lung și este atât de ușor.
De ce facem exerciții în fiecare zi? Mă refer la mine aici. Pentru că știu că vreau să trăiesc foarte mult și într-un mod cât mai sănătos. Știu că la 80 de ani o să-mi mulțumesc pentru asta. Și atunci azi mi-e ușor să îndur anumite lucruri.
Andrei: Da, plătești un mic preț în plus astăzi ca în viitor să ai niște beneficii de 10 ori mai mari sau de 100 de ori mai mari. Este o alegere.
Cristina: Este o alegere, da. Dar într-adevăr, mulți nu sunt pregătiți să confrunte costurile și ar vrea beneficiile fără să renunțe la nimic.
Andrei: Beneficii de adult cu costuri de copil.
Cristina: Da, e bună asta.
Andrei: Vreau să fiu așa ca un copil. Să nu am responsabilitate, să nu mă tragă lumea la răspundere, să nu trebuiască să mă trezesc dimineața, să mă duc la muncă, vreau să mă simt ca atunci când eram copil. Dar să nu-mi spună mama când să intru în casă și să am bani să-mi iau orice vreau eu.
Stai, vrei să fii copil sau nu? Vreau să am părțile bune de când eram copil și părțile bune de când sunt adult și responsabilitățile din niciuna. Ok, good luck with that (râde).
Cristina: Mai era o vorbă mișto tot pe tema asta: cu toții știm ce ar trebui să facem ca să ajungem la un anumit nivel dar dacă doar informația ar fi fost suficientă până acum am fi fost cu toții miliardari cu pătrățele la abdomen. (râde)
Andrei: Exact.
Cristina: Nu mai știu cum am ajuns aici…
Andrei: Tony Robbins zicea: knowledge is not power, knowledge plus action equals power. Și este fix aceeași chestie. A știi nu este suficient deloc. A știi este un prim pas dar este complet insuficient dacă vrei să-ți iasă ceva. Sunt atâția oameni care știu chestii și nu le fac niciodată și nu contează faptul că le știu. E ca și cum nu le-ar știi dacă nu acționează pe ele, pe baza lor cumva.
Cristina: Am fost și eu blocată în etapa asta.
Andrei: Cred că toți am fost o perioadă. Toți avem o perioadă în care suntem.
Cristina: Sau pe anumite subiecte.
Andrei: Da. Zi-mi trei lucruri pe care oamenii le-ar putea face începând de mâine legate de productivitatea lor, pot fi din ce am discutat până acum sau nu. Trei lucruri pe care le-ar putea face care din care să simtă că au devenit mai productivi.
Cristina: Primul lucru pe care l-aș recomanda este fix cel pe care l-ai spus și tu. Single tasking. Când faci ceva să faci doar acel lucru. Ăla și nimic altceva. Îmi propun să scriu jumătate de oră pe zi. Scriu dar nu fac nimic altceva. Atât. Nimic. Și în același timp pauzele să fie 100%. Nu mai verific un mail că am acum un pic de pauză.
Nu, hai, du-te, fă ceva fun. Plimbă-te în parc, joacă-te un joc pe calculator, uită-te la un serial pe Netflix dacă vrei dar fără vină. Asta ar fi prima chestie.
Andrei: Work hard, play hard.
Cristina: Exact. Tăiat toate notificările, tot ce ar putea fi o distragere, o întrerupere. Ăsta ar fi al doilea lucru, la fel, pe care l-ai spus și tu.
Andrei: Și uită-te cum supraviețuiești. (râde)
Cristina: Nu arde nimic. Și al treilea lucru ar fi sportul pentru că mi se pare că dă energie pe toate celelalte planuri. Dacă cei mai șmecheri oameni de pe lumea asta și toți președinții au timp să facă sport zilnic nu cred că suntem noi cu nimic mai special să nu putem să ne luăm un pic de timp pentru asta. Este un amplificator bun.
Andrei: Da, expandăm cumva timpul pe care îl avem pentru că în același timp având energia mai ridicată putem face mai multe lucruri. Cumpără timp cumva.
Cristina: Cred că Casey Neistat spunea asta care este sau era cel mai mare vlogger din lume. Spunea că el aleargă 10 mile în fiecare zi, zi de zi, de mulți ani și că asta îl ajută să aibă mult mai multă energie și inclusiv să facă lucrurile într-un timp mult mai scurt. Este primul lucru pe care îl face în fiecare zi. He made it a priority.
Andrei: Da, are sens.
Cristina: Ok, se trezește la 4 sau 5 pentru asta, apropo de costuri.
Andrei: Eu nu mă trezesc la ora aia, eu am nevoie până la 9 să dorm.
Cristina: Nu există ora aia (râde).
Andrei: Nu există. Am avut o discuție cu o cunoștință și mă întreba de inelul meu de track-uit somnul. Îmi zicea: „și eu am probleme cu somnul, trebuie neapărat să fac ceva să reglez somnul”.
Și îi zic: „eu am inelul ăsta. Îmi zice chestii, ora la care să mă culc ideală pentru mine, îmi zice cât de bine dorm dar mai sunt și brățări să track-uiești somnul”.
Și îmi spune: „crede-mă, eu nu am reușit să reglez chestia asta, mă chinui de atâta timp să reglez, chiar mi-ar folosi un tool din ăsta de măsurat. De curiozitate, la cât zice să te culci?”
Și îi zic: „22:45”
Și a avut o reacție atât de viscerală. „22:45? Eu nu pot să fac asta”.
Și gata. She dropped it. S-a terminat discuția pe acel subiect. Și mi s-a părut atât de relevant. Adică tu te plângi că vrei ceva ce nu ai, afli informații pentru tine și pentru ora ta de culcare…te culci la 3 și îți zice oricine sau un aparat că ți-ar fi ideal să te culci la 22:45 sau la 22:30, normal că ți se pare… „eu între 22:30 și 3 făceam lucruri, spirale de YouTube dar nu contează, eu făceam lucruri”. Pot să înțeleg de unde vine șocul. Dar mi s-a părut relevant cât de repede s-a deconectat de la toată această discuție.
A fost ceva în genul: „Fiindcă nu mi se pare că am cum să mă mut eu de la 3 la 22:45, în momentul ăsta, pentru o perioadă am renunțat la ideea de a regla somnul care acum trei secunde era mega importantă pentru mine. Hai să nu ne mai gândim la asta, it’s ok.
Ok, o să se reactiveze peste două luni când o să-ți aduci aminte că ești rupt de oboseală. Dar în momentul ăla pur și simplu e mai ușor, e mai confortabil să renunțăm la acest subiect. Care by the way este o iluzie pentru că poate dacă își track-uia somnul, device-urile astea i-ar fi spus că ea are nevoie să se culce la 12. Că este o chestie destul de personală. Ok, la 11:30 dar still… nu înseamnă că i-ar fi spus 10:30 pentru că suntem destul de diferiți. Nici nu s-a mai dus acolo. Nu o mai interesează. Doar ideea că ar putea să-mi spună să mă culc la 22:45 și după aia a știi și nu aș mai putea să unknow this.
Și ar trebui să fac ceva cu informația asta. Nu pot să continui să mă culc la 3 când am un aparat care spune cu știință că am nevoie să mă culc la 23. Nu poate să coexiste asta în capul meu, mai bine hai să nu le băgăm în cap.
Cristina: Ignorăm complet.
Andrei: Voiai să zici ceva…că ai văzut că…
Cristina: Mie îmi recomandă și mai jos de atât, îmi recomandă pe la 21:45 și avem un prieten comun căruia îi spune 01:30 noaptea pentru că ăla este bioritmul lui. Dar foarte mulți desființează din start. Am avut și eu discuția asta cu atât de mulți oameni pe somn. Cred că de fapt voiau doar să se plângă, nu voiau să rezolve nimic.
Andrei: Ceea ce nu este rău neapărat.
Cristina: Cât timp conștientizezi.
Andrei: Exact, cât timp conștientizăm. Avem dreptul să ne și plângem.
Cristina: Încheiem?
Andrei: Așa zic.
Cristina: Mai aveam lucruri de discutat dar le păstrăm și pentru data viitoare.
Andrei: Da, le păstrăm.
Cristina: Bun. Mai voiam să adaug ceva. Recomandare de carte pentru partea asta de productivitate în companii. Cartea celor de la Basecamp – It doesn’t have to be crazy at work. Mi se pare foarte bună și practică.
Andrei: Nu o știu.
Cristina: Sună foarte bine, este mișto.
Andrei: Să o citească angajații sau managerii?
Cristina: Toți. Aș da-o tuturor. Mă rog, că aș da-o eu e ceva dar să și vrea să implementeze din ea.
Andrei: Să știi că eu am văzut că funcționează chestia asta. Dacă dau de o carte mai ales în companii mari este mai probabil să se implementeze că se raportează la partea asta de autoritate mai mult. Cred că dacă ar ajunge la niște oameni potriviți ar putea să schimbe lucruri genul ăsta de cărți.
Mai este Getting things done.
Cristina: David Allen.
Andrei: Care este o carte un pic greoaie din punctul meu de vedere dar principiile de acolo sunt solid, sunt bazele tuturor sistemelor de organizare bune pe care le-am văzut în viața asta, toate au baze din GTD. Deci vă recomand să vă uitați peste ea. Dacă aveți o aversiune pe zona de organizare nu începeți cu aia că o să fie exact de ceea ce vorbeam mai devreme: eu nu pot să fac asta niciodată, o să ard această carte pe foc și o să revin la viața mea liberă și perfectă.
Dar vreau să zic și eu un lucru, primul pas pe care vreți să-l faceți este în zona de organizare, de task management, toate lucrurile pe care le notați, notați-le într-un singur loc. Efectiv dacă aveți Google Calendar în care puneți ședințele și aveți un to do list pe agendă fizică unde vă notați ce faceți în fiecare zi și mai aveți un alt caiet în care aveți task-urile mici dintr-un proiect mai mare, alea toate au nevoie să ajungă în același loc. Voi decideți locul, eu recomand Google Calendar.
Am folosit și Outlook, am folosit și pen and paper, agendă fizică ani de zile cu același sistem. Adică merge perfect. Primul pas – toate în același loc. Faceți asta trei zile, vă garantez că o să schimbe niște lucruri. Nu e momentul acum să explic de ce și cum funcționează dar luați-o ca pe un test de trei-patru zile, trageți toate lucrurile alea în același loc, organizați-le acolo și o să vedeți că deja încep să se schimbe niște lucruri pentru că veți avea un overview mult mai clar legat de cât de mult munciți de fapt.
Și cu această notă sapiențială așteptăm la redacție orice fel de feedback, pozitiv sau negativ ori către mine ori către Cristina ca să ne dăm seama dacă mai facem din astea sau nu, când și pe ce subiecte. Pentru mine sunt relaxante. Nu știu cum sunt pentru tine, Cristina.
Cristina: Și pentru mine.
Andrei: Relaxant dar mi se pare că ajungem la niște lucruri despre care sper să le fie utile și altora, nu doar nouă dar vom vedea în funcție de cât de mult se duce episodul ăsta.
Cristina: Să ne dea feedback. În mod explicit cerem. Să-ți dea ție reply la mail
Andrei: Mulțumesc frumos, chiar aveam problema asta. Era mail-ul gol de ceva timp și nu știu cum să-l umplu (râde). O să pun un filtru să se redirecționeze către Cristina.
Chiar vrem niște feedback pe episodul ăsta și ne ajută. Și facem tot posibilul să și răspundem în măsura în care ne permite timpul.
Cristina: De citit le citim pe toate și astea sunt idei de subiecte. Mulțumim și o să punem link-urile în Notes pe toate cele pe care le-am menționat până acum.
Andrei: Inclusiv către Cristina (râde).
Cristina: Mulțumim ascultătorilor.
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
