“Essentialism”, de Greg McKeown, este o carte despre sisteme de prioritizare, antrenamentul și disciplina de a decide ce este esențial pentru noi și a elimina “balastul”, astfel încât să ne bucurăm de lucrurile care contează cu adevărat și să ne bucurăm de ele.
Am pornit de la carte și am înregistrat un episod de podcast în care discutăm despre principiile din esențialism și minimalism pe care le aplicăm în viața de zi cu zi:
- Ce întrebări ne punem pentru a decide ce e prioritar pentru noi și ce am decis să nu facem.
- Cele trei presupuneri pe care le facem noi, ca oameni, și ne-ar ajuta să le înlocuim: “Trebuie să”, “Toate sunt importante”, “Pot să le fac pe amândouă”.
- Cum transmitem propriului creier că ceva nu e important, deși la nivel declarativ spunem că e.
- Legătura dintre inteligența emoțională și eșec.
Vei descoperi în acest episod book-club multe idei pe care le poți pune în aplicare imediat.
Resurse menționate:
- Cartea Essentialism, de Greg McKeown: https://www.goodreads.com/book/show/18077875-essentialism
- Webinarul despre construirea și deconstruirea de obiceiuri (20 aprilie): https://change.ro/construirea-si-deconstruirea-de-obiceiuri-webinar-20-aprilie-2022/
- Episodul de podcast despre cum generăm sens: https://change.ro/vreau-un-job-mai-meaningful-cu-mai-mult-sens/
- Cartea Range, de David Epstein: https://www.goodreads.com/book/show/41795733-range
Poți asculta episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Andrei: Bună, Cristina!
Cristina: Salut, Andrei!
Ne-am adunat astăzi să înregistrăm un nou book club, un nou episod de podcast, primul book club pe 2022 și mi se pare interesant că îl aveam în plan la finalul lui 2021 dar am aplicat atât de bine principiile din cartea despre care vom vorbi astăzi încât am decis să amânăm pe un nou an.
Andrei: Da! Și eu mă bucur că am făcut asta.
Cristina: Este vorba despre cartea lui Greg McKeown, este Essentialism, o carte din 2014 care are tot felul de principii din minimalism, zic eu, aplicate pe business și pe dezvoltare personală. Greg este un tip care a avut o carieră de succes până în punctul în care… Povestește el cum s-a născut cartea. A primit un mail de la un coleg care i-a spus că vineri între ora unu și două ar fi un moment prost ca soția lui să nască pentru că aveau o întâlnire cu un client și era important ca și Greg să fie acolo. Mă rog, soția lui a născut în noaptea de dinainte…
Andrei: Soția lui Greg.
Cristina: Soția lui Greg. Și el s-a dus la întâlnirea cu clientul deși poate ar fi trebuit să fie cu soția lui. Și Greg a simțit că și-au pierdut respectul față de el, chiar dacă nu i-au spus-o. Asta a simțit de la colegii lui pentru simplul fapt că nu a prioritizat niște lucruri care pentru el erau importante. Și de acolo a pornit pe drumul ăsta al minimalismului și al prioritizării și cum să-și prioritizeze el viața astfel încât să nu i-o prioritizeze alții.
Andrei: Da!
Cristina: Și mi se pare o carte foarte bună pentru oricine vrea să o apuce în direcția asta de prioritizare și de minimalism overall, aș zice, motiv pentru care am și inclus-o în programul de Burnout pe care l-am ținut la finalul anului trecut.
Cred că am citit cartea de vreo trei ori. Știu că și tu ai citit-o și recitit-o.
Andrei: Da. De mai multe ori.
Mi se pare mișto că ai adus vorba despre ideea asta de prioritizare și știu că e o idee mișto în carte că povestește că cuvântul priority a apărut în vocabularul englez pe la 1400 sau ceva de genul ăsta și că a fost la singular întotdeauna. Nu a existat priorities, a existat doar priority. Și a fost un cuvânt care a avut doar formă de singular vreo 400-500 de ani, după care la un moment dat, în ultimii 50-60 de ani a luat-o un pic razna.
Și brusc acum nu mai discutăm despre prioritatea noastră, discutăm despre prioritățile pe care le avem în viață și despre prioritățile de la muncă. Cumva implicit deja sunt mai multe. Hai să nu ne forțăm să alegem una care e mai importantă pentru noi că intră 12-13 priorități.
Și mi se pare atât de reprezentativ pentru cultura noastră și în special pentru oamenii care-s mai axați pe productivitate, cum reușim noi să ne păcălim că nu are cum să fie una singură importantă. Ok, mai tăiem din ele dar când prioritizăm, rămân 7. Dar ce ar fi să rămână una?
Cristina: Prioritate nu are plural.
Andrei: Exact!
Cristina: Da! E o chestie care se întâmplă constant în ziua de astăzi și nu numai pe chestii personale. Văd asta și în companii care la început de an au 30 de priorități cu ce o să facă în anul următor. Și alea nu sunt priorități. Prioritatea ar trebui să fie una singură.
Andrei: Ăla e un to do list. Ați făcut un to do list.
Cristina: Ăla e un to do list, exact! N-au cum să fie toate priorități pentru că atunci când totul este o prioritate, de fapt nimic nu este o prioritate.
Andrei: Exact! Și de altfel ideea de a prioritiza de aici cred eu că merită apucată. Întrebarea este: „Dacă n-ai putea să faci decât un lucru din lista asta de lucruri pe care le ai de făcut astăzi sau săptămâna asta sau anul ăsta, și n-ai putea să faci decât unul, care ar fi ăla cel mai important?” Drop everything else! Acest drop everything else nu înseamnă neapărat că toată lumea este și foarte capabilă să nu mai facă decât acel lucru. Dar ideea de a prioritiza și de a-ți clarifica în capul tău care este lucrul ăla cel mai important e valoroasă și utilă. După aia poate că intră și altele. Mai faci două trei.
Cristina: Bonus!
Andrei: Exact! Bonus!
Păi de unde o luăm? Noi în discuțiile astea pornim de la o carte după care vedem unde ajungem. Mergem prin idei din carte.
Cristina: Da. De obicei dezbatem câteva idei din carte pe care ni le-am luat și cum le-am aplicat noi.
Recitind cartea asta, mă rog, pe măsură ce am trecut din nou prin notițele din ea, mi-am dat seama că am internalizat-o destul de bine și eu și tu, chiar dacă nu mai știam de unde am luat multe lucruri.
Andrei: Da, e exact genul ăla de carte pe care când am citit-o a doua oară mi-am dat seama și eu că: „Bă, eu fac asta! Oare o făceam și înainte să citesc cartea? Nu cred că o făceam înainte să citesc cartea, cred că am preluat-o după”.
Și am început să o implementez pentru că sunt explicate bine ideile, pentru că sunt convingător argumentate și produc niște micro shift-uri emoționale care fac să se sedimenteze mai bine informațiile de acolo. La mine cel puțin asta a fost. Am devenit brusc conștient de atât de multe lucruri îmbunătățibile încât nu a mai fost nevoie nici măcar să le trec în calendar. Au început să se întâmple.
Și asta face ca o carte să fie bună, că altfel e o carte relativ simplă, scurtă, nu mi se pare că e greu de citit. Are multe idei amestecate, se duce prin idei despre minimalism clasic, se mai duce pe la zone de existențialism, se mai duce pe la cum să scapi de hainele din șifonier, te mai plimbă un pic pe la setarea de limite. E mai peste tot, doar că ideile astea sunt totuși unite de conceptul ăsta de prioritizare și de ideea că you can do anything but not everything! Putem să facem orice vrem noi în viața asta dar nu putem să facem absolut tot ce ne trece prin cap și asta generează nevoia de a prioritiza și de a alege ce vom face, cu toate că am putea să facem orice sau tocmai fiindcă am putea să facem orice.
Cristina: Poate că ar ajuta să pornim de la: pentru cine nu este cartea. Nu știu dacă un astfel de stil de esențialism sau minimalism se potrivește în oricare context.
Dacă eu acum m-aș afla la începutul carierei mele – ok, dau timpul înapoi cu 15 ani – nu știu dacă m-ar ajuta în acel punct un mindset din ăsta de a spune „Nu!” și de a nu mă expune la mai multe oportunități.
Andrei: Da, și eu cred că nu te-ar ajuta și nu ar ajuta pe nimeni care e foarte la început. Motivul principal este că prioritizarea presupune să decizi și să alegi dintre variante care par bune toate, iar la începutul carierei nu ai de obicei atât de multe oportunități, nu prea ai din ce să alegi. E destul de jos totul: task-urile pe care le ai de făcut, proiectele de care merită să te apuci, ofertele de joburi, lucrurile pe care le poți face într-o zi și care chiar contează. Astea sunt mai puține, și atunci merită să te agăți cu ambele mâini de orice oportunitate care apare.
Iar în timp, asta se schimbă. Cu cât avansezi, în primul rând profesional, cu atât devine mai important să știi să spui „Nu!” și devine mai important să știi ce să nu faci și care sunt oportunitățile pe care să nu le urmărești. Și se aplică și în zona personală, evident, pentru că ai nevoie să devii un pic mai zgârcit cu timpul tău pentru că odată cu avansarea în vârstă începem să jonglăm cu din ce în ce mai multe activități și lucruri importante în viața noastră, pe mai multe planuri.
Apare un job care poate că e mai solicitant decât altele de dinainte, apare viața de familie sau măcar de cuplu, prieteniile devin un pic mai greu de ținut, poate începem să introducem niște obiceiuri ca să ne păstrăm fit sau sănătoși, ceea ce la 18 ani poate nu era nevoie să facem. Tot introducem lucruri cu care avem nevoie să jonglăm și practic nivelul de dificultate crește.
Ăsta e și motivul pentru care mare parte din oameni care se descurcă ok la 18-20-25 de ani, pe la 30-35 încep să scape lucrurile din mână, încep să vadă că de câte ori se concentrează pe viața profesională începe să se ducă naibii viața personală sau prietenii. Sau invers. Pun un pic focusul pe copii și după aia își dau seama că de doi ani veniturile încep să fie o problemă. Sau invers. Devine din ce în ce mai greu să jonglăm cu ele, dacă nu ne schimbăm, dacă nu evoluăm și noi, dacă nu lucrăm la noi.
Cristina: Dar asta se întâmplă doar după un anumit punct pentru că întâi avem nevoie să ne expunem la suficient de multe lucruri ca să ne dăm seama ce vrem să facem, ce nu vrem să facem, ce nu ne face plăcere. Și abia după ce avem un anumit nivel de succes și ne cunoaștem noi pe noi mai bine, începem să putem să spunem „Nu!”, pentru că avem atât de multe opțiuni încât nici nu le mai apreciem și ne și simțim copleșiți. Și încep să se întâmple lucrurile de care spui tu, începem să scăpăm câte o minge pe jos când jonglăm cu prea multe, fie pe partea personală, fie pe partea profesională. La partea personală includ și corpul și sănătatea dar și relațiile.
Andrei: Una dintre ideile din carte cu care am rămas eu și care mi se pare foarte bine sumarizată și e legată de ce vorbeam acum, spunea el că sunt trei presupuneri, assumptions, profund înrădăcinate pe care avem nevoie să le înlocuim cu altele.
Prima este: „Trebuie să…!” Lucruri pe care trebuie să le fac. Și vorbește despre a înlocui asta cu „Aleg să…!”.
Și nu e vorba doar despre a înlocui cuvintele ci despre a înlocui un mindset întreg, de a te uita altfel la lucruri. Chiar trebuie lucruri? De obicei nu, de obicei e o alegere, inclusiv pe chestii critice. Trebuie neapărat să merg la muncă azi! Really? Tre’ să ajung la ședința aia! Serios? Și dacă nu ajungi, ce o să se întâmple? Păi o să fie rău! Ok! Crezi că o să fie rău. Și dacă o să fie rău, ce? Probabil că o să supraviețuiești, nu? Da, dar după aia o să trebuiască să explic sau o să mă certe șeful sau o să trebuiască să-mi găsesc de lucru în altă parte. Ok. Dar și acolo e o alegere. Tu practic alegi să te duci pentru că ți se pare că alternativa de a nu te duce și consecințele care vin la pachet sunt mai rele și nu merită alese. Dar e o alegere. E ideea asta de a înlocui toate lucrurile pe care „trebuie” să le facem cu o conștientizare a faptului că de fapt e o alegere. Putem să… sau nu.
A doua presupunere este: „Toate sunt importante!” și sugestia de a înlocui asta cu „Doar câteva lucruri contează de fapt!”. Dar asta naște întrebarea: Care? Și e o întrebare grea și atunci oamenii aleg să spună că toate-s importante și nu au ce să taie de pe listă, totul trebuie făcut. Toate hainele îmi plac sau pe toate am dat bani.
A treia idee este: „Pot să le fac pe amândouă!” care ne apare în minte atunci când suntem puși în fața unei alegeri.
Ar trebui să lucrez la proiectul ăsta astăzi dar în același timp i-am promis prietenului meu că ne vedem în seara asta. Dar eu simt că trebuie să termin proiectul. E clar că trebuie să aleg dintre astea două, trebuie să aleg dar e greu și la un moment dat apare o voce mică care vine întotdeauna și zice: „Dacă ai apăsa un pic mai puternic pedala de accelerație și ai reuși să le faci pe amândouă?” Scurtăm un pic întâlnirea și după aia mă întorc la 11 noaptea și bag până la 3 dimineața și fac și proiectul. Și mi se pare incredibil cum oamenii reușesc să se păcălească cu chestia asta atât de frecvent. Că de fapt ce e asta?
Bă, dacă nu ar trebui să aleg deloc? Dacă aș găsi o variantă în care să nu fiu forțat să aleg, să pun niște presiune pe mine, pe corpul meu, pe sănătatea mea și poate ies amândouă.
Și pe asta avem nevoie să o înlocuim cu ce vorbeam mai devreme, cu ideea că pot să fac orice dar nu totul. I can do anything but not everything!
Cristina: Există o fabulă mișto apropo de asta cu pot să le fac pe ambele. Este o fabulă cu un măgar căruia îi este foame și în același timp îi este sete și se află la jumătatea distanței dintre un pârâu și în partea opusă se află o căpiță de fân și nu se poate decide: „Merg să mănânc întâi sau merg să beau întâi?” Și pur și simplu nu se poate decide pentru că vrea să le facă pe amândouă, până când moare.
Andrei: Da! Exact! Și cred că e bine ales și animalul!
:))
Exact asta e! Și o văd atât de frecvent și în lucrul meu cu oamenii pe care încerc să-i ajut în diverse feluri. E atât de frecventă! Nu e atât de flagrantă și de aia oamenii nu o observă în general dar o văd la oamenii care încearcă să facă proiecte importante și mari în același timp.
Trei zile lucrăm pe ăsta, după care ne aducem aminte că e ălălalt la care am tot zis că fac ceva și n-am făcut. Mă focusez două zile pe ăla, apoi văd că ăsta a rămas în aer și după aia mai vine un email cu un al treilea proiect de care uitasem și de care o să mă ocup un pic astăzi două ore…
Efectiv nu depui suficient efort în nici unul dintre proiectele astea astfel încât să asigure succesul și 3 luni sau 6 luni sau 3 ani mai târziu ai 5-7 proiecte care fiecare e la 24%, 31% și 17% și efectiv nu ai făcut nimic concret, nimic care să merite recompensat de societate, de locul de muncă. Tu ai muncit ca disperatul și simți că ai muncit și ești rupt de oboseală și dacă te raportezi la cât ai muncit ai dreptate să zici că ai muncit mult dar dacă te raportezi la ce ai finalizat, e nimic. Finalizările astea sunt recompensate: produsele finale, proiectele duse până la capăt. Nimeni nu încurajează să duci un proiect de la 0 la 23% și după aia să-l lași acolo.
Cristina: Sau la 99%! Îl faci dar nu dai Publish!
Andrei: Exact! Sau să nu dai Publish!
Cristina: Dar în capul lor au o scuză!
Andrei: Da, își găsesc o scuză!
Cristina: Dacă s-ar fi implicat 100%, dacă ar fi investit, ar fi ieșit dar nu au făcut-o și își spun chestia asta: „Dacă aș fi dat totul, dar nu e vina mea!”
Andrei: Dar vezi care e chestia? Exact acolo e! Că de fapt, de cele mai multe ori este un mecanism în spate prin care noi ne protejăm împotriva unui potențial eșec. Nu vreau să sune acuzator pentru că știu că în 99,9% din cazuri asta e ceva ce se întâmplă inconștient. Oamenii nu sunt conștienți de asta. Mai degrabă e un sabotor intern care generează asta. Dar există o voce care șoptește în capul lor.
Dacă nu merg full in într-un singur proiect, dacă nu îmi asum că din astea 6 proiecte o să lucrez doar la proiectul numărul 2, dacă nu aleg acum, asta mă va proteja în cazul unui potențial eșec. Dacă mă arunc cu toată energia și capacitatea și asumarea mea în proiectul numărul 2 și lucrez doar la asta 4 luni de zile și nu iese, o să simt că I failed!
Dacă însă nu lucrez cu toată ființa mea și toată capacitatea mea doar la un proiect și îmi împart energia la 6 proiecte și 4 luni mai târziu proiectul 2 eșuează, o să pot să-mi spun: ”Da, mă! Dar nici nu am dat tot ce puteam. Dacă puneam totul în proiectul ăsta, poate că ieșea. El nu a ieșit nu fiindcă eu nu-s capabil ci fiindcă am avut și altele de făcut!” uitând că de fapt nu ai avut și altele de făcut. Ai ales să faci și altele și să nu îți pui energia doar aici.
E incredibil! Mare parte din oameni nu și-au pus în viața lor 100% din energie într-un singur lucru. Ei habar n-au de ce sunt capabili dacă s-ar concentra pe un singur lucru. E trist că mare parte din ei nu vor ști niciodată. Ei se uită doar la succesul sau eșecul lor din trecut ca și cum aia este o măsură a competenței lor. Dar nu e! Este o măsură a 32% din competența lor indiferent că au avut succes sau eșec.
Efectiv încercăm să ne protejăm de un potențial viitor eșec și de fapt ne protejăm de succes. Ne scădem șansele să ne iasă oricare din cele 6 proiecte și când tragi linie, în majoritatea covârșitoare a cazurilor chiar nu le ies. Asta este o rețetă pentru a te trezi 4-5 ani mai târziu uitându-te în urmă și spunând: „Bă, mie nu mi-a ieșit mai nimic! Nu m-am priceput, nu am fost suficient de competent, nu am avut suficientă energie, nu-s eu genul ăla de om.” Și e greșit pentru că în multe cazuri erai genul ăla de om. Dar fiindcă nu ai avut curajul să-ți asumi o decizie, ai ajuns aici. Iar ăștia ultimii 4-5 ani nu sunt o măsură a competenței tale sau a incompetenței tale, sunt o măsură a curajului tău.
Și asta o vedem în jur mult mai frecvent decât ezitări din astea de decizie cum e în fabula cu măgarul, care de altfel e reprezentativă. Nu mori de foame, nu mori de sete dar nici nu-ți iese mare lucru.
Cristina: Te ascultam acuma și mă gândeam dacă de fapt este vorba despre o teamă de a eșua iar pe cealaltă parte, atunci când ne asumăm 100% ceva, dacă nu ne-ar ajuta mai mult un mindset de curiozitate: Hai să văd ce pot învăța din asta! Ok! Eșuez, aflu mai rapid că am eșuat și măcar nu am nici o scuză să spun că am eșuat pentru că nu am investit 100%. Am investit 100% și am aflat mult mai rapid ce funcționează și ce nu funcționează și pot să iau lecțiile alea și să le duc mai departe în alt proiect.
E vorba despre ego?
Andrei: Da, e posibil!
Eu simt că este destul de mult despre inteligența emoțională. E despre încrederea în capacitatea noastră de a ne autoregla emoțiile. De fapt, dacă sapi în asta și te uiți de unde vine, ajungi de foarte multe ori la faptul că nu potențialul eșec e problema.
Problema e că nu știu cum o să gestionez eu intern asta. Mi-e teamă de incapacitatea mea de a gestiona emoțiile pe care le-aș putea simți dacă cumva eșuez. O să fiu atât de dezamăgit de mine, o să mă învinovățesc atât de mult, o să trag niște concluzii despre cât de incapabil și incompetent sunt și mi-e atât de frică de momentul ăla în care va trebui să mă văd nevoit să gestionez intern toate lucrurile astea eu cu mine în mintea mea încât e: „Nu ne putem asuma riscul ăsta!”
Și e fascinant pentru că de fapt în majoritatea riscurilor de genul ăsta, worst case scenario nu e catastrofal dar ce percepem ca fiind potențial catastrofal este efectul pe care l-ar putea avea asupra identității noastre.
Cristina: Ne atașăm mult prea tare de un rezultat de fapt.
Andrei: Da. Și ne este frică de ce ar putea spune rezultatul ăla despre noi.
Aici se deschide o discuție mult prea lungă care nu cred că ține de episodul ăsta, despre faptul că noi românii avem în special chestia asta că ne identificăm mult prea mult cu munca noastră și cu ce facem profesional. E corelat cu conceptul ăsta de performance based self worth.
Cât valorez eu e dat de nivelul la care performez, nivelul la care livrez, cât de competent sunt, rezultatele muncii mele. Și asta e o tâmpenie! Influențează și asta? Da! Dar dacă reduci valoarea ta ca om la rezultatul muncii tale, asta e o greșeală flagrantă. Noi suntem oameni înainte să muncim. Și dacă nu am munci tot am fi oameni.
Și dacă nu am munci, valoarea noastră ar fi dată de ce? Nu știu! E o discuție lungă.
Poate e dată de cât de kind suntem cu alți oameni, poate de cât de capabili suntem să iubim, poate de modul în care contribuim în societate fără să fie o muncă plătită, poate de partea de spiritualitate și de felul în care ne raportăm la asta. Sunt o grămadă de alte lucruri. Poate e dată de personalitatea noastră și de modul în care ne comportăm și ne conducem viața în societate atunci când nu e vorba doar despre bani.
E o discuție lungă dar ce voiam să spun cu asta este că nu cred că munca e singurul vehicul pentru competență și în mod cert pentru a înțelege care este valoarea noastră ca oameni.
Dar de unde plecasem?
Cristina: De la cele 3 mari minciuni pe care ni le spunem.
Andrei: Da! Asta e o idee cu care am rămas și mi s-a părut foarte puternică și mi se pare în continuare: sunt aceste assumptions pe care le putem observa și la noi și la oameni din jurul nostru și putem lucra cu ele, putem să le înlocuim.
Cristina: Eu am lucrat foarte mult cu ele pe partea de dependență de social media și de tehnologie. Acolo le văd mereu pe astea cu „Trebuie, este important să…!” și „Pot să le fac pe toate”. În ziua de azi este important să fim prezenți și online dar nu trebuie să fim peste tot, nu trebuie să ne petrecem toată ziua acolo și avem nevoie să ne cultivăm un fel de ignoranță selectivă ca să putem funcționa în tot haosul și tot zgomotul care există acum. Nu putem să fim peste tot.
Și un exemplu bun pe partea asta este Seth Godin care este renumit în zona de marketing. El publică câte un articol pe blog în fiecare zi cred că din 2004 sau ceva de genul ăsta. De mulți ani în orice caz, zi de zi. În schimb are o ditamai lista de lucruri pe care el nu le face. De exemplu nu este prezent pe social media iar dacă este, e acolo doar ca să facă un interviu cu cineva, să transmită un live. Nu vorbește niciodată despre cele mai noi tehnici de marketing. Nu face consultanță pentru alte companii. Nu are comentarii pe blog. Nu își verifică niciodată statisticile. Deci sunt foarte multe lucruri pe care el nu le face dar nu le vedem și avem impresia că absolut totul este important și trebuie să facem absolut totul.
Andrei: Sunt curios dacă sunt lucruri pe care tu nu le faci și pe care mare parte din oameni n-ar avea cum să știe că tu nu le faci.
Cristina: Bună întrebare!
Da. Am câteva care îmi vin acum în minte și probabil o să-mi și scape multe pentru că nu mai sunt atât de conștientă de ele.
Andrei: Asta e super mișto pentru că m-am gândit și eu un pic la asta înainte și e aceeași problemă: sunt atât de natural parte din modul meu de a fi încât eu nu îmi dau seama că oamenii le fac pe astea, că eu nu le mai fac de mult și atunci nu îmi mai vin în minte.
Cristina: Cred că e genul de întrebare la care ar răspunde mai bine cineva din jurul nostru decât noi, dar un principiu pe care l-am internalizat foarte bine este ăsta de a lua o decizie care elimină alte o mie de micro decizii. Aplic asta de la chestii banale de genul: am foarte multe tricouri negre și mi-e ușor să mă îmbrac cu aceleași tricouri negre. Eu și vărs foarte multă cafea și atunci este și ceva pragmatic.
Andrei: Ele au fost albe inițial, oricum.
:))
Cristina: Da! Dacă n-aș vărsa cafea de fapt m-aș îmbrăca în alb, dar aia e, rămân la astea negre. Și am aceleași două perechi de blugi care mă țin de prin 2011 și mai am câteva piese de rezistență în garderobă. Am cumpărat acum niște piese mai de calitate și nu prea mai am nevoie să fac cumpărături mulți ani de acum înainte.
Dar pe lângă asta noi nu – să vorbesc și pentru soțul meu – noi nu avem de exemplu deloc tehnologie în dormitor. Nu aducem telefonul, nu avem televizor, nu avem nimic.
Andrei: Da. Nici eu și nu de acum, de 10 ani cred că.
Cristina: Este genul de decizie care mă ajută. E mult mai ușor apoi să nu stau pe telefon primul lucru dimineața, nu intru pe social media, nu intru pe WhatsApp.
Andrei: Și de asemenea ultimul lucru seara. Măcar acele 10 minute de când intri în dormitor și până când adormi, măcar atunci să nu stai cu ochii în telefon.
E o chestie foarte interesantă asta pentru că dincolo de faptul că e o decizie din zona asta de minimalism, are foarte multe avantaje care sunt demonstrate științific și comunicate: pe somn, pe secreția de melatonină. E un obicei care îți influențează pozitiv o grămadă de alte părți ale vieții tale. Și cum ziceai: rutina de dimineață, cât de repede adormi, cât de mult stai în deep sleep, o grămadă de lucruri care se rezolvă prin aceast mic asterisc: nu tehnologie în dormitor. Nu are ce să caute acolo.
Am vrut să fac paranteza asta. Scuze! Deci?
Cristina: Și conexiunea cu partenerul. Clar și asta e afectată.
Andrei: Da!
Cristina: Am lucrat chiar recent cu cineva pe partea asta de somn și asta a fost una dintre micro deciziile importante. Pentru că se trezea prost dimineața, că începea să-i vibreze telefonul, pentru că adormea seara cu telefonul, pentru că stătea să se uite pe YouTube și de aici avea tot felul de probleme cu somnul. A fost o micro decizie foarte ușor de rezolvat, de implementat și care a avut un impact foarte mare după aia.
Acestea sunt primele care îmi vin acum în minte. Mai am și altele.
Mie de exemplu nu îmi intră mail-uri în inbox și se duc absolut toate automat într-un folder – mă refer la newsletters – iar pe acela îl verific o dată pe săptămână, duminica.
Și mai am niște filtre de genul ăsta pentru alte proiecte.
Dacă intră un email de pe adresa X, la fel, nu intră în inbox și se duce automat în folder. Și asta îmi ușurează foarte tare munca mai departe pentru că eu pot să decid când să mă ocup de ele. Nu în momentul când îmi intră mailul respectiv.
Andrei: Da. Hai să subliniem pentru oameni că există această opțiune pe care cel puțin gmail o are, de a filtra mailuri. Eu am văzut foarte mulți oameni care nu știu și nu au folosit niciodată conceptul de filtre. Google it! Puteți să setați filtre și în funcție de anumite cuvinte cheie care există în subject sau în email, gmail vă ia acel email și îl pune automat într-un folder creat de voi înainte și în felul ăsta mai aerisiți un pic inbox-ul ăla.
Da. Am închis paranteza.
Cristina: Mulțumesc!
Și ca să intru în chestii pentru care voi fi și mai judecată…
Andrei: A! Nu! Stai să zic eu!
:))
Cristina: Competiție!
Andrei: Continuă, da!
Cristina: Dacă îmi dai un mesaj pe social media o să primești un autoreply de la mine în care îți spun că eu nu răspund la mesaje pe social media.
Andrei: Așa! Foarte politicos din partea ta!
Cristina: Este foarte politicos și dacă vrei să mă contactezi te rog să faci conform instrucțiunilor. Și cred că 90% din oameni nu mai dau mesaj. Ăsta e un filtru pe care l-am pus pentru că este foarte ușor în ziua de astăzi să dai un mesaj pe social media și există această așteptare și am vrut să fac un pic mai grea munca oamenilor.
Andrei: Există așteptarea ca tu să răspunzi!
Cristina: Instant dacă se poate!
Andrei: Exact! Instant! Ca și cum nu ai avea viață. Ca și cum faci doar lucruri complet neimportante și brusc un mesaj venit de nicăieri, de la cineva care nu te cunoaște, ar trebui să devină o prioritate în viața ta și să lași orice: timp cu partenera, muncă, sport sănătate, meditație. Just drop it pentru că avem nevoie să răspundem la acest mesaj în care cineva mă întreabă ceva ce oricum a uitat el peste 5 minute că m-a întrebat. El pune mesajul și după aia pleacă, se duce la piață dacă nu-i răspund și uită că a pus întrebarea aia vreodată dar există așteptarea ca eu să mă opresc din orice fac și să răspund. E incredibil pentru mine!
Înțeleg de unde vine. Mare parte dintre oameni nu își pun suficiente limite când vine vorba de folosirea social media și chiar răspund în 3 secunde la orice chestie venită de oriunde, lasă tot. Mai ales pe WhatsApp, acum e foarte amuzant, mă rog, nu e chiar social media dar nu-i departe.
Cristina: Și acolo am autoreply. :))
Andrei: Da. Efectiv lasă tot. Știi cum erau telefoanele fixe? Știu că unii dintre ascultători sigur nu au prins dar fix așa era. Am văzut că mai sunt și acum oamenii care au reflexul ăsta, oameni ciudați care nu au telefonul pe silent tot timpul. Că am înțeles că mai sunt oameni ciudați care nu au telefonul pe silent tot timpul. Foarte ciudați oameni! Și au reflexul ăsta, indiferent cine sună: „Oh my god! Tre’ să ajung la telefon!” Dărâmă mobilă…
Cristina: Intră în panică!
Andrei: Da! Dude, nu mai e un telefon fix! O să știi cine te-a sunat după aia. O să poți să vezi cine te-a sunat și o să poți și să suni înapoi. E safe!
Și mi se pare că același gen de reflex există cu orice fel de notificare în momentul de față. Dacă a vibrat telefonul ăla, probabil este despre războiul care tocmai începe și Putin a atacat și trebuie să vedem acum, ca să fugim din țară și deci hai să verificăm.
Cristina: Da, pentru că dacă nu verificăm acum o să ardă totul!
Andrei: Și asta generează această așteptare – că aici voiam să ajung – se generează această așteptare că e normal ca atunci când o să-i scriu cuiva o să se comporte așa cum se comportă toți ceilalți oameni: o să sară la telefon și o să răspundă în secunda 2, că nu are altă treabă.
E fascinant! Și o să devină mai rău chestia asta.
Știi ce-i mișto? Mare parte din oameni înțeleg destul de repede când încep eu să pun niște limite. Oameni din viața mea s-au ajustat destul de repede la chestia asta: „Bă, la Andrei nu merge să-l spamezi și să răspundă oricând”. Nu știu dacă le place, dacă le convine sau nu, dar nu a fost atât de greu de implementat.
Trăim într-o zonă în care tehnologia ne ajută. Putem să ne punem ringtone separat la oameni din viața noastră, putem să fim available doar pentru anumiți oameni din viața noastră. Nu trebuie neapărat să ne punem telefonul pe airplane mode și să-l ținem așa o săptămână. Înțeleg că poate vrem să fim available dacă se întâmplă ceva urgent, dar pot fi adresate prin tehnologie.
Și mi se pare o nebunie să ții toate canalele deschise pentru toată lumea tot timpul pentru că – și asta e o altă idee din carte – atunci când tu ai de făcut ceva și cineva vine și îți bate la ușă prin telefon sau la o ușă fizică și zice: „Ai două minute? Vreau să vorbesc ceva cu tine!” În momentul ăla, dacă tu îi spui „Da!” acele persoane, îți spui „Nu!” ție. Tu aveai altceva de făcut și zici: „Fuck it! Nu contează ce aveam eu de făcut. Spune tu!”
Ok, uneori avem nevoie să facem și asta, nu zic că e greșit mereu, dar mă uit în jur și văd prea mulți oameni care își spun „Nu!” lor de 30 de ori pe zi.
Chestia asta nu este fără cost. Nu poți să-i spui creierului tău și subconștientului tău: „Nu valorezi nimic sau valorezi mai puțin decât orice alt task care vine către mine”. Și faci asta de 30 de ori pe zi 20 de ani și să nu aibă efecte? Creierul o să înțeleagă la un moment dat că tu nu contezi și că ce vrei tu nu contează și proiectele tale nu contează și toți ceilalți oameni contează dar tu nu contezi. Și alimentezi chestia asta în fiecare zi. Asta are nevoie să se oprească!
Cristina: Sau chiar și atunci când suntem la masă cu familia și noi, dacă ne întreabă cineva care este cel mai important lucru pentru noi, spunem: familia! Dar dacă noi petrecem timp cu familia și primim mesaj sau ne sună telefonul, noi luăm telefonul ăla în mână și verificăm mesajul. Noi transmitem în momentul ăla și creierului dar și familiei că chestia asta este mai importantă decât ce făceam înainte.
Andrei: „Știu că ziceai ceva dar mai zi și mai încolo! Tu o să fii și mâine aici dar e mai important telefonul ăsta acum”. Și ghici ce! Unii dintre ei nu o să fie și mâine aici! E atât de ușor să uităm!
Cristina: Ai spus o chestie mai devreme legat de faptul că oamenii s-au obișnuit atunci când tu ai început să impui limitele astea și asta mi se pare și mie interesant. Că în momentul în care am început să impun astfel de bariere cu autoreply pe WhatsApp sau pe social media și așa mai departe, oamenii din jurul meu au realizat: „A! Se poate și altfel!”
Andrei: Da. „Și aș putea și eu să fac!”
Cristina: Și le-am oferit un model.
Andrei: Exact, e un model.
Cristina: Nu mai stau să scrie seara târziu, nu își mai țin telefonul cu notificările pornite și așa mai departe. Și unii au început să-și pună astfel de autoreplays.
Andrei: Da, mă, fiindcă noi, deep inside știm că-i greșit să prioritizăm orice notificare. Știm asta dar avem nevoie să vedem în afara noastră niște modele, poate e pretențios cuvântul, dar niște alți oameni care aleg să facă lucrurile altfel și care-s mai fericiți sau mai liniștiți. Și e suficient să ne uităm și să zicem: „Stai puțin că asta mi-e accesibilă și mie. Și eu aș putea să fac lucrurile astea și uite că lumea nu se termină dacă nu răspund la fiecare mesaj sau la fiecare mail”.
Am văzut o chestie foarte amuzantă acum câteva săptămâni. Mă rog, mi s-a părut mie amuzată. Era un poll pe LinkedIn cred, întreba cineva care este un timp rezonabil în care te aștepți să ți se răspundă la un email. La un WhatsApp știm că sunt două secunde. Dar la un email? Și erau opțiuni de răspuns: sub două ore, 8 ore, 24 de ore și cam atât. Și eu eram: Eu nu răspund la niciun mail în 24 de ore din principiu, poate se rezolvă. Mă rog, exagerez un pic.
Cristina: Și chiar se întâmplă de multe ori să se rezolve.
Andrei: Da, exact!
Exagerez când spun că nu răspund la niciun mail în 24 de ore dar sunt multe mailuri la care nu răspund cu lunile și am zero regrete.
Cristina: Și răspunzi 12 luni mai târziu?
Andrei: Mai răspund, să știi! Sincer, la multe dintre ele dacă au stat 3 luni fără răspuns, ori s-au rezolvat, ori a dat omul ăla un telefon, ori nu era suficient de important. Dar prioritizez foarte mult asta și nu e ușor pentru că nu vreau să perceapă oamenii asta ca aroganță sau inaccesibilitate, că așa vreau eu să nu fiu accesibil. În nici un caz nu aș vrea să creadă că nu sunt suficient de importanți și de aia nu le răspund. În nici un caz, că nici mie nu mi-ar plăcea asta. Dar e o realitate destul de dureroasă că atunci când ajungi într-un punct în care ai multe lucruri de făcut și ai mulți oameni care vin către tine pe diverse canale, e clar că de la un punct încolo viața ta e ori despre a răspunde la mailuri și mesaje ori e viața ta cu ce vrei tu să faci. E același timp, sunt aceleași ore și ai o grămadă de micro decizii de astea de luat. Încerc să răspund tuturor pe cât posibil și dacă sunt răspunsuri scurte o fac mai repede. Problema e cu mailurile alea complexe și lungi și care necesită să-mi iau 10 minute, un sfert de oră să scriu.
Cristina: Și când nu este clar ce vor de la tine.
Andrei: Exact! Și când nu e clar ce vor. Că dacă mă întreabă cineva: „Zi-mi o carte bună pe subiectul X!” răspund atunci pe loc, că îmi ia 20 de secunde. Dar cu cât sunt mai complexe și mai neclare și mai ambigue, cu atât au șanse să nu primească răspuns decât peste 3 luni sau unele chiar niciodată.
Again, când mă pun în locul oamenilor nu-mi place asta, aș vrea să pot să o evit, dar când mă pun în locul meu îmi dau seama că e singura variantă în care pot să am o viață și să-mi duc la capăt proiectele și să acord timp oamenilor apropiați din viața mea. Astea-s importante și atunci mailul o să aștepte.
Cristina: Fac și eu asta și recunosc că mă simt un pic vinovată dar în același timp în timpul ăla cât aș sta să fac muncă de detectiv ca să-mi dau seama ce vrea, ce nevoie are, eu aș putea să ajut mult mai mulți oameni în același timp. Și atunci, am nevoie să încep să prioritizez. Și încerc să mă gândesc la oamenii care primesc ei mailuri de la mine și să le fac lucrurile cât mai ușoare și uneori pun la final un rând de genul: „Nu este nevoie să-mi răspunzi! Nu vreau nimic, doar am vrut să te țin la curent cu ceva, nu e nevoie să faci nimic mai departe”.
Și ar ajuta o claritate de felul ăsta din partea tuturor celor care dau mailuri.
Andrei: Mă gândeam acum că tot din punctul de vedere al ideii de prioritizare am un obicei care mi s-a creat fără să fiu foarte conștient și care mi se pare extrem de util și în practică dar și ca antrenament în luarea unor decizii. Când mă simt copleșit de calendar – poate să întâmplă o dată sau de două ori pe lună treaba asta: am avut două zile mai grele sau o săptămână – mă duc și deschid calendarul unde am toate task-urile și întâlnirile pentru săptămâna următoare și îl deschid cu intenția clară și îmi zic chestia asta în capul meu înainte să-l deschid: „10 din task-urile care sunt în calendar pentru săptămâna viitoare nu o să se întâmple niciodată”. Mă așez la laptop și nu mă ridic până nu am dat delete la 10 task-uri forever. Nu le mut pe următoarea săptămână. They are gone!
Ok! Într-o săptămână probabil că am zeci sau sute de task-uri, deci șterg o proporție din ele dar e extrem de util exercițiul ăsta de fiecare dată. De obicei trec prin toată săptămâna și am tăiat doar două, că restul mi se par importante. Ok, nici o problemă, o iau de la capăt până tai 10. Dau două mailuri, două sms-uri: ăsta nu o să se întâmple, ăsta nu o să se întâmple așa, iau un proiect și îl anulez cu totul sau îl mut pe la anul.
Asta mai fac și întotdeauna mă simt mult mai relaxat și mai în control pe calendar. Efectiv respir mai ușor: „Ok! Asta e o săptămână pe care pot să o abordez cu încredere. Nu o să simt că am să alerg ca șoarecele printr-un labirint și o să mă simt frustrat că n-am timp de hobby-uri și de oameni dragi din viața mea”.
Pentru că am făcut-o de multe ori, m-a ajutat. De dinainte să încep simt ceva de genul: „O să fie greu dar după aia o să mă simt super bine!” Și așa e de fiecare dată. E deja predictibil că după aia mă simt super mișto și eliberat.
E un exercițiu mișto pentru că în timp a devenit o dovadă a faptului că deși eu îmi pun în calendar lucruri care toate par mega importante și esențiale – nu pun toate prostiile, mă gândesc de două ori înainte să pun ceva în calendar – dar uite că întotdeauna mai pot să mai tai din ele.
Cristina: Zi-mi niște întrebări pe care ți le pui în momentul în care tai lucruri din calendar.
Andrei: Prima întrebare, de departe, este: „Task-ul ăsta ține de una dintre prioritățile mele?” Eu funcționez cu două priorități, ideal ar fi să am doar una. Am cel mult două proiecte la care lucrez în același timp.
Cristina: Pe muncă, sau asta include și partea personală?
Andrei: Pe muncă. În partea personală am una. Alta.
Și eu folosesc un Trello pentru asta dar sincer și un notepad ar putea fi folosit, e o întâmplare că am folosit Trello că nu am nevoie de el pentru asta. Sunt două card-uri, cum se numesc ele în Trello, și pe unul scrie „proiectul X” și pe celălalt „proiectul Y” și mai am o zonă cu focus personal unde mai e unul. Și mai am un reminder în calendar odată la două săptămâni să mă uit să verific prioritățile.
Și mă uit și sunt două priorități și în momentul ăla mă ajută pentru că mă recalibrez și zic: „Ok! Deși săptămâna asta am de făcut 10 chestii, eu de fapt am de făcut doar lucrurile care țin de aceste două proiecte. Toate celelalte sunt bonus. Dacă se întâmplă, bine, dacă nu se întâmplă, sănătate!”
Și prima întrebare pe care mi-o pun atunci când mă uit la un task este: „Mail către X, ține de vreunul dintre proiectele astea două?” Nu! Ok, ăsta poate fi tăiat sau mutat dar preferabil tăiat. Și trec prin fiecare task și fac asta și mereu identific task-uri care sunt despre un alt proiect care ar fi important într-o zi dar nu e acum dar a rămas din urmă dar whatever.
O altă întrebare este: „Poate fi făcut de altcineva?” sau alteori întrebarea este: „Ține de unul dintre strength-urile mele?” Am niște puncte forte, știu că le am, cred că pot să fac lucrurile alea mai bine decât mare parte din oameni, cred că acolo adaug eu cel mai mult valoare, cred că dacă mă ocup de lucrurile astea în proiectele în care sunt implicat, acolo aduc maxim de valoare.
Sunt și multe alte lucruri la care mă pricep dar la care nu sunt nici de departe cel mai bun om, știu să le fac peste medie dar sunt oameni de multe ori chiar în jurul meu care pot să le facă mult mai bine decât mine sau cel puțin la fel de bine ca mine și alea nu are sens să le fac eu pentru că vreau să maximizez eficiența.
Asta e o idee prezentă și în carte. Ideea de eficiență versus eficacitate. Eficiența fiind Doing things right! să faci lucrurile cât de bine poți să le faci și eficacitatea fiind Doing the right things! adică hai să facem lucrurile alea care au nevoie să fie făcute. E mai important să faci lucrurile potrivite decât să faci lucruri nepotrivite perfect.
Pot să scriu un text de trei rânduri perfect dacă mă chinui suficient de mult și stau două săptămâni pe el dar nu o să facă diferența în proiect. Pot să fac aia perfect și proiectul să eșueze. Sunt alte lucruri mai esențiale în proiect care țin de punctele mele forte și am nevoie să mă concentrez acolo și e mai important să identific care sunt lucrurile în care chiar e nevoie de mine, să le acord timp și atenție decât să bag pe bandă rulantă task-uri mici care puteau fi făcute de altcineva poate chiar mai bine. E o idee care e prezentă și în carte. Deci dacă ține de un strength de-al meu poate că are sens să-l fac eu.
Cristina: Dacă doar eu pot să fac asta.
Andrei: Da. Exact! Și mai e ceva?
Asta nu o fac mereu dar mă ajută foarte mult când o fac. Uneori pe un interval de timp de o săptămână dar de cele mai multe ori chiar pe o zi, mă uit la ziua de mâine și văd 3-4 lucruri care sunt importante și destul de urgente și mă întreb: „Dacă mâine aș putea să fac un singur lucru, care ar fi lucrul ăla pe care dacă l-aș face, la sfârșitul zile aș zice Bă, azi a fost o zi bună, productivă!”
Dacă mai intră și altele, bine dar vreau să văd acel task, care uneori e o chestie pe care o amân de mult sau mi se pare importantă și îmi stă pe creier și îmi ocupă din focus, pe care dacă l-aș face aș simți la sfârșitul zilei că nu a fost o zi degeaba chiar dacă nu am terminat cele 13 lucruri dar l-am făcut pe cel important, a fost o zi care a contat. Și mă ajută foarte mult să fac asta.
Îl pun pe ăla primul, îi acord cel mai mult timp, îmi amintesc pe parcursul zilei că l-am ales ca fiind cel mai important și dacă mai intră și altele cu atât mai bine, dacă nu, it’s enough.
Sunt curios dacă tu mai ai alte întrebări pe care ți le pui legat de task-uri care să te ajute să prioritizezi.
Cristina: Am și eu câteva. Uneori mă întreb cum va arăta decizia asta peste o zi, o lună, un an sau 5 ani. Va mai conta că am șters task-ul ăsta?
Și alteori ce fac este că mă întreb dacă mă voi bucura de task-ul ăsta. Poate că ar putea să-l facă și altcineva, poate că nu este atât de esențial dar îmi va aduce bucurie?
Andrei: Does it bring joy?!
Cristina: Da! Does it bring joy? Vreau să iau și asta în calcul. Poate că nu e cel mai productiv lucru pe care aș putea să-l fac.
Andrei: Și eu am niște task-uri din astea de care știu că ar putea să le facă și altcineva dar îmi place procesul. Vreau să lucrez la asta! Sunt în poziția asta ideală în care pot să aleg la ce să lucrez. Da, e mișto!
Cristina: Nu mai îmi vin altele dar asta de joy mi se pare că o uităm uneori în toată goana după productivitate și nu o luăm în calcul. Ne gândim doar cum să fim mai apropiați de niște calculatoare și scoatem chestia asta din ecuație.
Andrei: E un citat în carte: What if we stopped celebrating being busy as a measurement of importance? Ce ar fi să ne oprim din a celebra chestia asta de a fi ocupat ca și cum asta ar da o măsură a importanței noastre?
Văd asta! mă întâlnesc cu oameni și îi întreb cum se simt: „Cum ești azi? Ce mai faci?” Și răspunsul de multe ori este: „Aoleu! Dacă ai știi câte chestii am de făcut. Am alergat toată ziua, am o săptămână super grea”. Problema nu e că zic asta. Dacă e real, zi-o! Problema e că uneori o văd spusă cu mândrie, ca și cum: „Uite ce important sunt!”
Mi-e greu să judec pentru că știu că au fost perioade în viața mea în care am fost și eu acolo și chiar dacă nu se mai întâmplă de mulți ani, îmi aduc aminte de ele. Dar acum, cu ce știu acum și cine sunt acum, eu nu pot să apreciez asta. Poți să mi-o spui și aș vrea să mi-o spui ca s-o știu, că te-am întrebat ce faci dar în același timp sper că faci ceva legat de asta, încerci să o rezolvi și încă n-ai rezolvat-o. Că dacă ăsta e modul tău de a fi și ești ok cu el, cred că avem valori un pic diferite. Poate că nu ai ajuns să valorizezi alte lucruri și poate că nu o să ajungi niciodată pentru că avem valori diferite. That’s ok, doar că nu funcționăm la fel. Asta-i tot.
Eu și în momentele în care eram super aglomerat și mi se mai întâmplă și acum să fiu aglomerat și să muncesc un pic mai mult decât aș vrea, dar sunt conștient că nu asta vreau să se întâmple. I’m working on it! O să mai dureze un pic dar o rezolv. Și atunci, mi-e din ce în ce mai greu să înțeleg oamenii care aleargă prin viață și nu-s conștienți că e ceva ce i-ar ajuta să schimbe. Dacă sunt conștienți și nu au reușit încă și sunt într-un context de viață complicat, aia e altă discuție, acolo pot chiar să-i ajut cu asta. Dar am văzut că e uneori, în special în mediul de business este purtată ca o insignă de curaj ideea că eu muncesc ca disperatu’. Ok! Hai să ne mai oprim sau hai să încetinim.
Cristina: Se mai opresc. Caută banii, succesul, faima și uneori ajung pe vârful muntelui și își dau seama că sunt și mai nefericiți și poate că au un vid pe interior și că de fapt nu asta își doreau, alteori ajung acolo și le este răsturnată viața personală de o criză: poate ceva legat de sănătate, poate le-a murit cineva apropiat și tot așa au parte de un șoc care îi face să vadă o altă perspectivă. Și pe urmă încep să caute alte lucruri.
Andrei: Cred că ai mare dreptate, fix așa cred că sunt lucrurile. Dar mi se pare atât de interesant și frustrant un pic că avem nevoie să ajungem acolo ca să vedem că nu aia e soluția. Au nevoie oamenii, și mă includ și pe mine că am trecut prin asta, au nevoie să ajungă într-un vârf oarecare de performanță ca să vadă cum e acolo și să-și dea seama că nu asta căutau. Hai să ne întoarcem! Nu aici voiam să ajungem.
Cristina: Asta-i tot?
Andrei: Și la fel cu zonele celelalte. Se lovesc de probleme de sănătate și atunci conștientizează că sunt alte lucruri mai importante. Astea clar, fără excepție!
E foarte interesant că toți oamenii care știu lucruri și sunt mai educați pe zona de sănătate și mai atenți cu deciziile lor – cu sportul, cu mâncatul cu toată partea asta care-i ține sănătoși – toți oamenii fără excepție sunt oameni care și-au luat-o la un moment dat pe zona de sănătate. Efectiv nu găsești niciun om conștient și echilibrat pe zona de sănătate care să nu fi avut la un moment dat o palmă de asta de l-a pus pe jos și după aia s-au trezit. Which is great!
Pare că ăsta e singurul mod în care suntem capabili să conștientizăm care sunt lucrurile importante: să primim cât o palmă de asta să ne tăvălească un pic și să ne trezim.
Cristina: Da. Să începem să reevaluăm și să ne gândim la: „Care-s valorile mele de fapt? Cu cine vreau să interacționez?”
Andrei: „Care-i viața pe care vreau s-o trăiesc?”
Cristina: Da!
Andrei: Este despre a implementa deliberat niște decizii care să-ți facă viața mai bună. Cum ziceau ăștia? If you don’t prioritize your life, someone else will! Cam aia e esența din punctul meu de vedere. Ori îți pui tu priorități în viață, ori stai liniștit că se ocupă altcineva de asta. Prioritățile tale vor fi prioritățile altcuiva destul de repede.
Cristina: Exact! Și viața nu-ți va mai aparține.
Ai un episod foarte bun pe care îl recomand legat de sensul vieții și care cred că ar ajuta. Dacă este cineva care ne ascultă acum și se simte un pic rătăcit, pierdut și nu știe dacă direcția în care a apucat-o e una ok, o să lăsăm link-ul în descriere. Este un episod foarte pragmatic făcut doar de tine cu mai multe exerciții și recomandări de cărți pentru cum generăm, cum construim sens și nu așteptăm să ne lovească sensul pe stradă.
Andrei: Nu mai știu cum se cheamă exact episodul.
Cristina: Nici eu nu mai știu exact.
Andrei: Și de asemenea vreau să menționez în încheiere că se va întâmpla un workshop pe partea de construit obiceiuri în curând. O să-l anunțăm. Pentru oamenii care sunt abonați la newsletter clar va fi vizibil. Dacă nu sunteți, poate ar fi o idee să vă abonați.
Ok, puteți să-l filtrați, să-l băgați într-un folder și să-l citiți duminica. Dar oricum nu spamăm, că-l trimitem rar.
Însă va fi acest workshop pe partea de obiceiuri care va fi foarte complet și cred că este relevant pentru discuția de astăzi pentru că îmi dau seama că mare parte dintre lucrurile astea care țin de esențialism sunt micro obiceiuri: să nu îți iei telefonul seara în dormitor, să te trezești la o anumită oră, toate obiceiurile care țin de somn, toate obiceiurile care țin de a-ți pune lucrurile în calendar, de a lua micro decizii legat de ce ai în calendar, decizii legate de cu ce te îmbraci dimineața și cât de mult durează. Îmi ia o oră în fiecare dimineață să-mi aleg hainele, sau sunt tricouri negre în fiecare dimineață? Și oriunde între astea două. E o axă.
Și toate astea necesită niște obiceiuri de construit și în același timp avem obiceiuri care ne încurcă și de care avem nevoie să scăpăm. Poate că este mâncatul seara, poate că este alcoolul, poate că obiceiul de care vrem să scăpăm este să nu mai luăm telefonul în cameră. Și există o știință aici, e destul de clar și cred că programul ăsta ar putea să ajute pe mulți oameni pentru că este un mix destul de bun între psihologie și neuroștiință foarte aplicat și practic și mi s-a părut important să îl menționăm și aici.
Dar revenim când e gata, adică în scurt timp probabil.
Cristina: Da, îl vom anunța. Și episodul de care ziceai mai devreme se numește: „Vreau un job mai meaningful, cu mai mult sens”.
Mai vreau eu să adaug o recomandare de carte pe care aș citi-o la pachet cu Essentialism pentru că mi se pare că oferă o altă perspectivă foarte interesantă. Este vorba de Range a lui David Epstein care argumentează împotriva supraspecializării și nișării și vorbește despre cum toți cei care au ajuns să facă performanță, au experimentat foarte mult la început și au fost foarte curioși și deabia în timp au ajuns să facă performanță și să fie creativi deoarece au combinat niște domenii care nu aveau nici o legătură între ele. Și mi se pare o carte foarte bună.
Andrei: Da! Interesant. E sublinierea și promovarea ideii de a fi generalist mai degrabă.
Și eu cred că se citesc bine împreună. Am o singură observație aici. Cred că ne ajută cel mai mult dacă ne uităm strict din punct de vedere al matching-ului cu societatea actuală și ce ne poate ajuta să facem performanță, generic vorbind. Cred că e vorba despre o specializare pe anumite skill-uri, avem nevoie să ne știm strength-urile, punctele forte și să lucrăm pe genul ăla de task-uri cât de mult putem și o abordare generalizată, de generalist, de non specializare, pe cât mai multe domenii din punct de vedere al know-how-ului. Adică să fim suficient de deschiși încât să ne luăm know-how, informații ca să știm lucruri despre cât mai multe domenii, nu doar despre unul singur și să ne ducem deep acolo dar în același timp avem nevoie și să ne înțelegem strength-urile care sigur nu pot să fie peste tot. E puțin probabil să fim super buni la 30 de lucruri odată.
Cred că aici e diferența dar cred că merită citite cărțile.
Bine! Ne oprim astăzi?
Cristina: Ne oprim și – pentru cine ascultă – dacă mai aveți recomandări de cărți care v-au plăcut și vreți să ni le recomandați…
Andrei: Da, clar, trimiteți-le Cristinei pe WhatsApp!
:))
Cristina: Trimiteți-le mie! Dați-mi un mail. Promit că le citesc.
Andrei: Nu! Dați reply la newsletter și le citim clar și Cristina răspunde mai mult decât mine.
🙂
Cristina: O să închei cu un citat care mi-a plăcut foarte mult și care este de la un tip pe care îl cheamă Jerzy Gregorek și care zice așa: Hard choices, easy life! Easy choices, hard life!
Mulțumim!
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi: