I-am luat lui Daniel Zărnescu un interviu. Am vorbit despre:
– performanță, acțiune și inacțiune
– distanța dintre informație și acțiune și cum o poți umple
– procesul de a scrie o carte
– disciplină
– visuri redescoperite
– ce îi face pe unii oameni să aibă rezultate mai bune decât alții
– stoicism
și multe altele.
Ascultă episodul și pe:
Varianta text a interviului mai jos:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
ANDREI: Îl avem cu noi, astăzi, pe Daniel Zărnescu – scriitor, autor a 10 cărți, unul dintre pionierii marketingului online din România, copywriter, antreprenor, coach, un om care a format câteva sute de coach, trainer și nu în ultimul rând, unul dintre cei mai profunzi oameni pe care îi cunosc.
Daniel, ai făcut multe lucruri în viața asta, pe majoritatea, aș zice, chiar la nivel de performanță. Cine simți că ești?
DANIEL: E o întrebare foarte profundă și ai început direct cu ea. Nu știu să-ți răspund acum. Mi-ar lua mai mult timp și ar trebui sa intru pe diverse fațete ale personalității mele si experienței mele. Cert este că am fost într-o căutare continuă încă de când mă știu.
Am făcut foarte multe lucruri, într-adevăr. Performanța profesională am pornit-o pe partea de programe de finanțare și de atunci am tot făcut lucruri. Începând de la partea de blogging, am avut firmă de tipografie, acum am o editură – deci sunt și antreprenor.
Am făcut marketing online, am format oameni în marketing online. Am făcut training, am format oameni în training. Am făcut coaching, am format oameni în coaching. Și am și scris foarte mult. Nu știu să-ți răspund în momentul ăsta.
ANDREI: Într-un fel ai răspuns, dar întrebarea este: ce simți că unește toate lucrurile astea? Este cumva un fir care le conectează?
DANIEL: Am două elemente care mă reprezintă. Unul dintre ele este o foame continuă – m-am născut într-o familie modestă și atunci a trebuit să învăț să mă descurc – și asta mi-a și dat identitatea antreprenorială mai târziu. Și pe de altă parte este o combinație între această foame si partea de artist din mine. Citeam foarte mult când eram mic și voiam să fiu scriitor. Asta îmi aduc aminte de când eram mic. Citeam foarte multe cărți de aventură, pornind de la Karl May, Jules Verne, Jack London, etc. Aveam toate cărțile copilăriei celor născuți în anii ’70 – ’80.
Și s-a întâmplat ceva pe parcurs. Undeva prin liceu mi-am pierdut energia asta. Îmi aduc aminte că am avut 4 ani la rând în care citeam cel puțin o dată pe an Shogun, de exemplu.
ANDREI: L-am citit și eu de vreo 3 ori
DANIEL: Da, era fascinant. Era o carte mai groasă decât Biblia. Și undeva prin liceu – facultate, s-a pierdut ceva. Am uitat. M-am luat cu partea profesională, aveam nevoie de bani, am pornit prima mea firmă pe la 24 de ani și am tot înaintat pe călătoria astalaltă.
Și îmi aduc aminte – apropo de fire care se unesc – eram prin 2010, aveam o tabără de antreprenoriat. Eram unul dintre organizatori și mă pusesem și ca speaker. Și pe atunci aveam foarte mari emoții cu vorbitul în public și aveam nevoie să mă pregătesc cumva. Aflasem de un joculeț de deschidere ca să-i fac pe oameni să interacționeze mai ușor până mă obișnuiesc eu…
ANDREI: Ice-breaker!
DANIEL: Ice-breaker. Îți dai seama că atunci când mă puneam prima oară în fața oamenilor, îmi tremurau picioarele, aveam nevoie să stau pe ceva și să mă țin de ceva. Și atunci am început să mă documentez, că eu așa fac. Când nu știu ceva încerc să văd ce spun alții și mi-am făcut un plan de bătaie.
Și găsisem un ice-breaker foarte inteligent. Aveam nevoie de niște monezi și îi puneam pe participanți să aleagă și să se uite pe ele să vadă în ce an sunt făcute. Pe urmă le ceream să-mi spună o amintire care să aibă legătură cu antreprenoriatul din anul de pe monedă. Mi se părea ice-breaker-ul ideal pentru că și dura mult, mă obișnuiam cu energia.
Și mi-am adus eu aminte că de când eram mic aveam o colecție de monezi. M-am dus acasă, nu mai stăteam cu ai mei, și am întrebat-o pe mama mea unde este colecția de monezi. Și mi-a zis: “vezi că tot ce aveai am pus într-o cutie mare, este pe șifonier în camera ta”.
Și m-am dus acolo, am dat-o jos cu greu. În timp ce săpam în cutia aia, atunci a fost un moment revelator pentru mine ( acum vreo 10 ani). Am început să descopăr lucruri pe care le scrisesem când eram copil, până în 14-15 ani.
Și am găsit niște poezii, niște povestiri scurte, începuturi de roman, plan făcut pentru romane. Nu mi-a venit să cred. Primul impact pentru mine a fost: “Dumnezeule, cât de bine scria copilul ăsta”.
Și acum mă întreb, am momente în care mă uit la articole și-mi zic: “unde a dispărut copilul ăla?”.
Și atunci mi-am adus aminte. Mi-am adus aminte de toată povestea asta, cât de mult îmi doream, și au început să se unească punctele, însă în sensul în care nu am făcut nimic înafara scrisului.
ANDREI: Adică toate lucrurile pe care le-ai făcut, au avut cumva scris în ele, asta zici?
DANIEL: Da. Legat de scris. Pentru că pe programul de finanțare, de exemplu, eram consultant și scriam proiecte. Ce aveam pe programul de finanțare și nu aveam când eram copil era structura.
Mi se dădea o formă clară în care să scriu acel proiect, dar în esență eram foarte creativ în limitele respective. Și a fost o revelație pentru mine în perioada de consultanță pe probleme de finanțare să-mi dau seama că niște oameni ca și mine, citesc proiectele alea din spatele unui birou și habar nu au de business. Pentru că făceam proiecte și pentru ONG-uri și pentru firme.
Și am început să construiesc proiectele astea special pentru acela care le citea. Și am început să câștig proiecte unul după altul, o perioada intensivă de aproape 3 ani de scris încontinuu pe termene limită. Mi-a dezvoltat o disciplină fantastică. Asta a fost pe partea de consultanță. Am dezvoltat și un blog unde scriam.
Pe urmă, pe tipografie, am făcut site-ul – un ghid – și am început partea de marketing online. Era un ghid PDF și se numea Cum să nu iei țeapă când lucrezi cu o tipografie. Și au început oamenii să-și bage adresa de email ca să-și primească ghidul, am luat client, mi-am făcut un alt blog în care să vorbesc despre experiențele antreprenoriale și tot scriam si acolo. Tipografia are legătură cu scrisul dacă stai și te gândești. Un pic.
Am început să fac cărți pentru alții care scriau. Și uite așa, când mă uit în spate, cam toate sunt legate de asta. M-am întâlnit cu Pera Novacovici, nu știu dacă îl știi. Este psiholog si marketer (pentru că vinde în mediul online).
Și când l-am întâlnit în Timișoara acum vreo 15 ani, era un tip gras, chel și vorbea mult. Și gluma noastră internă este că acum a slăbit, îi crește părul și a învățat să și tacă.
ANDREI: Nu-i rău.
DANIEL: Da. Întinerește. Și el scrisese o carte când ne-am întâlnit și a fost motivul pentru care am investit în el. Și așa am pornit o altă firmă în care am investit în imaginea lui. A mai scris cărți după și cumva, toate lucrurile astea s-au dus în zona de scris.
Mai târziu, în zona de marketing, am învățat și eu marketing care are legătură tot cu scrisul pentru că toate strategiile erau legate de mediul online unde trebuia să faci content marketing, să scrii articole, să scrii newsletter-e, să faci e-mail marketing, să faci copywriting, scrisori de vânzări și tot așa.
ANDREI: Cumva, pare că multe din experiențele prin care ai trecut te-au pregătit pentru momentele astea în care ai redescoperit, ți-ai reamintit pasiunea ta pentru scris.
DANIEL: Pentru scris și storytelling, în esență. Ce mi-am dat seama, într-adevăr, a fost că atunci când eram puștan era o luptă continuă cu mine. Îmi aduc aminte că scriam, citeam a doua zi ce scriam și pe urma îi dădeam foc, efectiv. Adică luam chibritul, eram la bunica mea la țară, și îi dădeam foc pentru că eram frustrat că nu a ieșit bine. Sau le rupeam. Și acum, încă am cutia cu amintiri pentru că am cărat-o după mine peste tot pe unde m-am mutat, pe de-o parte mă încearcă o emoție de melancolie.
Pentru că mă gândesc cum ar fi fost să nu fi rupt/tăiat atâtea lucruri. Dar rămâne să vedem ce facem de acum încolo. Ideea este că punctele cumva s-au unit și scrisul este cam în toate. Într-adevăr, cu mici excepții, pentru că partea de coaching de performanță și cu câți oameni am lucrat nu a avut legătură neapărat cu scrisul, dar în același timp oamenii au fost atrași de modul în care scriam.
ANDREI: Colecționar, cel puțin de monede, scris, citit… Sună așa, ca un introvert.
DANIEL: Foarte introvert. Chiar și discursurile le încep așa. Le spun că sunt introvertit și că trebuie să mă lase să mă încălzesc că am motorul Diesel. Acum mă descurc foarte bine în partea socială dar, într-adevăr, sunt foarte introvertit.
Acum 3 ani m-am mutat la 30km de București, mi-am construit o casă lângă pădure și am toată liniștea de care am nevoie. Eram un pic panicat că s-ar putea să nu mai fiu sociabil, să mă izolez complet. Dimpotrivă, am energie mai mare ca oricând și în momentul în care mă întâlnesc cu oameni, nu mai am problemele pe care le aveam înainte. Pentru că am sentimentul că acum mă încarc de energie foarte mult, de acolo.
ANDREI: Antreprenoriatul, cel puțin partea de antreprenoriat pe care ai făcut-o, necesită foarte multe skill-uri din zona asta de extrovert, mai degrabă. Vânzări, public speaking și la training, de altfel. Mai târziu ai avut nevoie de astea. Cum le-ai văzut? Adică îmi imaginez că le-ai văzut ca pe niște abilități pe care ai nevoie să ți le dezvolți.
DANIEL: Am dat la un moment de o teorie, de un model de lucru foarte fain. Renunțasem la tipar. Și începusem cu zona asta. Aveam foarte mulți oameni pe care îi coordonam și m-am gândit de ce am nevoie în zona de marketing online și brand personal. Și modelul se numea Lanțul Critic care spune că există niște abilități care sunt esențiale pentru ce faci tu și că performanța pe care o dai este egală cu cea mai slabă za din lanțul respectiv.
Metafora era dată pe fotbal și mi-a plăcut foarte mult, de exemplu, dacă un fotbalist driblează foarte bine și ajunge la o echipă de top, nu mai este de ajuns să dribleze foarte bine. Trebuie să și deposedeze, să stea și bine în teren, adică și tactic, trebuie să aibă și viteza, etc. Și sunt câteva abilități în care la final, tu ești judecat cât de bun ești ca fotbalist în funcție de cea mai slabă dintre ele.
Și în lanțul meu critic mi-am zis că trebuie să fac performanță în zona asta, am nevoie să vorbesc în public, am nevoie să apar video, am nevoie să scriu, am nevoie să învăț marketing, am nevoie să fac școli, training pe termen lung să obțin rezultate, am nevoie să 1 la 1 cu oamenii, 1 la grupuri și public speaking. Deci aveam legătură și cu exteriorul și cu partea creativă.
ANDREI: Am trecut prin niște experiențe destul de similare și mă întreb, în drumul ăsta de a te uita la zaua cea mai slabă, cum s-a împăcat asta cu partea de self-esteem și încredere în tine. Fiindcă mi se pare că este un lucru pe care foarte puțini oameni pot să-l facă natural, în mod ușor. Ca atunci când fac o activitate să aleagă să se uite în mod deliberat în punctul în care sunt cei mai slabi. Să zică: “am făcut tot lucrul ăsta, au fost niște părți care mi-au ieșit foarte bine, care este aia care mi-a ieșit cel mai prost? Acum hai să ne concentrăm pe ea!” Cumva este destul de solicitant.
DANIEL: Da, este, și este un nivel consumat de energie foarte mare. În primul rând vreau să fac o completare aici pentru că nu sunt de acord că oamenii ar trebui să fie judecați în funcție de punctul lor slab, în general, dimpotrivă. Oamenii ar trebui să se concentreze pe punctele lor forte și să meargă până la capăt. Când vine vorba de performanță se aplică lanțul critic, nu când vine vorba de copii, de exemplu, și dacă e bun la română și prost la matematică, tu îl faci matematician. Că nu are sens.
Asta a fost una din dramele copilăriei mele pentru că eram foarte bun la română și în zona asta de științe exacte venea tatăl meu și mă tot îndemna către inginerie. Dar asta zic. Odată ce ți-ai găsit calea, dacă vrei să joci în Liga I, ar trebui să vezi care sunt abilitățile esențiale ca să fii jucător de top. Nu mai merge doar cu o abilitate.
Cum este cu self-esteem-ul? Eu cred că partea asta de evoluție – și cred că puțini înțeleg cu adevărat – înseamnă să eșuezi și înseamnă să te doară. Asta este una din credințele mele.
ANDREI: Și când spui partea de evoluție, vorbești din nou despre performanță.
DANIEL: Da. Întotdeauna am avut o apetență către asta. M-am uitat tot timpul la cei mai buni oameni din zonă și am zis: “vreau să fiu ca ei”.
N-am ajuns întotdeauna pentru că suntem firi diferite. Adică în zona de brand personal, de exemplu, au fost unii oameni care erau monștrii, în România chiar.
Pe zona de public speaking niciodată n-am reușit să ajung la nivelul lor. Dar le-am făcut pe toate. Și vocea din mintea mea spunea: “Să nu te tragă în jos”.
Adică dacă te duci și vorbești în public, să nu te tragă în jos per total. Tu dai maxim pe ce ești tu bun dar trebuie să le ai pe toate la un nivel ridicat.
ANDREI: Mă bucur că discuția a mers în direcția asta. Ai împărțit deja lucrurile în performanță și altceva decât performanță. Pare că sunt rețete diferite. Sau pare că sunt, cel puțin, pachete diferite.
DANIEL: Ce înseamnă asta?
ANDREI: Performanța pare că presupune niște tipuri de sacrificii și pare că în momentul în care îți propui și muncești să faci performanță ai nevoie să-ți asumi cumva – și e mai degrabă o întrebare – că nu o sa fii la fel de liniștit, centrat, fericit. Cum e?
DANIEL: Ce înseamnă fericirea? Hai să spunem, eu nu cred în echilibru. Definiția mea de echilibru e alta decât cea despre care se vorbește. Eu cred că oamenii cei mai fericiți din lumea asta sunt oamenii extrem de dezechilibrați. Dezechilibrați în pasiunea pe care o au și în direcția pe care și-au ales-o sau asumat-o. Noi ne uităm la ei și spunem: ”wow, câtă energie au și uite cât de echilibrați sunt per total” pentru că putem să vedem și un echilibru.
Dar echilibrul lor vine din faptul că și-au asumat o cale și au renunțat la foarte multe alte lucruri. Unul din lucrurile pe care îl cred este că deși omul poate să obțină orice își pune în minte, nu poate să obțină tot. Pentru că trebuie să-și aleagă. Trebuie să se ducă pe o cale. Deci totul se rezumă la cine vrei să fii, ce vrei să fii.
Și ține foarte mult de prioritizare și renunțare, într-adevăr.
ANDREI: Performanța este o alegere și automat o renunțare la alte lucruri?
DANIEL: Da. Mi-e greu să explic. Am văzut mai multe dezechilibre în oameni echilibrați, dacă înțelegi ce vreau să spun. Oameni care vor să le păstreze pe toate la același nivel. Asta mie mi se pare un fel de comunism, dacă stai și te gândești. Vrei să dai tuturor ariilor vieții tale aceeași unitate de timp, energie, atenție. Asta este utopic. Nu ai cum.
Și culmea este că, de exemplu, dacă îți alegi antreprenoriatul, coaching-ul sau scrisul, orice, până la urmă, vei deveni mult mai împăcat în celelalte arii ale vieții tale. Pentru că simțindu-te împlinit, cele secundare înfloresc și ele. Pe când, dacă încerci să le ții pe toate la același nivel, o să ai frustrări pe fiecare în parte.
ANDREI: Ok. Deci ceea ce spui este că echilibrul e mai degrabă un side-effect?
DANIEL: Da. Dacă ar fi să o punem într-un citat de Facebook ar fi așa: Echilibrul tău provine din cel mai mare dezechilibru pe care poți să îl produci în viața ta. În mod asumat.
ANDREI: Întrebare: Echilibrul ăsta la care poți ajunge, îl vei simți doar tu sau îl pot vedea și cei din afară?
DANIEL: Întotdeauna îl vor vedea și cei dinafară. Pentru că se vor uita la tine și vor zice: “ce mama mă-sii are ăsta de-i așa fericit?”
Și se uită la tine, vin la tine, însă știi că e doar o chestiune de alegere, adică de decizie. Acum nu spun că este ușor și că în momentul în care ți-ai asumat, te duci până la capăt și că nu există excese. Nu. Există excese, căderi, există ridicări. Până la urmă, evoluția se bazează pe foarte multe eșecuri și dacă reușești să le controlezi, poți să crești.
ANDREI: Este ca alergarea. Cădere controlată, nu?
DANIEL: Știi care este ideea? Hai să o luăm altfel. Când vine vorba de partea asta de căutare, să nu-i zic performanță neapărat că nu toți oamenii sunt inspirați de cuvântul ăsta, cred că oamenii au nevoie de un soft de operare. Cum au și calculatoarele.
Și softul de operare este legat de ceea ce crezi, de principii, de valori, tot ce se unește în capul tău, care te ajută să acționezi într-un anumit fel și să iei decizii într-un anumit fel. De exemplu, pe la 20 de ani, unul din elementele softului meu era legat de oamenii care erau în jurul meu.
Eram extrem de frustrat de cum mergea viața mea pe atunci și mi-am făcut o listă cu toți prietenii pe care îi aveam pe atunci și le puneam note, efectiv. Deci ceva foarte cinic. Și din zeci de oameni, mă uitam la ei, mă gândeam cum o să ajungă și dacă îmi place să fiu la fel și i-am tăiat pe toți de pe listă.
Unul singur a rămas – pe atunci voiam să fiu antreprenor, voiam să câștig bani – care este finul meu astăzi, este antreprenor și are una dintre cele mai mari rețele de internet independente rămase.
ANDREI: Când spui că i-ai pus pe listă și ai început să le dai scoruri, note, ai făcut asta din perspectiva ta, nu? Adică te întrebai în ce măsură are sens pentru tine să mai fie ei acolo, nu neapărat îi evaluai pe ei în viața lor.
DANIEL: Da. În sensul în care, era o teorie pe atunci care mi s-a părut wow, care spunea că suntem media celor 5 oameni cu care ne înconjurăm și pierdem cel mai mult timp și că până la urmă, în zona de familie – sângele apă nu se face, dar prietenii poți să îi alegi. Cam asta era premisa.
Și atunci mi-am făcut gaură ca să pot să-mi fac alți prieteni. Ce este foarte amuzant este că pe lângă acest un om care mi-a rămas pe listă, mi-au venit mulți oameni în viață. Am făcut loc. Și oamenii care au venit, au fost oameni extraordinari, la modul că păstrez și acum legătura cu ei, unii dintre ei sunt milionari (am pe unul care are zeci de milioane pe an ca cifră de afaceri). Uitându-mă la decizia aia, mi se pare că a fost una esențială în evoluția mea și a venit dintr-o durere, pe atunci.
ANDREI: Pot să-ti confirm că și la mine a fost foarte similar și cred că e relevant să spunem asta. Tranziția de la “ăștia sunt oamenii cu care petrec timp acum” la “vreau niște oameni noi în viața mea și mai altfel” se poate petrece și natural.
Pentru că nu este o decizie la modul, nu le mai răspund la telefon de mâine, este pur și simplu o serie de decizii mici în care aleg să petrec timp cu alți oameni și să petrec mai puțin timp cu ei…
DANIEL: (râde) Da, tu ai vrut să îmblânzești tonul pe care l-am avut eu, nu să sune atât de cinic…
ANDREI: Nu am vrut neapărat să îmblânzesc, însă mi se pare atât de aplicabilă tehnica, exercițiul ăsta, de către majoritatea oamenilor. Însă cred că mulți nu vor încerca să-l facă fiindcă au impresia ca e prea dureros. Ceea ce parțial și este.
DANIEL: Durerea nu vine neapărat pentru că renunți la prietenii tăi. În lista respectivă, să știi că am luat în considerare și cum mă simt când sunt pe lângă ei. Adică dacă sunt mai mult cu ei decât sunt singur. Și la testul ăsta au picat mulți.
Dar exercițiul ăsta nu este dureros pentru că tu renunți la cine ești până atunci pentru cine o să devii, ci pentru faptul că te uiți la niște oameni care sunt mult mai buni decât tine și trebuie să treci peste ego-ul ăla că tu ești mai prost ca ei, că n-ai niciun chior în buzunar raportat la ei, că ei fac lucruri extraordinare. Și țin minte că aveam niște procese extrem de profunde.
În sensul în care îmi era greu să stau pe lângă ei. A trebuit să lucrez încontinuu la mine. Efectiv, aveam un sentiment de respingere.
ANDREI: De impostură?
DANIEL: Nu de impostură. Nu ăsta este cuvântul. Ci mă simțeam inconfortabil pe lângă ei. Nu mă simțeam destul de capabil. Și era o comparație între “uite cu cine petreceam timpul până acum că stăteam liniștit, nu aveam nicio treabă” și “ăștia mă pun tot timpul să mă gândesc în discuțiile cu ei și să am procese și să-mi propun lucruri”…
ANDREI: Și să te chestionezi? Ce faci din tine?
DANIEL: Exact. Și de asta zic că este o parte de muncă aici.
ANDREI: Pare că este tot o alegere între a părăsi o zona de confort și a te duce către una care te poate ajuta să devii mai bun, să crești. Să faci performanță într-o zonă sau alta.
DANIEL: Adică să-ți permiți să fii prost.
ANDREI: Să-ți permiți să fii cel mai prost din cameră.
Dacă ar fi să-ți numești două calități sau trăsături care te-au ajutat să faci nivelul de performanță pe care l-ai făcut, care ar fi alea două? Probabil că sunt mai multe, îmi imaginez, dar pe care le-ai numi?
DANIEL: Una dintre ele este faptul că am o abilitate nativă, spusă și de alții, de a modela oameni.
ANDREI: Explică un pic ce înseamnă a modela, că pare altceva decât e.
DANIEL: Da. Dacă luăm procesul din NLP – este împrumutul de convingeri, acțiuni pe care le face un om performant și pe care le are, astfel încât să obții un nivel relativ asemănător de performanță. Practic te uiți la cum gândește el, cum se comportă, cine este în jurul lui și într-un final, când ajungi să oglindești ceea ce vezi la el, obții un rezultat cam din gama aia. Să furi. Eu am spus deseori ca furtul este foarte etic din punctul ăsta de vedere și nobil și mi-au sărit mulți în cap, dar mi se pare o abilitate esențială.
Eu o făceam natural, în ce sens? Calea de a o face natural este să admiri oameni. Ușor-ușor, pe măsură ce am stat pe lângă atâția oameni buni în ceea ce făceau, mi-am dat seama că am început să stau cu gura căscată în timp ce vorbeau și eu să tac din gură. Lucru care nu se întâmpla când eram cu alți oameni. Și îmi dădeam seama de calitatea unui om în funcție de cât de mult tăceam. Se întâmpla natural. Nu eram conștient. Și era ca și cum aș downloada tot ce gândește el, cum gândește și ce spune că face.
Mai târziu am învățat procesul cap-coadă din NLP și am putut să-l fac rațional, dar și acum, dacă văd pe cineva că are un rezultat, la mine este foarte ușor să despic și nu este rațional procesul, așa îmi vine, să despic acțiunile, gândurile lui, cum se comportă, în ce crede el, pe măsură ce face acele acțiuni, astfel încât să obțină rezultatul ăla. Văd principiul cauză – efect. Și văd pașii până acolo și pot să reproduc această acțiune până la rezultatul respectiv.
Și ca să-ți dau un exemplu, că am vorbit foarte mult în abstract, când am ținut prima oară training-uri, ți-am zis că pe public speaking eram horror, mi-am luat un partener care vorbea bine și era extraordinar pe scenă. Eu eram ăla cu știința, din spate. Veneam și vorbeam ca un roboțel și pe urmă el venea și ridica energie în sală.
Și am avut multe discuții cu el, în care râdea de mine de nu mai putea; pentru că ridica tonul câteodată, când vorbea sau când spunea o glumă și vedeam că oamenii reacționează. Nu înțelegeam exact ceea ce face dar începeam să fac și eu același lucru.
Vedeam că se mișcă prin sală, se duce spre centrul sălii printre oameni și am văzut că oamenii fac ceva; și atunci am făcut și eu același lucru. Am văzut că pune multe întrebări. Eu nu puneam întrebări, le spuneam oamenilor doar ce să facă. Nu știam anume ce face și de ce, dar vedeam întrebare și omul că răspunde și că face. Și vedeam cauză – efect. Și eu făceam același lucru fără să am habar, de la postură la cum dădeam din mâini și cum modelam vocea.
Pe urma am învățat ce am făcut, de fapt. Și încă mai fac. Când citesc o carte bună sau un articol bun, dacă îmi place, efectiv am senzația că sunt 4G sau 5G, că descarc tot ce se poate din acel lucru.
ANDREI: Pare că este o abilitate de a diseca niște lucruri, de a observa părțile unui întreg…
DANIEL: De a face pattern-uri, de a vedea elementele dintre acțiuni într-o suită de acțiuni. Adică secvența de acțiuni și un rezultat. Nu neapărat doar partea practică.
ANDREI: Este nativă? Este din primii ani de viață? Este educată abilitatea asta?
DANIEL: Nu știu să fie educată…
ANDREI: Dar ce ai spune? Că te-ai născut cu ea sau că e parte din personalitate?
DANIEL: Că este parte din personalitate… Adică, nu știu. Sunt o persoana rațională, îmi place să fac planuri, să fac strategii și cumva s-a pupat pe tiparul meu.
ANDREI: Ok, asta e una dintre calități. Care e a doua?
DANIEL: Tind să aleg între foamea pe care o simt continuu și n-am cum să o descriu în alt fel și empatia pe care o am. Știi cum este la empatie? Sunt introvertit, sunt rațional, n-ai zice; dar în același timp simt ceea ce simt oamenii într-o măsură mult mai mare decât se vede și reușesc să duc asta în comunicare.
ANDREI: Dar este o alegere să faci asta sau îți vine natural?
DANIEL: Vine natural și asta. Cumva. Asta mă ajută foarte mult în antreprenoriat, în marketing și în scris. Înțeleg cumva cum funcționează oamenii. Îți dau un exemplu. Acum a fost nebunie cu Ștefan Mandachi, cu primul metru de autostradă.
Am avut norocul să văd procesul cap-coadă pentru că îl cunoșteam, am luat parte la discuții, am ajutat cum am putut. Dar a fost un moment foarte tare, îi promisesem un articol pe tema asta și l-am scris. Lung – 3500 de cuvinte. Și i l-am trimis și i-am zis: “uită-te măcar pe el ca să vezi dacă ești inconfortabil cu ceva” pentru că intrasem în zone destul de sensibile ale familiei, etc.
În articolul respectiv aveam o parte în care dădeam lecții de cum se comportă ca antreprenor și ce ai putea să iei, ca să-și extragă și cititorii de pe blogul meu niște lecții în antreprenoriat. Erau 7 elemente. Practic l-am despicat cum face el, cum gândește.
Am făcut un proces de modelare. El a plecat destul de reticent să-l citească pentru că erau lucrurile astea destul de sensibile, începuse lumea să-i facă poze peste tot; dar după ce a citit și aici citez: “băi, bestial articol! Nici eu nu știam cum funcționez!” Și cam despre asta e vorba.
ANDREI: Este un nivel de claritate, până la urmă, nu? De a putea să vezi clar niște lucruri pe care ceilalți, pare, că nu le văd la fel de ușor.
DANIEL: Da. Știi cum e? Pot să explic mult mai bine lucrurile la care am devenit bun. Dar asta mi-e greu să spun cum.
ANDREI: Știi de ce mi se pare important și de ce te-am și întrebat asta? Pentru că avem tendința asta de a ne uita la niște oameni care au reușit să facă lucruri și a ne explica reușitele lor printr-o chestie de genul, a avut el niște chestii mai speciale, eu nu aș putea.
Și atunci este important să ne dăm seama că fiecare dintre noi are lucruri speciale și unii dintre noi căutăm mai mult, mai în profund și reușim să găsim mai repede, iar alții poate le găsesc mai târziu, însă, în același timp, sunt foarte multe altele care sunt educate și construite și cu care se poate lucra. Și ai nevoie să îți dai seama, până la urmă, care sunt alea și care sunt celelalte.
Oamenii se pot uita și să înțeleagă. “Daniel are aceste două abilități care uite cum l-au ajutat. Și poate că nu poate să le explice exact de unde vin, poate că sunt mai degrabă native sau din primii ani de viață dar toate celelalte sunt construite. Tot ce a făcut el cu celelalte poate fi replicat într-o măsură destul de mare”.
DANIEL: Da. Și astea native pot fi replicate dacă faci proces de modelare cap-coadă și nu mă pui să explic rațional.
ANDREI: Mă gândeam că tu acum scrii mult. Mă rog, tu ai scris întotdeauna dar acum scrii foarte mult.
DANIEL: Da. Este unul dintre obiectivele mele.
ANDREI: Și ai scris și ficțiune. Cum e chestia asta cu scrisul? Zi-mi un pic despre cum arată o zi de muncă la tine. Mă interesează cum o ai tu structurată.
DANIEL: Având și firma și trebuind să mă descurc cu angajații, cu parteneri, furnizori, etc. Spun în contextul ăsta de om care, până la urmă, este ocupat. Ține tot de decizie. Dar mi-a luat ani de zile ca să desenez o amprentă a zilei în care să funcționez la parametrii maximi. Stau acasă, soția face naveta cu copilul și eu rămân acasă singur. Una dintre întrebări a fost “cum reziști?”
În primele 6 luni a fost depresie cruntă. Pentru că nu știam cum să stau locului. Dar ușor-ușor m-am obișnuit și ce am descoperit a fost fascinant pentru că acum am procese de introspecție mult mai puternice decât înainte. Îți dau exemplu de o zi normala. Mă trezesc în jur de 6:30 – 7 pentru că se trezește băiatul meu, fac ce face orice om dimineața, până pleacă soția cu el. Pe la 7:30 pleacă, între 7 jumătate și 9 mai beau o cafea, mai citesc ceva. La 9 începe programul.
Între 9 și 10 am perioada de agendă în care îmi fac agenda pe ce urmează să se întâmple în ziua respectivă. Pentru mine e foarte important. Este singurul obicei neîntrerupt de la 20 de ani.
ANDREI: Și la mine la fel. E incredibil. Este unul dintre obiceiurile de planning care m-a ajutat cel mai mult. Poate e important, zi-mi un pic, cum îți faci agenda? Adică nu e doar un to do list, da?
DANIEL: Nu e un to do list. Încep să îmi pierd încrederea în to do list-uri. E mult mai mult de atât. Știi cum este? Ca să vorbesc un pic și pentru cei mai spirituali. Este un fel de setare de intenție. Când îmi fac agenda, de fapt îmi pictez ziua cam așa cum vreau să se întâmple. Nu se întâmplă niciodată 100% cum vreau eu dar nici nu trebuie. Dacă ating 50-60% în fiecare zi, sunt super ok.
ANDREI: Ceea ce-mi imaginez este că 50-60% din ce îți propui tu înseamnă semnificativ mai mult decât ce face majoritatea oamenilor.
DANIEL: Eu am lucrat cu oamenii pe parte de productivitate și părerea mea este că oamenii nu sunt conștienți, în general, cât de puțin lucrează. Și ideea este că prima jumătate este, mai degrabă, un pic de aranjare a minții mele. În perioada asta și citesc cărți de How To.
Dar am un proces foarte atipic de citit. Citesc foarte încet cărțile de How To. Citesc 3-5 pagini în fiecare zi dar zilnic. Timp în care îmi notez și îmi pun întrebarea cum pot să le aplic astăzi. Nu citesc mai mult.
Mi se pare că oamenii care nu obțin rezultate sunt oamenii care combină foarte bine prea mult knowledge cu prea puțină acțiune. Și se creează o prăpastie între “ce pot să fac” și “cât știu”; și astfel se creează un nivel de frustrare extraordinar.
Oamenii ăștia sunt mult mai incapacități. Îmi este cel mai greu sa lucrez cu ei în coaching, unu la unu.
ANDREI: Și eu simt la fel. Facem paranteză la paranteză. Dar de unde vine gap-ul ăsta dintre Know How și acțiune? Sau cum îl umpli?
DANIEL: La mine este ceva foarte natural. La modul că îmi pun întrebarea și nu plec până nu răspund la întrebarea asta. Cum pot să aplic azi? Sau ce aplic azi? Sau cum dovedesc că am învățat asta?
ANDREI: Cum fac ca tot ceea ce am învățat să nu fie degeaba?
DANIEL: Exact. Și iți dau cele două realități. Cărțile de Know How – trebuie să te joci un pic pe emoțional ca să ridici nivelul de energie și să îl faci pe om să creadă că poate să facă; și mai este un element aici, contează foarte mult novelty. Novelty înseamnă principiul noutății, adică ce anume îi trezește la viață neuronii. De obicei este o frază pe care o pui pe Facebook ca să te dai deștept sau este un model de lucru sau sunt niște pași sau un mod de a vedea lucrurile. O schimbare de paradigmă.
Atunci când neuronii încep să turbeze pentru că ai citit ceva nou, Dumnezeule, ai energie, simți; eu atunci mă opresc.
ANDREI: Eu cred că asta e cheia. Să înțelegi că entuziasmul ăla este un cadou care se întâmplă din când în când și că ăla este un moment în care lași naibii tot și atunci ai nevoie să acționezi până când se fâsâie.
DANIEL: Exact. Și într-o carte bună de How To ai zeci de potențiale de astfel de mini-revelații; dacă îți antrenezi creierul obții și mai multe. Și la mine scopul este ca în alea 3-5 pagini să găsesc mini-revelația aia ca să pot să o duc mai departe în ziua respectivă. Și am un motor. Am deja energie.
Pe când, în mod normal, oamenii cu care lucrez citesc cantitativ, au revelație după revelație și devin din ce în ce mai imuni la ele din punct de vedere al rezultatelor. Și există o frustrare personală pentru că cel mai greu, cât am fost coach, am lucrat cu oameni care știau prea multe. Care dădeau răspunsuri la orice.
ANDREI: “Am citit cărțile astea. Le știu și eu, știu și eu teoria”
DANIEL: Bineînțeles. Și nu-l mai atinge nimic. Și atunci, pe lângă partea de progresie cu cel mai mic pas pe care poți să îl faci, există și partea de novelty, de revelație efectivă pe o informație pe care nu o cunoști. În zona asta ai devenit imun. Nu mai pot să mă joc cu neuronii tăi astfel încât să se ducă în aplicare. De ce? Pentru că nu ai energie.
ANDREI: Nu mai poți să faci scânteia aia după care ar putea să se întâmple acțiunea.
DANIEL: Exact. Și de asta la mine e important, în fiecare zi citesc 3-5 pagini, îmi notez ce aș putea să aplic. De obicei citesc cărți care să mă ajute în special pe partea de productivitate dar și de management, de antreprenoriat, de scris, de actul creativ.
ANDREI: Te-am întrerupt, spuneai că faci asta dimineața de pe la 9 în timp ce bei cafeaua?
DANIEL: Da. Până la 10. Asta e partea de agendă care include și cititul. Am latura creativă între 10 și 14 care înseamnă 4 ore de creație. Acum, dacă sunt în proces creativ de scris o carte înseamnă creație, dacă nu scriu o carte în perioada respectivă, înseamnă proiect principal. Mie îmi este foarte natural să înțeleg de ce. Pentru că și scrisul cărții este tot un proiect principal. Doar că este un pic altă energie. Pe proiect principal s-ar putea să fie un element de marketing.
ANDREI: Mi se pare interesant pentru că vezi scrisul ca pe un proiect. Este un proiect, deci ai nevoie să-l manageriezi, ai nevoie să-l încadrezi în niște lucruri.
DANIEL: 100%. Există în orice act creativ, inclusiv în scris, o intenție – adică ce îți propui – și o finalitate. La implementat, de obicei există ideea asta – că implementezi obiceiul de a scrie. Eu am lucrat cu foarte mulți oameni ca să se exprime mai bine în scris si implementarea de obicei pe scris este una dintre cele mai grele de implementat obiceiuri, ever. Dacă nu exista finalitate.
ANDREI: Ce înseamnă dacă nu există finalitate?
DANIEL: Dacă nu există o formă pe care o dai scrisului. Dacă nu spui, facem asta ca să facem campania asta de marketing sau facem asta ca să o punem între două coperți. Adică să știm când ne oprim. Dacă nu există un element de stop.
Fără elementul ăsta de stop, mai bine te duci să lucrezi în mină.
ANDREI: Practic zici că mai întâi trasezi limitele sau șablonul și după aceea începi să umpli formele astea cu conținut.
DANIEL: Știind că la un moment dat se va termina. Creierul nostru se revoltă la reguli prea stricte și la lipsa de orizont. Tu vorbești cu creierul tău. E o chestie de dihotomie aici. Facem treaba asta doar o lună, avem de scris o carte, cartea asta este despre … implementăm obiceiul timp de o lună, pe urma o să ne bucurăm de carte. Și atunci este mult mai ușor de implementat obiceiul ăsta.
ANDREI: Este o negociere cu mintea ta.
DANIEL: Bineînțeles, întotdeauna este. Eu acum trec la nuanțe mult mai profunde din punctul meu de vedere. Până acum scriam zilnic timp de o lună de zile, dar eram terminat în ultima parte a lunii. Acum ajung la nuanțe de genul, la 6 zile de scris, o zi mă opresc.
ANDREI: Și te forțezi să te oprești.
DANIEL: Da. Și am observat că dacă mă opresc o zi din 7, creierul meu, în loc să reacționeze la prea multă rigiditate, spune: “hei, dar stai un pic, abia eram în flow” și eu zic “nu, nu, azi nu facem nimic”.
Și în mintea mea începe un proces creativ. E subconștient, e pe fundal. Și începe să crească energia și inspirația pentru a doua zi când abia așteaptă. Dar dacă țin și a 7 – a zi, gândește-te că sunt 7 zile și încă 7 zile și încă 7 zile; la un moment dat mintea ta îți zice: “hai, las-o” și te blochezi pe la jumătate, trei sferturi și tragi de tine.
ANDREI: Ce mai faci după ora 14?
DANIEL: Ăsta este proiectul principal sau partea creativă. De obicei aici am telefonul închis. De obicei airplane mode sau îl închid de tot. Pe proiecte principale care țin de firmă îl țin mai mult semi. Dar de obicei îmi închid canalele de comunicare cu exteriorul. Dau drumul la 14. Între 14 și 15 este perioada de ajustare. Și pe urmă mai am 3 – 4 ore pe operațional.
Atât. Asta este toată viața mea. Viața mea se împarte între agendă (unde și citesc), proiectul principal care de obicei este creativ și închid telefonul și operațional, este partea a 2 – a, care ține de sarcini de rutină, de telefoane, de ședințe, de mail-uri. Tot ce ține de “ hai să și mănânc”
ANDREI: Păi și după aia?
DANIEL: După aia este viața.
ANDREI: (râde) Adică? Ce înseamnă? Nu a fost și asta viața?
DANIEL: Adică vine soția cu copilul și petrec timp în familie. Asta înseamnă pe la un 18:30 – 19:00 eu îmi închid ziua. îmi fac curățenie pe birou, îmi iau laptop-ul…
ANDREI: Ai o rutina și de a închide ziua?
D: Da, mi se pare extrem de important. Am observat o diferență foarte mare între o zi în care îmi încep ziua cu masa plină de foi și agenda – este la o treime din productivitatea față de o zi în care am biroul lună.
Am dat-o într-o metaforă la un moment dat pentru că tot încercau să mă tragă de limbă niște cursanți și le-am zis: “până la urmă, locul în care scrii și lucrezi este ca un altar. Nu te….. în altarul tău”.
Adică faci și tu curățenie și a doua zi începi același proces. Cumva este un lucru mult mai spiritual decât crede lumea.
Și de asta zic, dacă stai să te gândești, tu începi la 9 și termini pe la 18:30 – 19, aici oamenii de obicei zic că nu lucrez chiar atât de mult. Nu. Dar lucrez zilnic.
ANDREI: Și intens, bănuiesc. Adică atunci când lucrezi chiar lucrezi.
DANIEL: Da. Dar fac cam 50-60% din ce îmi propun. Mai sunt câteva întrebări legate de programul ăsta ca sa închid paranteza. În weekend-uri, de obicei, programul este doar pe parte creativă. Adică este cam o treime din el. Sâmbăta tot la 9 încep și termin la 12 și duminică tot cam așa. Îmi păstrez doar latura creativă, adică prima parte și mai restrânsă un pic ca să pot să țin firul.
Dar în același timp, agenda mi-o fac zilnic, chit că mă duc în concediu. Râd prietenii de mine că îmi deschid agenda pe malul mării, scriu “concediu” în ziua respectivă și pe urmă o închid. Cam așa fac eu pe partea asta.
ANDREI: Ai orientarea asta, nu doar către a scrie, ci și către artă, mai boemă, ai zice, nu?
D: Este foarte ciudat pentru că oamenii îmi zic că sunt destul de pragmatic.
ANDREI: Da, tocmai asta urma să fie întrebarea. Fiindcă văd că îți cultivi niște zone: partea asta de creativitate, poate de relaxare; și în același timp reușești să faci lucruri să se întâmple. Cum faci asta? Pentru că majoritatea oamenilor ori o fac pe una ori pe cealaltă.
DANIEL: Este cel mai greu lucru pe care îl fac. De asta am procesele de introspecție zi de zi. Mă gândesc cum să le împac mai bine. Mult timp mă gândesc la: “vai, ce utopie ar fi să stau și efectiv să am doar partea asta boemă”. Dar știi ce se întâmplă? Dacă nu hrănești și celălalt monstruleț din tine ajungi să nu mai termini niciodată.
Ajungi să nu dai formă. Dacă nu-i dai formă, dacă nu există rezultatul la final și să zici: “am ajuns la finish, poți să te odihnești și începem pe urmă alt proiect” este degeaba. E zero. Mult timp am încercat să implementez la nivel de obicei zilnic, fără finalitate și mă simțeam mort pe dinăuntru.
Pentru că nu înțelegeam unde mă duc. Antrenamentul de dragul antrenamentului nu are sens din punctul meu de vedere. “Trebuie să găsesc. Ce progresez acum? Unde mă uit? Cum ia formă la final toată povestea asta?”
ANDREI: Noi am mai discutat și ești unul dintre oamenii care are cel mai mult know how pe partea de scris. Dintre oamenii cu care am interacționat eu, cel puțin. Și vorbesc aici inclusiv de oamenii care scriu.
Adică au scris cărți – foarte puțini se duc atât de deep pe tehnici de a înțelege cum se face chestia asta corect. Și ai și o școală de scris pe care sunt convins că oamenii o pot găsi pe Google. Pentru cei care vor să se apuce de scris – care este chestia critică? Sigur, pot să vina la tine la școală, dar cu ce pot sa înceapă?
DANIEL: Mi-ai pus o întrebare aproape imposibilă. Dar o sa răspund cu ceea ce spune celebrul Stephen King și mai adaug și eu un punct acolo. El spune că pentru a scrie trebuie: 1. Să citești mult din ceea ce îți place să scrii
- Să scrii mult dar în sensul de des. Zi de zi dacă se poate; și aș adăuga eu…
- Să te educi în scris. Pentru că Stephen King a fost profesor de literatură și uită elementul ăsta.
Există știință în spatele scrisului și dacă înțelegi partea asta și înțelegi că în spatele fiecărui story, chit că este articol, newsletter sau te uiți la un film sau ai un comediant în față care te face să te simți extraordinar, este o structură. Există o știință a storytelling-ului.
ANDREI: Peste tot. În orice material care este scris.
DANIEL: Da. Și există două tipuri de oameni: cei care nu au atât de mult habar pe partea structurală, pe partea de knowledge dar cărora le iese. Dar acei oameni, de obicei ajung să se educe mai târziu ca să poată să facă performanță. Prin procesul ăsta de modelare de care zic și care este de multe ori destul de greu de conștientizat, reușesc să facă artă. Dar o fac greu, cu efort foarte mare și rar. Adică le ia foarte mult timp.
ANDREI: Spui că avem nevoie și de ceea ce numim talent dar și de know how.
DANIEL: Întotdeauna. În orice. Există știință la stand-up comedy. Când am vorbit cu comedianți și am înțeles cât de multă muncă este în spate și cât de mult se educă, am zis, Dumnezeule – pentru 5 minute în care faci…
ANDREI: Și eu m-am gândit la asta. Când îi văd făcând un episod de 20 de minute sau ce fac ei acolo, stau și-mi imaginez cât au rafinat. Nu mai spun cât au repetat pe partea de acting.
DANIEL: Există un proces la comedianți – dau exemplu pentru că este tot pe parte de storytelling – în Statele Unite se întâmplă în felul următor:
Plec în baruri, prin orașe, prin toată țara timp de un an de zile, în care încep cu material brut efectiv, cineva notează când râde lumea, eventual mă înregistrează și eu rafinez timp de un an de zile ca să am material de o oră și jumătate.
Abia după aceea umplu Madison Square Garden. Asta fac comedianții de top. Ei lucrează un an de zile pentru a închide sala (cum ar fi Sala Polivalentă la noi) de 3-4 ori la rând în weekend-uri diferite și au terminat anul.
ANDREI: (râde) Eu mă gândeam că sunt niște oameni care sunt ei amuzanți și se urcă pe scenă – nu-i așa?
DANIEL: Așa cred oamenii și despre partea de storytelling. Că te izbește inspirația, începi să scrii și nu te mai oprești. Și ăsta este cel mai mare inamic al actului creativ. Actul creativ este mult mai mult de atât. Este cumva o doză de ignoranță să crezi că cineva ți-a pus ție mâna și te-a considerat pe tine demn ca să ai inspirație să scrii o carte. Există și excepții, bineînțeles. Dar în esență este vorba și de a provoca inspirație și a înțelege.
De exemplu, pe parte de scris eu nu am writer’s block. Știi că se spune că blocajul scriitorului, că drame, te arunci de la balcon, etc. Nicio treabă. În momentul în care înțelegi care este procesul creativ îți este ușor să scrii. Pentru că știi ce faci. Este o profesie. Exact ca cel care pictează.
Hai să o luam altfel. Exista două tipuri de oameni productivi. Și îmi place să cred că sunt în a doua categorie sau cel puțin spre asta tind. Productivii nefericiți – care leagă suferința de productivitate și productivii fericiți – care încearcă să înțeleagă cum funcționează de fapt lucrul. Și nefericiții sunt cei care nu controlează procesul.
ANDREI: Când spui asta mă face să mă gândesc la ideea de disciplină și structură fiindcă mi se pare că sunt similar din punctul ăsta de vedere. Pentru că atunci când le vorbești oamenilor, de exemplu, despre a avea o agendă zilnică, vor fi acolo cel puțin două categorii de oameni. Oamenii care înțeleg asta și sunt la un anumit nivel de dezvoltare cu chestia asta și înțeleg că le este util și nu ar putea să facă lucruri fără asta; dar mai sunt ceilalți cărora li se tensionează mușchii când aud de: “în fiecare zi, concediu, scot agenda”.
Experiența și senzația mea și aș vrea să mi-o confirmi sau nu, este că oamenii care se tensionează o fac pentru că în ideea de disciplină sau structură văd o chestie care vine din exterior.
Se raportează la ce înseamnă sa fie disciplinați de către altcineva, iar ceilalți oameni – să zicem, ca noi – care sunt văzuți de ceilalți ca fiind foarte disciplinați si foarte structurați, văd disciplina ca pe o chestie care vine din interior. Adică eu am nevoie să am suficientă disciplină încât să-mi iasă ce îmi doresc să-mi iasă.
DANIEL: Da. Și mai zic un lucru aici. Am avut un schimb de replici extraordinar într-un workshop în care cineva a spus așa: “Eu sunt creativ, de aia nu-mi fac agendă”.
Și eu i-am răspuns: ”Deci atâta creativitate ai, încât nu ai găsit un model de a-ți face agenda și să-ți placă?”
Pentru că mie îmi place să mă gândesc cum arată ziua. Întrebarea este cum te uiți tu la făcutul agendei de-ți provoacă durere? Pentru că există 1001 de moduri în care îți poți face agenda. Este similar cu setarea de obiective. La mine lucrul cu obiectivele înseamnă managementul durerii. Așa îi spun.
Faci management de durere, de ce? Pentru că există diferență foarte mare între obiectivul pe care ți-l pui și rezultatul pe care îl obții. Nu sunt același lucru. Tu îți propui ceva și de obicei ai alt rezultat. De obicei. Poate să fie în gamă, poate să fie mai mare, poate să fie mai mic. Diferența între cele două creează durere în cel care își setează obiectivele. Și atunci concluzia este – nu funcționează, nu îmi mai pun obiective niciodată.
ANDREI: Hai să nu-mi mai propun ca atunci când nu-mi iese să nu mai simt durere.
DANIEL: Bineînțeles. Dar lucrul cu obiectivele este managementul durerii, adică să înțelegi cum anume funcționezi tu în jurul unui obiectiv.
ANDREI: Este diferența dintre modelul din capul tău despre cum ar trebui să fie lucrurile și realitate.
DANIEL: Da
ANDREI: Voiam să te mai întreb, apropo de ceea ce discutam mai devreme, legat de calități și trăsături. Este ceva ce ai schimba dacă te-ai putea întoarce înapoi? Ceva ce ai face diferit?
DANIEL: Nu și îți spun de ce. Nu pentru că sunt eu mai deștept decât alții și este un răspuns inteligent. Eu mă regăsesc în filosofia stoică, dacă îți spune ceva. Și nu văd sensul să mă întorc înapoi, decât ca să iau lecții să mă pot duce mai departe. Statul prea mult cu gândul la trecut nu mă ajută foarte mult, decât dacă explorez, găsesc acolo ceva care să mă ajute și este prețios.
ANDREI: Poate să-ți facă și prezentul mai bun.
DANIEL: Prezentul mai bun și eventual să desenez viitorul. Și cam așa gândesc. Pentru că noi funcționăm pe bază de lecții. Lecțiile, de obicei, vin din eșecuri. Tu îmi spui să schimb un eșec din trecutul meu pe care dacă îl schimb nu mai am lecția pe care am luat-o din el. Și atunci…
ANDREI: Ajungi alt om? Ai fi alt om astăzi?
D: Da, dar fără lecția aia aș fi un lesser me. Nu aș fi un om mai evoluat. Știi cum e? Este diferența dintre Lucescu senior și Lucescu junior. Că o dau în fotbal. Mi se pare că acum Răzvan Lucescu a început să înțeleagă filosofia tatălui lui.
Dar tatăl lui a zis odată despre fiul lui, când trecea prin niște perioade mai grele: “Diferența dintre mine și Răzvan este că eu am învățat întotdeauna din eșecuri, din meciurile pe care le-am pierdut iar el învață din victoriile pe care le are.”
Și mi s-a părut extraordinar atunci. Da, noi învățăm de obicei când ne doare. Nu poți să schimbi asta în istoricul unui om. Nu văd de ce să fac asta.
ANDREI: Asta înseamnă că am avea nevoie să cam alergăm către dureri.
DANIEL: Nu neapărat să alergăm. Durerea și frustrarea eșecurilor oricum vin.
ANDREI: (râde) Nu trebuie să te duci nicăieri. Stai acolo unde ești!
DANIEL: Nu, nu, există senzori. Ni se întâmplă. Nu trebuie să ne ducem după șerpi veninoși ca să ajungem la spital. Ci doar să identificăm și să înțelegem.
ANDREI: Dar asta înseamnă măcar că n-ar trebui să ne mai îngrijorăm în mod deosebit că o să apară. Că da, o să apară. Doar că vor fi niște modalități în care să ne luăm niște lecții.
DANIEL: Da și în sensul în care de obicei, când simțim durere psihică, este cel mai bun senzor că se întâmplă ceva și poți să analizezi, să introspectezi și să crești de acolo. E unul din lucrurile pe care le-am învățat de la Ray Dalio în cartea Principii și care mi se părea extraordinar. O făceam natural dar în momentul în care a spus-o așa am înțeles mai bine cum am funcționat până acum.
ANDREI: Zi-mi mai mult despre asta. Explică-mi altfel.
DANIEL: Hai să o luăm în alt fel. Una dintre cele mai tari cărți din lumea asta este cartea lui Marcus Aurelius – Meditație. În care el are un citat extraordinar.
O să-l spun doar din ce-mi aduc aminte: “nu ceea ce se întâmplă în exterior ne provoacă nouă durere, ci modul în care ne uităm noi la acele lucruri, iar modul în care ne uităm poate fi schimbat.”
Când am citit asta de la un om care a trăit acum 2000 de ani am zis – Uite primul coach! Și el este unul din reprezentanții cei mai de seamă a stoicismului. În ce sens? Hai să-ți spun cum am ajuns la cartea asta. Povestea lui Nelson Mandela despre care am zis imediat că trebuie să fie ceva de capul ei.
Nelson Mandela este o legendă și un model pentru foarte mulți oameni și considerat unul din înțelepții secolului trecut. Și a fost închis timp de 30 de ani, iar la început, tânăr fiind, știind că o să-și petreacă toată viața închis, avea foarte multă furie în el.
Și a trebuit să trăiască cu furia asta în el zi de zi în închisoare, până într-un moment în care unul din ceilalți prizonieri i-a pus în mână o carte. Pe care a citit-o zi de zi pentru următorii zeci de ani și i-a format gândirea astfel încât atunci când a ieșit a fost capabil să spună că ce a fost, a fost, nu mai contează, să nu ne răzbunăm, să plecăm de la un punct zero. Și a creat imaginea lui Nelson Mandela, până la urmă. Iar cartea era cea a lui Marcus Aurelius.
ANDREI: Și ca să înțeleagă lumea cât de mare a fost saltul de la Mandela care a intrat în închisoare până la Mandela care a ieșit: înainte să intre în închisoare Mandela tocmai se apucase să strângă o armată, angajase primii doi oameni care erau responsabili cu demolitions ca să înceapă să dea în guvern. Adică încercase cu partea asta de non agresivitate cât se putuse și a fost primul care a zis: “băieți, nu se mai poate așa ceva, trebuie să ne înarmăm și să facem ceva”. A făcut o plimbare prin țările din Africa să strângă bani, soldați…
DANIEL: Inclusiv unul din elementele de care este acuzat este că a fost terorist într-o formă incipientă, mai mult sau mai puțin.
ANDREI: Cu atât mai mult saltul este enorm. Este remarcabilă autobiografia lui. Mi se pare că a reușit să facă tranziția asta într-un mod în care totuși a păstrat asertivitatea, a păstrat o urmă de demnitate, nu s-a făcut preș. A făcut-o într-un mod destul de responsabil.
Când s-au hotărât să-l elibereze era deja în faza în care îți spunea: “frumos că mă eliberează după 30 de ani, dar nu chiar cum vreți voi, hai să vedem cum mă eliberați”
DANIEL: Și știi care e chestia? Că vorbeam la începutul interviului despre soft-ul de operare, dacă ții minte. Gândește-te că Nelson Mandela, cât a stat în închisoare acei zeci de ani și-a upgradat soft-ul de operare în cartea lui Marcus Aurelius care este reprezentativă pentru filosofia stoicismului.
Feeling-ul meu acum, în 2019, este că nu mai aveam capacitatea de a avea un singur set de principii, de valori care să ne ghideze pentru că suntem bombardați informațional din stânga în dreapta și ne schimbăm soft-ul.
Devine fluctuant și nu mai putem să ținem o linie. Cam asta e diferența. Și acum, pentru mine, o preocupare este cum îmi upgradez soft-ul în condițiile mele și să nu fiu dus de vânt.
Andrei: Cât de ușoară și de mișto ar putea fi viața dacă am avea 3-5 principii după care să ne ghidăm totul.
Ce ți-ai luat din stoicism?
DANIEL: Soft-ul de operare, că tot vorbeam de el. În ultima vreme, cu atâta informație în jur, caut acele principii duse la o simplitate destul de mare încât să poată fi aplicate și să trăiești după ele. Și culmea este că găsești mult mai multă înțelepciune în urmă cu milenii când nu existau atâtea probleme.
Studiind un pic pe partea asta de stoicism, poți să adaptezi la realitatea de astăzi dacă înțelegi sensul a ceea ce se spunea atunci. Se baza pe doi mari piloni. Curentul ăsta filosofic a luat naștere în Grecia și pe urmă s-a dus în Roma și încă se simte până în zilele noastre. Oamenii încă funcționează pe baza principiilor din spate.
Există doi piloni principali. Unul este relația cu controlul – ce anume controlezi și ce nu – mi se pare definitoriu pentru stoicism. Și al doilea pilon este dat de cele patru virtuți spre care tinzi și o să vorbesc și despre ele.
Controlul spune în felul următor: sunt puține lucruri pe care le controlezi cu adevărat. Era un exemplu la un moment dat, cred că filosoful Epictet a spus asta dar s-ar putea să greșesc: „atunci când tragi cu arcul, controlezi foarte puține lucruri – controlezi eventual arcul pe care ți-l alegi, săgețile, cum ai grijă de ele, faptul că te antrenezi zi de zi, că pui arcul și săgeata și tragi. Și în momentul în care săgeata pleacă, nu mai controlezi.”
Și este un mod foarte liniștitor de a vedea viața pentru că, mai ales în vremurile moderne în care informațiile vin din toate părțile, nivelul de anxietate de multe ori este la cote maxime. Și dacă îți dai seama că nu controlezi lucrurile astea deja devii mai liniștit și nu te mai apasă atât de mult.
ANDREI: Te ocupi mai degrabă de proces și de ceea ce este în controlul tău și mai puțin de outcome, nu?
DANIEL: Controlul de proces este partea curentului filosofic al stoicismului. De exemplu, același lucru este și la plante. Dacă vrei un copac care să fie frumos, ce controlezi? Nu controlezi cât de mare o să crească sau dacă se usucă ori nu. Asta nu ține de tine, dacă face rod sau nu. Tot ce poți să faci este să-l pui într-un pământ care să fie roditor cât de cât, adică să-l alegi, să-l sapi, să-l uzi, să-i pui îngrășământ, să-l tunzi, dar cam atât. Faptul că el crește sau nu, nu este în controlul tău.
ANDREI: Planning cât de mult poți, după care lași să se întâmple.
DANIEL: Exact. Același lucru se aplică în absolut orice în viața asta
ANDREI: Și virtuțile?
DANIEL: Virtuțile sunt 4 – care sunt excepționale din punctul meu de vedere, dacă le ințelegi sensul. Una este wisdom (înțelepciune), a doua este curaj, a treia este justice (justiție sau dreptate) și a patra este temperance – în sensul de temperare a poftelor…
ANDREI: E o formă de autocontrol – temperare
DANIEL: Da, temperarea propriilor acțiuni, a propriilor pofte și vicii, în același timp.
Wisdom înseamnă înțelepciune, la ei cel puțin, se înțelege prin decizii rațional temperate – acum traduc – bazate pe experiența pe care o ai dar și o capacitate de a vedea lucrurile în ansamblul lor.
Și pe virtutea asta de înțelepciune, ei merg de la premisa în care cred 100% prin modul în care gândești, prin creierul tău, îți controlezi și emoțiile tale. Există încă un debate extraordinar de mare între cele două tabere în care unii spun că emoțiile ar trebui să fie pe primul loc și dau în raționali și raționalii spun ce spun și ei.
Dar în esență, nu ar trebui să fie în contradictoriu pentru că creierul este, până la urmă, ca o telecomandă asupra emoțiilor tale. Modul în care tu vezi, și văzutul ăsta este metaforic – face parte din logică – îți atenuează modul în care simți.
Ei așa văd lucrurile. Există și un citat foarte fain a lui Marcus Aurelius care spune: “nu lucrurile exterioare ne produc interpretarea noastră pentru durere”.
Asta este partea de wisdom, de înțelepciune, care înseamnă să cauți logică în ceea ce se întâmplă dar și într-o relație cu natura.
A doua virtute care ține de curaj spune în esență că shit happens. Se întâmplă și lucruri nasoale, ia-le în piept, du-te înainte și fă ce trebuie să faci.
Al treilea lucru care ține de dreptate, de justiție, spune că omul este o ființă socială, până la urmă și că ar trebui să interacționezi cu ceilalți oameni, nu poți să trăiești izolat iar, în esență, să faci lucrurile care sunt moral corecte chiar și atunci când nu se uită cineva la tine. Iar este o traducere personală a virtuții.
ANDREI: Care s-a dus înspre ideea asta de a fi mândru de tine atunci când ești singur în cameră.
DANIEL: Da. Este una din definițiile mele despre libertate. Libertatea pentru mine înseamnă ce faci atunci când nu te vede nimeni. Asta este partea de justiție.
Pentru partea de temperance, tot Marcus Aurelius are un citat care mi s-a părut extraordinar și spune: “Am toată puterea din lume, pot sa mă culc cu orice femeie vreau din lumea asta, am bogății peste bogății, pot să mănânc și să beau oricât vreau eu. Așa că de ce să o fac?” Și mi se pare extraordinar…
ANDREI: Să ai putere și să nu te folosești de ea.
DANIEL: Exact. Mai ales în zilele noastre, repet. Și aici temperance-ul mi se pare esențial pentru că nu ține doar de vicii. La nivel de mâncare, intri într-un supermarket și îți dai seama că lucrurile care îți plac sunt, de obicei, toxice pe termen lung pentru tine. Lucrul ăsta a intrat în conștientul colectiv la modul că știm lucrurile astea și avem un oarecare control.
Gândește-te la ce se întâmplă acum cu social media și cu toate informațiile care ne vin din toate părțile. Este același lucru. Intrăm într-un supermarket al informațiilor, doar că nu avem încă disciplina de a decide ce ne este folositor pe termen lung și ce nu. Și de obicei, ce ne ține acum pe termen scurt este foarte toxic. Este junk food informațional.
ANDREI: Știi că este un subiect de care am mai discutat pentru că este legat de tendința din ce în ce mai mare de a consuma bucățele mici de informații pe de-o parte, de a te raporta la lucruri mai degrabă superficiale decât deep – și este valabil și în cazul scrisului pentru că asta îi face pe oameni să aibă mai puțină răbdare cu textele lungi, cu podcast-urile lungi, orice creație in long form – și sunt niște studii recente care arată că am început sa fim deja afectați, la nivel global, la nivel de procese cognitive. Pur și simplu nu mai putem procesa lucrurile care sunt mai adânci și mai lungi.
DANIEL: Lucrând în marketing din 2004 – 2005, pot să spun că suntem o altă specie la nivel comportamental. Acum 10-15 ani, în medie, un om care intra pe site-ul meu petrecea undeva la 7 minute de citit. Și astăzi am 1 minut și un pic. Adică mă zbat la 50 de secunde?
ANDREI: A scăzut attention span-ul foarte mult.
DANIEL: Tocmai de asta zic. Mi se pare că partea asta de soft de care am vorbit împreună cu temperance sunt esențiale astăzi. Și mai am un lucru pe care l-am remarcat studiind un pic. Sunt pasionat de partea de istorie și de tot ce s-a întâmplat acum milenii de ani. Știi că se vorbește de gândire pozitivă, de vizualizare. În curentul stoicismului se vorbește de vizualizare negativă. Ce înseamnă asta?
Înseamnă că dacă te pregătești de un maraton (și sunt 100% de acord) dacă tu vizualizezi că nu o să ți se întâmple nimic, o să fie extraordinar, că o să fii plin de energie, că o sa rupi, că o să-i întreci pe toți, că o să ajungi primul, este un mod de a vedea lucrurile, însă de obicei creează depresii și mari diferențe între ce voiai și rezultatul pe care îl ai. Diferența asta creează tot timpul o ruptură în suflet.
Vizualizarea negativă, deși sună ciudat, este să-ti imaginezi că o să alergi la maraton și să-ți imaginezi piedicile care o să apară, faptul că o să ți se pună un cârcel, faptul că o să-i vezi pe alții care aleargă în fața ta, că o să-ți vină să renunți și cum treci peste ele. Și mi se pare un model mult mai aplicat decât masturbarea asta mentală că totul o să curgă bine pentru că lucrurile nu merg bine de obicei.
ANDREI: Da, este mai realist modul asta. Realitatea este că vor fi obstacole. Realitatea este că nu vor merge lucrurile perfect. Însă, în același timp, realitatea poate fi că poți găsi soluții la obstacolele alea.
DANIEL: Și asta înseamnă vizualizarea negativă. Înseamnă să te gândești cum te comporți tu când shit happens. Și mi se pare extraordinar pentru că atunci când ți se pune cârcelul, deja știi. Ai văzut asta.
ANDREI: Ai o posibilă soluție.
DANIEL: Da, te așteptai.
ANDREI: Fiindcă tot am ajuns să discutăm despre stoicism, bănuiesc că te-ai întrebat și mă întreb dacă ai și un răspuns la asta: despre ce e viața asta?
DANIEL: (râde) Pui și tu întrebări de astea. Suntem o celulă. Nu știu cum să spun. Sunt pasionat și de antropologie și am urmărit inclusiv experimente pe teoria evoluției, care o confirmă și am încercat să văd lucruri într-un ansamblu cât mai mare, cât de sus am putut și părerea mea este că suntem al naibii de mici în tot universul ăsta, pe de-o parte, și că suntem ca niște celule într-un organism mult mai mare decât noi.
Cred că cea mai mare durere pe care o putem avea ca oameni este dată de faptul că ne credem mai deștepți decât suntem. În esență suntem mânați de evoluție și să trăim viața într-o formă sau alta.
ANDREI: Să trăim, adică nu doar să trecem prin ea.
DANIEL: Da, să trăim cât de mult putem.
ANDREI: Să scoatem cât de mult putem din ea.
DANIEL: Da, cât de mult putem. Și omul este înclinat către asta. Știi că noi am vorbit de performanță. Omul este înclinat de două lucruri: de survival și de performing. Adică să-i fie viața cât mai bună. Și asta facem la nivel de societate de sute de mii de ani.
ANDREI: Poate că asta creează și una din cele mai complexe probleme. Că performanța și supraviețuirea, de multe ori se cam bat cap în cap.
DANIEL: Ideea este că omul este pe planeta asta de aproape 200.000 de ani. Știi că la un moment dat s-a vorbit de neanderthalieni, noi i-am bătut pe ei sau ceva în genul ăsta, cum au supraviețuit homo-sapiens.
O informație care este destul de răspândită dar nu se știe la nivel cultural este că au fost mult mai multe specii de oameni în același timp, încă nu se știe de ce a supraviețuit homo-sapiens, sunt toate ipoteze, dar există câteva elemente care cumva arată firea omului de astăzi.
De exemplu, s-a pus întrebarea de ce ”sapiens” și nu ”Neanderthal”?
Apropo, în ultimii 10 ani, nu se știa dacă se încrucișează cele două specii. Dar nu se știa dacă pot face copii mai departe. Și au extras ADN-ul de Neanderthal și dacă până acum nu se știa, acum se știe – în special europenii au undeva la 3-5% ADN de Neanderthal și asta înseamnă că am fost ceva mai mult decât doar două specii diferite.
Culmea este că dacă până acum ziceam de Neanderthali că erau niște brute, proști, etc., noile informații care arată că din Europa se trăgea neanderthalul – și by the way, există două caracteristici ale ADN-ului, ochii deschiși la culoare și părul deschis la culoare, care arată că ai un ADN mai mare procentual de Neanderthal decât majoritatea. Ideea e ca s-a pus întrebarea: “ce a făcut diferența dintre cele două specii, până la urmă?”
Și una dintre ipoteze este că homo-sapiens a fost mai capabil să folosească gândirea abstractă. În siturile arheologice unde au trăit neanderthalieni și sapiens s-a observat că erau forme de artă mult mai pregnant la sapiens.
Înseamnă că la un mormânt al unui individ găseau și un topor ca să-l ajute în viața de după, care este dovadă de gândire abstractă, găseau animale pe lângă el care să-l însoțească, s-au găsit podoabe, s-au găsit picturi, iar asta este dovadă de gândire abstractă.
ANDREI: Și pune o problemă de ceea ce se întâmplă după.
DANIEL: Da și asta a dus la o dezvoltare a gândirii metaforizate, abstracte care te ajută foarte mult într-un element la care omul în continuare are mari probleme: de comunicare cu foarte mulți indivizi. Grupurile de neanderthali erau reduse, câteva zeci de oameni – maxim 20, pe când la sapiens, ușor- ușor au început să capete din ce în ce mai mulți indivizi de sute – mii de oameni.
De ce? Pentru că tu ești capabil să comunici cu un număr finit de indivizi, să-i cunoști la nivel intim, să ai încredere în ei pentru că pe vremea respectivă era curentul de gândire de tip survival – noi contra ei și ceilalți erau tot timpul dușmanii – pe când dacă un lucru insignificant cum ar fi o podoabă, niște cercei sau un colier poate arată că ești de-al nostru.
Și de aici o capacitate sporită de a comunica cu toți care se vopsesc pe față cu albastru, de exemplu. Și brusc, comunicarea crește în dimensiuni.
ANDREI: Și practic este tot despre performanță și supraviețuire.
DANIEL: Într-o formă sau alta, da. Harari, autorul celor trei cărți magistrale are o ipoteză care mi se pare fascinantă și cred în ea: că în istorie, la cum au funcționat lucrurile, oamenii au căutat per total un singur obiectiv – să fie unul singur. Adică să fie eu. Prin războaie, imperiile au încercat să-i cucerească pe alții ca să fim noi, să nu mai existe ei; prin comerț să fie moneda unică…
ANDREI: Și ce…este o forma de apartenență?
DANIEL: Da, de apartenență și cumva suntem ca niște celule războinice care încearcă să devină una singură.
ANDREI: Să stabilizeze sistemul cumva.
DANIEL: Exact. Și dacă a doua este comerț, a treia era religie. Adică să credem în același dumnezeu. Și cumva ne întoarcem într-o formă sau alta la “vrem să fim unul singur”.
Iar asta se întâmplă și astăzi dacă te uiți la Uniunea Europeană, la Statele Unite ale Americii…
ANDREI: Da, tot trend-ul de globalizare, practic.
DANIEL: Da, trend-ul de globalizare duce tot acolo. Să fim un singur tot. Într-o formă sau alta. Spre asta cred că tindeau și sapiens acum 100.000 – 200.000 de ani.
ANDREI: Oamenii vor să afle mai multe despre tine. Cum fac asta?
DANIEL: danielzarnescu.ro dar abonat la newsletter pentru că pe site scriu mai rar, prin newsletter e mult mai des; și acolo sunt toate informațiile despre mine.
ANDREI: Mai am o singură întrebare importantă. Ți-ai pus întrebarea pentru ce ai vrea să fii ținut minte?
DANIEL: E o întrebare la care nu am răspuns încă…
ANDREI: Dar ți-ai pus întrebarea.
DANIEL: Mi-am pus întrebarea și mă gândesc că această călătorie a mea în zona artei, cam acolo se duce, să fiu ținut minte prin ceva ce las, ceva ce cred. Acum să vedem. Drumu-i lung.
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
