Despre spiritualitate, sex, anxietate și influenceri, cu Ms Anne Green

În acest episod am avut-o invitată pe Anne Marie Chelariu (MsAnneGreen). Am vorbit liber și relaxat și am reușit să atingem în aproape 2 ore toate subiectele de mai jos și să mai și râdem. 🙂

• Vlogging, Influencer-i și cum e să îți trimită fanii din alte țări mâncare ciudată, iar tu să o mănânci în fața camerei 🙂
• Self-esteem
• Educație sexuală
• Spiritualitate, meditație, Joe Dispenza și Heart Rate Variability
• Empatie cognitivă și empatie emoțională
• Nevroze, depresie, anxietate și inner child work
• Pictura și transe hipnotice

Și îi puteți da un follow pe Insta aici: https://www.instagram.com/the_annemarie/

 

 

Ascultă episodul și pe:

    

***

Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.

Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).

Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!

***

Anne-Marie: Am mixed feelings.

Andrei: Ai emoții? Nu ai mai fost la radio de mult timp?

Anne-Marie: Am emoții înaintea oricărui lucrul pe care îl percep ca având o latură de challenge. Și asta este un challenge pentru mine pentru că te-am poziționat în sufletul și mintea mea ca fiind o autoritate.

Andrei: Dă-mă repede jos de acolo.

Anne-Marie: Da.

Andrei: Ca să putem începe formal această discuție.

Anne-Marie: Namaste, frate Andrei!

Andrei: Bun, Anne-Marie. Ai venit astăzi aici pentru că noi am tot interacționat în ultima vreme și la un moment dat ne-am dat seama că vrem să vorbim un pic mai mult și ne-a venit această idee genială. Dacă tot vorbim am putea să și înregistrăm și dacă nu ne este rușine cu ce auzim poate îl facem și public (râde). Mersi frumos că ai acceptat să publicăm asta în podcast-ul meu.

Anne-Marie: Mulțumesc pentru invitație.

Andrei: Noi ne știm de un pic de timp. Într-un fel ne știm, nu?

Anne-Marie: Trebuie să vorbesc despre asta? Ce bau-bau erai pentru mine acum 10 ani când eram o tinerică aruncată în jungla bucureșteană?

Andrei: Nu știu dacă vreau să vorbim despre asta. Chiar nu știu pentru că nu știu ce urmează să zici. Mă sperie un pic. Nu de alta, dar acum 10 ani sau cât zici tu, uitându-mă înapoi simt că nu știam exact de capul meu.

Anne-Marie: Ce bine îmi pare că zici asta. Same. Nici acum…

Andrei: Dar cred în chestia asta. Cred că dacă te uiți înapoi… nu știu cine a zis asta. Dacă te uiți înapoi doi-trei ani și nu ți-e rușine de lucrurile pe care le ziceai și le făceai atunci, înseamnă că nu ai crescut suficient. Cred că așa e.

Da, deci mai interacționam, nu? Pe la evenimente ne-am mai văzut.

Anne-Marie: Da, erai tipul ăla misterios cu cărțile și cu antreprenoriatul și toată lumea te admira. Poate am schimbat două-trei cuvinte. Știu că la un moment dat poate am vorbit un pic mai mult când am făcut ediție de lecturi urbane la Piatra Neamț dar în rest… hei, ăla e Andrei…ok. Așa enigmatic, închis. Eu pe atunci mă dădeam mare extrovertită. Între timp mi-am dat seama că sunt introvert. Vai de capul și de sufletul meu.

Eu am plecat din București în 2013 și bine am făcut pentru că atunci a fost prima mea perioadă în care am intrat în depresie și am avut primul meu atac de panică în 2013…

Andrei: Înainte sau după ce ai plecat?

Anne-Marie: Înainte. Și devenisem super nefericită și anxioasă. Nu știam eu pe atunci ce este cu anxietatea, nu știam că există, nu știam nici cuvântul. Mi-am pus niște întrebări. Eu mă văd ieșind la pensie aici? Nu. Mă văd făcându-mi o familie aici? Nu. Ok, atunci ce mai facem aici? Și m-am cărat. Oricum universul le potrivise foarte drăguț că mă și îndrăgostisem între timp.

Andrei: Ce drăguț. Acolo sau ați plecat împreună?

Anne-Marie: Nu, am plecat doar eu cu gândul să vin înspre Ardeal că eu din 2013 locuiesc în Alba Iulia. Am plecat cu gândul să merg la Cluj să fac ce făceam în București. Eu am terminat Comunicarea și Relații Publice cu un masterat absolut inutil în advertising și mă apucasem de lucru în agenție. Făceam eu digital la băieții de la BEC Media. Și cumva s-au așezat toate pentru că intrasem într-o stare de nefericire profundă, de aceea am și ajuns la terapie. Nu știam deloc ce se întâmplă.

Mă îndrăgostisem, făceam naveta la Alba Iulia, pe plan profesional urma să pierdem încă un client și am zis că e timpul să ne reorientăm. Și am plecat eu frumos spre Cluj și numai bine, după aia mi-am dat seama că eu nu mai vreau să fac deloc chestia asta. Să mă mai angajez iarăși în agenție, să fac texte, să fac digital, să fac copywrinting, să fac ce credeam eu că sunt pregătită să fac.

Bărbatul meu mi-a zis: Auzi, dacă încă nu îți găsești chirie mai stai și tu o vreme pe aici.”

Și fast forward, iată-ne în 2021 în Alba Iulia.

Andrei: Părea o idee bună, nu? (râde)

Anne-Marie: A fost o idee bună. A venit cu niște nevroze, mi-a adus niște nevroze cumplite toată tranziția asta, am suferit foarte mult și mi-am revenit foarte greu și m-am adaptat foarte greu aici. Dar a venit cu un nou început și cu faptul că… fiind foarte panicată că nu mai aveam bani, nu aveam perspective, nu aveam nimic, am zis ok, hai să-mi suflec mânecile și să văd ce fac eu cu vlogging-ul ăsta, era super la început.

De 10 ani Andrei eu pun clipuri pe Youtube, este un deceniu, suflete.

Andrei: Sună ca și cum mai ai un pic și te pensionezi. (râde)

Anne-Marie: Cred că multe părți din mine s-au și pensionat, să știi.

Andrei: Mie mi se pare un moment bun să spui și pentru oamenii care mai ascultă ce ai făcut tu pe partea asta de vlogging că sunt convins că unii dintre ei s-au intersectat cu conținut generat de tine și nu știu asta încă în acest podcast. Deci zi-ne un pic nume de scenă, nume complet, stats, ce simți tu nevoia.

Anne-Marie: De stats nu mai simt nevoia de foarte multă vreme…

Andrei: Bine, dar zi-ne.

Anne-Marie: Da, sunt Anne-Marie Chelariu, sunt cunoscută ca Anne de la Vlogul de Marți. Vlogul de Marți este copilul meu și primul proiect foarte mare pe care l-am făcut de la zero și cu zero susținere și cu zero echipament și cu foarte mult suflet pe care l-am pus și foarte multă încărcare emoțională. Eu locuiam în București în 2011 când am început să pun clipulețe pe YouTube pentru că aveam un blog.

În 2010 mi-am făcut blog, theannemarie.ro. Nu mai scriu pe el între timp dar îmi plătesc domeniul că nu se știe. Și a venit natural. Eu la 7 ani am văzut prima cameră video și s-a prins de mine. Și făceam clipuri. Rant-uri mai mult că în București aveam motive să mă enervez și prin 2011-2012 mă filmam cu o janghină de telefon despre cât am stat eu în stație la Victoriei, despre ce nu funcționează, ce e cu toată nebunia asta.

Andrei: Blogger tipic.

Anne-Marie: Da. Doar că pe partea de video. Și am făcut asta ca extensie a ce făceam pe blog și în 2013 când am făcut tranziția, am plecat de la București a fost și… În 2013 când eu am plecat, toată lumea venea în București să se apuce de vlogging. Și mă gândeam… este ceva în neregulă cu mine sau cu ceilalți?

Andrei: Nu știu dacă se exclud (râde).

Anne-Marie: Da, am zis ză m-am dus aici în orașul ăsta de care nu se aude decât la 1 Decembrie, nici eu nu auzisem de Alba Iulia foarte mult și m-am apucat de vlogging. La fel, o chestie de care nu prea se auzea.

În momentul acesta am undeva… nu am mai numărat abonații dar undeva pe la 500.000 de abonați pe canalul de YouTube. Am avut la un moment dat și pe Instagram peste 110.000 constant, ceea ce mă bucură din suflet pentru că algoritmii mi-au dat self-esteem-ul peste cap grav. My self worth a avut de suferit.

Andrei: Când creștea sau când scădea?

Anne-Marie: Povestea mea e foarte… Eu de cinci-șase ani nu mai fac vlogging-ul ăsta popular, mainstream. Fac edutainment, am găsit termenul ăsta, m-am identificat. Combin entertainment-ul cu educația pentru că la un moment dat nu mă mai regăseam în absolut nimic din ce se posta pe YouTube.

Și am zis că eu trebuie să continui dar nu știu în ce fel. Numai bine a venit și prima perioadă de depresie cruntă, m-a tras pe dreapta și când am revenit, am revenit cu hey guys, știți ce e aia anxietate? Eu tocmai am fost în depresie, haideți să vă povestesc experiența mea!

Și cam așa am făcut eu switch-ul, încasând niște dureri și niște lecții de la viață, dorindu-mi să-mi spun suferința și pentru ceilalți pentru că simțeam că va ajuta.

Andrei: Și ca să o faci să conteze?

Anne-Marie: Hmm… uite o să mă mai gândesc. Poate e în subconștient ceva.

Andrei: E o întrebare. Poate nu dar îmi imaginez că a devenit mai meaningful cumva, adică parcă nu a fost degeaba odată ce ai început să o dai mai departe.

Anne-Marie: Abia acum a devenit mai meaningful. Atunci a fost cumva mai mult ca o scuză. Adică un motiv care: „hei, știți de ce am dispărut pentru trei luni?” Sau „știți de ce nu mai postez cu regularitate, știți de ce nu mai pot eu să fiu funny? Uite pentru că mă doare”.

Și de cinci-șase ani fac edutainment, adică vorbesc despre sănătate mentală, vorbesc despre sănătate, depresie, fac educație sexuală pornind de la basics – contracepție, consimțământ, accidente – până la… îmi place mie partea asta de feminin, de eros, de comunicare în cuplu, de traumă sexuală, hărțuire sexuală, viol, mă duc adânc…

Andrei: Știi că sună un pic ciudat că-ți plac părțile astea?

Anne-Marie: Am ajuns să înțeleg că îmi place tot ce face parte din viață dar nu este vorbit. Adică cumva cea mai ascunsă parte, știu că o avem cu toții și o văd pentru că vorbesc cu sute de tineri pe an, no one talks about this.

Andrei: Sunt subiecte tabu cumva.

Anne-Marie: Lăsați că mă disec eu, să vedeți că nu mi se întâmplă nimic mai rău decât ceea ce deja simt și să văd și ce vine în jur, clar mă ajută și pe mine și mi se întoarce un you’re not alone, we are in this together. Dar cumva sunt commited pe drumul ăsta de „haideți să vă arăt procesele mele.”

Și cel puțin în ultimul an m-am dus și mai adânc pe zona de sănătate mentală, pe igienă emoțională adică tot ce practic eu. Practic testez eu și după aia povestesc și audienței. Îmi vin mesaje cu „mulțumim că ne spui din procesul tău și mulțumim că împărtășești cu noi lucrurile astea despre care nu vorbește nimeni”.

Mai vorbesc despre feminism, despre bullying, când este o bubă care se sparge în educație. Sunt cât îmi permit. Mi se pare că am cumva multe cauze în care cred și pe care vreau să le ating. Țin la păduri, vorbesc, acum sunt activistă. Mi-au tăiat doi brazi din fața blocului, scriu la garda de mediu „haideți un pic să mai respirăm și noi”.

Aici intră și un pic la traume spirituale că eu văd un copac în mod diferit față de cineva care îl vede ca pe o bucată de lemn la care ne încălzim.

Andrei: Abia aștept să intrăm în partea asta cu spiritualitatea dar voiam să ne mai spui un pic, mi se pare relevant pentru tot ce ai spus până acum, cam care este publicul tău? Adică cui te adresezi? Cine sunt oamenii care te urmăresc? Pentru că sunt totuși jumătate de milion de oameni despre care îmi imaginez că sunt în anumite grupe de vârstă…

Anne-Marie: Oh, da. Să știi că de când am început, de zece ani mă tot chinui să-mi dau seama exact care este publicul. Dar core target sau cine ajunge la mine să-mi ceară sfatul? Asta observ. De când m-am apucat de edutainment, în ultimii cinci-șase ani am devenit omul la care foarte mulți tineri, aș vrea să zic majoritatea din target-ul 16-20 de ani, sunt omul la care tinerii ăștia vin atunci când au nevoie de un sfat.

Și chiar așa încep mesajele: „Bună Anne, am chestia asta, nu pot să o discut cu nimeni altcineva dar m-am gândit la tine direct”

Eu m-am brand-uit în felul ăsta fără niciun fel de strategie. Pur și simplu natural. Și acum îmi dau seama că sunt de la copii adolescenți, vin femei acum. Femei care au probleme în cuplu sau care vor să-și îmbunătățească viața sexuală sau au tot felul de cerințe din partea soților și vin să mă întrebe pe mine: „dă-mi și mie un sfat. Vreau să fac asta, cum mă sfătuiești să abordez?”

Deci un 16-20 core target, cobor până pe la vreo 14 ani și urc până la cer. Nu știu, 50 de ani? Dar mai mult cu tinerii, 16-20.

Andrei: Mai mult cu tinerii, am înțeles (râde).

Anne-Marie: I’m not a cougar. Bărbatul meu zice că sunt cougar dar nu, nu, nu (râde).

Andrei: Încerc eu să rezum și mă corectezi. Tu ești o fată care a avut această pasiune pentru video și s-a apucat să facă vlog-uri și…

Anne-Marie: Și a fost foarte populară.

Andrei: Da și a ajuns să aibă audiență foarte mare, în target-ul ăsta mostly, 14-20 de ani probabil. Peste care a început să vină viața. Pentru că vine. Are tendința de a veni viața și ai avut mai multe experiențe care te-au forțat să lucrezi cu tine mai mult și să te uiți la ele, să le dai un scop și un sens și să le diseci să vezi cum poți să fii mai bine cu tine și cu ceea ce simți tu.

Și în același timp ai ajuns să tranziționezi dintr-o zonă poate mai mainstream și mai superficială (nu neapărat superficială la modul negativ, ci mai populară, mai de suprafață) către o zonă care este mai deep și în care se regăsesc și alți oameni.

Pentru că se lovesc și ei de chestii în viață iar tu prin faptul că ești suficient de vulnerabilă și deschisă cu lucrurile care ți se întâmplă ție, reușești să te conectezi foarte bine cu niște tineri care apoi ajung să te întrebe lucruri, să îți ceară sfaturi și asta te face să conștientizezi, să te întrebi dacă ce? Dacă e nevoie de pregătire?

Anne-Marie: Nevoie este…

Andrei: Pentru tine întreb. Pentru ei este clar că e o nevoie imensă. Dar mă gândesc cum te raportezi tu la chestia asta pentru un om care nu și-a propus să devină vreun psiholog sau ceva, te-ai trezit într-o poziție în care sunt mulți oameni care vin și îți cer sfatul și îmi imaginez că asta pe de o parte pune presiune pe tine. În același timp mă întreb dacă nu cumva simt și o responsabilitate puternică legat de ce le spui.

Anne-Marie: Întotdeauna. Vine cu presiune dar să știi că vine și cu motivație.

Andrei: Să ce?

Anne-Marie: Să cresc, să citesc mai mult, să mă duc mai mult la terapie. Uite, am luat decizia să mă înscriu la o școală de formare în psihoterapie integrativă, se face jumătate de an la finalul săptămânii. Îmi dau seama că în zona asta vreau să mă duc, în zona asta de ajutat oameni să fie un pic mai liberi, să aibă un pic de spațiu, să…

Andrei: Respire.

Anne-Marie: Să respire, da. Să-și educe mintea. Și crede-mă că eu sunt într-un proces de educare a minții foarte puternic și foarte greu. Și mi-aș fi dorit să-mi zică cineva la școală. Știi, erai amenințat cu probleme „ai să vezi când o să fii mare!”.

Ok, o să văd eu. Dar nu mi-a zis nimeni că cea mai mare problemă pe care o să o ai în viață va fi propria ta minte. Nimeni. Pur și simplu ajung acum și trăiesc niște lucruri și nu știu de unde să încep să mă descâlcesc.

Da, am făcut terapie, prima dată am ajuns în 2013 la terapie, m-a ajutat. Am avut doi-trei ani în care am stat eu aici singurică, după care iarăși terapie. Adică o dată la trei-patru ani mă bag la terapie, facem niște reglaje, săpăm niște lucruri dar acum am un fel de…nu este mândrie. Este o ambiție personală să mă descâlcesc eu sau să fac un pic de ordine în haos până ajung din nou la terapie.

Dar deja cred că am descâlcit tot ce am putut eu singură și acum urmează iar o perioadă în care o să mă bag în terapie.

Andrei: Adică zici că ce? Că te-ai ambiționat să rezolvi o parte din lucrurile pe care le simți și vrei să le rezolvi de una singură deși știi că probabil la un moment dat va fi nevoie să lucrezi cu un terapeut? Dar vrei să vezi tu ce poți să faci de una singură.

Anne-Marie: Da.

Andrei: Cred că este interesant. Cred că multă lume se regăsește în asta. Eu am auzit asta de la mulți oameni cărora le-am spus poate sau vorbeam despre a merge la terapie sau le-am recomandat să meargă. Și am văzut chestia asta: „ar trebui să-mi iasă mie”.

Bine, la tine este un pic diferit. Tu ai făcut terapie deja. Tu cam înțelegi procesul. De multe ori asta este o idee care apare la oamenii care nu au făcut nicio ședință de terapie, nici măcar coaching sau altceva.

Dar în capul lor speră… Nici măcar nu cred că este de sperat. Le place să creadă că ar putea să și-o rezolve singuri. Știi?

Anne-Marie: Nu, eu nu cred asta deloc. Dar parcă în formarea mea primul meu client vreau să fiu eu. Să văd din ce citesc și din ceea ce aplic ce pot să mai calibrez.

Andrei: Este o carte și îmi scapă cum se numește acum dar o să-mi aduc aminte. Este o carte despre de ce se apucă psihologii și psihoterapeuții de meseria asta, sunt niște studii făcute și *spoiler alert* motivul principal este ăsta: vor să-și rezolve propriile chestii și să le înțeleagă în primul rând. Și este una din motivațiile cele mai comune și principala motivație pentru care se apucă.

Nu înseamnă că și de asta continuă să o facă, mai sunt și alte lucruri, de a-i ajuta pe alții dar mi se pare că este cumva natural. Avem o curiozitate de a ne înțelege pe noi și de a regla niște lucruri și pare destul de straight forward. Dacă acumulăm suficient know how pe subiectul ăla o să ne fie nouă mai clar și mai bine, în primul rând.

Și great, dacă ajutăm și pe alții, even better.

Anne-Marie: Și în interiorul meu nu pot decât eu să intru și dacă am câteva tool-uri cu care pot să intru cât de fin se poate o să fac asta.

Mie îmi plac meme-urile astea cu therapist stuff și cu spiritual stuff și văzusem că majoritatea celor care iau calea sau vor să fie healers in some ways (cam așa mă identific, I’m a healer, vreau să vindec și încep cu mine, vreau să mă vindec emoțional pe mine) nu au avut parte de îndeplinirea nevoilor când erau copii. Ceea ce scuză-mă… Who did?

Andrei: Asta voiam să zic. Cred că intră toți oamenii aici. (râde)

Anne-Marie: Da, da, da. Eu sunt chiar foarte pasionată de partea asta inner childwork și vindecarea copilului interior, părinții maturi emoțional.

Andrei: Părinții maturi emoționali nu (râde).

Anne-Marie: Da, don’t make babies până când nu sunteți bine cu voi, vă rog frumos că ajung la mine copiii voștri.

Andrei: Am identificat și motivația pentru educația sexuală și cum se folosesc prezervativele (râde).

Anne-Marie: Da, să știi. Cred că a fost în subconștient și ceva de genul ăsta. Eu am făcut două clipuri după ce am citit cartea. Cred că tot de la tine…Immature…

Andrei: Adult Children of Emotionally Immature Parents.

Anne-Marie: Deci mie mi-a spart barierele minții chestia aia. Subliniat după subliniat după subliniat. Am făcut două clipuri pe YouTube și vai de capul meu ce rată de răspuns. Răspundeam la mesaje, cu orele stăteam pe conversații. Stai să vezi romane. „Hai să-ți zic Anne despre ai mei”.

Da și vreau să mă duc în zona asta. Bine, eu încă stau să mă hotărăsc unde vreau să mă duc. Vreau să mă duc mai mult pe inner child healing, vreau să mă duc pe… Nici nu știu. Că vreau să fac și formări din astea mai pe medicină alternativă.

Eu sunt așa, mă cheamă natura, sunt un om…

Andrei: Cum ești? Zi-ne cum ești. Mai cum? (râde)

Anne-Marie: Simt că e o capcană aici (râde).

Andrei: Nu, nu, zi cu cuvintele tale.

Anne-Marie: Sunt un om care comunică foarte bine cu natura. Poate am o latură mai arhetipală, mai withcy. Mă simt foarte ne la locul meu în societatea asta capitalistă. Adică eu mă duc în pădure, merg desculță, I hug trees.

Andrei: Druid. Sau Hippie, mă rog.

Anne-Marie: Da, exact, să știi că sunt un new age hippie.

Andrei: Dar nu e cam târziu să fii un new age hippie? (râde)

Anne-Marie: Târziu în ce sens?

Andrei: Târziu ca generație? Nu s-a fumat asta?

Anne-Marie: Să știi că eu observ că…

Andrei: Revine?

Anne-Marie: Da, revine, adică suntem mulți. Nu știu câți suntem în România. Dar pe cine urmăresc eu în afară, mă ajută foarte mult ce zic oamenii ăștia care s-au îmbarcat în călătorii din astea spirituale și de vindecare și îmi dau mie tot felul de ponturi și de introspecții. Și mă simt mai puțin singură și mai puțin defectă în ceea ce simt eu.

Sunt foarte sensibilă la energia oamenilor. La energii în general. Deci mie mi se face rău fizic dacă the vibe is wrong. Vomit. Am fost la mânăstiri.

Andrei: Ce înseamnă the vibe is wrong? Scuză-mă, nu am vrut să te opresc din „am fost la o mânăstire”. (râde)

Anne-Marie: I just feel it. Este la nivel energetic. Nu este ceva rațional.

Andrei: Îmi dau seama de asta. Dar aș vrea să traducem un pic pentru oameni, asta zic.

Anne-Marie: Simt în diverse părți din corp că sunt constricții și în gât…pur și simplu mi se face rău fizic și ceva din mine spune „run, extrage-te din mediul ăsta, du-te.”

Andrei: Sună a somatizări, nu?

Anne-Marie: Da, sună a somatizări dar stau să mă gândesc… Adică nu am făcut o legătură între ce am descoperit eu că am somatizat în urma copilăriei și ce simt acum. Asta zic. Mă duc cumva în latura asta mistică, ceva se întâmplă, nu știu să-ți zic ce și cum, știu doar ce simt. Și știu ce trebuie să fac ca să nu leșin.

Andrei: Și știi că poți să ai încredere în ceea ce simți.

Anne-Marie: Da. Asta da.

Andrei: Aia mi se pare că face diferența. Cu toții mai simțim din când în când chestii.

Anne-Marie: Da, îmi dezvolt intuiția și mă conectez din ce în ce mai mult cu ea și văd că nu prea dă greș. Doar că inner critique-ul meu este foarte puternic și…

Andrei: Pune-i perna pe față (râde).

Anne-Marie: Ce aș vrea! Numai eu știu cât am tras de pe urma minții mele și ce episoade am. Adică acum vreo două săptămâni iarăși căzusem. Acum foarte mișto este că de când am început să lucrez cu mine și observ adică pot să fac…ok suntem în ego, suntem în higher self acum, mă conectez cât pot eu cu higher self-ul.

E foarte puternic ego-ul. Cu cât reușesc să am niște breakthrough-uri pe partea asta de autocunoaștere și dezvoltare spirituală, cu atât și cealaltă parte se face mai puternică. Pentru că totul în univers este dualitate. Și uneori sunt niște clash­-uri de rămân așa, mă trage pe dreapta cu totul.

Andrei: Mi-ai zis mai devreme înainte să intrăm în direct (râde)…

Anne-Marie: Eu sunt super încântată și pasionată și aș vorbi despre spiritualitate până îmi seacă gura.

Andrei: Păi vorbim.

Anne-Marie: Nu prea am parteneri de discuție.

Andrei: Ziceai că ți-ar plăcea să te duci într-o zonă de asta între spiritualitate și psihologie. Și asta mi s-a părut interesant pentru că este o zonă despre care se discută foarte puțin și cu care eu m-am conectat destul de mult în ultimii ani dar m-am conectat venind din altă direcție. Dintr-o zonă mai de… sunt foarte pragmatic, foarte analitic rațional, grounded cumva… adică împământat. Îmi place să stau cu picioarele în iarbă (râde).

Foarte ancorat în concret și evident că am avut un scepticism foarte mare legat de toată zona asta. Nu de feeling. Aia nu poți să negi că suntem într-o mare măsură rezultatul a ceea ce simțim, ci de partea asta de spiritualitate definită ca fiind lucrurile astea mai inexplicabile rațional, mai fără argumente, trebuie să crezi, știi? Alea cu trebuie să crezi.

Anne-Marie: Trebuie să experimentezi.

Andrei: Da și am fost mai sceptic legat de zona asta dar în același timp suficient de deschis încât să zic: dacă e ceva acolo? Nu îmi permit să fie ceva acolo și să nu folosesc aia fiindcă am fost eu arogant și pragmatic. Atunci am putut să mă uit și zona asta destul de mult. Evident că de asta spuneam că vin din partea de pragmatism pentru că asta m-a făcut să fiu mai atras fix de zona de care spuneai și tu, în care facem bridge între spiritualitate și psihologie sau știință, nu doar psihologie.

Anne-Marie: Și mă bucur că există Joe Dispenza.

Andrei: Acolo mă duceam și eu, către el și nu doar Joe Dispenza. Mai este Bruce Lipton care a studiat foarte mult zona asta.

Anne-Marie: Bruce Lipton care nu este tipul cu Inside the Actors Studio deși împart același nume. Da, îl urmăresc pe instagram și pe Lipton.

Andrei: Lipton este un cercetător care a studiat prin anii `70 stem cells dacă nu mă înșel. Când era la început nici măcar nu erau folosite comercial în niciun fel și a studiat la microscop și a demonstrat niște chestii foarte mișto pentru care dacă nu mă înșel, sper să nu zic a prostie, a fost exclus din forurile astea științifice că i-au zis ăia că nu are cum. Și după aia l-au băgat înapoi și i-au dat Nobelul.

Anne-Marie: I-au dat?

Andrei: Așa știu. Trebuie să verific. Scrie într-una din cărțile lui doar că am citit-o acum atât de mulți ani. Iar apoi a fost recunoscut tot ce a făcut în comunitatea științifică și a luat niște premii destul de mari, dacă nu mă înșel și Nobel pentru ceva aplicații ale muncii lui.

Ideea este că a fost primul care s-a uitat la celule și a văzut că atunci când scoți o celulă din mediul ei despre care să zicem că este bolnav și o pui într-un mediu sănătos devine sănătoasă și invers.

Și și-a dat seama, practic a demonstrat indirect, nu asta voia să facă, a demonstrat că mediul nostru ne influențează fizic. Și by the way, chestiile astea sunt destul de măsurabile. Există niște zone științifice, sunt aparate care măsoară energia din jurul nostru.

Anne-Marie: Joe Dispenza să mă măsoare și pe mine.

Andrei: Vrei să te măsoare Dispenza, asta zici? (râde)

Anne-Marie: Vreau în primul rând să văd… eu fac uneori niște meditații mai profunde și vreau să văd care era starea mea înainte și cum a crescut după.

Andrei: Știi că pot să te ajut eu cu asta. Nu îți trebuie Dispenza pentru că este o zonă care este aproape 100% în zona științifică.

Anne-Marie: Neuro epigenetics?

Andrei: E legat. Eu sunt certificat pe o chestie, cred că tocmai spun în premieră asta, sunt certificat pe o chestie care se numește Heart Math Method. Și Joe Dispenza în workshop-urile lui folosește aceleași device-uri  pe care le am și eu. Nu e în zona spirituală, e fix în zona științifică.

Se folosește de HRV (heart rate variability) efectiv de variația distanței dintre fiecare două bătăi ale inimii. Că nu sunt egale. Deci între bătăile inimii noi nu avem un spațiu egal. Este aproape egal. Sunt niște mili-secunde, după care bate iar inima, iar niște mili-secunde, iar bate inima.

Și analizează asta prin HRV, prin niște senzori. Tehnologia Heart Math se conectează la lobul urechii. Adică este un clips, îl pui pe lobul urechii. Este similar cu ce are și ceasul de la Apple că și alea măsoară stress level-ul sau Garmin-urile mai măsoară stress level-ul. Este similar. Este o cameră mică cu o lumină infrared care practic face zoom in pe piele și de câte ori bate inima vasele de sânge se colorează un pic mai intens și vede cum se colorează iar în funcție de asta scoate niște indicatori.

Doar că băieții ăștia de la Heart Math din Canada au cea mai avansată tehnologie în momentul de față pentru a face și măsurătoarea și interpretarea acestor rezultate. Și ce se întâmplă este că îți legi acest clips de ureche, se conectează prin bluetooth la telefon sau la un device special, sunt mai multe aparate pe care le au și în timp ce meditezi sau în timp ce faci orice vezi cum pe un grafic HRV-ul ți se schimbă.

Iar HRV-ul crește sau scade în funcție de ce faci. Și HRV este în momentul de față cel mai puternic sau unul dintre cei mai puternici indicatori care ne spun cum este sistemul nervos. Cumva corelează și inima și partea de sistem nervos și ne spune dacă ne-am relaxat sau nu, în ce fază de relaxare suntem, practic vorbește despre sistemul nervos simpatic și parasimpatic. Cât de mult reușim să ne shift­-uim din una în alta.

Dar da, am încheiat paranteza. Sunt certificat și pe aplicarea lui dar am și device-urile și am experimentat foarte mult cu ele. Dar ce face Dispenza e un pic mai mult de atât.

Anne-Marie: Tu nu poți măsura și la nivelul încăperii, adică să vezi cum crește toată vibrația.

Andrei: Nu, nu poți să măsori. Adică nu știu dacă nu poți dar nu sunt atât de în zona de spiritualitate încât să mă preocupe asta dar on the other hand am experimentat suficient cu tipuri de meditații în care te joci cu energia din camera ta și expandezi, tot plecând de la munca lui Dispenza.

Și by the way, poate e relevantă asta. Acum doi ani poate am fost la un workshop de-al lui Dispenza în Bazel și a fost fascinant. Ca know how  nu m-a dat pe spate, că-i făcusem foarte multe cursuri, citisem toate cărțile și lucram cu metodele astea ale lui de niște ani.

Dar a fost fascinant pentru că a fost o sală foarte mare și la sfârșit a ghidat o meditație de o oră jumate și bineînțeles că Andrei s-a dus cu senzorii pe el la acea meditație fiindcă this is how we work (râde). Fiindcă am vrut să văd ce se întâmplă. Și am avut cea mai puternică sesiune de meditație pe care am înregistrat-o vreodată. Și bănuiala mea este că nu a fost de la Dispenza, ci a fost de la grup, de la energia din sală și de la chestia asta cu meditatul în grup.

Și am stats, nu doar am simțit eu că a fost mai bine. Dar e fascinantă toată munca lui. Mă rog, luați-o with a grain of salt.

Mai vorbeam cu un prieten că și el e pasionat de zona asta și zicea: „Dacă îl asculți pe Joe Dispenza are sens până la un punct și după aia pare că începe să fure curent un pic”. Adică încearcă să închidă cercul. Sunt totuși niște găuri între știință și spiritualitate care încă nu sunt ușor de umplut. Adică este un salt pe care trebuie să îl faci la un moment dat și să zici „aleg să cred în asta”. Ceea ce nu e rău.

Așa îl mai contestă unii. Spun „o forțează pe alocuri. Le leagă așa mai forțat”.

Anne-Marie: Eu sunt cumva opusă. Nu cumva, garantat opusul tău. Pe mine m-a câștigat Dispenza când am văzut un documentar pe Netflix, documentarul Heal. Eu am avut HPV și a trebuit să fac o intervenție chirurgicală și aia a fost o experiență super traumatizantă pentru mine.

Andrei: Știu că ai vorbit despre asta mult în video-uri și a fost foarte interesantă reacția. Că lumea nu știe că HPV-ul este o chestie super răspândită în România.

Anne-Marie: Este. La femei cel puțin cancerul de col uterin este o cauză dintre cele principale pentru care se moare, este depistat târziu. Și eram eu într-un proces de pregătire pentru intervenția chirurgicală, am rămas și cu PTSD după chestia asta. Working on it. Și căutam tot felul de modalități prin care să mă liniștesc, să mă vindec…

Și mi-a spus cineva de documentarul ăsta. Iar în Heal spune Dispenza cum după un accident cu bicicleta și-a rupt coloana și cum și-a repus-o singur prin imaginație, prin vizualizare, cum stătea el nu știu câte ore pe zi și tot vizualiza vertebrele și eram… poate pot să fac și eu asta, să-mi închid singură leziunea de pe col.

După aia am zis: „stai copilule, du-te tu la medic prima oară”. Eu nu sunt anti medicină tradițională doar că eu cred că prea mult ne concentrăm pe corpul uman ca pe o bucată de carne, cauză-efect. Îmi place mult mai mult partea asta holistică.

Mai ales că e cu empatia. Cum tot m-am plimbat prin sistemul medical cu HPV-ul ăsta este foarte greu să găsești. Și cu ginecologii în general, vorbesc și despre asta, cât de multă lipsă de empatie este.

Andrei: Este o desensibilizare acolo.

Anne-Marie: Da. Și inclusiv că eu eram atât de speriată de intervenția asta, vorbisem cu niște medici și spuneau: „hai, termină, în 15 minute pa, ai terminat”. Și ăsta era cel mai important episod din viața mea de până atunci.

Pentru că am pe fondul anxios zona asta de ipohondrie cumva. Și îți dai seama. Când afli că dacă nu închidem leziunea asta prin cauterizare în câțiva ani poți să dezvolți un cancer și nu vrem asta. Cancerul la ipohondrul din mine este bau-baul suprem. Mi-a fost foarte greu.

Dar uite că și cu asta am folosit cărbune, fuel pentru subiecte de discutat în comunitate.

Andrei: Și ce este interesant e că Dispenza, eu știu bine povestea aia că o mai are prin două-trei cărți, așa s-a apucat el de toată zona asta. A avut un accident de Triatlon. Era în zona de triatloniști și a dat unul cu mașina peste el, era pe bicicletă.

Mai mulți medici i-au zis să se opereze, el a ales să nu. Ceea ce aș mai vrea să mai menționez o dată și a făcut-o și Anne-Marie, hai să cerem și părerea medicinei. Că totuși sunt niște zeci de ani de știință acolo, nu putem să o ignorăm pur și simplu și să mergem să mâncăm iarbă fiindcă credem că o să ne treacă nu știu ce. Let’s not do that.

În același timp sunt perfect aliniat cu Anne-Marie. Și eu am avut experiențele mele cu sistemul medical și sunt de acord că suferă la nivel de empatie major și de asemenea sunt absolut convins că empatia și conectarea cu medicul fac de cele mai multe ori mult mai mult bine decât tratamentul în sine.

Și atunci hai să nu ne prefacem că putem să mergem să luăm două pastile și o să se rezolve că nu știu dacă e fix așa, e un pic mai mult, e un pic mai complex de cele mai multe ori.

Dar întorcându-mă la Dispenza mi se pare fascinant că el are RMN-uri de dinainte și după această vindecare. Nu e la modul: „Aveți încredere în mine că eu acum 20 de ani mi-am vindecat singur coloana că era nu știu cum.”

Are RMN-uri dinainte și RMN-uri după. Între timp nu a făcut nimic. A stat la el în pat și a făcut aceste exerciții de imaginație. Care asterisc important și mare, nu sunt doar imaginație.

Motivul pentru care am studiat eu ce face Joe Dispenza și m-a atras este că am vrut să înțeleg exact procesul pe care îl folosește ca să-și construiască toate meditațiile și toate procesele astea pe care le numește de healing.

El nu face doar healing. Dar cumva așa a ajuns să fie văzut de public pentru că de niște mulți ani are tot felul de oameni în workshop-urile lui care se vindecă aparent spontan și sunt filmate, cu senzori pe ei, ceea ce este un pic scary și greu de acceptat.

Anne-Marie: Mă activez toată. Eu sunt da, da, da. Îmi place zona asta. Am văzut cu Tony Robins nu știu ce bucățică cum pune el așa mâna pe om și simte și are metodele alea prin care he shakes the trauma out of you. Mi-ar plăcea să fac o formare pe partea asta.

Andrei: Da, vezi că Tony Robins nu este… Știu ce zici dar ce face Tony Robins este știință pură. Nu e acolo. DIspenza e acolo,  Tony Robins nu e acolo.

Nu eu am zis asta în original dar dacă iei orice skill și îl duci la un nivel de expertiză și exersare foarte, foarte înalt, it looks like magic. Orice.

Anne-Marie: Și noi oare… datorită faptului că ai multă experiență în ceva poți să accesezi mai ușor starea de flow?

Andrei: Asta clar.

Anne-Marie: Starea de flow este ceva mai mult decât știință. Adică ne ducem și în partea asta de… nu știu.

Andrei: Eu văd starea de flow…e clar cum spui tu, dar văd starea de flow ca o stare în care poți să super performezi. Adică îți accesezi cele mai puternice resurse din interiorul tău și curg pur și simplu iar asta te face să fii 100% acolo prezent, concentrat, iar asta generează un performance. Te ajută să livrezi, indiferent de ce faci. Poate să fie și concert de pian.

Trebuie să livrezi la un nivel mult peste ăla normal la care livrezi tu de obicei. Acum cum interpretezi asta? Sigur că unii pot să se uite la asta și să spună „a coborât raza din cer în capul meu și m-a făcut să fac asta”, oamenii mai sceptici ca mine…

Anne-Marie: Nu în sensul ăsta mă gândesc eu dar te rog, continuă.

Andrei: Oamenii mai sceptici ca mine spun: „am fost capabil să fac asta.” Cu multă muncă, cu creat condițiile potrivite ca asta să se poată întâmpla. Mi-am dat seama în timp că dacă sunt suficient de relaxat și suficient de concentrat, mă conectez cu omul ăla într-un anumit fel, sunt în mindset-ul ăsta potrivit. Dacă am toate chestiile astea aliniate cresc puternic șansele ca în momentul potrivit să intru în flow și să livrez la un nivel la care toți oamenii din jurul meu se vor uita și vor spune: „chestia aia n-ar trebui să se poată întâmpla. Chestia aia nu are nicio explicație.”

Și nu are nicio explicație până când ajungi la nivelul ăla de competență. Ca să închid paranteza. De ce am zis asta? Pentru că eu am făcut trei formări cu Tony Robins, știu exact ce face acolo, folosesc o parte semnificativă din ce face, there’s no supernatural.

Este spiritualitate. Din punctul meu de vedere, cum mă raportez eu la ea, nu înseamnă doar că mergem și ne conectăm cu copacii. No judgement there. Cred că natura ne încarcă și ne aduce niște chestii, fără nicio îndoială.

Spiritualitatea poate să însemne și practica de meditație. Chiar dacă e budistă care fundamental înseamnă training your mind, adică nu are nicio chestie de divin acolo sau de religie. Cred că spiritualitatea ține foarte mult de relația noastră cu noi și cu a higher power somehow, whatever that is. Că sunt extratereștrii, vreun Dumnezeu, budism sau copacii sau natura. Aia e discutabilă.

Anne-Marie: Pentru cineva spiritual cred că definiția asta poate să se oprească și la relația noastră cu noi înșiși. Pentru că eu mă percep a fi o bucățică din conștiința universală, dacă eu mă percep ca deja având un suflu divin, eu sunt cu oneness-ul. We are all one, suntem declinări ale aceleiași forțe, mă duc mai mult pe hinduism. Am luat și chestia cu meditația, cred în karma, ne reîncarnăm, avem un scop, facem lumea un loc mai bun și ne întoarcem la origini. Mai vedem noi dacă mai venim sau nu mai venim. Da, that’s where I’m at.

Andrei: Da, keep talking.

Anne-Marie: Spiritualitatea înseamnă relația mea cu minte. Eu mă percep ca fiind a spark of universal consciuousness. Da, vorbesc mult în romgleză, nu vreau să-mi cer scuze, așa sunt, așa vorbesc, citesc mult în engleză.

Andrei: Așa trăiesc, așa pictez.

Anne-Marie: Am aflat dintr-un podcast că pictezi. Să știi că m-a surprins faptul că pictezi.

Andrei: Te-a surprins faptul că pictez?

Anne-Marie: Da, da.

Andrei: De ce? Nu mă trăda fața? (râde)

Anne-Marie: Mă gândeam un om așa de rațional și pasionat de sisteme și organizat … sau și la pictat ai un sistem și o ordine?

Andrei: Nu am un sistem și o ordine, ba din contră. Este o zonă cu care experimentez cu partea de flow foarte mult. Eu am pictat un pic când eram mic, m-au dus ai mei să fac pictură, nu mai știu câți ani am făcut că eram prea mic și după aia am uitat de asta. Am lăsat-o deoparte mulți ani și acum cinci ani, poate șase m-am reapucat să pictez și să desenez și am experimentat cu mai multe chestii să văd ce îmi place.

Și am făcut asta, simt că mă relaxează, este ceva ce fac pentru proces, nu pentru rezultat. Nu mă interesa dacă iese ceva și o fac pentru proces.

Apoi acum câțiva ani am fost și am făcut o formare de NLP Practitioner, apropo și de Tonny Robins, cu Bandler, în Londra. Am lucrat cu mai multe chestii de acolo. Am lucrat cu zona de hipnoză, cu zona de programare neuro lingvistică ca să-mi cresc skill-urile de coaching și de lucru one on one, de aia m-am dus.

Dar am experimentat foarte mult cu zona de hipnoză, autohipnoză și transă și a te băga pe tine în transă ca să poți să performezi mai bine și să ajungi la niște insight-uri mai repede.

Și când m-am întors am făcut un experiment care după aia s-a lipit foarte puternic și m-a făcut să pictez și să-mi schimb modul în care fac asta. Îmi induc transă hipnotică singur. Este o formă de meditație, este știință. Și ies din transă, am totul pregătit în față și încep să pictez din starea aia. Și ies niște chestii unfucking believable.

Practic te pui într-o zonă de relaxare completă în care partea conștientă amorțește un pic și tu te conectezi mai puternic cu subconștientul pentru că asta se întâmplă în transă și apoi înainte să-mi permit să vină viața peste mine și să mă scoată complet din flow-ul ăla vreau să văd cum am chef să pictez și ce iese.

Și este un exercițiu de a te pune în flow care de altfel cred că funcționează  pentru orice nu doar pentru pictură, ci pentru orice altă ocupație.

Anne-Marie: Am încercat și eu cu pictatul. Eu simt nevoia să pictez de ceva vreme doar că venind din sărăcie, comunism, spune-i cum vrei, mi-am dat seama că eu nu mă apuc de pictat pentru că în capul meu 1. eu nu știu șă pictez și 2. dacă nu știu să pictez de ce să irosești canvas-ul sau culorile.

Și văzând în ce hal de limitată sunt pe partea asta am zis nu.

Andrei: Autolimitată adică.

Anne-Marie: Da, da. Nu se poate așa ceva. Și mi-am cumpărat pânză. Și mi-am cumpărat trei seturi de culori că o să se termine roșul și mi-am pus o meditație de brain stimulation. De atunci nici că o mai găsesc pe aia. Dar m-a băgat într-o stare… stai să-ți arăt și primul meu tablou. Este primul și singurul. Nu am mai pictat din clasa a III – a de trebuia să facem un acvariu cu pești. Mi-am pus căștile, am simțit că intru cumva într-o stare… am început să fac niște linii. Și după aceea a venit criticul care spunea: ai stricat pânza cu liniile astea.

Și ceva din mine a zis push through it. Și din linia aia am început iar să mai combin culori și am rămas cumva în starea aia făcând efortul să ignor criticul și din niște linii mi-a ieșit un fel de lalea.

Și lecția atât de importantă pentru mine a fost… la final eram în lacrimi. Nu puteam să cred că am făcut chestia asta și mi s-a demonstrat că just start, mi s-a dat shut down la vocile din exterior și ai să vezi că iese ceva. Adică mie dintr-o linie care părea un roboțel sau un răhățel, stai să ți-o arăt.

Andrei: Arată-mi dar știi că va trebui să o și descrii pentru ascultătorii noștri.

Anne-Marie: M-am jucat cu culorile mai mult.

Andrei: Vă descriu eu ce văd. Dar nu, nu e bine dacă vă descriu eu. Trebuie să descrie Anne-Marie ce vede.

Anne-Marie: Este o lalea… mie îmi plac movurile, purple-urile, am început să amestec verde cu portocaliu. Pur și simplu mi-am lăsat mintea sau spiritul… hai să vedem dacă pun culoarea asta cu culoarea asta ce iese. Pur și simplu am vrut să mă joc și să nu am nicio structură, eu așa credeam. Că pornești la drum cu o structură, știi ce vrei să-ți iasă, mai tragi două linii, vezi că nu-ți iese și gata, te-ai închis, am strâns culorile și am plecat.

Pentru mine a fost o lecție tot cumva spirituală că s-a întâmplat ceva acolo. Poate un semn că dacă am încredere în mine sau mă conectez cu ceva autentic din mine things work out, everything works out.

Andrei: If you let go.

Anne-Marie: Yes. Ceea ce am făcut și astăzi, să știi. Noi de când am stabilit că ne întâlnim au trecut nouă zile, mi-am scris în jurnal și în fiecare dintre aceste nouă zile m-am gândit despre ce să discut și cum să discut că eu vreau și asta și asta și asta.

Am și niște chestii pe care nu pot să le discut că sunt super private și tocmai lucrurile alea sunt cumva cele mai puternice  sau cele care mă conturează cel mai mult în perioada asta dar implică și alți oameni și de aia nu pot să divulg. Dar nu mai știu de la ce am pornit.

Andrei: Te-ai agitat în aceste nouă zile.

Anne-Marie: Așa, m-am agitat. Și ieri la fel, agitată, am zis că tot citesc eu despre surrender everything to the univers, să șterg tot, nu contează, mă întâlnesc mâine dimineață cu omul și văd eu în ce parte o să mergem. Și atunci să știi că mi s-a diminuat la jumătate anxietatea. Și azi dimineață în meditație la fel. Trebuie să repet. Eu am multe nevroze descoperite în timp. Este foarte nasol când simți că ceva este total în neregulă și nu știi exact ce. Și după aia le ei: „aaa, e de la asta, de la faptul că atunci când aveai cinci ani nu s-au potrivit astrele..”

Și azi dimineață în meditație mi-am spus că sunt capabilă, că eu am și un sindrom al impostorului puternic.

Andrei: Unde îl ții?

Anne-Marie: (râde) Se plimbă prin corp, se duce când în gât, când în stomac, când în piept. Mult în cap. Îl țin în cap. Este închisoarea mea. Mintea mea este atât de mișto dar câteodată simt că funcționează ca o închisoare și mai evadez din când în când și mi se arată ce ar putea fi. Și de aia mi se pare că sunt foarte commited către vindecare și evadare. Educare mai mult. Și o să ajung la oameni ca tine pentru că partea asta de educare a minții… eu trebuie să mă disciplinez, am nevoie de o structură, am nevoie și de partea asta analitică pentru care eu nu am absolut nicio pasiune și niciun interes dar simt că în unele arii m-ar ajuta.

Și am văzut la tine felul în care poți să pui o întrebare și brusc să-mi dau seama câte obstacole mi-am pus eu singură înainte. Și tu cu o întrebare le ridici. Stai că e mai ușor acum.

Asta s-a întâmplat la ultima noastră conversație. Nu a fost publică dar tu m-ai prins când mă recuperam după un atac de anxietate. Și mi-ai pus o întrebare legată chiar de discuția pe care o avem acum și wow, nici nu mi-am pus 10.000 de greutăți în spate singură, că doar tu nu mi-ai cerut nici structuri, nici subiecte. Astea mi le-am pus eu singură. It’s fun.

Andrei: It’s fun being yourself, nu?

Anne-Marie: Fun. Acum nu știu unde să mă duc pentru că vreau să vorbim despre multe.

Andrei: Despre ce vrei să vorbim?

Anne-Marie: Cred că acum vreau să vorbim despre ce nevoi simt eu că sunt în partea asta de lucru cu tinerii pentru că eu văd că încerc să suplinesc foarte multe goluri. Să umplu multe goluri și nu pot să fac singură sau nu pot să fac decât la nivel superficial. Dar din subiectele pe care le mai abordez de educație sexuală, am seria de sex talk, sper că unii dintre ascultători sau poate unii au copii adolescenți au auzit de sex talk cu Anne-Marie.

Sunt aliată LGBT și primesc multe suflete chinuite. Problema principală pe care un tânăr gay o întâmpină în România este neacceptarea acasă. Mai sunt cei care nu se acceptă pe ei înșiși și vin din medii foarte religioase și îmi scriu: „Anne eu sunt fiu de preot și sunt crescut așa, îmi dau seama că îmi plac băieții, mi-e super rușine și nu știu cum să fac să nu mai fiu așa”.

Dar există multă suferință pentru că nu sunt acceptați acasă și simt că trebuie să rămână ascunși și in the closet foarte mult timp sau mai vin la mine și mă întreabă „mi-am dat seama de vreo doi ani că sunt gay dar nu știu cum să le spun părinților.”

Și eu îi întreb: „Dar este este necesar, obligatoriu să le spui părinților? Că poți să o mai ții pentru tine, faci 18 ani, te duci, îți faci viața ta și spui când ești pregătit ”

Dar controlul parental este foarte puternic și atâția tineri sunt trapped, pur și simplu sunt într-o capcană cu ceva ce mie mi se pare natural, nu am niciun filtru homofob. Generează și multă furie în mine.

Andrei: Ți se pare o nedreptate?

Anne-Marie: Da, mi se pare nedrept. Și mi se pare nedrept în general că părinții nu-și iubesc necondiționat copiii și că sunt tot felul de traume legate de asta și este foarte multă suferință pentru că iubirea la noi, chiar și eu am experimentat-o într-un anume fel… „da, te iubim dar te iubim mult dacă ești bun la școală și dacă se poate să fii și hetero și dacă se poate să te întâlnești și cu fete care sunt așa și vin din familii așa…”

Și mesajul care se înțelege este: „da, ai mei mă iubesc dar numai dacă…”Și din nou revin la procesul meu de vindecare emoțională și inner child work și îți dai seama că mă apucă furia când văd că atâția tineri trag cam cu aceleași chestii.

Andrei: Da, din experiența ta că ai vorbit mult cu generațiile astea…

Anne-Marie: Da, mii de tineri în zece ani.

Andrei: Te-ai gândit vreodată dacă ar putea să existe o soluție sistemică pentru asta? Ceva ce poți să implementezi la nivel de sistem. Și când spun sistem nu mă refer la stat neapărat. La un sistem de masă care să rezolve o parte semnificativă din problemele astea.

Că ce încerci tu să faci sau ce încearcă terapeuții sau coach-ii să facă este să adreseze problemele astea una câte una. Ok, poate următorul nivel este ceva din ce faci tu, comunici către grupuri mai mari dar e clar că nu poți să ai acolo nivelul de impact pe care îl ai într-o discuție unu la unu dacă nu este suficient de personalizat, nu are cum să fie.

Nu ar putea exista o soluție de sistem care să adreseze…nu știu… one thing. Dacă am putea să schimbăm o chestie care să facă un shift în bine pentru mulți…

Anne-Marie:  Da, să predăm empatia în școli.

Andrei: Empatia?

Anne-Marie: Da. Și să începi de mic de acasă și după aceea să intri și în școli cu empatie. Și să ne învețe sau să învățăm tot așa într-un sistem, preferabil de acasă, partea asta de iubire de sine. Pentru că dacă părinții noștri s-ar iubi și s-ar înțelege nu ar arunca atâta judecată în cârca copiilor.

Andrei: Da, e despre ei fundamental. Despre părinți, nu despre copii.

Anne-Marie: Da, la empatie și la self-love. Și nu suntem obișnuiți. Eu învăț. De ani de zile învăț să mă iubesc pe mine. Sunt într-un proces în care mi-am dat seama că sunt foarte rea cu mine și în momentul în care reușesc să mă conectez cu copilul interior de fiecare dată mă bușește un plâns din ăla crunt.

Este mult de explorat aici dar mie, în momentul ăsta la 32 de ani, simt că este cel mai important proces pe care îl pot face eu cu mine.

Andrei: Care?

Anne-Marie: Să ajung să mă iubesc necondiționat, să-mi dezvolt self-awareness-ul. Pentru că dacă eu am dragoste pentru mine și acceptare asta voi proiecta în jur. Și asta se și simte. Și mă bucur că se simte. Am întrebat la un moment dat în comunitate ce apreciază lumea la mine.

Și foarte multe răspunsuri pe tema asta. Că am empatie, că nu se simte omul judecat. Deci vin la mine cu tot felul chestii că uneori mă șochează.

Pentru că eu am venit dintr-un mediu în care am fost constant comparată și pentru că meseria pe care am ales-o sau m-a ales vine cu foarte multe nevroze și foarte multă comparație începând de la orice.

O dată pentru că m-am expus eu și a început lumea să mă judece pentru că te uiți minute la mine și am avut episoade din astea mai crunte. Dacă am un subiect care nu-i convine unei mase, hai să o luăm pe fata asta și să o disecăm.

Eu am avut încă de pe perioada blog-ului. Nu apăream video. Am avut un articol care a fost viral și m-a luat atunci lumea la puricat în ultimul hal. Luate toate pozele de pe internet, puse penisuri, am fost bullied public.

Andrei: Fiindcă te-ai expus.

Anne-Marie: Nasul strâmb, dintele nu știu cum, fiecare centimetru pătrat. Chestia asta mi-a generat niște switch-uri nevrotice. Și știind cât de mult am suferit îți dai seama că îmi doresc să avem compasiune pentru noi înșine și pentru ceilalți pentru că nu s-ar mai ajunge să dăm atât de tare în cei din jur, să-i judecăm și să le punem etichete, tu ești aici în grămăjoara asta și nu te mai scoatem de acolo.

Cred că am plecat de la altceva…

Andrei: Adică știi cum e să te doară.

Anne-Marie: Da. Știu.

Andrei: Și fiindcă știi cum e să te doară vrei să se întâmple asta mai puțin și celorlalți.

Anne-Marie: Cred că putem ajunge să ne doară mai puțin pe toți dar cred în puterea pe care o are durerea de a te mișca să-ți schimbi niște lucruri, să-ți schimbi viața. Spiritualul din mine crede în imaginea asta utopică în care fiecare suntem bine cu noi înșiși și proiectăm numai love și acolo să zicem că este un rai în care nu prea există suferință sau suspin.

Dar dacă am avea, dacă…

Andrei: Dar există o parte din tine…

Anne-Marie: Care crede în durere și crede în puterea durerii de a cataliza niște lucruri. Cred că durerea are un scop.

Andrei: Exact.

Anne-Marie: Doar că ți-am zis. Nivelul meu utopic este ăla în care suntem suficient de dezvoltați, evoluați ca rasă sau whatever.

Andrei: Deci ce spui tu este că durerea aia vine și are un scop. Și avem de ales între a o da mai departe sau a o transforma în ceva care poate să facă lumea mai bună.

Anne-Marie: Nu cred că putem să dăm mai departe în momentul în care vine. Eu cred că durerea vine și poți să înveți din ea și să break through it sau poți să rămâi cu ea și să rămâi acru și rămâi acolo.

Andrei: Tu rămâi acolo dar când spun „să o dai mai departe” nu am vrut să spun că o dai mai departe și tu nu o mai ai. Ci că o mai și dai.

Anne-Marie: Da, da, așa e, inevitabil o dai.

Andrei: Hurt people hurt people.

Anne-Marie: There’s a lot of hurt in my community. Cu tot hurt-ul meu personal cu care lucrez sunt licăriri de…

Andrei: Speranță?

Anne-Marie: Speranță, bucurie, sunt oameni cărora le dau sfaturi și vin la doi-trei ani distanță și îmi spun „am venit la tine când eram un băiar rătăcit, aveam 15 ani și mi-ai dat niște sfaturi foarte bune. Și acum am 18 ani, am ajuns la facultate și îți mulțumesc foarte mult.”

Mă hrănește chestia asta pentru că la mine cel puțin, unde sunt eu acum în meseria mea am mai mult hrană din asta spirituală decât financiară. Mare împușcare în picior (râde).

Și mai ales când am făcut switch-ul pe zona de edutainment. Să vezi aici lucruri spirituale. Dizolvarea ego-ului ce s-a întâmplat la mine. Ceva fantastic. De unde eram eu pe banner-e, prin orașe. Eram populară, mă oprea lumea pe stradă.

Bine, partea de faimă am putea să o discutăm într-un podcast separat că nu mi-a plăcut și mi-a dat și asta multe nevroze. Dar dizolvarea ego-ului că la un moment dat erai peste tot și erai în atenția brand-urilor și ți se ofereau tot felul de perks.

După aceea am intrat în prima depresie primul burn-out. Lucrurile astea iau luni de zile. Eu în lunile alea nu am putut să lucrez, nu am putut să apar în fața camerei și să ofer nimic, a trebuit să-mi ofer mie.

Scazi dacă nu mai ești prezent, te uită lumea. Bine, te uită mainstream-ul. Comunitatea a rămas lângă mine și crește cu mine dar foarte dificil de manageriat. Să fii în top și brusc să nu mai fii în top și să nu înțelegi de ce neapărat.

Dar cred că ăsta este subiect de nevrozele cauzate de…

Andrei: Succes.

Anne-Marie: De succes, da. Și de succesul ăsta pe care îl trăiești public, în fața tuturor, în fiecare săptămână.

Andrei: Știi că toți oamenii vizibili vorbesc despre asta? Cu cât sunt mai în zona de vedete cu atât e mai puternică chestia asta. „Mi-ar plăcea să ies și eu până la magazinul din colț fără să mă îngrijorez că nu m-am fardat suficient.”

Anne-Marie: Am avut și eu chestia asta. Am dezvoltat inclusiv anxietate socială pe tema asta. Nu mai știu cât m-a ținut episodul acut dar am avut vreo lună sau două în care nu am ieșit nici să iau pâine. Mergea partenerul meu.

Pe mine m-a lovit viața în timp ce eram deja populară și în ochii multor oameni. Și când a trebuit să trag pe dreapta și când am reieșit la față eram total schimbată. Nu mai puteam să dau. Mi se cereau aceleași subiecte, „fă Anne mănâncă.”

„Anne mănâncă” este o serie în care eu mănânc diverse lucruri, am început cu fructe exotice…

Mi se cereau aceleași subiecte, eu am avut și un personaj, dădeam sfaturi de relații. Și eu nu mai eram acolo deloc. Și nu puteam să-i spun omului „stai să vezi ce mă frige pe mine în ultimele luni.”

Andrei: Taci Anne și mănâncă această papaya. (râde)

Anne-Marie: Da, da. Expații îmi trimiteau pachete și mâncam…

Andrei: Îți trimiteau pachete expații și tu mâncai ce ți-au trimis în pachet?

Anne-Marie: Da, I am smart.

Andrei: E ceva curaj acolo. Eu aș fi mulțumit cu unde am ajuns.

Anne-Marie: Prin seria asta îmi propusesem să călătoresc acolo unde nu pot călători fizic și oamenii care stăteau în țări diferite de România doreau să participe la serie și le spuneam:

„Ok, atunci unde stai?”

„În Australia, Turcia, Cipru, Germania, Spania”. Am primit din multe locuri.

Și le spuneam „Cumpără cinci-șase maxim șapte chestii, snack-uri, borcane tradiționale pe care le are cultura respectivă.” Și în felul ăsta încercam eu să cunosc alte culturi. Seria ține de prima mea reacție când bag ceva super nou în gură. Știu cum sună asta, mi s-a propus de multe ori să…da (râde)

Andrei: Despre ce vrei să vorbim acum? (râde)

Anne-Marie: Despre câte lucruri am băgat în gură în seria „Anne mănâncă”. (râde)

Andrei: Așa. Te-am oprit sau?

Anne-Marie: Nu, nu. M-am oprit singură că nu vreau să mai continui. Poate mă știe lumea și ca fata aia care mănâncă.

Andrei: Așa. Și ai avut seriile astea și ziceai că nu mai puteai să le mai faci pentru că te schimbasei suficient de mult.

Anne-Marie: De-a lungul acestor 10 ani am tot avut de tras cu perioade în care a trebuit să trag pe dreapta pentru că mă lovea ba câte un burn-out, ba câte un episod depresiv, ba câte un episod anxios pentru că eu personal eram în reparations. Și sunt în reparations.

De când am ieșit, I came clean că sunt în acest proces de vindecare emoțională…

Andrei: Cum a primit lumea asta?

Anne-Marie: Cei care rămăseseră între timp lângă mine au fost în continuare alături. Au apreciat sinceritatea, transparența mea și au luat ce au avut nevoie din procesul meu iar asta a deschis și alte ramuri pe care eu să mă duc. Eu nu știam câtă anxietate este în țară. Nu știam cum o confruntă lumea.

Andrei: Stai să vezi cum e acum.

Anne-Marie: Da, chiar voiam să te întreb încotro vezi că ne îndreptăm pentru că percep că sănătatea mentală începe să fie o prioritate pentru tot mai mulți oameni. Se caută lumea pe diverse părți.

Andrei: Era și cazul să se caute.

Anne-Marie: Așa-i? Dar era de mai mult timp.

Andrei: Era de un pic de timp. De niște zeci de ani probabil. Mă rog, dintotdeauna dar de niște zeci de ani avem și opțiunea de a face asta. Mi se pare că oamenii se văd forțați să realizeze. Este chestia asta, când ne doare genunchiul ne ducem la doctor, când ne doare ceva emoțional așteptăm să treacă.

Anne-Marie: Da sau te gândești că nu este serios sau…

Andrei: Când de fapt sunt cele mai serioase chestii. Scuză-mă, voiai să zici ceva.

Anne-Marie: Mă gândesc acum că și terapia e scumpă. Adică lumea începe să se caute dar cred că trebuie ajuns cumva, cel puțin la categoriile astea de tineri care nu prea au buget pentru dezvoltare personală, să ajungi în niște moduri mai puțin costisitoare. Deși da, înțeleg și văd și beneficiul dacă dai bani mai mulți și ești mai atent și mai investit în procesul respectiv.

Dar dacă un tânăr de 16 ani are foarte mult stres acasă și foarte multă presiune din partea părinților și părinții la rândul lor mai trec printr-un divorț iar el trebuie să se pregătească de bac (bacul este primul bau-bau în viețile tinerilor care ajung la mine), este complicat.

Mai sunt conturi pe Instagram care îți mai dau informație din asta bite-sized…

Andrei: Dacă banii ar fi principala problemă probabil că ar exista o corelație mai puternică între categoriile sociale și volumul de muncă cu ei pe care îl fac oamenii. Dar nu există o corelație atât de puternică.

Anne-Marie: Mai explică-mi te rog că nu știu dacă înțeleg.

Andrei: Nu știu dacă am fost suficient de clar. Cred că sunt mulți oameni care și-ar permite să lucreze cu ei, indiferent că e terapie, coaching sau orice altă formă de a lucra cu tine, până la urmă și cititul de cărți este o primă formă. Sunt mulți oameni care ar putea să facă asta, și-ar permite din punct de vedere financiar și nu o fac. Asta spun.

Sunt multe zone în care oamenii fac suficienți bani și preferă să îi dea pe alte lucruri. În primul rând pe chestii de statut. Sunt multe mașini scumpe pe stradă ale unor oameni care nu au făcut o oră de terapie în viața lor și ar avea nevoie.

Sigur că există și niște zone de astea defavorizate, zone sărace în care oamenii poate ar face, poate ar vrea dar nu pot. Dar până la urmă dacă te uiți și la tinerii despre care vorbeai tu, nu toți vin dintr-o zonă rurală în care poate nu au nici internet sau nu au căldură. Unii vin. Dar sunt alții care vin din familii care sunt relativ înstărite. Nu trebuie să fii bogat ca să-ți permiți câteva ore de terapie sau coaching.

Ok, dacă ai nevoie de procese de ani de zile that’s another discussion. Dar este o problemă de mindset pentru că realitatea este că dacă tinerii ăștia ar avea cumva deschiderea, maturitatea, poate unii au mai citit, poate se expun la lucruri pe care le faci tu sau alții ca tine și s-ar duce acasă și ar spune: „Cred că aș avea nevoie de două ședințe să vorbesc cu un psiholog”.

Treaba este că părinții lor nu ar avea deschiderea de cele mai multe ori, nu că nu ar avea bani. Și  asta mi se pare că e o problemă și e o problemă care ține fundamental de educație. Este lipsa de educație a unor generații care au nevoie să se schimbe cel mai probabil, mai degrabă decât să ne așteptăm ca la 50-60-70 de ani brusc să conștientizeze și să-și zică: „stai puțin că nu e o rușine să merg la psiholog.”

Anne-Marie: Da, clar. Mai repede se schimbă ăștia micii. Ajung la mine după ce vorbim sau după ce văd un clip și zic: „Uite Anne, i-am spus mamei că aș avea nevoie de psiholog.” Și cred că aici intervine reactivitatea părinților care prin faptul că vine copilul și spune că are nevoie de ajutor, te activezi că ești un failure ca părinte.

Andrei: Exact aia e. Este personal, e despre tine.

Anne-Marie: Ceea ce într-un fel mie mi se pare… you failed in some areas, you did. Dar hai să nu fail-uiești și acum și să-i dai copilului bani pentru două-trei ședințe. Du-te, vezi ce-ți poate spune altcineva. Pentru că eu simt că unii părinți, mulți părinți au așa drept de „eu te-am făcut, eu te omor, eu controlez tot, eu știu cel mai bine, nu te duci tu să spui ce probleme avem noi în familie la altcineva” și tot felul de lucruri din astea. Și rămâne copilul în același loc.

După ce am pus clipurile cu părinții emoționali eu le-am zis „orice ați face, nu arătați acest clip părintelui imatur emoțional”.

Și unii mi-au zis: „vai, i-am arătat mamei clipul tău…”

Andrei: Dar știi de ce se întâmplă asta? Că spune în carte de ce se întâmplă. Mă rog, nu direct. Pentru că atunci când ai crescut într-o familie în care unul dintre părinți sau ambii au fost suficient de imaturi emoțional, nedezvoltați emoțional, nu și-au dezvoltat latura asta, tu, copil care acum a devenit adult, ai niște efecte secundare puternice, o mare parte dintre ele fiind încadrabile la o chestie care se cheamă CPTSD – Complex Post-Traumatic Stress Disorder.

Nu este un diagnostic, este o grupare de lucruri pe care le resimțim din bad parenting în mare parte. Dar simți toate lucrurile astea și printre ele ce simți de multe ori este: înțelegi că este și de la părinți, că poate conectarea grea pe care o ai cu ei sau modul în care se comportă cu tine uneori este unfair și nu așa ar trebui, nu așa e normal să fie dar există o parte din tine care încă speră că într-o zi se vor schimba. Și o să ai în sfârșit înțelegere, acceptare, iubirea aia necondiționată de care vorbeai.

Și este ca o compulsie care tot revine și  care: „hai să mai încerc o dată. Chiar dacă poate mă deconectez și înțeleg și pun relația asta undeva într-un side line al vieții mele și din când se activează ceva în mine care zice că poate dacă încerc mai tare…”

Anne-Marie: Și așa se nasc salvatorii.

Andrei: Da și de cele mai multe ori nu se întâmplă asta pentru că nu ține de noi, ține de capacitatea lor de a se schimba iar oamenii odată cu înaintarea în vârstă devin rigizi și mai nedispuși la schimbare. Și cred că un motiv principal pentru care se întâmplă asta (iar asta este o părere personală) este că pentru a te putea schimba ai nevoie în primul rând să conștientizezi că ceva din ce ai făcut până atunci a fost suboptim.

Anne-Marie: Da și cine e dispus? Dacă am petrecut atâta timp eu nu pot să demonstrez sau să aflu că în ultimii 20 de ani…

Mie îmi tot face stomacul figuri că fac fasting …

Andrei: Și eu fac fasting, stai liniștită.

Anne-Marie: Să nu mi se audă…

Andrei: E ok, o să cânte amândouă. Și eu în zilele în care fac interviuri sau workshop-uri fac fasting. Mi se pare că mă ajută la concentrat. Am avut discuția asta într-un workshop zilele trecute și făcea lumea mișto: „Andrei nu mănâncă astăzi pentru că astăzi avem workshop.” (râde)

Deci ai zis chestiile astea două care mi se par foarte importante. Ai zis că ce crezi că ar putea face diferența ar fi empatia și partea de iubire de sine, să ne dezvoltăm bucățile astea și poate să le educăm, să le predăm într-o formă sau alta de devreme. Și sunt de acord cu asta.

Dar mă întreb, pe lângă astea există ceva din interacțiunea ta cu toți tinerii ăștia care să-ți dea speranță legat de viitor? Viitorul nostru ca specie? (râde)

Anne-Marie: Există. Mie mi se pare că generația asta Z, mulți dintre ei sunt mult mai woke decât noi.

Andrei: Mai treziți…

Anne-Marie: Da, nu m-am gândit să traduc wokeness-ul în limba română. Sunt mai conectați cu ei înșiși. Nu pot să mă refer decât la mine. Mai mult decât am fost eu la 16 ani. Am ajuns să am discuții profunde cu tineri de 19-20 de ani care practică spiritualitatea.

De aia zic că mi se pare că se conturează așa un trib de new age hippie.

Andrei: Eu sper că nu (râde).

Anne-Marie: Stai un pic că pe lângă „trebuie să-mi iau un job” și „trebuie să-mi iau nevastă” mai sunt și alte aspecte. Vreau să fiu bine cu mine, am o conexiune cu ceva ce este deasupra mea

Andrei: Și când spui hippies? Scuză-mă, mi se pare important să clarificăm asta. Sunt oameni care sunt mai dispuși să nu se alinieze la ce zice societatea, asta e? Mai liberi.

Anne-Marie: Da. Mai liberi, mai in tune with themselves și cu natura și unii cu alții. Sunt oameni care se răzvrătesc dar nu în moduri violente. Dar văd că ordinea care există acum nu funcționează pentru ei. Și atunci ok, până schimbăm noi ditamai sistemele globale, hai să vedem ce putem să facem la nivelul micro. Eu cu mine, eu cu prietenii mei cei mai buni.

Meditația din nou, eu o tot recomand. O practic constant de (vreau să mă laud puțin cu asta) am peste 500 de zile consecutive de meditație.

Andrei: Păi și? Sună a disciplină, nu?

Anne-Marie: Da, sunt disciplinată. Adică am reușit să-mi creez niște obiceiuri doar că încă nu am intrat într-o disciplină care să-și fi băgat tentaculele… uite, pe parte profesională să zicem mi-ar fi de folos să fiu mai organizată creativ. Dar în același eu sunt în perioada în care mi-am dat mie voie să fac ce vreau.

Deci eu mi-am slăbit rezistența la doing greu. Adică stau pe canapea dar nu, nu pot sta doar pe canapea. Când eram într-un episod din ăsta de burn-out, anxietate, văzusem un bio la un cont de Facebook: „I want to be a human being, not a human doing.”

Și mie mi-a rupt capul chestia asta și am zis că din momentul ăla eu o să mă antrenez să nu fac.  Dacă eu vreau să stau pe canapea acum cât am chef, asta o să fac. Păi nu, trebuie să mă ridic. Mă ridic, nu mă ridic, mă pun înapoi.

Și tot așa cu fiecare impuls pe care îl aveam. E oricum lovit în aripă. Eu nu îmi dădeam voie să stau să sufăr, eu nu îmi dădeam voie să stau să înțeleg pentru că cred că am fost și obișnuită să fiu mereu on the goal, să achieve things.

Aveam un nemesis de când eram mică și opt ani de zile trebuia să iau aceeași nota precum colega de bancă.

După aia pleci din Piata Neamț la facultate la București. Nu stai să o freci aiurea și boem să te plimbi prin Cișmigiu. Înveți, examene, sesiune, te angajezi, training-uri, practică, tot ce poți.

Pentru mine procesul de schimbare a început în 2013 când eu am decis să plec din București. Tu știi cum a reacționat familia, prietenii? După aia am conștientizat că nu erau prieteni dacă s-au eliminat așa de ușor. Dar unde te duci tu de aici din orașul oportunităților? Te duci unde? La țărănoaia ca să faci ce?

Dar eu aici la Alba Iulia am ajuns printre cei mai populari vloggeri din România, nu din București.

Și decizia aia de a părăsi acest tărâm al tuturor posibilităților, Bucureștiul, a fost foarte grea pentru mine dar aia a fost prima decizie pe care am luat-o pentru mine și nu am luat-o din frică, am luat-o pentru că așa vreau eu, pentru că așa simt eu, pentru că aici nu mai pot.

Andrei: Nu ai luat-o din frică, ai luat-o din curaj.

Anne-Marie: Da. Nu știu de ce am luat-o dar mă bucur mult că am luat-o. Cred că a fost acolo și ceva fuel pe partea de dragoste. Love conquers all.

Deci să știi că este speranță cu tinerii. Dacă cumva reușim să facem odată și reforma educației despre care se vorbește de când eram eu pe băncile școlii și să bage o oră măcar de igienă emoțională, o oră de educație sexuală, o oră de… artă.

Eu cred foarte mult în puterea artei, de a te aduce lângă tine, de a transmite tot felul de mesaje pe care pe alte căi nu le-ai primi la fel.

Andrei: Să ne învețe să simțim, nu? Pare că despre asta sunt toate lucrurile despre care vorbeai.

Anne-Marie: Da, ar fi și mai mare impactul, adică ai vedea că așa, da, rata de analfabetism funcțional este îngrijorătoare. De ani de zile tot corectez cratime și virgule de la ăștia care îmi scriu. Îmi aduc aportul cum pot.

Poți să mă înjuri dar să știi că „i-urile” și cratimele astea nu sunt aici. Bine, reacționează decent. Eu zic că dacă vreau să trăiesc într-o lume mai bună trebuie să-i trag de mânecă pe cei din jur să get better. Că nu este așa de greu să înveți că „mi-am” se scrie cu cratimă și nu e „miam, miam ce pizza bună.”

Andrei: Mi se pare că asta e partea mai tricky. Să poți să nudge people într-o direcție mai bună, în timp ce cultivi self-love.

Anne-Marie: Primesc mesaje, de exemplu, mă supără unele abordări pe care le au băieții în relația de cuplu cu fetele. Și mai ales cum le abordează să le bage în pat. Mă scot din partea mea feministă pentru că vorbesc și despre feminism. Nici nu intru în feminism că este super prost înțeles. Dar nu sunt de acord cu șantajul în niciun fel și nu sunt de acord cu manipularea. Să manipulezi o fată că vrei tu să o dezvirginezi sau să o bagi în pat.

Și fac switch-ul între să mă pun în papucii lui… care e contextul? Este un băiat, are 17 ani. Unde trăiește? În Dorohoi. Ce background are? Cam ăsta. Cum scrie? Uite așa scrie. Cam cu ce limbaj pot eu să-i spun că fata o să facă sex când o să fie ea pregătită psihic și fizic nu pentru că îi spune el.

Cumva critic un comportament dar eu zic că rămâne și doza aia de compasiune sau de să văd omul ăsta exact cum e el în punctul acesta.

Andrei: Ce pare că vrei să spui este că există o acțiune corectă, de exemplu, de a amenda un comportament sau a-l corecta. Că poate să fie o acțiune corectă, însă în același timp poți alege modul în care faci asta, modul în care comunici asta astfel încât să fie empatic, să țină cont și de cealaltă persoană.

Nu înseamnă neapărat că trebuie să îl pleznești sau să o pleznești ca să explici asta. Ci poți să o faci într-un mod mai soft în care să-ți crești șansele să aibă impactul pe care vrei să-l aibă.

Anne-Marie: Exact, corect sau mai degrabă eficient. Cred că există o metodă eficientă prin care poți să corectezi o concepție greșită, un dezechilibru, o mentalitate, un program prost.

Andrei: Adică să-ți pese suficient de oameni încât să vrei să-i ajuți, să schimbe părți care nu le fac lor bine și nu fac societății bine. Asta zici?

Anne-Marie: Da, se rezumă la a-mi păsa. Pentru că atunci când îmi scrie un băiat că vrea să bage o fată în pat, impulsul meu este: „Nu, exclus, scoate-ți din cap chestia asta.”

În momentul în care îi răspund lui, mie cel mai mult îmi pasă de ea. Îmi pasă că ea să nu ajungă într-o situație în care să facă sex sub constrângere. Că îl pierde, că se duce la alta, că are o colegă de clasă care este mai nu știu cum.

Atunci când dau un sfat am mereu în gând un outcome sau la ce concluzie aș vrea să ajungi prin ce îți spun eu.

Și cred că aici mă ajută limbajul sau felul în care găsesc tot felul de analogii sau metafore să fie cât mai simplu, să pui omul chiar în papucii celui pe care vrea să-l manipuleze. Nu e cel mai bun exemplu.

Andrei: Cred că s-a înțeles.

Anne-Marie: Și mie îmi pasă. Îmi pasă prea mult cumva. Îmi pasă, mă limitează.

Andrei: Mă bucur că ai zis-o tu pe asta (râde).

Anne-Marie: Da, da. Nu știu cum se poate diminua empatia. Eu mi-am dat seama că este o problemă acum vreo câteva săptămâni. Voiam să traversez strada și era un spațiu verde în care erau niște pini din care căzuseră niște conuri. Iar unul dintre conuri era chiar în mijlocul străzii, era în drum. Și eu am vrut să salvez conul pentru că m-am gândit că nu e ok să stea conul ăsta aici. Locul lui e în natură unde e verde sau măcar lângă copacul mamă. Aici îl prăfuiesc ăștia, îl calcă roțile.

Și aproape că am oprit traficul să iau conul și să-l duc înapoi. Mi-am zis ok, this is limiting, hai să vedem cum o să ajungă the crazy lady care salvează conul din trafic.

Andrei: Uneori în situații de genul ăsta am văzut că ajută să te distanțezi. Treci prin procesul ăsta, după care faci un exercițiu de distanțare și te întrebi cât din reflexul meu, cât din intenția mea a fost despre con și cât despre altceva sau altcineva.

Anne-Marie: Da, o să mă întreb.

Andrei: Și uneori poți să vezi exista ceva în conul ăla care este dureros de familiar pentru o situație sau un context din viața ta. Și a fost doar o recunoaștere în con a ceva ce…

Anne-Marie: Da, se poate. Și acum că mi-am pus pe jumate întrebarea da, cumva chiar îmi vine o analogie din propria experiență. Dar tot din spiritualitate cumva. Dacă eu aș fi într-un loc necunoscut și periculos, mi-ar plăcea să se oprească cineva să mă întrebe: „ești bine?”

Și cumva declin chestia asta de la un con, la un cățel pe care îl văd. Nu mai spun cum reacționez când văd căței pe stradă sau oameni necăjiți sau bătrâni…vai de capul meu. Și empatia asta a mea duce spre multe beneficii dar mă și încarcă foarte mult. You cannot save everybody.

Nu? Așa e? Sau can I? Should I? (râde).

Andrei: Speri să-ți dau un răspuns anume? Nu prea se vorbește despre asta dar sunt tipuri diferite de empatie. Și mi se pare că vorbești despre diferența dintre empatie emoțională și empatia cognitivă. Putem să look into this.

Dar e o zonă interesantă pentru că empatia cognitivă presupune a te întreba, a-ți păsa suficient încât să te întrebi și să înțelegi cam în ce loc este persoana din fața ta și faci asta pentru că îți pasă suficient de ea și vrei să o ajuți. Poate prin a o asculta, înțelege sau poate prin mai mult de atât. Asta este empatia cognitivă.

Empatia emoțională este atunci când ajungi să te pui în papucii celeilalte persoane, pleci din aceeași intenție. Dar problemă cu această a doua abordare este că în momentul în care faci asta, deși pare că o înțelegi mai bine, ce se întâmplă în practică este că ești mai puțin capabilă să îl ajuți pentru că te duci în șanț cu el. Ai nevoie să intri în șanțul în care este el ca să poți să simți 100% ce simte el. Doar că în momentul ăsta sunteți amândoi în șanț și vă uitați spre afară și vă întrebați cum ieșiți de acolo.

Și în general în genul acesta de muncă are mai mult sens să încerci să-l înțelegi pe om și să empatizezi dar dintr-o poziție în care poți să-i dai o mână și să îl ajuți să iasă din șanț pentru că tu ești totuși cu picioarele afară.

Și este o balanță greu de ținut uneori pentru că ne pasă de ceilalți. Pentru că în general când suntem în zone de astea de ajutat oameni suntem acolo pentru că ne pasă mai mult decât altora și vrem să-i ajutăm și atunci reflexul este: „cobor eu să văd, să înțeleg exact”.

Ai nevoie totuși să păstrezi o mică distanță ca să nu te transformi din om care ar fi putut să-l ajute în omul care îl înțelege perfect pentru că e fix în același loc cu el.

Anne-Marie: Da, bună diferența. Cad în partea asta, într-adevăr. Mi se întâmplă. Mai ales dacă vin cazuri mai complicate cum ar fi femei abuzate. Tind să fiu overwhelmed. Adică atât de mult integrez. Adică îmi imaginez prin ce treci dar nu știu de unde să începem să te ajutăm ca să te vindeci.

Bine, unde mă simt depășită, cum sunt cazurile de abuz, hărțuire puternică sau violuri redirecționez omul către o entitate mult mai capabilă. Acum problema este că omul acela a venit la mine pentru că el rezonează cu mine și ar vrea să îl ajut eu. Față de mine s-a deschis.

Andrei: Uneori a ajuta pe cineva poate să însemne a-i recomanda o persoană mai capabilă să-l ajute. Este un ajutor. A venit la tine pentru un ajutor și i-ai dat ajutorul. După aia e la el. Tu poți să faci ce ține de tine, să-i faci recomandarea aia cu cât mai mare căldură și poate să-i și explici de ce este o soluție mai bună.

Prima regulă este first do no harm. Hai să nu încercăm să rezolvăm chestii pe care nu știm exact cum să le rezolvăm dacă știm pe altcineva care este competent în asta. Sunt niște limite și acolo cred.

Anne-Marie: O să fac o rețea din asta de first hand helpers.

Andrei: Asta mi se pare o super idee. Rețea, eventual pe specializări diferite. Are super mult sens. Și poți să continui să fii în zona asta de a conecta oamenii. Un fel de a facilita transferul de încredere dintr-o parte în alta. Exploreaz-o, vezi cum e.

Anne-Marie: Eu mă simt un hub.

Andrei: Anne-Marie, am putea vorbi foarte mult (râde).

Anne-Marie: Așa pare.

Andrei: Și am făcut eforturi să rămân neutru în discuțiile despre bărbați și femei pentru că dacă mă trigger-uiesc acolo mai durează încă trei ore. Este o zonă cu toată zona asta de game și seducție și bullshit-urile astea cu care sunt educați în special bărbații. Este o discuție foarte lungă acolo și poate că o să aibă sens într-o zi și poate că o să o facem separat.

Dar mă bucur că am atins și subiectul ăla fiindcă fundamental ține tot de maturitatea emoțională. Despre a înțelege niște valori pe care funcționează lumea pe de-o parte dar în același timp a înțelege, a te raporta corect la ce simți tu.

Pentru că și nevoile astea de a forța intimitatea, nu mă refer doar la sex aici. În general de a forța intimitatea vin tot din niște nealinieri emoționale acolo. Vrei sex ca act? Sau vrei sex ca validarea, atenția, conectarea și intimacy-ul care vine din sexul pe care omul ăla știi că a vrut să-l facă cu tine și nu cu altcineva acum și nu în alt moment, neforțat?

Și atunci este o problemă de maturitate emoțională fundamental care se reduce tot la educație. Care by the way s-ar rezolva și cu ce spuneai mai devreme. Și cu self-love și cu partea de empatie într-o mare măsură.

Anne-Marie: Da și eu cred. Eu asta vreau să corectez din timp la tineri prin ce fac. Sexul în continuare este văzut ca un sport (ajung la mine și 25+, 30+), ca pe un act fizic, nu ca pe o uniune, comuniune.

Andrei: Acum fie vorba între noi, nu ajută nici faptul că bărbații au o zonă de creier de 2.5X mai mare decât femeile legat de sex. Literally. Suntem un pic specii diferite pe subiectele astea. Dar există common ground. Putem găsi acel common ground.

Îți mulțumesc că ai acceptat să vii și că am avut discuția asta și dacă vor oamenii să te găsească te găsesc unde, Anne-Marie?

Anne-Marie: Dacă vor oamenii să mă găsească sunt pe Instagram la „The_AnneMarie” și sunt MsAnneGreen pe YouTube. Pe Instagram comunic cel mai mult. Pregătesc o serie nouă de sănătate mentală și o să revin cu conținut pe YouTube. Vreau să-mi restructurez felul în care lucrez pentru că este aproape imposibil să vin cu ceva săptămânal sau de două ori pe săptămână așa cum am funcționat primii patru ani.

Andrei: Că te-ai schimbat, nu?

Anne-Marie: Yes, thank God. Îmi place că mai renunț și la prietenii, se mai îndepărtează lumea, se mai face spațiu…

Andrei: Facem curățenie, nu?

Anne-Marie: Da, it’s all good.

Andrei: E bine cu curățenie, nu?

Anne-Marie: Da și cu spațiu.

Andrei: Îți mulțumesc frumos.

Anne-Marie: Voi continua să te ascult. Îmi plac unele idei din podcast-ul tău. rămân cu câte o chestie. Asta nu a fost din podcast… ai avut tu un workshop pe bullying și te pregătiseși foarte mult înainte și fix în dimineața aia ai zis: „You know what? Hai să las toate foilea astea acasă și să mă duc la copiii ăia așa. Deschis și fără planuri.” Și a funcționat mult mai bine.

Andrei: Deschis și scarred.

Anne-Marie: Ai alchimizat și tu propria suferință. Dar nu ai vorbit despre bullying, despre felul în care ai suferit tu, nu?

Andrei: Am atins ușor într-un episod. Poate o să vorbesc despre asta că este un subiect lung pe care simt că l-am încheiat într-o măsură destul de mare dar îl înțeleg bine. Și din păcate mi se pare că mulți din generația noastră îl înțeleg prea bine.

Aș fi vrut să fiu nevoit să citesc niște cărți ca să înțeleg subiectul dar este suficient să mă conectez la propria experiență. Dar e aceeași chestie despre care spuneai și tu. A lua o durere și a o transforma în ceva care este meaningful iar dacă asta contribuie la 10-20 sau 100 de oameni care vor deal-ui mai ușor cu asta cred că ne-am făcut treaba.

***

Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.

Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi: