Există o parte din noi pe care avem nevoie cu toții să o integrăm. Să avem grijă de ea, dar și să o folosim ca resursă pentru a fi mai vii. Am vorbit un pic despre această parte în episodul de azi. Sper să te ajute.
Ascultă episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Episodul de astăzi este doar despre mine, ok? Tot ceea ce fac, fac păstrând în minte copilul care am fost fiindcă încerc să mai păstrez ceva din el, din inocența lui, din curajul lui, din creativitatea aia pură, crudă. Să păstrez ceva din mirarea lui atunci când constată pentru prima dată că sunt lucruri în lumea asta care chiar nu au niciun sens.
Fiindcă vreau să mai păstrez ceva, însă mai presus de toate fiindcă mi-e teamă. De fapt, nu, nu îmi este teamă. Mi-e frică. De ce mi-e frică? Să nu-l dezamăgesc. Mi-e mai frică să nu cumva să-l dezamăgesc pe el decât îmi este teamă să nu dezamăgesc pe oricine altcineva din viața mea.
De la copilul ăla până la cine sunt astăzi simt că este un drum cât trei-patru vieți de om. Și în sensul bun pe experiență și în sens opus.
Copilul ăla s-a maturizat mai devreme decât ar fi ales dacă cineva l-ar fi întrebat. A fost nevoit să gestioneze pierderi, greutăți pe care mulți oameni în mod cert nu le vor trăi niciodată. Pentru toate sacrificiile pe care le-a făcut, voit sau nu, pentru toate lucrurile care i s-au luat, pentru toate momentele în care a ales să se ridice totuși, simt că îi sunt dator.
Îi sunt dator ca atunci când cad, adult fiind, să iau model și să mă ridic iar și iar și iar de câte ori va fi nevoie, de câte ori am să cad.
Îi sunt dator să nu am o viață copiată după a altora doar fiindcă este mai comod așa. Să nu am un job călduț care nu îmi place doar fiindcă am facturi de plătit, să nu intru în rândul lumii doar ca să nu supăr pe cineva, să nu mă compar pe mine, un om, cu conturile de Facebook sau Instagram cosmetizate ale altor oameni.
Îi sunt dator să nu mă mulțumesc cu puțin, să nu am visuri prea mici, să mă dezvolt cât de mult pot pe toate planurile pe care sunt capabil să mi le imaginez. Să mă raportez mai degrabă la potențial, nu la trecut.
Și mai sunt dator să nu mă opresc doar fiindcă cei din jur au impresia că după standardele lor joase am făcut destule.
În același timp însă simt că îi sunt dator să nu uit că viața trebuie trăită. Că avem nevoie să o trăim și că realizările personale, intime, ale mele sunt mai importante decât orice recunoaștere externă. Că există o limită la care mă termin eu și de la care încep ceilalți și dacă ceilalți pot ajunge să mă aprecieze în timp pentru cine sunt eu cu adevărat, eu nu pot ajunge să mă apreciez pe mine pentru ceea ce sunt ceilalți sau pentru modul în care eu am reușit să fiu ca ceilalți.
Copilul ăla este sursa mea. Îi sunt dator să fiu cea mai bună versiune a mea în fiecare zi, cu orice preț. Și uneori când ajung seara acasă, dacă închid ochii, pot să-mi imaginez cu ușurință cum mă cobor la nivelul acestui copil din fața mea, cum îi pun mâna pe umăr și îi spun: „Sunt mândru de noi astăzi!”
Sau cum spunea unul dintre actorii mei preferați: We did great, kid. We killed it!
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
