fbpx

Vrei propriul business? Nu asculta asta!

– Când e cel mai bun moment să te apuci de antreprenoriat?
– Să îți faci propria firmă acum sau să mai aștepți un an-doi?
– Mai ai nevoie să acumulezi experiența profesională sau să pui bani deoparte?
– Care e vârsta la care e cel mai bine să începi?
– Ce au în comun toți antreprenorii care au reușit?
– Ți-e frică? Ar trebui să-ți fie?
– Cum se raportează antreprenorii la siguranță și certitudine?
– Cât de responsabil(a) ești pentru ceea ce nu faci?
– The Sunflower Question
[…acum ascultă podcast-ul]

Ascultă episodul și pe:

    

***

Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.

Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).

Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!

***

Antreprenoriatul a fost și este parte din viața mea, parte din identitatea mea. Încă mă descriu ca fiind antreprenor. Am făcut antreprenoriat timp de 13 ani, de când aveam 17-18 ani. Chiar și în ultimii ani, când am început din ce în ce mai mult să lucrez unu la unu cu oamenii pe partea de change strategist, de coaching, am avut tot timpul măcar un proiect în paralel în care am avut rolul de antreprenor.

Din expriența asta și din faptul că interacționez cu mulți oameni, atât clienți care sunt antreprenori, unii la început de drum, alții care se gândesc să revină, alții care fac asta de mulți ani dar și în interacțiunile cu mai mulți cunoscuți, primesc frecvent întrebarea: “Să mă apuc sau nu de propriul business? Și, dacă da, să mă apuc acum sau mai târziu?”

E un paradox aici. Sunt mai multe idei care îmi vin în minte de câte ori primesc întrebarea asta. Prima este că antreprenoriatul este genul acela de lucru pe care dacă nu îl începi cât timp ești inconștient, cât timp nu ești încă suficient de matur, sunt șanse mici să-l mai faci. Ca să fac o glumă, aș face o paranteză și aș spune că și la a face copii pare că este cam la fel.

Odată ce te maturizezi, conștientizezi prea mult implicațiile, îți dai seama de eventualele consecințe, de șansele să iasă prost, și devine mai puțin probabil să o faci. Din ce în ce mai puțin probabil.

Pentru majoritatea oamenilor, dacă trec de vârsta de 25, aș zice, asta cu antreprenoriatul devine foarte puțin probabilă. Sunt și oameni care înțeleg că din punct de vedere rațional nu mai are sens, că devine din ce în ce mai costly, este un preț din ce în ce mai mare de plătit dacă vor să-l facă după vârsta asta și totuși aleg să și-l asume, simt ei că vor să o facă, și e ok.

Doar că este important să înțelegem că și în acele cazuri nu sunt argumentele raționale care câștigă, ci unele emoționale. Fiindcă rațional știi prea multe.

Vorbeam cu niște prieteni care investesc în start-up-uri și ne uitam că absolut toți antreprenorii pe care îi cunoaștem, care au reușit cât de cât, atât din punct de vedere social cât și în mintea lor, sunt oameni care fac antreprenoriat de mici, din liceu. Sau unii chiar de dinainte de liceu. Au dat cumva dovadă de calități antreprenoriale foarte devreme în viață.

Nu e vorba de faptul că le-a ieșit de foarte devreme. Majoritatea a dat foarte multe rateuri la început și a durat ani de zile până când au reușit să ajungă la un nivel la care să câștige cât de cât ok și să construiască un business care să reziste în timp.

Însă au început devreme și asta i-a făcut să eșueze devreme și să învețe devreme. Asta i-a făcut să ajungă ca la 30 de ani, la 35 sau poate la 40 de ani, să le iasă pentru prima dată cu adevărat un proiect, să câștige bani, să aducă valoare în societate, să angajeze oameni și toate lucrurile astea. Însă pentru asta au început devreme.

Este destul de contraintuitiv. Ai zice că după 10-15 ani de experiență într-o multinațională sau în mediul de business, în general, ai mai multe șanse să pornești un business, un start-up, și să reușească fiindcă ai multă experiență.

Din punctul meu de vedere, clar ai mai multe șanse din punct de vedere tehnic sau al cunoștințelor, însă nu ai mai multe șanse din punct de vedere al soft-skill-urilor necesare în antreprenoriat, din punct de vedere al mindset-ului.

Din punct de vedere al modului de a gândi și pregătirii psihologice pentru ce înseamnă antreprenoriatul, te destructurează fiecare an petrecut într-un mediu în care ești angajat sau chiar și freelancer. Îți destructurează un pic bucățile astea din personalitate și din mindset-ul care te-ar ajuta în antreprenoriat. Fac mai puțin probabil să-ți iasă din punct de vedere psihologic.

Ce este complicat în antreprenoriat nu e neapărat lipsa de know-how, nici măcar lipsa inițială de bani. Problema reală este psihologică, modul în care reușești să te gestionezi pe tine. Să-ți gestionezi montagne russe-ul ăsta emoțional de zi cu zi, să te automotivezi atunci când nu e nimeni lângă tine să o facă. Să reușești să te ridici de câte ori cazi – pentru că o să cazi de foarte multe ori și o să cazi dureros.

A cădea în antreprenoriat e foarte diferit de a cădea la locul de muncă, într-un loc în care ești angajat. Doare mai tare și, mai mult decât atât, nu ai un sistem în jurul tău care să te ridice, să te arunce înapoi în picioare și să zică “Hai, încearcă iar.” Tot mecanismul ăla trebuie să fie intern, să fie motivație intrinsecă, să vină de la tine.

De aceea întrebarea “Când să mă apuc?” indică pentru mine, de fapt, o falsă problemă. “Când să mă apuc?” – dacă vrei să răspund direct, răspunsul este întotdeauna: “Mai degrabă mai devreme decât mai târziu.” Deci ieri să te apuci.

Sunt o grămadă de oameni care se păcălesc că încă nu este momentul potrivit, că poate mai trebuie să mai strângă întâi niște bani, că ar fi bine să mai lucreze un an sau doi, să mai capete niște experiență, să cumpere întâi mașină sau apartament, să mai meargă la niște cursuri, să mai facă un master.

Cred că sunt păcăleli. Toate sunt păcăleli. Ne păcălim că încă nu e momentul potrivit. Momentul potrivit a fost ieri, l-ai ratat. Următorul moment potrivit a fost acum două secunde. L-ai ratat și pe ăsta. Următorul este peste două secunde. Ai grijă să nu-l ratezi și pe acela.

Când te gândești la momentul potrivit, ce cauți de fapt este siguranță, este certitudine. Vrei ceva care să te asigure, să-ți dea mai multă încredere, să-ți transmită cumva că ăsta este momentul, acum. Să simți că acum.

Care este problema? Problema este că antreprenorii pur-sânge, ăștia care reușesc, nu se raportează așa la siguranță și la certitudine. Nu-și pun problemele astea pe care ți le pui tu. Și ei caută o siguranță, nu înseamnă că pentru ei siguranța nu contează. Dar siguranța nu este financiară, nu este de safety net. Ei vor să fie siguri că nimeni nu le va spune vreodată ce să facă și ce să nu facă. Să fie siguri că vor putea merge întotdeauna pe viziunea lor, nu pe a altora. Sau să fie siguri că dacă o situație nu le mai place, au puterea și sunt în poziția să o schimbe. Toate astea sunt nevoi de siguranță, dar nu safety net.

Cu alte cuvinte: ți-e frică de faptul că s-ar putea să nu iasă? Este greșit. Ar trebui să-ți fie mai frică de faptul că dacă eziți nu vei face mișcarea asta niciodată. Te vei întreba toată viața cum ar fi fost dacă ai fi făcut-o.

Aștepți să nu-ți mai fie atât de frică? Antreprenorii nu fac asta. Antreprenorii știu că le va fi frică toată viața. Că nu o să devină mai ușor ci, odată cu creșterea business-ului, va deveni mai greu, mult mai greu. Nu au nicio problemă cu a-și asuma că va fi greu.

Fiindcă este fundamental despre asumarea responsabilității, asta este clar. În antreprenoriat, atunci când ceva nu merge, nu există scuza “managementul companiei nu înțelege.” Tu ești managementul companiei. Nu există scuza “am un coleg care nu își face treaba.” Cine l-a angajat? Tu l-ai angajat. Că “piața a început să meargă prost.” Cine nu a gândit suficient de strategic? Cine nu a anticipat asta? Tu.

Scuzele astea nu există în antreprenoriat. Răspunsul la întrebarea “de ce compania nu merge” este întotdeauna același: din cauza ta. Fiindcă ești un antreprenor slab și ai nevoie să devii mai bun. Nu te poți ascunde de realitatea asta, pentru că totul este la tine.

Este motivul real pentru care oamenii aleg să stea în poziții mai lipsite de putere. Nu fiindcă nu și-ar dori libertate, normal că și-ar dori, dar nu sunt dispuși să plătească prețul, să-și asume responsabilitatea pentru o parte mai mare din viața lor. Așa că deleagă această responsabilitate. Deleagă către managerii lor un pic, către colegul de birou un pic, către medicul care le spune ce să facă cu sănătatea lor mai deleagă un pic, către mama sau tata care cred că ar trebui să facă nu știu ce încă un pic.

Atunci când consecințele propriilor acțiuni sau inacțiuni încep să-i ajungă din urmă, această delegare de responsabilitate îi ajută să se poată minți pe ei. Că nu ei sunt de vină, ce putere au avut ei? Dacă doctorul așa a zis, dacă tata sau mama sau colegul sau șeful a zis așa…

Vei întreba care este problema. Niciuna. Doar că antreprenoriii care reușesc nu pasează responsabilitatea. Nu se prefac că altcineva poate lua decizii pentru viața lor. Își asumă totul. Și ceea ce iese, și ceea ce nu iese.

Este bine pentru sănătatea lor mentală să facă asta? Nu știu. Asta este în mod cert discutabil. Am cunoscut niște sute de antreprenori în viața asta, încă încerc să găsesc unul care nu suferă sau a suferit de anxietate, depresie, singurătate sau perfecționism. Am auzit însă legende că ar exista.

Există o carte, The Sunflower, în care Simon Wiesenthal, un evreu, supraviețuitor al Holocaustului și, mai târziu, nazi hunter, povestește cum în Al Doilea Război Mondial a fost luat prizonier și a fost pus într-un grup care lucra la reparat ceva, șosele, nu mai știu exact. Erau puși să muncească sub pază și au fost duși să muncească undeva lângă un spital german.

Într-o zi, în timp ce era în curte, muncea și admira un cimitir plin de evrei, fiecare având o floare a soarelui pe mormânt, vne o asistentă, îi pune mâna pe umăr, îl trage deoparte și îi spune: “Cineva vrea să te vadă.”

Îl duce în acest spital german, într-o cameră în care un ofițer nazist era pacient în spital, bandajat din cap până în picioare, stătea întins pe un pat, și asistenta îl lasă singur pe Wiesenthal cu pacientul german. Urmează o serie de întâlniri în care neamțul îi tot povestește autorului cărții despre viața lui. Despre cum a început, cum a ajuns în război, despre toate ororile pe care le-a făcut în război, despre cum a ars biserici cu evrei înăuntru și copii, despre cum încercau să evadeze, unii reușeau să iasă din închisoare, iar rolul lui și a celorlalți nemți era să îi omoare pe cei care reușeau să iasă.

Este destul de puternică povestea și te zdruncină un pic. Îi tot povestește, iar la un moment dat autorul zice: “Tu ce vrei? De ce mă tot chemi aici și îmi tot spui lucrurile astea?” – orori care oricum erau greu de suportat și pentru el, și el era evreu și el văzuse ororile astea.

Neamțul îi zice până la urmă, îl roagă să-l ierte: “Vreau să mă ierți în numele poporului evreu pentru lucrurile pe care le-am făcut.” Wiesenthal nu îl iartă, alege să nu-l ierte, iar două zile mai târziu, neamțul moare. Wiesenthal supraviețuiește războiului și apoi scrie această carte, The Sunflower. Mare parte din carte este toată această poveste.

În a doua parte a cărții publică o serie de câteva zeci de eseuri pe care le-a primit prin anii ‘50 de la oameni importanți din toată lumea. Oameni pe care i-a invitat să răspundă la întrebarea etico-morală: “Ar fi trebuit să-l iert sau nu?”

Printre cei care răspund este Dalai Lama, un cardinal, mai mulți teologi, trei-patru istorici super cunoscuți, psihoterapeuți, rabini. Fiecare scrie un eseu de o pagină sau două cu părerea lor, inclusiv cu concluzia “Ar fi trebuit să-l ierți sau nu ar fi trebuit să-l ierți?” Te lasă să descoperi singur răspunsurile, să tragi propriile concluzii despre limitele pe care iertarea le are sau nu le are.

Am vrut să vorbesc acum despre carte fiindcă mulți naziști, în procesele de după război, au avut același argument care a făcut să apară mai toate regimurile totalitare din lumea asta: “Da, am omorât oameni și copii nevinovați, însă eram un simplu soldat. Am făcut ce mi s-a ordonat.”

Ca și cum am putea vreodată în viața asta să renunțăm complet la responsabilitatea asupra faptelor noastre. Ca și cum am putea face orice atâta timp cât găsim pe cineva în spatele căruia să ne ascundem.

Problema este că, deși uneori scuzele astea funcționează la nivel social și nu suntem trași la răspundere, vine totuși un moment în care rămânem singuri cu noi și nu mai avem unde să fugim. Nu mai știm unde să ne ascundem. Este momentul acela în care, indiferent că suntem antreprenori, angajați sau freelanceri, achităm o notă de plată pentru toate momentele în care am fi putut să luăm decizii pentru viețile noastre și am preferat să-i lăsăm pe alții să o facă.

***

Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.

Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:

Join 0+ Insider

Newsletterul 0+ Insider este cel mai bun loc unde să ne urmărești. Vei avea acces la insight-uri utile într-un proces de schimbare, informații de culise legate de ce punem la cale (inclusiv workshopuri pe care le anunțăm doar pe mail), recomandări de cărți și altele. Ce NU vei primi? Informații superficiale, pline de cuvinte stufoase, concepte obosite și deja super-reciclate, “tips & tricks” sau “growth hacks”. Îți vom scrie doar când avem ceva valoros de împărtășit.

S-ar putea să te intereseze și:
Meniu