fbpx

Frică sau intuiție: cum facem diferența?

Atunci când avem de luat o decizie importantă sau urmează să facem ceva dificil, uneori este normal să simțim frică. Cum putem învăța să diferențiem frica sau anxietatea de vocea intuiției – una care ne este de ajutor și ne dă semnale să nu facem ceva ce vom regreta ulterior?

Ascultă episodul și pe:

    

***

Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.

Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).

Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!

***

Am tot citit zilele trecute despre modul în care ascultăm. 

Pregătesc un curs, un training avansat de skill-uri de ascultare și am dat de un concept care cred că se numea schizophonia și care nu-i chiar o chestie științifică. E doar o teorie, dar mi s-a părut destul de amuzantă. 

Vorbește despre faptul că noi ne-am obișnuit și ne obișnuim din ce în ce mai mult să mergem pe străzi sau să stăm în casă cu căștile pe urechi sau în urechi și să ascultăm podcasturi, muzică, audiobook-uri. Și ziceau oamenii ăștia că nu e cea mai sănătoasă chestie din lume să ne obișnuim atâtea ore pe zi să auzim în capul nostru niște voci ale unor oameni care nu sunt prezenți cu noi și, evident, nu-s vocile noastre și că pe termen lung s-ar putea să fie niște mici side effects-uri ale faptului că creierul se obișnuiește cu faptul că se mai aud voci în cap și nu-i nimeni în jur care să le emită.

Nu cred că este un pericol real, dar, na, we never know. Poate că o să ne dăm seama peste treizeci de ani că chestiile astea au un efect.

De asemenea mai era un banc foarte scurt care circula pe Facebook și care mi s-a părut foarte mișto. Se duce un pacient la psiholog și psihologul îl întreabă: „Păi, și? Vi se întâmplă să auziți voci?” Iar pacientul îi zice: „Nu! Spune-i că nu!”

Lăsând gluma la o parte, astăzi voiam să vorbesc un pic despre vocile pe care le auzim în capul nostru uneori. 

Sunt convins că tuturor ni se întâmplă să avem mental chatter, să avem o voce care tot vorbește și ne spune lucruri. E a noastră, sau o percepem ca fiind a noastră. Uneori avem mai multe voci care vorbesc în același timp, se mai și ceartă.

Aud mulți oameni, în special în ședințele pe care le mai țin și le-am ținut, apare relativ frecvent subiectul ăsta, al vocilor din mintea noastră. Și am văzut că e o confuzie care se face foarte frecvent și în care m-am regăsit și eu ani de zile. Am simțit și eu nevoia să diferențiez în felul ăsta.

Confuzia este între anxietate, ca voce, și hai să-i zicem intuiție, deși probabil că această intuiție ar putea să fie înlocuită și cu alți termeni. 

Adică, să spunem că vreau să fac ceva, mă gândesc să fac ceva și încep să aud în capul meu o voce care spune: „Don’t do it! Nu face chestia asta, că dacă faci chestia asta uite ce-o să se întâmple. Dacă se-ntâmplă aia? Dacă o să doară? Ai mai făcut asta în trecut și ții minte cum a fost? Vrei să faci asta din nou?”

E ușor să ne pierdem, dacă nu facem un pas lateral și ne uităm la vocea asta și ne întrebăm a cui este vocea asta sau ce reprezintă vocea asta. Fiindcă mulți o confundă cu un fel de intuiție. „Băi, am simțit ceva, am auzit o voce în cap și am simțit că n-ar trebui să mă duc, că n-ar trebui să fac asta.”

Aici nu vreau să fac o generalizare aiurea dar din experiența mea, femeile se conectează un pic mai puternic la zona asta de intuiție decât bărbații. Dar e o nuanță. Când spun că se conectează, de fapt spun că ele aud mai ușor, mai frecvent vocea intuiției decât o fac bărbații. E o generalizare. Evident că sunt excepții în ambele direcții. Există și bărbați care se conectează mai bine la vocea asta și femei care se conectează mai puțin. Dar ca generalizare am observat asta, că femeile o aud un pic mai ușor.

Problema este că nu ține doar de auzit. Deși o aud mai ușor, multe dintre ele nu-s foarte antrenate să creadă vocea aia. Nu-i de condamnat, pentru că e o voce care se aude la un moment dat și care poate să fie la fel de ușor anxietate, frică.

Ceea ce naște întrebarea: Cum diferențiem între astea două?

Și pentru femei și pentru bărbați e la fel de valabil ce urmează să spun.

Cred că din tot ce am citit și din lucrul meu cu mine și cu clienți, sunt niște diferențe destul de clare între cele două voci. Și ne-ar ajuta să ne dăm seama când e anxietatea, care e inutilă. Nu ne ajută cu nimic. Ok? Niciodată!

Frica ne mai ajută. Trecem strada pe la o trecere de pietoni și ajută să ne mai uităm un pic în stânga, chiar dacă semaforu-i verde, chiar dacă-i trecere de pietoni. Și ajută să ne speriem un pic dacă vedem că vine o mașină. O să ne salveze viața. La fel, povestea cu tigrul cu care ne întâlnim în savană, sau unde ne întâlnim. So! Frica ajută, e utilă uneori. Anxietatea nu e.

Anxietatea e frica asta de lucruri care s-ar putea întâmpla în viitor. De cele mai multe ori anxietatea e un comportament învățat. Am învățat să ne facem asta și e ca o convingere proastă pe care creierul nostru o are că dacă ne ingrijorăm suficient legat de chestiile astea din viitor, o să fim safe, o să ne țină în siguranță. Și e o păcăleală. Nu ne ține în siguranță, că aproape nu au nici o legătură una cu alta.

În primul rând, din zece lucruri pe care ni le imaginăm despre cum viitorul o să meargă prost, nouă nu se vor întâmpla niciodată, cel puțin nouă. Și ne pregătim absolut degeaba și consumăm energie absolut degeaba și amânăm să ne trăim viața în prezent din cauza unor potențiale pericole din viitor care nu se materializează niciodată. 

Iar în al zecelea caz poate că se va întâmpla ceva ce mintea noastră încerca să anticipeze și să rezolve în avans dar acel ceva nu se va întâmpla așa cum ne imaginam noi și nu vom fi niciodată sută la sută pregătiți pentru lucrul ăla. Și în majoritatea covârșitoare a cazurilor, oricum îl vom putea gestiona și fără să ne pregătim. Și atunci, anxietatea de cele mai multe ori, ca să nu zic în sută la sută din cazuri, e degeaba. Este doar un set de gânduri și de emoții care ne încurcă și ne țin pe loc. 

Anxietatea asta are o voce la noi în cap și mai vorbește din când în când. La unii dintre noi vorbește destul de mult. Și atunci avem nevoie să învățăm cum să diferențiem vocea anxietății, care vine din minte, de intuiție, care vine din inimă.

Și asta nu e woo-woo de druizi care îmbrățișează copaci în pădure, e știință. În ultimii ani s-au făcut studii destul de interesante. Heart Math Institute are câteva mișto în care au demonstrat destul de precis că zona de intuiție este legată mai degrabă de inimă, ca organ, nu de creier. Și că această inimă este un al doilea creier și că sunt mult mai multe semnale trimise de la inimă către creier decât de la creier către inimă.

So! Intuiția vine din inimă, anxietatea vine din partea de creier.

Cum o diferențiem când o auzim la noi în cap? Ar fi util să știm, nu?

Dacă inima îmi spune „nu face asta”, asta e o informație importantă, e relevantă. Dacă anxietatea, mintea prin acest mecanism al anxietății îmi spune „nu face asta pentru că uite ce se poate întâmpla”, s-ar putea să vreau să ignor asta. S-ar putea să îmi fie util să realizez că și de data asta sunt doar anxios sau doar anxioasă și că nu mă ajută cu nimic să fiu anxios și să ascult vocea asta.

Diferența majoră este că vocea intuiției ne vorbește în burst-uri mici, în bucăți mici de informație. Foarte scurte: „Ai nevoie să faci asta!” sau „Chestia asta nu e pentru tine!” sau „Îmbracă-te și ieși acum pe ușă!” sau „Pune mâna pe telefon și sun-o!” Ok? Burst de informație. Asta e intuiția.

Vocea anxietății vorbește întotdeauna mult mai lung. E ca un om de vânzări prost. Asta e cea mai bună metaforă pe care am găsit-o. Este ca un om de vânzări prost care vorbește și vorbește și vorbește și crede că dacă te spam-ează pe tine cu cuvinte și cu explicații și cu beneficii, e mai probabil să cumperi, pentru că fundamental încearcă să te convingă de ceva. Anxietatea funcționează așa. Vocea anxietății încearcă tot timpul să te convingă, să ne convingă de ceva. Ne dă argumente, it’s making a case. Încearcă să câștige cazul ăsta.

Pentru partea de intuiție e ca și cum partea de intuiție nu are o agendă ascunsă. „Bă, eu ți-am spus, îmbracă-te și ieși pe ușă. Și-atât! Faci? Bine! Nu faci? Iar ești bine. Nu e ca și cum încerc eu să te conving de ceva și am eu ceva de câștigat din asta. Ai auzit-o? Bine! N-ai auzit-o? Sănătate!” Nu e o agendă acolo, nu are propria agendă. Anxietatea are.

O altă diferență este că anxietatea vine întotdeauna cu analiză. Cu analize raționale. „Păi, hai să vedem! Trei puncte…, șapte puncte… Dacă ar fi făcut asta atunci asta ar fi însemnat aia și dacă ar fi însemnat aia, probabil ar fi făcut cealaltă”. Asta e și problema cu anxietatea, că pare rațională. Pare că suntem în mijlocul unui proces rațional în care încercăm să analizăm ce este mai bine pentru noi, când de fapt e doar anxietatea care încearcă să ne convingă de ceva.

Partea de intuiție nu vine cu analiză. Vine cu a sense of knowing. Așa îi spune în engleză și nu am un echivalent suficient de bun în română. E ca și cum știi. „Bă, știu! În momentul ăla am știut că am nevoie să plec. În momentul ăla am știut să pun mâna pe telefon. Nu mă întreba de ce, nu mă întreba cum, poate nu am nici un argument, nu pot să-ți spun de ce simt să fac asta. Am simțit să fac asta!”. Și e mai mult decât „am simțit să fac asta”. E „am știut în momentul ăla că asta-i decizia”. Asta înseamnă a sense of knowing

Apoi, după ce ai știut asta, pur și simplu simți că e the right way, e calea cea bună. În cazul intuiției simți că aia tre’ să faci.

În cazul anxietății, când vocea e de la anxietate, după ce ajungi la un răspuns prin analiză, anxietatea vine și zice „Da!, Dar de ce? Și what if? Păi, și dacă se-ntâmplă X? Păi, și dacă nu se-ntâmplă Y?”

Pentru mine ăsta e cel mai bun indicator de anxietate. Când în mintea mea încep să pun întrebări care încep cu „What if…?”, „Și dacă…?” și care încep cu „De ce…?”

Cu what if, pentru mine e super evident. Pentru mine, tot ce începe cu what if e anxietate.

Singura excepție este, nu știu, dacă sunt într-o analiză de business în care analizez scenarii pentru că ăla e procesul de construire a unei strategii și atunci e altă discuție.

Dar dacă eu în viața mea personală sunt într-o zi obișnuită a vieții mele personale și încep să îmi apară niște întrebări de what if în cap, e anxietate toată ziua. Nici nu are sens să mă duc pe acolo. E what if? A! Ok, e anxietate!

Pot să mă întreb, ce din ce am făcut în ultima jumătate de oră ar putea să-mi fi generat această anxietate. Ok, aia e o întrebare rezonabilă ca să mă înțeleg pe mine mai bine. Cum de a apărut iar? Dar în nici un caz nu merită să mă duc și să răspund la acele what if-uri, că intru într-o spirală în care doar devin din ce în ce mai anxios. Altceva nu fac. 

Deci, nu what if-uri, nu why-uri!

Și problema cea mai mare, cred eu, este că zona de anxietate generează scenarii și ramificații. Mergem pe ramificații și mergem pe scenarii. Problema cu ramificațiile astea e că dacă le faci bine, ele nu se termină niciodată. Nu poți epuiza toate ramificațiile. Întotdeauna mai există „Da, da’ dacă? Ok, mergem p-aici, rezolvăm asta, mergem p-aici și p-astalaltă”. Dar după aia dacă apare a treia problemă, a șaptea, a două sutea?

Asta ne trage în niște procese care par că nu se mai termină. Întotdeauna mai găsim ceva în legătură cu care putem fi anxioși. Dacă doar căutăm suficient și dacă mintea noastră e obișnuită să caute, atunci fiecare moment de liniște, fiecare spațiu pe care îl prindem poate fi folosit pentru a mai genera niște ramificații și pentru a mai întreba niște „de ce”-uri și a mai întreba și „dacă”-uri, ceea ce face ca anxietatea să fie o voce pe care o auzim mai puternic și mai frecvent decât alte voci. În orice caz, mai puternic și mai frecvent decât vocea intuiției. Și spuneam la început că am văzut că femeile își aud vocea intuiției mai frecvent și mai puternic decât bărbații, în general, dar din păcate nu sunt nici ele super bune la a avea încredere în vocea aia. Ok, unele da! Și unii bărbați sunt. Dar în general faptul că aud vocea nu înseamnă neapărat că o și cred, nu înseamnă neapărat că e singura voce pe care o aud. Și ele și bărbații confundă frecvent vocile astea două între ele. E foarte ușor să auzi o frică, o anxietate și să spui „O! Probabil că e intuiția, atunci ar trebui s-o ascult!”. Dar ne putem uita după lucrurile despre care spuneam mai devreme. Dacă vorbește ca un om de vânzări, dacă încearcă să mă convingă, dacă e cu multă analiză, dacă e cu what if-uri. Atunci e anxietatea.

Dacă-s scurte, dacă nu are o agendă, dacă vine cu acest sens on knowing atunci e cel mai probabil intuiția.

Intuiția vorbește foarte clar întotdeauna. Nu e îmbârligat, e super clar. Doar că de obicei vorbește într-o voce joasă, vorbește mai încet, e soft spoken. Și pentru că vorbește încet, e ușor s-o ratăm, e ușor să n-o auzim, mai ales dacă cealaltă parte, mintea, vorbește. Dacă avem mental chatter, dacă mintea vorbește, fiindcă vorbește mai tare și mult și ne spam-ează cu un spam de gânduri, e foarte ușor ca printre alea să auzim la un moment dat o voce înceată care spune ”you should do it!” sau „ăsta-i răspunsul corect”, deci să vină din intuiție și să nu auzim, să nu o prindem, să nu-i acordăm suficientă importanță și să mergem în continuare pe analiza noastră rațională și legată de anxietate.

Și atunci, fiindcă există acest pericol ca intuiția să fie acolo și să nu o auzim, mai ales în cazul bărbaților, sau să o auzim și să n-o băgăm în seamă, cum e și la bărbați  și la femei, ajută să ne educăm partea rațională, analitică, să ne învățăm să dăm sonorul ăla mai încet și să ne putem lua spațiu.

Sunt multe moduri de a face asta. 

Meditația e unul dintre modurile astea pentru că, în meditație ce facem? Stăm nemișcați, eventual cu ochii închiși ca să nu avem stimulare externă, eventual în liniște ca să nu avem stimulare externă foarte multă și ne dăm timp să observăm gândurile. Și vin gânduri, și le etichetăm și le trimitem mai departe, că nu e momentul acum să mergem pe firul ăsta. Și mai stăm, și ne mai concentrăm pe respirație un timp și mai vine un gând și-l etichetăm și-l lăsăm să treacă mai departe, că nu ăsta e momentul să mergem pe ramificația asta. 

Și după ce facem asta o perioadă, și după ce devenim ușor-ușor mai buni la a face asta, la un moment dat, după cinci minute sau zece sau douăzeci de minute, gândurile astea încep să nu mai vină sau să fie mai puține. Și așa începem să avem pentru primele dăți niște spații în care se oprește mental chatter-ul, vocea asta constantă, dialogul ăsta intern.

Și în momentele alea și imediat după, putem auzi și vocile care se aud mai încet, pe care de obicei nu le auzim. Și dacă facem asta de suficiente ori, la un moment dat vom observa că în viața noastră de zi cu zi, când nu suntem într-un proces de meditație, începem să avem perioade de timp în care minea nu mai zburdă cum are ea chef, nu ne mai spam-ează atât de puternic și pentru prima dată putem să auzim din nou vocea intuiției. 

Și cu cât avem încredere mai mult în vocea intuiției, o identificăm corect și mergem pe ce ne spune ea și vedem că se întâmplă bine pentru noi și că a avut dreptate, cu atât data următoare putem să avem mai multă încredere în ea când o auzim, să o recunoaștem mai ușor ca pe o voce familiară, de data asta. Și în felul ăsta putem să ajungem să folosim intuiția ca un instrument. Ca ceva care ne ajută în procesele de decizie.

Și ca toate instrumentele, uneori sunt folositoare și alteori nu neapărat. Dar măcar le-am auzit.

Eu nu cred nici în extrema cealaltă în care facem totul doar pe intuiție. Nu cred în asta. Cred că uneori este periculos. Putem ajunge să ne raportăm atât de mult la intuiție încât să generăm alte confuzii. Să credem la un moment dat, într-o zi în care suntem mai obosiți, că ne-a trecut ceva prin cap, deci e intuiție. Ceea ce duce la aceeași problemă de la început, de identificare.

Cred că o abordare bună este o abordare mai echilibrată în care înțelegem că avem mai multe părți în noi, avem mai multe voci pe care le auzim în cap și avem nevoie să învățăm să identificăm și să diferențiem între ele și să ne folosim de ele atunci când e nevoie.

Și cred că astea-s diferențele majore pe care le-am văzut și le-am învățat eu până acum între aceste două voci. Din nou, mai sunt și altele.

Îmi aduc aminte o meditație, cred că a lui Tom Evans dacă nu mă-nșel, o meditație ghidată în care am auzit, acum mulți ani, o diferențiere un pic altfel decât ce am spus acum, pe care o las aici fiindcă e mai simplă un pic și e un unghi un pic diferit și cred în unghiuri diferite. 

El vorbea despre cele trei creiere. Despre minte, inimă și stomac, gat feeling. Și zicea că-s aceste trei creiere pe care le avem cu toții și că ele vorbesc într-adevăr în feluri diferite iar modul în care explica el era că mintea, na, știm cum ne vorbește. Din nou, vorbea de minte nu de anxietate, mintea, partea rațională știm cum ne vorbește. 

Apoi inima vorbește în tonuri de căldură, niveluri de căldură, it’s hot, sau „mă lasă rece”. E o scală de căldură. Cu cât e mai fierbinte, cu cât e mai cald, cu cât îți face sângele să fiară, cu atât e mai interesant, bun pentru tine și asta îți spune inima, „vreau asta!”. Cu cât te lasă mai rece, cu atât ești mai neatins de subiectul ăla și nu e neapărat pentru tine. Asta îți spune inima. Vorbește în aceste niveluri de căldură. 

Iar gut feeling-ul vorbește în go! și no go! Da! și Nu! E simplu, are doar 1-0, on-off

Din punctul ăsta de vedere, al definiției lui Evans gut feeling-ul, intuiția, e mai conectată cu stomacul, cum zice el, e mai viscerală și se potrivește cu ce povesteam eu astăzi, doar că nu știu cât de backed up științific este. 

Cu stomacul încă mai avem niște discuții. E clar că e foarte important pentru noi, e clar că sistemul imunitar e în mare parte acolo, e clar că există acest got-mind connection. Sunt multe lucruri și acolo, dar nu avem atât de multe informații legate de nivelul de data, de informare pe care îl trimite stomacul către creier. Însă, de la inimă către creier avem. 

Și atunci eu sunt mai confortabil cu prima parte a episodului de astăzi și cu ce v-am explicat acolo dar am vrut să aveți și această perspectivă că sunt unii oameni care se raportează la trei creiere și le văd un pic diferențiate.

Dar fundamental, în ambele cazuri putem să concluzionăm că avem două părți, una mai rațională și una mai legată de inimă, i-aș zice eu, mai puțin rațională. 

Ele nu-s de acord de multe ori, cu toții știm asta, și ne ajută să le diferențiem între ele și să ne întrebăm, de câte ori avem un moment de-ăsta când poate ne e greu să luăm o decizie sau poate ne trezim analizând în capul nostru și reanalizând lucruri, ne ajută să ne întrebăm: „Ok, vocea asta pe care o aud acum în cap, e vocea cui? E vocea inimii? E vocea minții? E anxietate? E intuiție? E altceva?

Who’s doing the talking? And who’s doing the listening?

***

Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.

Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:

Join 0+ Insider

Newsletterul 0+ Insider este cel mai bun loc unde să ne urmărești. Vei avea acces la insight-uri utile într-un proces de schimbare, informații de culise legate de ce punem la cale (inclusiv workshopuri pe care le anunțăm doar pe mail), recomandări de cărți și altele. Ce NU vei primi? Informații superficiale, pline de cuvinte stufoase, concepte obosite și deja super-reciclate, “tips & tricks” sau “growth hacks”. Îți vom scrie doar când avem ceva valoros de împărtășit.

S-ar putea să te intereseze și:
Meniu