În acest episod vorbesc despre cum am renunțat la facultate, ce am făcut după ce am renunțat, primele business-uri pe care le-am încercat și primele care mi-au ieșit și, în general, despre cum a arătat viața mea între 17-18 ani și 23-24 – adică perioada aia pe care mulți oameni o numesc studenție și care la mine simt că a fost foarte atipică. Cu bune și cu rele.
De asemenea, la Whisper – Center for Strategic Change oferim 500 de sesiuni gratuite pentru studenți și masteranzi: https://change.ro/student-accelerator-program/
Iar dacă ascultați podcastul ăsta, m-ar ajuta să vă luați câteva secunde și să lăsați un review pozitiv pe iTunes / Apple Podcasts. Pentru a face asta puteți merge pe pagina Podcastului ZeroPlus, în secțiunea “Ratings & Reviews.”
Poți asculta episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Astăzi vreau să vorbesc un pic despre cum am renunțat eu la facultate, despre ce am făcut după ce am renunțat la facultate, despre primele business-uri pe care le-am încercat și primele care mi-au ieșit și de principiu despre cum a arătat viața mea între 17-18 ani și 23-24, adică perioada aia pe care mulți oameni o numesc studenție și care la mine simt că a fost foarte atipică. Cu bune și cu rele.
Și am să termin prin a spune niște… nu sunt sfaturi, că nu vreau să dau sfaturi, sunt niște păreri, sunt niște lucruri care pe mine m-au ajutat foarte mult și deci le recomand. În același timp, sunt și niște lucruri care m-ar fi ajutat mai mult dacă s-ar fi întâmplat, și de asemenea le recomand.
Înainte însă să intru în subiectul ăsta, am această mică paranteză care este și motivația principală pentru care am ales subiectul. Și anume, noi la Whisper – Center for Strategic Change, care este organizația pe care o conduc, am gândit și implementăm acum un program foarte interesant pentru studenți și masteranzi. Ne-am gândit să dăm ore de change strategy gratuite studenților și masteranzilor care au nevoie de ele. Ar putea beneficia dar poate nu-și permit că… na! Studenție! Și avem acest program care este limitat în timp. Este doar o mică parte din ceea ce facem noi dar mi se pare că e o parte importantă prin care încercăm să sprijinim un pic următoarele generații.
Și pentru a accesa aceste ședințe ai nevoie să intri pe https://change.ro/student-accelerator-program/ și găsești acolo toate detaliile. Sau mai simplu, poți intra direct pe change.ro și o să găsești în partea de sus o imagine care duce către această pagină.
E o investiție de timp și atât. Noi le dăm gratuit, e doar o oră pe săptămână și poți obține niște beneficii strategice.
Ideea de change strategy este că poți să intervii în niște puncte mici, puncte cheie ale vieții, să schimbi două rotițe – asta o dăm un pic mai la stânga și asta un pic mai la dreapta – și aceste mici schimbări determină niște shift-uri mai mari, adică au un efect exponențial în viața ta. De aceea, intervenții mici de timp și un pic de efort din partea ta pot să genereze niște schimbări foarte mari atât în viața personală cât și în cea profesională, cea de student, și tot așa.
Zic lucrurile astea pentru că nu aș vrea ca oamenii să folosească scuza că sunt ocupați. E super demonstrat științific că fiecare minut petrecut în planificare, planificand viitoare activități, salvează 10 minute de execuție. Cred că și Brian Tracy a zis ceva de genul ăsta, dar e dovedit științific de mulți ani deja. Deci fiecare minut ne economisește alte 10 minute. Și nu știu dacă vă dați seama dar asta înseamnă return on investment de 1000% pentru energia și timpul puse în acest timp de planificare a vieții, de gândit, de stat noi cu noi și în cazul ăsta în prezența unui change strategist care să vă ajute.
Decideți voi dacă merită sau nu pentru voi. Vreau doar să mai reamintesc o dată că sunt 3 ședințe gratuite pentru fiecare student, ceea ce nu o să se mai întâmple, odată ce se termină această perioadă.
So! Profitați sau dați mai departe către cineva care este student, masterand, și care ar putea beneficia de asta.
Și dacă tot suntem la partea publicitară, m-ar ajuta foarte foarte mult dacă ascultați podcastul ăsta de pe iTunes sau Apple Podcasts să vă luați 15 secunde și să dați un review podcastului, mai ales dacă v-a ajutat vreodată vreun episod din ZeroPlus sau e ceva ce ați învățat de la mine. Ăsta e un mod foarte bun de a da ceva înapoi. Mi-am dat seama că chiar ne-ar ajuta niște review-uri și nu am cerut asta niciodată și nici n-am menționat-o și aș vrea să o fac acum.
So! Orice review pe Apple Podcasts ne ajută mult.
Acum să ne întoarcem la studenție. Andrei la 17 ani.
Cred că eram în clasa a XII-a și mă pregăteam pentru Bac și era groaznic. Clasa a XI-a și a XII-a, dar în special a XII-a au fost extrem de grele pentru mine din punct de vedere adaptare. I-am perceput ca fiind cei mai grei ani. Eram într-un liceu destul de bun, cu ștacheta ridicată destul de sus și aveam medii de 8, probabil că o medie generală cam pe acolo era, dar asta însemna că eram în partea de jos a clasei. Nu chiar ultimii 20% dar oricum, sub jumătate.
Ceea ce nu era foarte important pentru mine. Nu încercam să fiu printre primii sau ceva. Nu am fost niciodată, cel puțin nu în școală, nu am avut asta cu competitivitatea atât de dezvoltată, în mare parte pentru că nu credeam că ajută în mod deosebit școala. Oricum eram foarte selectiv. Aveam materii care îmi plăceau și la care învățam bine de plăcere și aveam și note foarte mari și aveam și multe materii cărora nu prea le înțelegeam rostul. Îmi era foarte greu să mă concentrez să învăț și să iau note bune la materii cărora nu le vedeam sensul. Motiv pentru care am început să simt presiunea și din partea asta, și am început să simt și presiunea Bac-ului care urma să vină și apoi a facultății, unde tot mi se spunea că ar trebui să mă duc, și eventual la una bună. Era mai degrabă o presiune socială pe care o resimțeam.
Și asta a avansat atât de puternic încât prin clasa a XII-a, cu cât mă apropiam mai mult de Bac, cu atât îmi dădeam seama că sunt niște materii la care nu am prea învățat, de exemplu Limba Română, și a început să-mi fie frică și îmi era teamă că nu o să iau Bac-ul. Nu a ajutat faptul că am avut vreo doi profesori care îmi spuneau față de toată clasa că ar trebui să mă mai gândesc dacă chiar vreau să dau Bac-ul și să-l iau. Bullys! Genul de oameni care n-ar fi trebuit să ajungă profesori niciodată.
Și mă tot gândeam, aproape mă rugam – eu nu sunt un om neapărat religios sau credincios – dar îmi aduc aminte că în perioada aia, cum ni se întâmplă uneori, devenisem un pic.
Mă gândeam frecvent că „Băi, dacă aș putea totuși să iau Bac-ul ăsta, nici nu mă mai interesează dacă dau la facultate!”. Mi se părea că „Nu am mare încredere în facultate. Nu cred că am mare nevoie de asta!” și o să spun imediat de ce credeam așa. Dar gândeam „Bac-ul pare că-i o chestie destul de serioasă fără de care aș putea avea probleme mai departe!”. Și atunci eram foarte focusat să iau Bac-ul și să mă văd eu trecut de Bac, că facultatea se întâmplă sau nu se întâmplă, tot aia e.
Motivul pentru care nu eram atât de preocupat de ideea de facultate era că în aceeași perioadă începusem să mă gândesc la ce vreau să fac cu viața mea, cum face orice om de 17-18 ani, căruia i se spune că ar trebui să facă asta. Și mi-a devenit destul de clar, și nu pot să spun de unde și cum, dar mi-a devenit repede clar că eu vreau să fac ceva pe cont propriu. Ceea ce mai târziu aveam să aflu că se numește antreprenoriat. Nu prea se folosea cuvântul ăsta atunci.
Uitându-mă înapoi, cred că motivația principală a fost nevoia excesivă de libertate. Cred că asta a fost! O nevoie foarte mare de libertate. Și îmi tot imaginam cum ar fi să fiu angajat și mă uitam la oamenii pe care îi cunoșteam și care erau angajați și nu părea că e ceva cu care eu m-aș înțelege foarte bine. De altfel, întotdeauna mi s-a părut, și după, mi s-a părut că aș fi un angajat destul de prost. Pun prea multe întrebări, chestionez prea mult ideile pe care le aud, sunt destul de atașat și capabil să fac lucrurile să se întâmple atunci când ideile – nu neapărat că-s ale mele dar sunt făcute împreună cu mine – idei la care am ajuns împreun cu altcineva sau singur și nu-s deloc motivat să fac să se întâmple idei care vin din exterior, cu care nu-s de acord.
Și m-am gândit că aș vrea să fac ceva pe cont propriu. Dar nu știam ce vreau să fac. De altfel nu prea știam să fac nimic. Nu aveam vreun skill descoperit și atunci îmi venea greu să-mi imaginez ce fel de business aș face.
A venit Bac-ul, l-am luat la limită, mă rog, media a fost poate spre 8, undeva între 7 și 8, dacă îmi aduc bine aminte, scăzută destul de mult de Limba Română unde abia am trecut pentru că în mare parte nu învățasem nimic. Și nu învățasem pentru că mi se părea absolut dump, mi se părea o idioțenie să stau și să învăț pe dinafară comentarii la diverse romane. De altfel cred că liceul și-a pus amprenta destul de puternic din punctul ăsta de vedere, că nu îmi plăcea să citesc. Citeam beletristică dar bucăți de astea de literatură care-mi plăceau mie, în nici un caz ce ni se dădea la școală. Era o reticență foarte puternică. Nu înțeleg de ce tre’ să citesc eu „Ion”. Serios? Și nu le-am citit. Am făcut niște meditații la Limba Română și cred că m-au ajutat un pic dar nu am vrut să învăț comentarii pe dinafară. Și eram înainte de examenul la Limba Română și îi vedeam pe colegii mei emoționați că „Sper să pice X sau Y!” și eu eram „Dude, nu am nici o preferință pentru că indiferent ce pică, o să fie complicat!”, cel puțin partea de literatură. La gramatică mă gândeam că o să mă descurc.
Și am luat Bac-ul și a venit momentul să mă înscriu la facultate, să dau examen la facultate și am dat la Politehnică. De ce? Habar n-aveam de ce dau la Politehnică, sincer. Pur și simplu am evaluat niște opțiuni. A ajutat faptul că liceul pe care l-am făcut era și este un liceu bilingv. Adică noi am avut mai multe materii în limba engleză tot timpul și mă descurcam destul de bine în limba engleză. Și atunci când am evaluat variantele pentru facultate exista această secție, cred că există în continuare la Politehnică, care se numea FILS, Facultatea de Inginerie în Limbi Străine, cu secții de limba engleză. Și cred că asta a contribuit atunci. Nu mai țin minte. Cert e că n-aveam nici un fel de pasiune pentru nimic din ce înseamnă Politehnică dar în același timp n-aveam nici un fel de pasiune pentru mai nimic, oricum. Psihologia nici n-a fost una dintre opțiuni. Mult mai târziu am început să devin interesat de zona de psihologie, asta și fiindcă făcusem profil real și practic opțiunile erau cam Politehnică sau ASE și încercăm să intrăm la buget, și cam aia era.
Și am dat împreună cu niște prieteni care și ei au dat la diverse secții din Politehnică. Cert este că am ajuns și în funcție de medii și în funcție de ce alesesem eu, varianta la care am ajuns a fost FILS, secția de Inginerie Mecanică în limba engleză. Nu prea am avut eu contact cu ce însemna mecanică pentru că în primii ani erau cam aceleași materie la orice secție erai și erau în limba engleză. Doar că au fost horror pentru că engleza pe care o învățasem eu la acest liceu cu influențe britanice și profesori native speaker, veniți din Anglia, era foarte diferită de engleza pe care o vorbeau profesorii de la Automatică. Că erau aceiași profesori – mare parte care predau la Automatică predau și la FILS – profesori care aveau 60 +, unii chiar 70+ și care predau într-o engleză comunistă de baltă care era atât de complicată încât am simțit că după 2 ani de Politehnică știam mai puțină engleză decât când am intrat. Efectiv trebuia să mă apăr, că îmi ștergeau tot din minte. Toate amintirile pe care le aveam despre cum se vorbește limba engleză dispăreau la fiecare oră în care îi ascultam pe ei. Și a fost horror din punctul ăsta de vedere dar și fiindcă nu îmi plăceau materiile. Nu îmi plăcea nimic din ce se întâmpla acolo.
Looking backwards, a fost interesant ca cultură generală, să înțeleg niște lucruri despre… nu știu. Am făcut Analiză Matematică foarte multă, am făcut niște zone cu care după aia nu m-am mai întâlnit niciodată, gen, Structura Materialelor. Ceva de genul ăsta. Am făcut niște Chimie mai multă decât mi-ar fi plăcut, Fizică parcă. Oricum Matematică extrem de multă în toate felurile. 3-4 tipuri de matematică, lucruri care mai târziu nu le-am mai folosit în viață. Efectiv nu le-am mai întâlnit în viață dar mi-au folosit un pic ca structură mentală. Am simțit că mi-am luat ceva de acolo cum de altfel mi-am luat și din faptul că liceul a fost profil real. Simt că liceul, mai mult decât facultatea, mi-a format o gândire mai analitică, structurată, metodică.
Și mergeam la această facultate din când în când. Mă simțeam destul de izolat pentru că mare parte dintre colegii mei erau veniți din afara Bucureștiului, stăteau la cămin. Eram foarte puțini colegi din București, eu fiind din București nu stăteam la cămin – cam în aceeași perioadă m-am mutat singur, deci nu mai stăteam nici cu ai mei și asta a venit cu un set aparte de probleme, cum vă puteți imagina – dar simțeam că ei sunt mai mult un grup decât eram noi, adică nu făceam parte din grupul ăla. Aveam câțiva oameni cu care mă înțelegeam bine dar ei se vedeau tot timpul prin cămine, se mai duceau să învețe împreună. Eu eram destul de detașat de lucrurile astea și în același timp îmi dădeam seama că nu îmi plac materiile și că de fapt eu nu vreau să învăț chestiile alea. Și făceam ce am văzut că făceau destul de mulți, încercam să trec examenele, dacă se poate din prima. Nu se putea mereu, uneori din a doua, alteori anul următor rămâneam cu restanțe. Și am făcut asta vreo doi ani și un pic.
În paralel însă, aveam această preocupare legată de ce voi mânca eu în anii care vin și cu ce o să mă susțin în viitor. Pentru că nu prea știam să fac mare lucru și fiindcă nu voiam să mă angajez, nu îmi dădeam seama ce pot începe care să funcționeze, să aducă bani. Și am început să încerc să fac să meargă o firmă. Mă rog, o activitate independentă, că nu aveam o firmă. Nu cred că aveam dreptul să am o firmă până la 18 ani.
Și am început să mă uit în zona de web development. Era foarte la început și am făcut un curs. Cred că a fost una dintre cele mai bune investiții din viața mea pentru că m-au pus pe un drum. Mă rog, nu din viața mea, din viața părinților mei, pentru că nu e ca și cum mi l-am plătit singur atunci. Dar a fost un curs, uitându-mă înapoi, și destul de slab și relativ ieftin, dar eu nu aveam venituri, deci m-a ajutat că am fost susținut în asta. Am învățat să fac pagini web.
Am învățat niște chestii super de bază despre HTML și Front Page. Era un fel de editor aproape Word, așa arăta, și după aia îl salvai ca HTML și după aia îl publicai ca o pagină pe internet. Și mi s-a părut cea mai tare chestie din lume să pot să fac eu ceva și după aia să îl pun pe internet. Și când intru eu pe dial-up pe internet și scriu o adresă, ceva home.ro – foloseam atunci – să pot să văd online eu și oricine altcineva, ceva făcut de mine. Mi se părea cea mai tare chestie din lume.
Și m-a ajutat pentru că mi-a deschis o lume. Mi-am dat seama că e interesant, că-mi place, m-a conectat un pic mai mult cu internetul, după care am început să învăț singur lucruri.
De exemplu Macromedia Flash care era o aplicație care făcea lucruri să se miște. Îți permitea să faci animații, în special pe bannere sau lucruri de genul ăsta, sau site-uri animate.
Tre’ să înțelegeți că în perioada aia, mediul online era ceva foarte static. Erau pagini care nu se mișcau. Tot ce vedem acum ca fiind bannere în care dăm click și ne duce pe alt site erau doar poze și atât. Puneai o poză pe un site și puteai să pui un link pe poza aia și cineva dădea click și ajungea într-un loc. Dar nu existau animații. Singura aplicație care începea să facă zona asta de animații era acest Flash. Era relativ nou. Nu știu când se întâmpla asta, probabil prin 2004-2005.
Și am început să învăț de unul singur. Mi-am pus această aplicație, bineînțeles piratată de undeva și am început să învăț s-o folosesc și mă descurcam destul de bine. Se pare că am și un simț estetic, nu extraordinar, nu chiar de grafician, dar pot să recunosc ceva ce arată bine și ceva ce arată prost, și asta mă ajuta. Am învățat și un pic de cod, să scriu cod – că puteai să faci și asta acolo în Flash – dar în mare parte animații, bannere.
Ceea ce s-a dovedit foarte util pentru că în al doilea an de facultate – Politehnică – într-o zi în care ar fi trebuit să fiu la cursuri dar eram într-un bar care se numea Piranha, cred că se mai numește Piranha, de acolo din Regie – ceea ce e foarte amuzant: eu, într-un bar, încercând să scap de facultate – eu care nu beau alcool aproape deloc și nici atunci nu beam, dar eram probabil cu un suc de portocale sau cu o apă plată, nu mai țin minte.
Dar am intrat în discuție cu niște băieți, unul dintre ei coleg de grupă cu mine, care făceau boxe. Sisteme audio. Mă rog, nu erau sisteme audio, erau niște cutii de lemn în care se auzeau zgomote, pe care eu le-am numit sisteme audio. Și făceau niște boxe în camera de cămin din clădirile P și acolo s-au pus bazele unei prime inițiative adevărate de business pe care le-am avut. Și ne-am gândit noi să facem aceste boxe și să le vindem către săli de festivități, școli, licee, cluburi, baruri, pentru că băieții ăștia știau niște lucruri tehnice. Cumpăram plăci de pal și difuzoare și părțile astea electronice și făceam niște boxe care funcționau cu amplificare. Erau de putere foarte mare. Îmi aduc aminte că am dus unele acasă la un moment dat și când le-am testat s-a crăpat peretele de BCA dintre dormitor și baie, că am dat prea tare. Deschisesem geamurile dar boxele erau lipite de perete, așa că s-a crăpat acel perete. Erau de putere destul de mare.
Și eu mi-am asumat partea de business din acest joint venture. Ei făceau boxele și eu le vindeam. Dar în practică asta a însemnat că am început să-mi dezvolt niște skill-uri de marketing. Am făcut un site, că mă pricepeam, am început să fac anunțuri ca oamenii să ajungă pe site-ul ăla, acolo am pus niște modele de boxe ce puteam noi construi. Sau să fiu sincer, ce credeam noi că putem construi, sau ce credeam eu că pot ei construi, că mai târziu s-a demonstrat că nu puteau construi chiar ce puneam eu în poze, ceea ce a generat niște challenge-uri cu clienții și cu avansurile pe care ni le dădeau și cu bani ceruți înapoi.
A fost foarte complicat. Dar a ieșit bine per total. Adică bine! N-am pierdut mulți bani, asta înseamnă bine. Dar a fost foarte multă experiență profesională acolo, acumulată repede, destul de multă durere și dezamăgiri dar în același timp am evoluat mult. Am înțeles ce se poate face, ce nu se poate face, cum să setezi relațiile cu niște oameni.
E o poveste separată asta, pe care mi-ar plăcea să o pun într-un podcast viitor dacă e de interes pentru vreunii dintre voi.
Cert este că acolo am acumulat niște experiență profesională în același timp în care făceam Politehnica, motiv pentru care nu prea mă duceam pe la ore.
Și încercam să fac asta să meargă dar în același timp mai dădeam niște găuri pe acolo. Dacă e să fiu sincer, nu eu le dădeam. Le dădeau ei, că nu prea ieșea ce trebuie. Cum spuneam, promiteau că fac ceva și le ieșea un pic altceva că, na, nici ei nu aveau super experiență, după care eu mă vedeam în poziția de a acoperi asta și de a da banii înapoi către clienți. Și nu aveam banii pe care să-i dau înapoii către clienți.
Fiind un business de producție, noi luam avans de la ei cu care cumpăram toate: pal, difuzoare, tot ce mai aveam nevoie. De obicei mai puneam și de la mine un pic, făceam boxele și după aia livram clientului boxele și el urma să ne dea restul de bani. Mai puțin în momentele în care el nu mai voia să ne dea restul de bani, ba chiar îi voia pe primii înapoi pentru că nu a ieșit fix ce trebuia sau ce promisesem sau ce credea el că ar ieși. Și asta a generat niște găuri financiare care pentru mine și pentru vârsta aia erau mari.
Și asta m-a făcut să fac mai mult Flash, să dezvolt un pic și zona asta de freelancing în care mă foloseam de singurele skill-uri pe care începusem să le am pe partea de făcut bannere și am început să colaborez cu diverse firme pe care le găseam tot prin „Anunțuri de la A la Z” și chestii de genul ăsta.
Și la un moment dat am lucrat un pic mai bine cu Vlad, un băiat care era cam de o vârstă cu mine sau poate un pic mai mare, sincer nu mai știu, și care avea o firmă. Și acolo am început noi să colaborăm mai strâns și el și-a dat seama că de fapt ar avea nevoie de mai multe lucruri, nu doar de bannere și de un om care să-i facă Flash-uri. Și fast forward, ne-am făcut o firmă împreună că, na, deja eram om de afaceri.
Și am făcut această firmă împreună, ușor ușor partea de boxe s-a cam dus, nu mi-am mai bătut capul cu ea că nu prea mai funcționau lucrurile. Mă rog, nu funcționase niciodată. Dar mi-am dat seama că puteam face lucruri mult mai mișto pe partea de web development și am continuat să mă duc înspre zona asta de business, să construim împreună, ca asociați, o firmă nouă.
Cam asta se întâmpla în primii ani de Politehnică.
Prin anul 2 mi-am dat seama că nu o să pot să termin Politehnica. Nu că nu o să pot ci că ar necesita un efort extrem de mare și eu oricum nu sunt sigur că mi-ar ieși, ca să fiu sincer. Pentru că nu îmi plăcea.
Am avut câteva șocuri cu câteva materii în care ne-au dus ăștia și ne-au arătat niște lucruri care deja începeau să țină de inginerie mecanică și mi-a devenit mult mai evident în ce m-am băgat. Devenea mult mai complexă treaba și complexă într-o direcție în care eu nu aveam și nu am nici astăzi niciun fel de skill. Bine, era cu roboți. Mecanică nu însemna neapărat reparat mașini, dar erau roboți industriali și chestii care nu mă pasionau deloc și nici nu mă pricepeam. Și mai aveam și niște restanțe adunate.
Și ăla a fost momentul în care mi-am pus pentru prima dată problema că eu ar trebui să plec de aici. „Cred că îmi pierd timpul în această facultate!” Sincer, cred că dacă ar fi fost ușoară, poate aș fi rămas să o termin, pentru că mi se părea că e important pentru oameni din jurul meu, de exemplu pentru părinții mei, să am o facultate. Eu nu dădeam doi bani pe ea, și sincer nu dădeam doi bani pe ea din liceu. Mi se părea că facultatea nu o să mă ajute în viață.
Nu știu dacă e corect! Asta era părerea mea de atunci. Nu zic că nu ajută pe nimeni în viață. În nici un caz nu vreau să se înțeleagă asta, dar asta credeam eu.
Atunci a fost un moment destul de critic în care pe de o parte eu începusem să fac niște chestii pe partea de business care dădeau niște rezultate dar nu erau la nivelul în care măcar să mă susțin ca lumea, erau așa la limită. În același timp nu mai voiam să fac Politehnică.
Și a fost un moment în care am avut o discuție cu părinții mei, cu mama, și i-am zis asta. Și din fericire nu m-a forțat, nu m-au forțat ai mei să fac ceva ce nu îmi plăcea. Ceea ce, uitându-mă înapoi, e o chestie foarte mișto și care mi-a influențat pozitiv viața, că știu că majoritatea părinților ar fi insistat probabil, ar fi încercat să convingă, să forțeze. „Dacă te-ai apucat, termină!” Am auzit povești de-astea zeci și sute de atunci. Și nu s-a întâmplat asta. Ok, nu au fost nici foarte fericiți dar m-au susținut să mă uit după ce altceva îmi place să fac.
Între timp, din fericire, era ceva ce începuse să îmi placă să fac, și anume începusem să învăț marketing. Și cred că e o poveste interesantă despre cum am început să fac asta.
Încercam să vând boxele astea și mai târziu site-uri și realizare de site-uri web, să le fac să meargă, adică să pot să vând. Și mi-am dat seama că am nevoie să știu promovare și am căutat un pic și mi-am dat seama că asta se cheamă marketing. Până atunci habar n-aveam ce e aia, marketing.
Și în momentul ăla mi-am dat seama că am nevoie să învăț, că îmi lipsește know-how-ul, că nu am informații suficiente, că nu știu ce se face în general, nu știu de unde să o apuc.
Și m-am dus cu niște bani, îmi aduc aminte că erau destul de puțini banii ce îi aveam atunci, cred că am și împrumutat niște bani atunci – e unul dintre puținele momente în care am împrumutat niște bani de undeva – și m-am dus la Diverta, care era pe Magheru atunci, și am întrebat: „Cărți de marketing aveți?”, „Da, uite acolo!” Și m-am dus acolo și erau 5-6 cărți de marketing. Una de branding, una de marketing direct. Și am cumpărat câte una din fiecare, 6-7 cărți și m-am întors acasă și am început să citesc și să încerc să aplic lucrurile astea.
M-a ajutat chestia asta că am fost foarte orientat către acțiune. Nu doar citeam. Citeam, făceam, vedeam dacă merge, mai citeam un pic, iarăși făceam. Și m-a ajutat că am avut pe ce să testez. Aveam un business – o inițiativă, că nu era încă un business – și încercam să-l fac să meargă. Și asta mi-a deschis o fereastră către ce înseamnă know-how-ul și cât de valoros este.
Și cam în aceeași perioadă, un pic după, s-a întâmplat discuția despre „Nu mai vreau să fac Politehnică!”
Și în momentul ăla, a fost un context favorabil. Am decis că nu mai fac, am decis că mă opresc, am avut discuția asta cu mama și în același an s-a trecut la sistemul ăsta de învățământ, Bologna, în care practic 4 ani de ASE s-au transformat în 3 ani plus 2 de master. Erau 4 + 1 și s-au făcut 3 + 2. O chestie de genul ăsta.
Cert este că mi-am dat seama că eu dacă m-aș duce acum la ASE și aș începe o facultate la ASE, aș termina, hopefully, ASE-ul, primii 3 ani i-aș termina în același moment în care aș fi terminat Politehnica, dacă aș fi terminat-o vreodată. Best case scenario, dacă nu aș fi rămas blocat forever în ea, asta voiam să zic.
Adică făcusem doi ani la Politehnică, mai aveam și nu părea că o s-o termin în anii obișnuiți, părea că o să mai împing unul, doi ani, și m-am gândit că chestia asta cu facultatea contează pentru niște oameni, de exemplu părinții mei.
M-am uitat un pic ce înseamnă ASE, m-am uitat un pic ce înseamnă ASE la distanță și mi s-a părut că e semnificativ mai ușor decât Politehnica. Dăă! Și în același timp am găsit Facultatea de Marketing de la ASE și eu începusem să înțeleg ce înseamnă marketing. Și mi s-a părut că chiar s-ar putea să-mi placă, că începuse să-mi placă marketingul și m-am gândit că e o facultate mai ușoară semnificativ și dacă o fac la distanță e și mai ușoară. Distanța, mă rog, nu știu cum mai e acum, dar atunci nu era chiar distanță. Te duceai la cursuri, la seminarii. Nu erau la fel de multe ca la zi dar erau destul de multe, era nevoie de timp, erau mai multe puse în weekend. Erau, cred, gândite pentru oameni care și lucrează în același timp.
Și m-am dus acolo și am și terminat facultatea asta de marketing la ASE, la distanță.
Ceea ce s-a dovedit a fi o idee bună, pentru că am găsit doi, trei profesori acolo care au fost o inspirație pentru mine, nu neapărat prin cursurile lor dar prin modul lor de a fi și prin faptul că ei în paralel erau și consultanți în marketing. Aveau și partea practică, nu era doar teorie. Și eu încercând să înțeleg cât mai mult din marketing și ei văzând că eu am un interes în marketing, am avut niște relații destul de bune cu câțiva dintre ei.
Și au fost doar câteva materii care mi-au pus probleme reale, gen Contabilitatea.
Asta e o altă poveste, cum am făcut eu un curs de 8 luni, separat, plătit, ca să pot să trec a treia oară examenul la Contabilitate. Sau a doua, whatever, nu mai știu. Dar asta e o altă poveste.
Dar în rest, majoritatea materiilor mi-au plăcut, mi s-au părut relativ ușoare, și faptul că eram interesat m-a ajutat destul de mult. Mai târziu mi-am dat licența pe bloguri. „Folosirea blogurilor personale ca instrument de branding”, cred că așa s-a numit licența, oricum pe partea de bloguri. Dacă nu mă înșel, cred că a fost chiar prima licență din ASE pe partea de bloguri, fiindcă așa am ajuns să o fac. Coordonatorul meu, Gheorghe Orzan care încă este profesor acolo la Cibernetică și cred că a fost și decan, nu știu, m-am sfătuit cu el și el știa că sunt destul de la zi cu zona de online – până am terminat facultatea eram destul de bine înfipt în industrie și făcusem niște lucruri, cunoșteam oameni, înțelegeam foarte bine industria – și mi-a sugerat să fac asta și iarăși a fost foarte mișto că mi-am putut da licența pe ceva real, pe care chiar îl făcusem.
Dar au mai fost și alți profesori. Cătoiu, pe Cercetări de Marketing mi s-a părut briliant. Vegheș îl cheamă oare pe partea de Marketing Direct? Doamne, cât mi-a plăcut omul ăsta… Cred că Călin Vegheș, sper să nu-i stric numele acum, că nu-l mai țin minte, nu l-am mai menționat de ani de zile. Dar marketingul cu răspuns direct mi-a revoluționat modul în care fac marketing și îmi este util și astăzi.
Pot să zic că am învâțat enorm de multe de la ei ca informații dar și ca direcție, ca mindset. Niște resurse pe care le-am luat de la ei și m-am dus eu mai departe și am explorat, m-au ajutat enorm. Mi se pare că au fost aproape de ideea de mentor. Nu știu dacă ei au știut, că nu a fost o chestie asumată. Mi i-am luat eu drept repere și am învățat de la ei și am avut cursuri la care mă duceam cu plăcere chiar dacă nu eram obligat să mă duc, fiind la distanță. Eu mă duceam.
A! Și încă unul, Dan Crăciun pe Psihologia Socială, care probabil că mi-a deschis apetitul pentru zona de psihologie în general.
Da!
Și în timp ce am făcut ASE-ul, am continuat să mă duc pe partea asta de business și apoi am tranziționat de la firma asta de web development. Am ieșit din ea la un moment dat, am făcut un exit. Primul meu exit. E un pic amuzant, că n-au fost foarte mulți bani, au fost chiar puțini, dar pentru mine atunci au însemnat niște bani. Aveam 22-23 de ani și a fost o experiență interesantă să pot să-mi cumpere cineva părțile dintr-o firmă și să ies de acolo cu niște bani pe care i-am investit în niște site-uri din afară care câștigau bani din Google Ads. Afișau niște add-uri pe site-uri pe care oamenii dădeau click și noi primeam bani. Și nu a fost un super business ăla, dar măcar nu am pierdut bani însă m-a conectat și mai tare cu industria de online.
Și apoi am făcut două lucruri care au fost extrem de importante pentru viitorul meu. Fiind super copleșit, într-un sens pozitiv, de informațiile pe care le luam din cărțile de marketing și imediat după din cărțile de self development, de dezvoltare personală, alea puține care erau – niște Steven Covey, Brian Tracy, zona asta, Zig Ziglar – și simțind cât de mult mă ajută, nu doar că îmi plăceau, mă ajutaseră deja destul de mult să cresc în ceea ce făceam profesional, am simțit nevoia să dau mai departe.
Și în perioada aia apăreau blogurile în România și mi-am făcut un blog personal în perioada în care în România nu știu dacă erau de tote 50 de bloguri personale. Nu cred că erau 50, că ajunsesem să ne știm toți oamenii care aveam blog, din toată țara. Și am început să share-uiesc acolo lucruri pe care le găseam interesante în cărțile astea.
Și e amuzant acum, uitându-mă înapoi – au trecut 15 ani de atunci, poate mai mult – și acum fac un lucru foarte similar. Share-uiesc din know-how-ul pe care l-am acumulat, doar că între timp fac asta într-un podcast și nu pe un blog, și între timp, din fericire, mai sunt și oameni care urmăresc asta. Atunci scriam pentru mine, speram să ajute pe cinva dar de fapt nu prea erau cititori. Singurii vizitatori ai blogului erau prieteni.
Dar am făcut acest blog personal și imediat după mi-am dat seama că eu citesc dar cites dintr-o anumită nișă de cărți și oamenii ziceau: „Băi, e mișto că pui citate, văd că ai început să faci și review-uri de cărți, recenzi. Dar nu faci și pe alte zone, alte tipuri de cărți? Niște SF-uri, niște istorie, beletristică mai multă.” Și ăla e momentul în care am lansat bookblog.ro, primul blog colectiv de review-uri de cărți. Primul blog colectiv din România, punct. Pe orice nișă. Primul blog de reviw-uri de cărți, din ce știu eu, care a auns și cel mai important blog de review-uri de cărți și există și în prezent și cred că e cel mai mare sau oricum printre cele mai mari în continuare, 15 ani mai târziu.
Dar despre bookblog.ro am făcut deja un episod, și dacă nu l-ați ascultat îl puteți găsi. Dați un search după: „Povestea primului meu proiect cu impact mare, bookblog.ro”. Ăsta e titlul episodului și e o poveste, zic eu, destul de interesantă și de mișto despre ce a urmat după momentul ăsta și cum s-a dezvoltat.
Da!
Cam asta am făcut eu în perioada 17-23 de ani. M-am concentrat destul de mult pe zona profesională, un pic pe facultate, mai ales în partea de ASE, puțin pe viață personală. Aveam o relație, aveam câțiva prieteni, nu prea aveam hobby-uri. Mă mai jucam pe calculator dar altfel nu prea aveam hobby-uri. Se pare că am ratat… Mai ieșeam în cluburi din când în când, cluburi de-astea de muzică ce era atunci, house, trance, rave, zona asta, poate mai ieșeam acolo o dată pe săptămână sau o dată la două săptămâni. Dar tot timpul aveam prieteni, cunoscuți care ieșeau mai frecvent decât mine și eu preferam să lucrez, să muncesc. Nu o simțeam ca muncă. Simțeam că asta îmi place să fac și asta vreau să fac și speram să-mi iasă. Uitându-mă înapoi cred că aveam și nevoie să-mi iasă, pentru că altfel ar fi însemnat că am nevoie să mă duc să mă angajez și pentru mine era de neconceput asta.
Realist vorbind, a fost o investiție. A fost o perioadă în care am muncit mai mult decât alți oameni pe care acum o apreciez enorm. Deși o văd ca pe un sacrificiu parțial pe care l-am făcut atunci, uitându-mă înapoi nu aș schimba, pentru că îmi dau seama că mare parte dintre oameni fac invers. Au perioada aia în care nu muncesc cât ar putea să muncească, și e o perioadă în care ai energie. Eu am avut energie și focus și puține distrageri în viață și atunci puteam să mă concentrez pe asta. Și oamenii nu muncesc în perioada aia suficient de mult și apoi se trezesc spre 30 de ani: „Cred că ar trebui și eu să mă apuc să acumulez experiență!” și e greu pentru că urmează 10 ani, poate 15 ani de muncă puternică, ca să poți să ajungi să-ți așezi lucrurile astfel încât să fii confortabil din punct de vedere financiar și să simți că ai acumulat suficientă experiență încât să te poți bucura de viață.
Și uitându-mă înapoi sunt super recunoscător că am avut atunci inspirația, frica, disperarea, curajul – nu mi-e clar – de a investi bucata aia de timp. Și mai târziu, după 5 ani de muncă, 7, 10, în etapele astea, simt că mi-a devenit din ce în ce mai ușor, adică am simțit o presiune din ce în ce mai mică să muncesc nopțile, să performez. Au început să se mai așeze lucrurile. Sigur, speram că se vor așeza mai repede. La vârsta aia și cu ce investeam atunci mi se părea că „Hai, mă, mai tragem un an, doi, și o să fie bine!” Yeahh! N-a mers chiar așa! Dar per total a fost bine și a fost o decizie bună și de câte ori mă uit înapoi, mă bucur că am investit timpul ăla.
Vreau să mai spun câteva cuvinte despre ce m-a ajutat cu adevărat în perioada asta de studenție și ce m-ar fi ajutat în plus.
Înainte de asta însă vreau să mai dau un reminder scurt, să mă ajutați un pic cu review-urile pe iTunes și Apple Podcasts dacă nu ați făcut-o deja. M-ar ajuta mult aceste 10 secunde pe care le dați ca să apăsați pe niște steluțe acolo. Ne ajută să ajungem la mai mulți oameni. Și de asta fac podcastul ăsta, ca să pot să ajung la mai mulți oameni și hopefully să-i ajut pe mai mulți oameni prin episoadele astea.
Ce m-a ajutat în perioada de studenție?
M-a ajutat enorm faptul că am știut când să renunț la FILS, la Politehnică și că am avut curaj să o fac. Nici unul dintre prieteniii mei de atunci nu a făcut-o. Nimeni din anturajul meu nu concepea că ar fi ok să renunțe la o facultate după ce a băgat 2 ani din viață în asta.
Cred că m-a ajutat mult faptul că eu în ăia 2 ani nu am făcut doar Politehnică ci am încercat în paralel să fac niște business-uri să meargă și am acumulat niște experiență și asta mi-a dat niște încredere că nu ține chiar totul de facultatea asta. Aia e, nu-ți place? Nu-ți place!
Faptul că am decis apoi să mă duc după ce mi-a plăcut, m-a ajutat enorm. Adică marketingul. Ok! Am avut inspirația și curajul să sar și să zic „Băi, nu-i pentru mine asta, chiar dacă am investit niște ani aici!” a ajutat. Dar m-a ajutat și faptul că m-am dus către marketing, ca domeniu, nu neapărat către Facultatea de Marketing.
Dar cu toate astea, uitându-mă înapoi, eu eram dezamăgit de faptul că pierdusem timpul într-o facultate deși crezusem dinainte că nu o să mă ajute și s-a demonstrat că nu mă ajută și am pierdut și timp în chestia asta.
Cu toate astea, am ales să mai încerc o dată – și să mai încerc o dată la o altă facultate unde de data asta eram interesat, de marketing – cu toate astea, am ales să fac asta la o facultate plătită. La Politehnică intrasem la buget. ASE-ul la distanță am fost nevoit să-l plătesc. Și cred că a contat că m-am dus după ce am simțit că îmi place, singurul lucru care îmi plăcea în momentul ăla.
M-a ajutat mult că am luat o decizie fermă că eu nu voi fi angajat niciodată.
Și m-a ajutat cu atât mai mult că părinții mei, în special mama, deși și-ar fi dorit, cum spuneam, să fac facultate, nu a încercat să mă convingă să continui să fac chestia aia. Și vreau să-i mulțumesc pe calea asta, că m-a susținut să fac ce simt eu să fac. Și ce simțeam eu să fac în momentul ăla era nu Politehnică ci ASE și nu să mă angajez ci să încerc să fac ceva pe cont propriu.
Și e interesant pentru că în perioada asta, chiar în momentul în care treceam dinspre Politehnică către ASE și eram în perioada în care se apropia de sfârșit povestea cu sistemele audio, cu boxele și tranziționam către Flash și mai târziu web development, m-a ajutat faptul că atunci am fost la singurele două interviuri de angajare din viața mea. Chiar am luat în considerare ideea de a mă angaja atunci, pentru că mi se părea că era semnificativ mai greu decât mă așteptam să încerc să fac business. Și am zis: „Ok, poate că am nevoie de niște bani, poate că am nevoie să acumulez niște experiență ca angajat”. Am fost la două interviuri și nu mi-a plăcut deloc.
Cum au fost interviurile? Unul dintre ele l-am luat, puteam să iau oferta și să mă angajez, și am simțit că nu. M-am întors acasă, trebuia să le dau răspuns a doua zi și eram în fața blocului și m-am întâlnit cu un vecin – iarăși un moment destul de important pentru mine – m-am întâlnit cu un vecin care era cu câțiva ani mai mare decât mine și ne mai vedeam pe acolo, nu pot să zic că eram mari prieteni dar ne mai jucasem pe calculator împreună și i-am zis: „Uite, am fost la interviu, e așa, așa, dar nu prea… parcă nu m-aș duce. Nu știu de ce!” Și ăsta mi-a zis o chestie foarte mișto. Nu știu cât de în serios a luat el asta sau poate a zis pur și simplu ce i-a venit, dar pentru mine a contat. Mi-a zis: Bă! Ai 19 ani! Mă îndoiesc că asta e ocazia vieții tale și tocmai o ratezi, dacă refuzi job-ul ăsta.” Și a avut foarte mult sens pentru mine. Eram „Băi, chiar! Stai că am timp, frate! Nu are cum să fie greșeala vieții mele. Aia e, mi-o asum! Dacă greșesc și ar trebui să mă angajez, probabil că o să găsesc unde să mă angajez peste jumate de an, peste doi ani, când îmi dau seama că am greșit-o!”
Și a contribuit și asta, și a contribuit și faptul că vorbind cu mama mea am simțit că are încredere în mine. Nu era despre bani sau din ce trăiesc, era despre „Da, mă, e ok dacă nu vrei să te angajezi și vrei să încerci altceva. Încearcă!”
So! Asta m-a ajutat!
Ce m-ar fi ajutat?
M-ar fi ajutat să știu că există coaching-ul, sau și mai bine, să fi existat atunci un change strategist sau ceva similar cu care să pot lucra.
De unde știu că m-ar fi ajutat asta? Fiindcă 3 ani mai târziu după toată povestea asta, poate aveam 26-27 de ani, nu mai știu, oricum vreo 3 ani mai târziu, am luat o ședință cu un psiholog. Mulțumesc Raul!
Aveam niște lucruri pe care tot încercam să mi le clarific în cap și m-am gândit că poate ar trebui să mă duc la un psiholog, poate că ar trebui să verific și chestia asta.
Uitându-mă înapoi, iarăși mi se pare un act de curaj pentru că și acum e super stigmatizată chestia asta. Încă nu suntem suficient de educați ca popor și avem impresia că a ne duce la psiholog sau psihoterapeut înseamnă că nu suntem sănătoși la cap sau ceva, când de fapt e o chestie de igienă. Adică, așa cum îmi fac duș, așa cum mă duc la medic când mă doare genunchiul, așa are sens ca atunci când există ceva emoțional pe care nu reușesc să-l conțin foarte bine, are sens să merg să vorbesc cu un specialist, cu un profesionist. Dar atunci era și mai și. Nici nu am vorbit cu nimeni despre asta, dacă îmi aduc bine aminte. Nu mai știu dacă le-am spus părinților, dar cu altcineva nu cred că a vorbit.
Și m-am dus și am luat o ședință cu un psiholog și m-am dus cu lista și l-am întrebat eu acolo ce aveam eu să-l întreb. Și uitându-mă înapoi… chestia aia m-a ajutat enorm pentru că a inițiat un proces de… nici nu știu cum să-i spun, că n-a fost terapie, a fost consiliere psihologică. Adică, deși el era psihoterapeut, noi am făcut consiliere psihologică. Adică nu lucram în terapie pe o problemă de-asta pe care încercam să o rezolv ci mai degrabă mă duceam și mă sfătuiam, share-uiam cu el, îi povesteam niște lucruri și el mă ajuta să mă uit la ele din alte unghiuri. Mi se pare că primii ani au fost mai degrabă de coaching. El avea și formare de coach, dar efectiv, acum cu informațiile pe care le am despre diferența dintre terapie, coaching, change strategy și alte lucruri, îmi dau seama că am făcut mai degrabă coaching în primii ani. Și m-a ajutat enorm!
Mai târziu am făcut și terapie, pentru că mi-am dat seama că aveam nevoie, pentru alte lucruri, apoi am trecut într-o zonă de analiză personală.
De altfel, am la activ peste 600 de ore – le-am calculat de curând – peste 600 de ore de consiliere psihologică sau psihoterapie din postura de client. Adică primită de mine. Am fost la psihologi, psihoterapeuți 600 de ore, cel puțin. Deci în ultimii 15 ani, ceea ce e semnificativ mai mult decât au făcut mare parte dintre psihoterapeuții pe care i-am cunoscut. Orele astea de introspecție, de planificare a vieții, de clarificare și analiză personală, m-au ajutat enorm și n-aș fi cine sunt fără ele. Nu am nici un dubiu legat de asta, nici personal nici profesional.
Ce cred că le-a lipsit orelor ăstora?
Păi, în primul rând le-am făcut devreme față de mulți alți oameni, dar sincer, mi-ar fi plăcut să le fac și mai devreme. Mi-ar fi plăcut să pot să încep ceva de genul ăsta în perioada de studenție.
Pe alocuri, ce le-a mai lipsit a fost un extra pragmatism. M-ar fi ajutat să fie mai aplicate, să fie mai ales ședințe din astea orientate spre viitor. Psihoterapia are de cele mai multe ori acest minus. E destul de bună pe healing, pe a rezolva lucruri din trecut, dar când vine vorba de pragmatism și aplicabilitate în viitor, mai scârțâie. Și asta pentru că – cred eu cu experiența de acum – oamenii care fac psihoterapie, psihoterapeuții, au formarea asta umanistă. Nu au o formare mai realistă, nu au pragmatismul ăsta pe care eu de exemplu văd că-l am – și știu că a contribuit liceul la profil real și poate chiar și facultatea după – m-a format într-un fel care e mult mai aplicat, mai orientat către rezultate.
Dar, hei!!!
După cum știți, în ultimii 8 ani am devenit la rândul meu inițial coach iar apoi am fondat Change Strategy Method și imediat după, am trainuit niște oameni, 50 de oameni până acum, să facă fix asta, un proces aplicat, practic, orientat către viitor, care să dea oamenilor claritate și să-i ajute să își ating obiectivele. Adică fix ce mi-ar fi plăcut mie să am mai devreme în viață și ce m-ar fi ajutat.
Altceva nu. Simt că am făcut suficiente lucruri suficient de devreme încât am acumulat experiență, m-am expus, am riscat, și datorită lucrurilor ăstora am crescut mai repede și m-a făcut ca în majoritatea interacțiunilor din viața mea, în majoritatea camerelor de întâlniri în care am fost, în diverse contexte, să fiu printre cei mai tineri de acolo și cu experiență cel puțin la fel de multă ca ceilalți oameni, dacă nu chiar mai multă pe anumite subiecte.
Recomand în continuare psihoterapia tuturor. Vreau să fie clar asta!
În același timp, dacă ce vreți să faceți e mai degrabă despre viitor, organizare, planuri, obiective, sunt convins că eu sau unul din colegii mei change strategiști vă putem ajuta.
Iar dacă ești student, într-o perioadă în care nu îți permiți să investești în asta, ei bine, de aceea am pornit acest Student Accelerator Program, despre care v-am mai povestit și mai devreme.
Intră pe change.ro, spune-ne cum ai vrea să se schimbe lumea, că e nevoie să dai ceva la schimb pentru asta. Nu bani, ci un răspuns din 5 minute de gândire serioasă la acest subiect și beneficiezi de aceste ședințe gratuite.
Tot acolo pe change.ro găsești și niște idei despre obiective cu care te-ar putea ajuta un change strategist. Pentru inspirație! Ca să poți să lucrezi la ceva care este meaningful pentru tine.
Mulțumesc că m-ai ascultat și astăzi și te rog să nu uiți să lași un review pe Apple Podcasts, că ne ajută mult.
Ne revedem data viitoare!
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
