Mi s-a conturat în ultimii ani o filosofie de viață, un mod uneori paradoxal în care aleg să trăiesc și care m-a ajutat mult să fac lucruri să se întâmple, să mă mișc înainte, însă în același timp să nu mă las pradă ritmului uneori amețitor în care societatea ne împinge să facem lucrurile. E un paradox pentru că de câte ori […ascultă în continuare]
Ascultă episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
E o filosofie de viață care mi s-a conturat treptat. Nu vreo revelație, nu vreun moment de ”aha”, doar o convingere, o stare de fapt, cu care m-am trezit într-o zi că se cristalizase și devenise mare parte din mine.
Sunt două stări în una. Pe de-o parte este filosofia zen, budistă de care mă simt din ce în ce mai atras în ultimii ani. Este liniștea aia din fiecare oră de meditație, din fiecare dimineață din ultimii ani, este pacea aia, sentimentul că orice se întâmplă în viața mea, oricât de mult ar scăpa de sub control vreo bucată din viața mea, există totuși o constantă, un loc în care mă pot duce de câte ori simt că am nevoie. Și că în timp ce sunt acolo este suficient. Sentimentul acela că dacă asta e tot, sunt ok.
Într-un fel sunt cuvintele bunicului meu care știind că e bolnav și surprinzându-mi privirea într-o zi, a dat din umeri, a zâmbit și a zis calm, liniștit: „ce să-i faci? Asta e. Dacă trebuie, oprim aici.” Ca și cum nu e nicio problemă, putem opri viața asta oricând.
E liniștea aia care uneori poate fi ușor tristă dar de obicei e plină de recunoștință. E ok orice s-ar întâmpla.
Zen mai e pentru mine și a rămâne calm în situații care pe alții îi fac să se urce pe pereți, de a fi în controlul propriilor emoții, de a decide să le las să treacă prin mine fără să le neg și în același timp de a știi că sunt mai presus de ele, că sunt mai presus de ceea ce simt acum.
Zen mai este și claritatea, să înțeleg care sunt lucrurile importante în viață și să mă defocusez, să mă deconcentrez de pe tot ce este non-esențial. Să nu-mi permit să acumulez regrete pentru ce am făcut sau ce nu am făcut doar fiindcă părerea general valabilă este că ar fi trebuit să o fac într-un anumit fel. Asta e filosofia zen pentru mine.
Apoi a doua stare e cea de wizard, de om care poate face lucruri pe care nu ar trebui să le poată face. De om obișnuit, cu nimic mai special decât alții dar care prin curiozitate, printr-o nevoie puternică de dezvoltare și perseverență, uneori peste limitele tolerabile, ajunge să poată face lucruri care par ieșite din comun, aparent inexplicabile. Doar aparent.
E puterea de a materializa ceea ce gândesc, puterea de a face lucruri să se întâmple, e proactivitate, e puterea de a decide în fiecare săptămână, zi, oră și uneori îngrijorător, în fiecare secundă, ce vreau să fac, ce vreau să mi se întâmple, care e intenția cu care ies în lume, ce vreau să construiesc, cum vreau să mă comport, ce om îmi doresc să fiu, ce om îmi doresc să nu mai fiu.
Acest wizardry este claritate plus intenție plus efort susținut. Și rupe munți în două. Și mai este încredere. Nu nativă, ci construită. E partea aia din Batman:
”Why do we fall, master Wayne?”
”So that we can learn how to pick ourselves up.”
Am avut suficiente momente în care am fost nevoit să învăț asta și acum servește. Pot să schimb lucruri. Și acest wizardry are în el și o urmă de asertivitate. Și aici, împreună cu zenul, creează un paradox fiindcă dacă zenul cere toleranță, statutul de wizard îți cere să știi când lucrurile sunt de netolerat. Să știi că de multe ori deși ai nevoie să înveți să lași lucrurile să se întâmple, uneori este absolut necesar să ignori conceptul de răbdare fiindcă este absurd. Uneori, de multe ori, răbdarea este scuza oamenilor care nu cred în ei, e o fugă de responsabilitate. Hai să așteptăm, poate se rezolvă singură.
Ăsta este paradoxul, e mare parte din filosofia mea de viață. Zen și wizardry în același timp. Să-mi fiu suficient și totuși să am curajul să acționez ca să obțin mai mult, să știu că e ok așa, că nu-mi lipsește nimic dar să nu mă complac, să nu-mi permit să băltesc, să fiu obsedat de a avea claritate în viața mea dar să nu las obsesia asta să mă paralizeze. Să-mi cultiv o oază de liniște și pace din care însă, atunci când e nevoie, să pot să acționez cu o forță și o precizie care poate muta munți.
Înseamnă să știu când e cazul să merg pe vârfuri și când să calc apăsat. Și mai este și un reminder personal: că pot oricând alege să schimb absolut orice. Absolut orice. E o alegere de a a-mi trăi viața între stările astea două. Între ”Ce? Ne grăbim undeva? Vrei să-ți pun de un ceai?” și ”Nu mă cunoști, prin urmare nu ai nici cea mai vagă idee legat de ce urmează să se întâmple. Sper că ți-ai pus centura”.
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
