Astăzi e despre liniște și tăcere și rolul pe care lucrurile astea le au în construirea de relații și în interacțiunile cu ceilalți. Și cu noi.
Ascultă episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Acum mulți ani un prieten povestea că era la Politehnică și avea un profesor acolo care de fiecare dată intra în sala de curs, într-un amfiteatru plin de oameni. Și intra cu căștile în urechi întotdeauna, saluta, apoi se întorcea cu spatele la sală și începea să umple table întregi de formule. Și preda un curs. Mai vorbea din când în când dar de cele mai multe ori doar scria, apoi ștergea tabla și o lua de la capăt.
Și făcea asta de fiecare dată. Și într-o zi un coleg mai pus pe glume din primul rând a întrebat: „Domn profesor, ne spuneți și nouă ce ascultați acolo în căști de fiecare dată?”
Și ăsta s-a uitat la ei trei-patru secunde și a zis: „Este o înregistrare. Ascult liniștea de la mine din cameră.”
Și mi-a rămas în minte chestia asta. Ani mai târziu am înțeles exact ce voia să spună. Tendința asta a mea către introversie m-a făcut, mă face să apreciez foarte mult liniștea. Și în ultimii ani am început să o apreciez din ce în ce mai mult. Mi se pare că este ceva în liniște care este liniștitor, în tăcere, atunci când ești împreună cu cineva dar în liniște în general.
Și odată cu meditația am început să apreciez și mai mult chestia asta, faptul că pot să-mi creez o oază de liniște în care parcă timpul rămâne așa, suspendat câteva minute sau poate mai mult. Și în mijlocul nebuniei și a forfotei din orașele mari poți să-ți cultivi câteva minute în care parcă lucrurile astea nu mai contează.
Și cred că avem cu toții nevoie să învățăm să folosim liniștea ca o resursă. Este adevărat, pentru oamenii mai extrovertiți pare că au nevoie de mai multă stimulare decât le poate aduce liniștea. Au nevoie să aibă stimuli în jurul lor de tot felul, poate nu gălăgie neapărat dar oameni care se agită în jurul lor, voci, muzică în surdină. Au nevoie de stimulare.
Dar chiar și pentru ei am văzut că din când în când momentele de liniște, de tăcere, vin așa ca o gură de aer proaspăt. Pentru că este atipic. Și este adevărat că există mai multe tipuri de tăcere și mi se pare că tăcerea asta despre care vorbesc eu, care are cel mai mare potențial de a ne reîncărca este o tăcere aleasă. Adică o alegem noi. Avem intenția de ne cufunda în liniște pentru câteva minute.
Și cred că ajută această intenție pentru că asta ne spune, ne comunică și faptul că da, am ales să stăm în liniște dar am putea ieși din liniște oricând. Și asta este reconfortant și pentru extroverți. Fac asta un minut, două, cinci, zece și dacă la un moment dat nu mai sunt foarte confortabili cu asta pot alege oricând să se oprească. Și este diferit de liniștea care ni se impune din exterior:„aș vrea să vorbesc cu cineva dar nu am cu cine”. Și aia este liniște.
Cred că putem să definim liniștea ca o lipsă a sunetului dar în același timp (nu știu dacă lipsă completă, hai să dăm volumul mult mai jos la sunet) este și despre a alege să te concentrezi pe liniștea asta, pe secundele în care nu se aude nimic. Chiar dacă poate mai trece o ambulanță în ultima vreme cam peste tot trece o ambulanță. Sau se aude un claxon sau este cineva care mai vorbește din când în când în camera cealaltă. Putem alege să ne agățăm atenția de spațiile goale în care nu se aude nimic sau se aud lucrurile mult mai încet.
Și m-am tot gândit în ultima vreme ce este atât de relaxant în liniștea asta? Și cred că sunt mai multe aspecte. Pe de-o parte ne permite să ne auzim gândurile. Ceea ce poate fi bine și rău. Zic că poate fi rău pentru că mulți nu vor să-și audă gândurile. Mulți dintre oameni fug de liniște, fug de meditație, fug de a sta singuri pentru că le este frică să se întâlnească cu ei în lipsa altor oameni, în lipsa altor stimuli.
Și cred că este o fază prin care trecem cu toții. Avem nevoie să facem pace cu gândurile de la noi din cap, mai ales alea pe care nu ni le-am dori la noi în cap. Și este un exercițiu liniștea din punctul ăsta de vedere. Este un exercițiu de curaj. Ia să stau un pic cu mine, chiar dacă mă simt inițial inconfortabil și să văd care sunt gândurile care apar și dacă nu-mi plac să mă întreb cum aș putea să fac să le înlocuiesc cu altele mai bune.
Și este un proces. Întotdeauna este. E ușor și direct să faci asta. Dar este un început și un început bun de a identifica ce nu vreau să mai gândesc. Unde nu vreau să mi se mai ducă mintea. Și atunci din punctul ăsta de vedere este un exercițiu liniștea. Este un exercițiu de a te accepta pe tine, de a te înțelege pe tine și începi să devii confortabil cu a fi tu cu tine. Confortabil, nu perfect. Nu este despre a fi perfect confortabil. Este despre a fi mai confortabil, ok?
Odată ce reușim să fim confortabili cu noi și gândurile noastre, chiar și cu alea neplăcute, interacțiunea cu mediul exterior devine mai simplă. Suntem mai puțin dependenți de interacțiunile cu alți oameni, mai puțin dependenți de Netflix, de HBO Go, de Facebook sau de Instagram sau de telefonul care ne dă acces la ele sau de laptop-ul care ne dă acces la ele. Ne afectează mai puțin atunci când un prieten anulează ieșirea de diseară pentru că știm că în ultimă instanță ne avem pe noi și worst case scenario, stăm un pic cu noi.
Ăsta este un aspect al părții de a sta în liniște, în tăcere. Apoi mi se pare că este un aspect mult mai important în partea de relații interumane. Trevor Noah, comediantul… îmi aduc aminte că în cartea lui Born a Crime: Stories from a South African Childhood am găsit un citat care iarăși mi-a rămas foarte aproape de… nu știu exact dacă de suflet sau de minte sau de inimă. Mi-a rămas aproape.
Zicea că ”Relationships are built in the silences”. Relațiile sunt construite în momentele de liniște. El a trecut așa razant, a aruncat fraza asta acolo. Era relevantă în context dar contextul era altul. Dar mi-a rămas atât de puternic întipărită deoarece cred că așa este. Experiența mea de viață arată că așa este și experiența mea de lucrat unu la unu cu oamenii îmi arată că așa este.
Și nu ne gândim prea des la asta. Faptul că avem o interacțiune, un dialog cu cineva, un prieten, cu partenerul de viață, cu oricine și vorbim, vorbim iar la un moment dat sunt niște momente de liniște care apar acolo, de tăcere. Și dacă ne gândim când apar ele o să vedem că de multe ori apar, să zicem, după ce unul dintre noi a făcut celuilalt o mărturisire sau i-a spus ceva despre ziua lui. Poate i-a spus ceva ce i s-a întâmplat în ziua aia și poate este trist: „Uite, mi s-a întâmplat chestia asta și nu știu exact ce să fac cu ea.”
Dacă nu simțim nevoia să umplem imediat golul ăla care se creează între momentul în care persoana a terminat fraza și momentul în care venim noi cu vreo replică sau din contră, el alege să mai spună o frază… dacă nu ne grăbim să umplem golul ăsta și-l lăsăm să se expandeze încă o secundă, încă două, încă trei și reușim să gestionăm intern tensiunea care se creează în corpul nostru în momentele alea de tăcere, uneori asta creează ceva magic acolo.
Pentru că îi arată celuilalt că deși a fost ascultat, nu simțim nevoia nici să-l judecăm, nici să-l rezolvăm, să-i rezolvăm problema, să-i spunem cum să facă să nu mai fie trist, nici nu sărim să explicăm că și noi am avut o zi proastă și atrăgând în felul ăsta atenția asupra noastră, punând reflectoarele pe noi și nici altceva.
Este ca și cum îi transmite „te-am ascultat, sunt aici, fac eye contact cu tine, sunt în fața ta, te-am auzit și nu știu ce e de spus. Așa că tac sau poate chiar rezonez și eu cu asta dar nu simt nevoia să-ți spun, nu acum, nu în secunda asta că rezonez și eu cu asta. Poți să vezi că rezonez cu asta că sunt în fața ta. Poate că expresia feței mele îți spune că rezonez cu asta dar nu simt nevoia să umplu cu cuvinte spațiul ăsta. Nu imediat.”
Și ăsta este un exemplu cu povestitul a ceva trist dar nu este numai despre asta. Sunt momente de bucurie, momente în care suntem cu cineva drag și ne bucurăm amândoi și poate vorbim despre asta și spun că această chestie e importantă pentru mine și mă bucură că s-a întâmplat. Sunt recunoscător că s-a întâmplat și e mișto că facem asta. Și poate că e mișto că facem asta împreună. Și cealaltă persoană poate este la fel de bucuroasă și poate că spune și ea ceva legat de asta.
Și ne bucurăm și la un moment dat niciunul dintre noi nu mai spune nimic. Poate am rămas cu zâmbetul ăla pe față, poate ne uităm la obiectul bucuriei noastre, poate la apus, poate la mașina nou cumpărată, nici nu contează.
Și stăm în liniștea aia și acolo există un shared moment. Un moment împărtășit de amândoi, împărțit între noi în care suntem în mijlocul acestei bule de bucurie și știm amândoi că suntem în mijlocul ei și știm amândoi că suntem împreună în mijlocul ei. Și nu mai e nimic de spus acum. Am spus niște lucruri. Ce să mai spunem? Hai să stăm un pic cu asta.
Și acolo este un moment sau sunt mai multe momente în care relația se sudează, am trecut împreună prin asta. La fel cum uneori putem să spunem că am trecut împreună prin momentul ăsta greu sau periculos sau special sau plin de încredere. Am trecut împreună prin asta, știm amândoi că am trecut împreună prin asta, fiecare dintre noi simte ceva în interior și știm asta. Hai să ne permitem să simțim împreună lucrurile astea fără să contaminăm spațiul dintre noi cu cuvinte menite doar să umple un gol inițial ușor inconfortabil. Să stăm cu asta.
Și asta îmi vine în minte când mă gândesc la citatul lui Noah: „Relationships are built in the silences.” Cât de mult contează de fapt spațiile astea și de altfel, dacă ne gândim un pic o să vedem că momentele, interacțiunile în care suntem cei mai confortabili să nu spunem nimic sunt interacțiuni cu oameni dragi, cu oameni apropiați.
Dacă ne întâlnim cu cineva pentru prima dată, vom vedea că acest reflex de a umple golurile este mult mai puternic cam la toată lumea. Avem reflexul ăsta… s-a creat o tăcere de patru secunde, nu mai zice nimeni nimic, poate ar trebui să zic ceva, ar trebui să umplu eu spațiul ăsta sau să întreb ceva. Ceea ce nu se întâmplă întotdeauna cu prietenii sau cu oamenii foarte apropiați, cu familia. Acolo ne permitem să lăsăm niște secunde să plutească fără să fie umplute de cuvinte. Și asta mi se pare o contribuție pe care tăcerea o are la construirea relațiilor.
Și ar mai fi ceva. Faptul că tăcerea contribuie la intimitate. Intimacy – intimitatea care se creează între doi oameni, indiferent dacă sunt într-o relație romantică sau nu. Intimitate, sentimentul ăla de conectare profundă. În liniștea asta de acum pe care tocmai am trăit-o împreună putem să dăm înapoi câteva secunde și să dăm play din nou și să vedem că eram conectați când vorbeam.
Dar în momentul în care s-a așternut liniștea, dacă suntem suficient de conectați cu ce se întâmplă în corpul nostru putem observa că există o focusare a atenției în momentul în care se face liniștea. Brusc ceva din noi sesizează că s-a făcut liniște. Atenția se pune pe spațiul ăla gol, poate inițial cu o curiozitate. De ce s-a făcut liniște? A terminat de vorbit, s-a oprit?
Dar ulterior de cele mai multe ori vine cu un contact mai puternic. Dacă am fi față în față ce s-ar întâmpla ar fi un contact vizual, mă uit la persoana cealaltă să citesc pe fața lui ce nu aud în cuvinte pentru că a tăcut și asta crește intimitatea și conectarea. Poate că îl ascultam cu atenție dar mă uitam în altă parte însă acum ne uităm unul la altul.
Și mai este ceva ce mi se pare greu de definit. Este o bucată acolo de profunzime, parcă ceea ce urmează după tăcerea asta contează mai mult. Nu știu încă ce urmează dar sunt în mijlocul tăcerii acum. Dar pot să presupun că tăcerea aia are un motiv. Poate omul se gândește la ce vrea să spună. Aia e important.
Chiar dacă noi nu conștientizăm, ceva din noi în interiorul nostru știe că e importantă tăcerea aia, liniștea aia, că omul chiar poate își alege cuvintele, poate sapă în interiorul lui să găsească ce vrea să spună sau ce ar fi potrivit să spună și indiferent care din variantele astea se aplică, ce simt este că ce se întâmplă acum este meaningful. A devenit mai important un pic decât ce s-a întâmplat până să înceapă liniștea. Și poate că este chiar mai important decât ce urmează uneori sau poate nu. Poate că urmează ceva, cum spuneam, mult mai relevant pentru noi dar chiar și așa pauza asta este necesară. O simt ca fiind necesară.
Deci există și acest aspect de subliniere a conectării, poate a intimității. Poate am ales un cuvânt un pic prea larg cu intimitatea. Dar cam asta este ideea. Și nu mai zic de faptul că distorsionează cumva… nu distorsionează… are capacitatea de a contracta sau a expanda timpul.
Dacă vă treziți mai curajoși într-o dimineață și sunteți într-un oraș mare și aveți o zonă relativ aglomerată lângă voi (nu cea mai aglomerată dar mai agitată, poate o intersecție faceți experimentul ăsta) ieșiți din casă, mergeți pe trotuar în locul ăsta mai aglomerat, poate chiar dimineață când oamenii se grăbesc să ajungă la muncă și opriți-vă. Încetiniți pașii. Mergeți un pic mai încet decât de obicei, faceți pașii mai mici și mai rari. Și încetiniți până când vă opriți, poate nu chiar în mijlocul străzii, să nu încurcați oamenii.
Și vă opriți și stați în mijlocul acestei agitații iar dacă aveți niște căști poate că vi le puneți. Închideți ochii, inspirați și expirați de câteva ori, izolându-vă de mediu. Poate că nu o să vă puteți izola complet auditiv deși ar fi interesant dacă ați avea niște căști care izolează, devin din ce în ce mai comune.
Ar fi chiar interesant să opriți sunetul pentru câteva secunde. Dar chiar și dacă nu opriți sunetul, ci vă opriți în mijlocul agitației și sunteți mult mai calmi decât ce se întâmplă înafara voastră și vă concentrați pe a simți în corpul vostru cum simte corpul și mintea voastră despre asta, cred că veți percepe intern o contradicție.
Este ca și cum lumea se mișcă și voi stați. Este ca și cum toată lumea se grăbește și aleargă către ceva iar voi nu vă grăbiți nicăieri, acum pentru două minute. Puteți să vă grăbiți din minutul trei dacă chiar aveți nevoie să fiți undeva. Dar dați-vă voie, luați-vă trei minute și stați acolo ca și cum nu aveți un loc în care trebuie să ajungeți. Ca și cum puteți face asta toată ziua. Ca și cum viața asta nebună s-a așezat pe pauză câteva minute.
Puteți să-i dați resume oricând și să intrați din nou în nebunia asta dar alegeți să nu o faceți câteva minute. Este ca și cum minutele alea se topesc. Curg altfel. Nu mai curg normal, nu se simt ca trei minute. Se simt ca mai multe. Nu doar ideea de liniște, ci și de liniște și standing still, a opri lucrurile în general este efectul pe care starea de pauză o are asupra percepției timpului.
Și cred că asta face și meditația foarte bine, odată ce ne obișnuim cu sentimentul ăsta de liniște, relaxare. Este ca și cum ne-am câștigat, simțim că ne-am câștigat dreptul de a pune viața pe pauză un minut, două sau poate cincisprezece.
Și ne putem da nouă cadoul ăsta de freezing time. Și în momentul ăla mintea noastră nu mai trebuie să alerge nici după soluții, nici după potențiale probleme. Poate să alerge în continuare peste 10 minute – un sfert de oră când terminăm aici. Dar acum este ok să nu o facă. Și poate unul dintre puținele momente în care putem să respirăm profund pentru că nu ne grăbim nicăieri.
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
