Sindromul “Nu sunt suficient de…” – Ce facem atunci când validările din exterior nu mai sunt de ajuns?

EMOTIONS

9 minute read

Validările pe care le căutăm în exterior acționează ca un drog. Pe moment, oferă senzația de fericire dorită, dar efectul trece foarte repede și avem nevoie de încă o doză. Iar, după un timp, oricât am primi, nu mai e suficient.

Eu: Mai avem șampon ?
El: Da, da, mai este.
Eu: Mai este, după standardele tale, sau ale mele?

Trebuia să clarific, după ce am trăit repetat frustrarea că, pentru el, ”mai este” însemna că mai ajunge pentru o utilizare.

Suficient, pentru mine, însemna să mai am cel puțin încă o sticlă de șampon neîncepută, pe lângă cea pe care abia o aveam începută deja.

Am realizat că repetam extrem de frecvent acest tip de dialog în cuplu. Iar realizarea a venit ca un șoc, după o afirmație făcută de Andrei Roșca:

Și când spui ”Nu e suficient lapte”, tot despre tine e. Tu nu ești suficient!

Așa începea formarea mea ca Change Strategist, fix acum un an. Cu revelații care îmi făceau pielea de găină și un entuziasm fantastic.

Andrei promitea o abordare diferită în lucrul cu oamenii și asta m-a atras ca un magnet, pentru că mă feream de eticheta de life coach și de asocierea cu cei care își atribuie prea ușor titulatura asta.

Am rezonat cu pălăria de Change Strategist pentru că, spre deosebire de coaching-ul clasic sau terapia, nu promovează o singură metodă de aplicat pe toți clienții, ci adaptează metoda la client. Nu cred în abordările ”one size fit all”, pentru că eu mereu am fost excepția.

Cred că oamenii sunt atât de diferiți, iar procesele mentale și emoționale, atât de complexe și fascinante, încât avem nevoie să ne întrebăm constant la ce e mai receptiv clientul X și ce l-ar ajuta cel mai mult.

Când am început formarea lucram deja cu oameni în ședințe de consiliere în carieră, dar mă simțeam un impostor.

O clientă m-a întrebat în prima ședință, înainte de orice altceva, dacă am certificare în coaching. N-aveam. Iar asta mi-a accentuat și mai mult sentimentul că aș fi un impostor.

Nu mai conta că aveam background în HR de 10 ani + și oamenii veneau ei către mine pentru consiliere.

Nu mă simțeam suficient de bună, așa că orice îndoială venită de la cineva din exterior, orice sprânceană ridicată erau suficiente să mă oprească.

Am devenit conștientă de proporțiile lui ”nu sunt suficient” din mintea mea abia când l-am auzit pe Andrei vorbind despre asta în formare. Cuvintele lui îmi răsunau constant în minte:

”Nu e suficient lapte” e tot despre tine. Tu nu ești suficient.

Când am făcut conexiunea între convingerea mea despre mine (“nu sunt suficient de…”) și comportamentul meu (“nu e suficient șampon”), am devenit interesată de semne.

Oare prin ce alte comportamente îmi mai manifestam convingerea? Întâi am început să le observ la mine, apoi la ceilalți.

A fost șocant să descopăr cât de vizibil ne purtăm credința că nu suntem suficienți – un lucru de care nu suntem deloc conștienți.

Las mai jos câteva exemple pe care le-am observat de oameni care nu se simt enough:

  • Angajații care nu-și exprimă părerea la job, mai ales dacă e diferită de a majorității.
  • Cei care nu-și schimbă jobul, de teamă că nu-i mai angajează nimeni.
  • Cei care își iau măsura realizărilor proprii din obiective dictate social (mașină, job, casă, copii…).
  • Mamele care își corectează copiii la teme și le rup paginile pentru că au scris urât.
  • Cei care comentează pentru a taxa greșeli gramaticale, ignorând complet subiectul postării.
  • Cei care idealizează figuri de autoritate sau oameni de succes.
  • Overachievers care plătesc orice preț, oricât de mare, pentru a se diferenția de majoritatea.
  • Cei care fac voluntariat, sau se se pun în slujba altora, cu prețul sacrificiului de sine.
  • Oricine nu-și poate accepta greșelile, defectele, eșecurile.

Atunci când ne simțim insuficienți, ne întrebăm frecvent: ”Cine sunt eu să…?”

Din postura asta, chiar dacă ni se oferă oportunități, nu suntem capabili să le vedem.

După formarea de Change Strategist, Andrei s-a oferit să ne promoveze, ne-a propus să scriem articole, să susținem workshop-uri și să venim cu inițiative care să ne ajute la expunere.

Cum mi-am tradus eu propunerea lui?

Doamne, ce gest frumos și ce ocazie pentru cei care sunt suficient de buni! Mi-ar plăcea și mie într-o zi…

Ziua aia venise deja! Era atunci! Iar propunerea lui Andrei era pentru noi toți. Atât de mult credea în noi, în potențialul nostru și în abilitățile pe care ni le-a transferat la curs.

Când l-am auzit spunând-o, cu toate cuvintele, am avut un șoc.

Adică e și pentru mine?! Dar cine sunt EU să pretind că am dreptul să-mi alătur numele cu al lui Andrei Roșca, când abia am absolvit formarea?!

Răspunsul mi-a venit destul de repede. Sunt cine îmi dau voie să fiu. Doar că, nu doar că nu-mi dădeam voie să fiu cineva anume, ci…

Nu-mi dădeam voie să exist.

Tot ce făcusem până atunci era un cumul de comportamente care țipau ”Nu sunt suficientă!”.

Mi-am luat permisul de conducere după 2 ani de încercări repetate, însoțite de un sentiment de rușine profund. Alți 6 ani după, mi-a fost teamă să conduc.

Mi-au trebuit 8 ani ca să-mi fac curaj să încep să conduc. . Însă de abia după ce l-am ascultat pe Andrei în formare mi-am dat seama de cum conduceam. Eram un pachet de anxietate, cu un singur scop în trafic.

Nu, scopul nu era să ajung la destinație, ci să nu încurc. Să nu deranjez, să nu pierd cuiva 10 secunde din timpul lui, cu nepriceperea mea.

Străduța mea din spatele blocului dă într-o stradă principală, mereu aglomerată în timpul săptămânii. Ca să ajung la job trebuie să fac stânga, iar asta presupune să dau prioritate tuturor.

La început nici măcar nu încercam. Preferam să fac dreapta, să merg până la sensul giratoriu din capătul străzii și să întorc, lăsându-i să treacă pe cei care ieșeau de pe aceeași străduță…

Acei ”curajoși” aveau dreptul să treacă. Eu nu-mi acordam dreptul ăsta, pentru că nu mă vedeam suficient de. De fapt, nu mă vedeam nici măcar egală cu ceilalți.

Cine să fiu eu să scriu articole, când nu-mi dădeam nici dreptul de a exista în trafic?! După acea conștientizare, am început să fac stânga.

Nu putem fi mai mult decât credem despre noi că avem dreptul să fim. De aceea, de multe ori ratăm ocaziile care ne apar în cale. Iar, uneori, ca în cazul meu, le ratăm și când ni se oferă explicit pe tavă.

Chiar dacă ceilalți ne privesc cu ochi mai blânzi decât o facem noi înșine și ne oferă oportunități, nu e datoria lor să ne și convingă că le merităm.

Doar că noi vrem asigurări.

Vrem garanția că suntem suficienți.

Vrem confirmări ale valorii noastre și le căutăm exact acolo unde nu trebuie: în exterior.

Stăm peste program la job, luăm proiecte și responsabilități extra, facem orice să dovedim oricui altcuiva cine suntem și ce putem realiza.

Muncim într-un ritm infernal pentru o promovare care, dincolo de beneficiile financiare, înseamnă, de fapt, validare. Înseamnă un om pe care îl învestim cu puterea de a decide ce merităm, cât merităm și când merităm.

Și de foarte multe ori chiar primim validarea după care alergăm și pentru care ne sacrificăm. Odată primită, obiectivul a fost îndeplinit, nu? Teoretic, da. Practic, lucrurile nu stau tocmai așa.

Ți s-a întâmplat să ai parte de o apreciere la job sau o recunoaștere a muncii tale și să nu știi s-o primești?

Eu văd asta foarte frecvent la oamenii cu care lucrez în ședințele de Change Strategy. Sunt oameni care nu-și acceptă realizările, pentru că nici măcar nu le consideră realizări.

Îmi vorbesc despre reușitele lor ca despre o notă de subsol, cu litere mici, necitită de nimeni. Sunt reușite trecute la capitolul diverse.

”Nu am abilități de comunicare, nu am un vocabular bogat și mi-e rușine cu asta”, mi-a spus o clientă.

5 minute mai târziu aflam că a făcut o prezentare despre care s-a vorbit în companie luni bune și a scris proceduri care încă se folosesc, la câțiva ani după plecarea ei din firmă.

Le menționa pe toate ca fapt divers, în timp ce se disocia de reușită sau îi minimiza importanța.

”Puteam mai mult” a fost replica ei, venită să sublinieze sentimentul de insuficiență.

Asta e dovada că validările pe care le căutăm la ceilalți nu ne ajută deloc să ne simțim enough. Dimpotrivă.

Validările acționează ca un drog. Pe moment, oferă senzația de fericire dorită, dar efectul trece rapid și avem nevoie de încă o doză.

Foarte curând, nici acea doză nu-și mai face efectul și căutăm ceva și mai puternic. Până înțelegem că, oricât am primi, tot nu e suficient. Și nu va fi niciodată.

În cazul meu, nevoia de validare a escaladat de la familie și prieteni, la primul șef, la un CEO dintr-o altă țară, până la un mentor pe care îl idealizam.

Cu cât primeam mai mult – și primeam! – cu atât mă simțeam mai goală pe dinăuntru. Nimic nu era suficient. Nimeni nu era suficient. Pentru că, de fapt, eu nu-mi eram suficientă.

Dacă și tu alergi după ștampila cu ”good enough”, oprește-te puțin și întreabă-te:

  • Pe cine creditezi cu puterea de a decide dacă ești suficient?
  • Ce calități/abilități dau dreptul unei persoane să-ți pună eticheta cu suficient?
  • Când primești validarea dorită, cât timp te simți suficient?

Suntem valoroși doar pentru că existăm. Trăim interconectați într-un ecosistem în care fiecare își are rolul lui. Fiecare viață e valoroasă dacă o privim în contextul ăsta.

Cerșetorul de la colțul străzii e valoros, dacă cineva se oprește să-l întrebe ce are nevoie și dacă gestul trezește un strop de umanitate în altcineva care vede întâmplarea.

O persoană cu handicap contribuie în societate, dacă un doctor sau o rudă se va lupta să găsească tratament pentru suferința ei, ajutând indirect și alte persoane cu aceeași afecțiune.

Criminalul condamnat pe viață e valoros, dacă participă la un studiu despre efectele abuzurilor suferite în copilărie sau dacă doar servește ca exemplu negativ pentru societate.

Viața e valoroasă. Noi suntem valoroși, fără să avem nevoie să dovedim nimic. Ceea ce facem, la nivel de acțiuni, sunt doar abilități. Iar abilitățile se pot cultiva.

Însă…

Valoarea noastră nu stă în abilitățile pe care le avem.

Nu suntem valoroși pentru că știm să pictăm, să vorbim în public, sau să vindem. Putem învăța toate astea, dacă ne dorim și dacă ne dăm voie, răbdare, blândețe și timp.

Dincolo de abilitățile pe care ni le cultivăm, avem dreptul să existăm! Avem dreptul să începem orice ne dorim să facem, dar nu ne simțim pregătiți.

Măiestria vine prin experiență. Doar dacă acționăm și greșim putem îmbunătăți procese. Inacțiunea duce la blocaj și încurajează neacceptarea greșelilor și iluzia de perfecțiune.

Nu vom fi niciodată perfecți și nici suficient de pregătiți. Și nici nu există un moment mai potrivit pentru a începe, decât momentul prezent.

În plus, pentru orice am vrea să facem, la orice nivel de specializare ne-am afla, întotdeauna există un public. Oricine e azi expert a început de undeva și a trecut prin exact același proces ca noi. Fiecare greșeală e parte normală din proces.

Nu reinventăm noi roata. Tot ce simțim a mai fost simțit, tot ce trăim a mai fost trăit. Ce putem face e să luăm exemplu de la cei care au reușit ceva în viața asta, în ciuda sentimentului că nu sunt enough.

Avem nevoie doar de un pas mic, care îl va atrage după sine pe următorul și tot așa. Și deja am bifat prima reușită. Am ieșit din blocaj și ne-am dat șansa să facem ceea ce ne dorim.

Singurul eșec e să nu avem niciodată curajul să începem. Restul sunt doar greșeli firești care ne arată unde avem nevoie să devenim mai buni.

Schimbarea e un proces fascinant prin care îți descoperi limitele, le depășești și devii cine nici tu nu credeai că e posibil, la început. Nu se întâmplă peste noapte, dar îl poți accelera dacă îți asumi curajul și responsabilitatea schimbării.

Totul începe cu un pas mic. Și probabil te întrebi acum ce pas să faci, de unde începi să tai ceața pentru a întrezări calea ta luminată.

Poate că articolul te-a ajutat să te înțelegi mai bine. Poate ți-a servit ca awareness sau poate ai răsuflat ușurat că nu ești singurul. Mă bucur dacă e așa.

Cu toate astea, schimbarea stă în acțiune. Dacă informația ar fi suficientă, am fi cu toții acolo unde ne dorim. Nu suntem.

Deci, de unde ai putea începe ca să nu mai cauți în exteriorul tău validările pe care doar tu ți le poți oferi?

1. Identifică nevoile pe care ți le împlinești atunci când primești validare.

În spatele oricărei dorinței de validare stau nevoi specifice care, atunci când nu-ți sunt împlinite, te împing spre a căuta peste tot confirmări.

Dincolo de partea rațională, ești un om cu nevoi emoționale. E important să identifici aceste nevoi, pentru a le putea hrăni natural. Validarea e un drog care îți creează doar iluzia că ți-ai împlinit nevoile.

2. Asigură-te că acele nevoi îți sunt acoperite constant.

Imaginează-ți că ai un rezervor unde sunt nevoile tale și periodic trebuie să verifici nivelul din rezervor, să nu scadă sub minim.Ca să menții un nivel optim, ai nevoie de acțiuni concrete.

De exemplu, dacă nevoia din spatele dorinței de validare este de a fi văzut/auzit, e musai să te pui în contexte de viață care îți oferă asta. O întâlnire cu un prieten care știe să asculte fără a da sfaturi poate fi benefică.

3. Fă lucruri pentru tine.

În goana după a bifa reușite care să-ți aducă validarea celorlalți, uiți complet de tine. Intri în energia de a face și uiți să fii.

Ia-ți timp pentru activități care te relaxează, pentru pasiuni și pentru a avea grijă de tine.

La început poate fi o provocare să-ți identifici nevoile și acțiunile care le-ar împlini. Și poate că nici să faci lucruri pentru tine nu-ți sună atractiv. Din acel mindset vin și eu. 🙂

E normal să întâmpini dificultăți, dacă n-ai mai făcut asta. Important e să știi că există soluții și că le poți găsi, dacă îți faci curajul să ceri ajutor.

Pentru asta, poți apela la un change strategist, un terapeut sau orice alt specialist din zona de mental health care să-ți fie alături pe drumul tău spre schimbare. Tot ce ai nevoie e un strop de curaj.

Dacă vrei să lucrăm împreună, programează o sesiune aici.

Join 0+ Insider

Newsletterul 0+ Insider este cel mai bun loc unde să ne urmărești. Vei avea acces la insight-uri utile într-un proces de schimbare, informații de culise legate de ce punem la cale (inclusiv workshopuri pe care le anunțăm doar pe mail), recomandări de cărți și altele. Ce NU vei primi? Informații superficiale, pline de cuvinte stufoase, concepte obosite și deja super-reciclate, “tips & tricks” sau “growth hacks”. Îți vom scrie doar când avem ceva valoros de împărtășit.

S-ar putea să te intereseze și:
Menu